Mitul intre realitate si minciuna

De-a lungul epocii vechi a omenirii, popoarele si-au faurit legende privind eroi, fapte si locuri din trecutul indepartat, povestiri care plecau de la evenimente reale, deformate si amplificate de-a lungul secolelor.

Legenda biblica a Turnului Babel, o pilda a vanitatii omenesti sau indrazneala de a cuceri universul franata de superstitii, teama, frica ?

Legatura dintre legenda Vechiului Testament si ziguratul din Babilon este data de captivitatea evreilor in Babilon, al carui rege Nabucodonosor II (605-562 i.H.) a distrus Ierusalimul in 587 i.H. Regele, un mare constructor, s-a remarcat si prin refacerea celebrului sanctuar si zigurat al zeului Marduk din Babilon. Pentru aceasta a folosit prizonieri de razboi din tarile cucerite, printre care si evrei. Numele ziguratului, in opinia unor istorici, este chiar numele Babilonului, numit de evrei Babel de la cuvantul semit Bab-ilu sau Bab-ilani (Poarta zeului sau Poarta zeilor) si transcris de greci Babilon.
In opinia lui Andre Parrot, povestirea Turnului Babel a fost scrisa in secolele IX-VIII i.H., inspiratia sa babiloniana fiind evidenta.
Exista la Luvru o inscriptie cuneiforma datand din anul 229 i.H si redactata la Uruk , in care este descris ziguratul de la Babilon, cu o inaltime de 90 m, egala cu laturile bazei patrate.
S.N. Kramer in volumul “Leaganul civilizatiilor,” considera Turnul Babel cea mai mare minune arhitectonica a lumii vechi. In opinia lui Kramer, Turnul Babel a fost distrus si construit de mai multe ori, originalul din Geneza fiind construit cu sute de ani inainte de Nabocodonosor II, care le –a cerut arhitectilor sa-l inalte atat de sus incat sa poata rivaliza cu cerul. Distrus de regele Xerxes al persilor (486-465i.H), turnul a intrat in atentia lui Alexandru cel Mare (336-323i.H), dar acesta a renuntat sa-l reconstruiasca dupa ce a aflat ca ii vor fi necesari 10.000 de lucratori timp de doua luni numai pentru a indeparta ruinele.

Independent de latura existentiala in timp a turnului, semnificatia sa ca mod de evidenta a fenomenului “incurcarii limbilor”, este cuprinsa in miturile si religiile popoarelor.
Semnificatia acestei constructii marete poate fi punctul de separare a culturii unice preexistente in mai multe fragmente „etnogonice” care vor evolua diferit de-a lungul timpului.
Exista inca interferente culturale ,corespondenta aproape perfecta a limbilor si dialectelor terestre. Nici un dialect nu poseda termeni care sa ii apartina in exclusivitate, care sa fie absolut intraductibili si intransmisibili; nu exista diferente cruciale de ordin semantic, ci doar de ordin sonor, ceea ce constituie o realitate inexplicabila daca pornim de la premisa evolutiei separate a marilor rase si civilizatii umane.
De aici teoria „unicei civilizatii” primare este totusi demna de luat in seama.
Stiinta, in special arheologia, recunoaste existenta reala a unei cetati numita Babel al carei turn a ramas, probabil, neterminat.
O astfel de constructie este una de exceptie numai prin dimensiuni, altfel incadrandu-se in practica traditionala a Sumerului, aceea de a edifica cetati-temple gen zigurate.

Umberto Eco in “Limitele interpretarii “, spune ca pentru a delimita “autenticitatea “ de “falsuri imperfecte” trebuie sa avem in vedere autorul, intentia, sensul, autenticitatea, metafora si limitele interpretarii.
“Exista un fals “perfect” (cf.Goodman 1968) care rezista oricarui criteriu filosofic dat ?” se intreba Emberto Eco (Limitele interpretarii, pag.77).

Intre cod si mesaj se interpune libertatea de interpretare .
Scripturistic, daca intre cod si mesaj intervin mecanismele minciunii, acestea schimba semnificatia transcedentala (ex.sarpele si Eva).
Interpretarea general valabila e aceea conform careia Dumnezeu a incurcat limbile pamantului pentru indrazneala de a ajunge la cer.
Mesajul tine de limitele interpretarii.

