Vești de la Satana

Zona gri

„Whether they are ‘practising’, ‘homophile’, ‘initiates’, ‘unstraights’, ‘wordly’, ‘versatile’, ‘questioning’, or simply ‘in the closet’, the world I am discovering, with its 50 shades of gay, is beyond comprehension”. (Frédéric Martel, In the Closet of the Vatican: Power, Homosexuality, Hypocrisy).

Autorul are problema liberalilor atunci cand vorbesc despre religie. Zona gri nu apare in viziunea alb/negru. De unde socul celo 50 de shades of gay.

In ce ma priveste, cei 8 termeni folositi cu privire la varietatea tipurilor de homosexualitatea platonica sau dionisiaca la Vatican au punctat perfect suspiciuni si intrebari mai vechi din ograda proprie.

Atunci cand am luat decizia neasteptata de a da examen la seminarul teologic, cei mai multi dintre colegii tatalui meu, (si ai mei, mai tarziu), au decis ca motivele mele trebuie sa fie ca ale lor. Eram si eu un smecher care voia sa castige un ban la umbra, cu diferenta ca, spre deosebire de ei, nu platisem pretul copilului cuminte in biserica si, ca atare, trisam sistemul.

Daca printr-un accident al naturii sau al copilariei asi fi fost homosexual, ar fi gasit aici dovada ipocriziei mele. Dimpotriva, ar fi fost dovada sinceritatii.

Conformistul bisericos, la fel ca criticul liberal, crede ca intoarcerea cuiva, (un termen cu 50 zone gri), trebuie sa fie o decizie de intoarcere la morala de turma. De fapt, este o solutie existentiala. Cel care “se leapada de sine” (de Satana) o face ca sa scape de propriul eu. Este taierea unui nod pe care nimeni nu l-a putut dezlega. De aceea, un homosexual macinat de conflicte launtrice este mult mai tentat sa isi rastigneasca eul decat crestinul “bun”.

Nietzsche observa, cu finetea caracteristica, ca barbarul nordic, neintelegand setea de mantuire a efeminatei intelectualitati greco-romane, a inventat metode de auto-tortura psihologica si chiar fizica ca sa simta si el nevoia de a se arunca plangand la pieptul Mantuitorului. Cazul lui Luther, care a trebuit sa se auto-flageleze 10 ani la Erfurt pentru a traii ceea ce a venit natural pentru patronul sau, Augustin.

Insa evul mediu e mort, continua ganditorul german, si preotul/pastorul modern este la fel de efeminat si decadent ca cel al antichitatii tarzii, adica, la fel de nihilist.

Inainte ca psihologii liberali sa ne invete ca barbatii trebuie sa planga pe umarul aproapelui si ca testoteronul e toxic, am invatat asta in seminar. Aveam voie sa ne jucam cu mingea, dar nu impartiti in echipe, mancam high-carbo, preferam argumentele emotionale de “ora muzicala” celor abstracte, se cultivau relatii sentimentale intre studenti, incluzand confesiuni intime si plansul pe umar, la figurat si uneori la propriu, se spunea “te iubesc” ca in filmele de dragoste ieftine. Nu este acesta stereotipul homo-sexualului?

Aici intervine subtilitatea mintii teologice care inveneteaza cele 50 de nuante despre care vorbeste Martel. Insa, spune Nietzsche, asemenea subtilitati la preotul/pastorul modern ne amintesc mai degraba de panza paianjenului. Omul lui Dumnezeu foloseste limbajul neo-platonismului in era stiintei. Aici este ipocrizia. Preotul de la Vatican stie ceea ce stim si noi. Homosexualitatea poate fi reprimata dar nu poate fi “vindecata”. Stie ca reprimarea cronica a impulsului sexual poate da nastere la monstrii. Stie ca pacatul sexual nu este altceva decat conflictul intre natura evoluata prin selectie sexuala si rigorile civilizatiei.

Ca unul educat in filozofia moderna, preotul stie ca existenta este fragmentata, ca religia este un mod de a cauta unitatea pierduta a fiintei, ca lucrurile nu sunt in alb/negru.

Dar, in cele din urma, tanarul care s-a dus la seminar ca sa scape de un eu macinat de conflicte isi capitalizeaza experienta oferind paleative celor care cauta acelasi lucru si a caror psihologie o intelege atat de bine. De unde ipocrizia. Zona gri este pentru viata lui privata. La amvon se predica in alb/negru.

Satana ca instrument de manipulare

Regula jocului

Peter Sloterdijk (Critica Rațiunii Cinice, 1983) susține că modul prezent de funcționare al structurilor de putere este cinismul. Critica clasica a puterii consta în demascarea distantei dintre ideologie și realitate. Acum, subiectul cinic este destul de conștient de distanța dintre masca ideologică și realitatea socială, dar, totuși, insistă asupra măștii. Noi știm ca ei ne mint, ei știu că noi știm, noi știm că ei știu că noi știm… etc. Aceasta este regula jocului.

Din cauza aceasta, procedura critică-ideologică clasică – smulgerea măștii – este imposibilă, mai precis zadarnică, în timpul nostru. Pericolul pentru rațiunea cinică apare atunci când cineva nu respectă regula jocului.