David Rohl in “Testamentul pierdut “ il identifica pe Nimrod cu Enmerkan, fiul zeului soare si in acelasi timp constructorul Urukului. Avea un templu la Eridu, si se pare ca a vrut sa cladeasca un mare centru urban prin restaurarea unitatii lingvistice.
Factorii exteriori au franat aceasta incercare.

Indiferent de valenta istorica sau metaforica a fenomenului incurcarii limbilor, interpretarea faptelor din punct de vedere biblic a adus un deserviciu umanitatii.
Filtrata prin mentalitatea evreilor, metafora sau relatarea a capatat semnificatii diferite de posibilul motiv al distrugerii turnului sau al valorii metaforice, punand intre indrazneala omului de a crea o capodopera a identitatii sale si Creator, o prapastie de netrecut.
Temeritatea umana a fost franata de gelozia unui dumnezeu marginal, primitiv al subcivilizatiei nomade.

Henry Morris in “Geneza inregistrata “ pag.276 spunea ca confuzia privind “incurcarea limbilor ‘ tine de fonologie si nu de procese de gandire.

David Buss in “Psihologia evolutionista ‘ defineste limbajul ca fiind un artefact al dezvoltarii si organizarii creierului, iar reprezentarile noastre despre realitatea inconjuratoare poarta pecetea mijloacelor de exprimare.
Fichte spunea ca “omul nu devine om decat printre oameni”.

Daca limba lui Dumnezeu e limba cerului, atunci pentru a-l intelege trebuie ca impulsul lingvistic codificat in univers sa fie transferat umanitatii.
Omul sa poata avea acces la limba cerului pentru a-l intelege pe Dumnezeu.
Saussure imagina limbajul cu o tabla de sah.
Limbajul este de fapt o stare a jocului, valoarea fiecarui semn depinde de opozitia celorlalti.
Jocul presupune atitudine, lupta, sacrificiu toate au legatura cu sansa de a castiga terenul, de a castiga suprematia gandirii.
In biblie, intotdeauna visul uman de a cuceri este legat de starea de pacat.
Aceasta stare a unui destin scris in aceasta carte religioasa poate fi sinuciderea fiintei umane.

“Dar succesul nostru ca specie, se datoreaza inteligentei, cunoasterii si nu emotiilor. De asta, doctrina religiei -“Crede si nu cerceta”- contravine insasi esentei umane, care este definita ca specie si isi datoreaza progresul curiozitatii.” (Carl Sagan “ Diversitatea experientei stiintifice”).

Cunoasterea chiar metaforica , atunci cand intre mesaj si receptarea lui intervine interpretarea ridiga, privita prin religie , prin superstitii, prin subcultura, poate ajunge o frana in calea cunoasterii, un mijloc de sinucidere a fiintei umane.
Un astfel de exemplu il constituie viziunea extrasenzoriala speculativa a EGW care mai adauga la deformarea mesajului dat de biblie inca o serie de interpretari specifice:
“ Locuitorii din campia Sinear nu credeau in legamantul lui Dumnezeu, ca El nu va mai aduce alt potop pe pamant. Multi dintre ei tagaduiau existenta lui Dumnezeu si puneau potopul pe seama unor cauze naturale.”
“ Exista ziditori de turnuri si in zilele noastre. Cei necredinciosi isi construiesc teoriile lor pe deductiile asa-zisei stiinte si resping revelatia Cuvantului lui Dumnezeu. Ei isi permit sa condamne autoritatea morala a lui Dumnezeu, sa dispretuiascã Legea Sa si sa se mandeasca cu capacitatea ratiunii umane.”

Polany sustine ca “misterul este o parte esentiala a existentei omului si a vietii sale in lume.” El specifica o problema legata de „minus-cunoastere”: cum putem sti ceea ce nu stim?

In niciun caz folosind “minus-cunoasterea”, pentru ca e pacat asa cum zicea Carl Sagan in “Diversitatea experientei stiintifice “ca specia cea mai inteligenta de pe pamant sa se sinucida pentru ca nu a avut intelepciunea si mijloacele de a lupta pentru a ajunge si a cunoaste limba universului.

Tragedia Numita Religie

Viata e ca o piesa de teatru in care este glorificat sau umilit eul in functie de imprejurari si de credinte.

Atunci cand eul este desfiintat pentru a trai in gloria cuiva, piesa nu-ti mai apartine si se numeste destin. Destinul e o fata a tragediei, viata e mai presus de destin. Imprejurarea si cautarea m-au dus in lumea umbrelor abstracte.Umbra ortodoxiei si umbra adventismului s-au ingramadit intr-o structura. Ea proiecteaza pe ecranul vietii o parte diforma a trecutul meu religios.

Ortodoxia ramane un spatiu in care se ingramadesc ca intr-o lada dezestre, lucruri noi, frumoase, alaturi de suveniruri vechi, fotografii, amintiri ale unor vremuri de mult apuse. Intrand in chilia unui pustnic, gasesti acolo confluenta intreveacurile apuse si prezent , de parca toate sentimentele s-ar gasi ingramadite intr-o tolba a lui Eol.

In iconografia ortodoxa, filosofii poarta coronite de aur, fiind respectati mai ceva decat martirii prigoniti pentru Hristos. Filosofia e imbracata ca o regina, mistica ii este imbracamintea, iar religia o casatoreste cu prejudecati, ritualuri, traditii. Evanghelia este o implinire a logosului, insa valoarea logosului sta in marturia orala, in datini, in obiceiuri. Ele ( obiceiurile) vin de dincolo de crestinism, aduse pe aripa timpului si transferate omului in chip de adevar.

La inceput a fost tragedia. Logosul grecesc a luat forma tragediei, logosul lumii a inceput cu tragedia pacatului. Tragoi inseamna tap si tragedia de aici se trage. Etimologic. Generalul se creaza de la fleacuri, filosofia pleaca de la mici amanunte , un tap hilar cu coarne impletite si evoluand in spirala, a inaintat in veacuri, izbind orice obstacol pana la metafizica.

Ortodoxia nu o poti trai decat prin ritualuri . In ortodoxie, intreaga creatie este, in fiinta ei, un mediu de reflectare a transcendentei. Acest caracter de simbol si aceasta structura simbolica a lumii este exprimata de Parintii filocalici in invatatura despre rationalitatea creatiei. Fiinta umana a devenit prin neascultare o fiinta a suferintei, a tristetii, omul in spatiul constiintei nefericite. Poate de aceea , constiinta nefericita hegeliana a prins contur in ideologia ortodoxa. Grigorie Palama interpune intre fiinta divina si creaturi un fel de idei, ganduri anume “logoi” care preexista in mintea umana si prin care toate sunt create. Acesti logoi sunt un fel de entitati rationale prin care fiinta divina transcedentala devine multipla in conformitate cu procesiunile sale. Spre deosebire de Platon care considera ideile pure , fiinte cu o existenta autonoma, Palama sustine ca ele sunt predestinari divine, prestiinte. Deasupra tuturor conceptiilor se gaseste metafizica, privirea de dincolo de natural, deosebirea dintre cele naturale, carora le apartine lumea, si cele supranaturale, carora le apartine Dumnezeu, si intre care exista neant. Teologia ortodoxa nu face deosebire intre cele naturale si cele supranaturale, ci intre necreat si creat. Traditia orala este superioara bibliei, pentru ca ea reprezinta metamorfozarea divinului in continuitate, in idei. La nivel metafizic apofatismul total inseamna incognoscibilitatea lui Dumnezeu.Aici este diferenta intre Dumnezeul crestin si Dumnezeul filosofilor.

Confruntarea cu existentialismul a facut ortodoxia sa aplice conceptul de “personalism existentialist “ un fel de varianta a epistemologiei occidentale asupra omului si a implinirii lui. Numai ca teologi cum ar fi : Sergiu Bugakov, Jean Meyndorf, Dumitru Staniloaie care merg pe drumul umanismului nu reusesc decat o abordare apofatica participativa personal. Pentru ca in ortodoxie conceptul de “persoana” este un nonsens, omul este acea structura complexa , inseparabila de divinitate.

Reconstructia launtrica a capacitatilor cognitive este conditionata de prezenta in om a duhului sfant. Revenirea la epistemologia patristica poate bloca definitiv legatura ortodoxiei cu principiile umanismului rational. Toma de Aguino scria “Sufletul oricarui om inseteaza dupa fericire si intelegerea celor ce i-au fost menite.” Ceea ce mintea respinge ca fiind fals nu poate aduce pace , bucurie.

Adventismul a insemnat eliberarea intr-un fel de credinta oarba, de misticism. Credeam ca am intalnit acea credinta rationala si adevarul care slobozeste. Credeam ca este intr-adevar acel pas spre lumina, despartirea de miturile ortodoxiei, de magie si de superstitii. Puteam pleca de la adevaruri general acceptate si de la consecintele practice ale ideilor crestine.

Se mergea de la premiza ca scripturile sunt propriul lor interpret si ca nu mai trebuie sa accept ceva ce nu pot intelege. Din punct de vedere scripturistic, putem intelege jertfa de pe cruce, sanctuarele, preotia. Il vedeam pe mantuitor in ipostaza sa regala, si cautam notiuni precum : nevoia omeneasca, nastere din nou, neprihanire, sfintenie.

Imi era foarte greu sa gandesc asa, pentru ca eram obisnuita ca spiritualitatea sa se exprime printr-o liturghie in care dumnezeu iti apare prin cuvant, prin imaginatie, prin icoana. Totul este relativ simplu, simplitatea apostolica implinita in timpul modernitatii. Legea. Si mai presus de lege sabatul. Totul, viata devine un ceasornic, in care limbile se opresc de fiecare data in dreptul sabatului. Atunci e odihna. Nu mai trebuie reglat, pentru ca se regleaza singur, intra in subconstient, in fiinta ta .

Nu exista nici un adevar care sa corespunda realitatii, logica nu se aplica realitatii, pentru ca realitatea, viata, sensul se gasesc intr-o persoana. In El se tin toate. Apartenenta de divin, alegerea tine de ceva cosmic, te face deosebit, atat de deosebit incat bariera dintre tine si lume e de netrecut. Cei din lume sunt pierduti, definitiv pierduti. Adevarul este absolut, el se gaseste intr-o persoana, singurul reper in raport cu care poate fi determinat adevarul. Religia evreilor , istoria lor, legea, mentalitatea, mitul poporului ales, suprematia spirituala, toate au renascut sub mantia ocrotitoare a adventismului. Reformele s-au blocat in fortareata revelatiilor, umanismul in mitul poporului ales. Ma tem ca EGW. si sabatul pot bloca definitiv legatura adventismului cu principiile umanismului rational.

Isus a zis ca adevarul ne va elibera. Atunci intrebarea e care adevar ? Sartre gasea ca ateismul este “nemilos”, Camus “cumplit”, Nietzsche “innebunitor”. E ceva ce apartine acestei lumi, e cunoasterea acestei lumi care poate fi schimbata din nemilos in milos, prin insasi constiinta de a deosebi raul de bine si de a construi binele.

Dar creatia, dumnezeu, apartin tragediei. Imparatul, regele crestin nu ramane decat un simplu functionar al legilor facute de el, pe care tot el le calca mereu in acelasi spirit ‘creator’. Lumea e asa cum este, faptele dumnezeului biblic sunt dincolo de orice intelegere , iar tragedia va continua in aceea ca nu va reusi totusi sa iasa din imposibil.

Cautarea eului in “celalalt” in dumnezeul dinlauntrul nostru este poate o alta revelatie a absurdului, o alta fata a tragediei.

Școala de vară ”Știință, religie și filosofie” 2001 – Tema 2: Dumnezeul filosofilor

Cea de-a doua prezentare s-a desfășurat sub îndrumarea domnului lector dr. Marin Bălan, ale cărui specializări academice sunt filosofie medievală, filosofie greacă, teologie filosofică și filosofie religiei și istoria științei (în Antichitate și Evul Mediu). Deasemenea, domnul profesor a fost coordonatorul principal al întregului curs de vară. Dumnealui și-a construit discursul plecând de la două întrebări:

1. Cum numim acel demers al filosofului avandu-L ca subiect pe Dumnezeu?

2. Mai vorbesc astăzi filosofii despre Dumnezeu? Cum?

Dieu d`Abraham, Dieu d`Isaac, Dieu de Jacob, non des philosophes et des savants. (Blaise Pascal, Memorial, 23 nov 1654)

1. În primul rând, se face distincția dintre Dumnezeul religiei și Dumnezeul filosofiei. Cel dintâi desemnează o ființă supranaturală de felul unei persoane care se descoperă omenirii prin revelație, este obiectul venerației și este dincolo de orice sistem. Dumnezeul filosofiei reprezintă un principiu abstract pe care rațiunea încearcă să-l înțeleagă, nu e rezultatul revelației, e obiectul discursului filosofic, e un concept teoretic și impersonal și ocupă o poziție clară într-un sistem al gândirii.

Ideea de teologie în paradigma tradițională (de la presocratici până în sec. XVII) Citește mai mult din acest articol