Așa se explică scandalul creat de raportul analistei Salveen Richter către clienții grupului financiar Goldman Sachs, întitulat The Genome Revolution. Richter a explicat clienților că dacă investesc în biotehnologie trebuie să fie foarte atenți pentru că investițiile lor riscă să aducă vindecare și să salveze vieți, și asta nu e bine pentru business. „Este vindecarea pacienților un model de afaceri durabil?” întreabă Richter fără să roșească și le explică de ce nu este.

Potențialul de a furniza vindecarea cu o singură lovitură este unul dintre cele mai atractive aspecte ale terapiei genice, terapiei celulare în genetică și editării genetice. Cu toate acestea, astfel de tratamente oferă o perspectivă foarte diferită în ceea ce privește veniturile recurente în comparație cu terapiile cronice.

Pacientul vindecat „cu o singură lovitură” nu este o investiție pe termen lung. Ca argument, ea citează tratamentul produs de Gilead Sciences pentru hepatita C. Rata de vindecare este peste 90% dar compania a pierdut 8 miliarde de dolari în ultimii 3 ani din cauză că pacienții vindecați nu au mai fost dependenți de tratament. Partea ce mai rea este însă că a scăzut numărul purtătorilor virusului (te întrebi cine este în spatele mișcării antivaccin) și modelul de afaceri durabil are nevoie ca virusul să zburde liber.

În cazul bolilor infecțioase, cum ar fi hepatita C, tratarea pacienților existenți reduce și numărul de purtători capabili să transmită virusul la noi pacienți, astfel că și numărul incidențelor scade.

Richter a surprins și scandalizat prin cinismul ideilor exprimate.  Însă – întreb – chiar a fost cineva surprins și scandalizat să afle că acestea sunt ideile ne-exprimate ale unei firme de investiții? Scandalul a fost provocat de faptul că Richter a încălcat regula jocului. Știm că fiecare dintre noi este doar un asset sau un liability pentru corporații, bănci, biserici, politicieni, activiști, slujitori publici. Le cerem însă să păstreze măștile și ne facem că credem.

Lumea ar fi preferat ca Richter să spună că există probleme etice cu manipularea genomului. Că există o îngrijorare legitimă cu privire la consecințele sociale ale biotehnologiei. Putea, de ce nu, să apeleze la prejudecăți religioase: ne băgăm degetele în lucrarea lui Dumnezeu.

Nu că ar fi crezut cineva. Credem în schimb în regula măștilor pentru continuarea jocului. Motivul e simplu: nu cunoaștem alt joc și ne temem să încercăm unul nou.

Fascism neo-protestant în România

Fardul Izabelei și rochia roșie din Babilon

Ce au discutat Kant și Diavolul la cafeaua de dimineață?


În romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, un turist dubios intră într-o dispută despre existența lui Dumnezeu cu doi cetățeni sovietici. Cel mai filozof dintre ei apelează la argumentul lui Kant împotriva argumentelor tradiționale pentru existența lui Dumnezeu. Personajul straniu răspunde că de fapt Kant a elaborat un argument nou pentru existența lui Dumnezeu, neînțeles de credincioși și atei. Reiese că el însuși avusese o mână când au discutat argumentul la micul dejun. Profesore, nu te vor înțelege, o să râdă lumea – l-a avertizat.

Suntem la Moscova în 1930, unul dintre cei doi cetățeni crede că străinul e nebun, celălalt vrea să îl trimită pe Kant în Gulag, amândoi decid să cheme poliția. Aflăm însă că turistul dubios este chiar Diavolul în persoană și că a fost implicat nu doar în istoria idealismului german dar și în fondarea Creștinismului, împreună cu Pilat din Pont.

Cartea lui Bulgakov este un atac împotriva materialismului sovietic plat. Însă, ne întrebăm, de ce nu apelează autorul la Dumnezeu (ca Solzhenitsyn) ci la Diavol? Ne amintim de Pierre d’Ailly la Conciliul din Constanta: ”Numai Diavolul în persoană mai poate salva biserica și voi vreți îngeri”. Diavolul reprezintă aici spiritul subversiv. În loc să recurgă la apologetica tradițională care confirmă dogma și ordinea medievala, teologia ar fi trebuit să fie negația lor. Fără această negație, teologia creștină s-a condamnat la irelevanță în conflictul cu modernitatea care era pe drum.

Ce a discutat Kant cu Diavolul la micul dejun?

Ca să înțelegem, vom pleca de la un argument al lui Yuval Noah Harari în, dealtfel, excelenta carte, Sapiens. Ce diferență este, întreabă Harari, între 1776 AC și 1776 AD, între Codul lui Hamurabi, care spune că oamenii nu sunt egali sub lege, și Declarația de Independență, care susține contrariul? În esență, nu există o diferență, elaborează Harari. Ambele sunt bazate pe ficțiune.

Nu este greu să vedem panta alunecoasă pe care stă argumentul din Sapiens. Înseamnă că între o cultură care aprobă mutilarea genitală a femeii și sclavia ei, pe de o parte, și una bazată pe noțiunile egalității, demnității și autonomiei oricărei persoane, de cealaltă parte, nu există o diferență ontologică. Ambele sunt bazate pe mituri. Drepturile omului devin drepturile culturale de a adera la propria mitologie.

La celălalt capăt al spectrului, cineva poate revendica legitimitatea întoarcerii la societatea pre-iluministă în același limbaj.

Kant susține, dimpotrivă, că drepturile omului, așa cum au fost formulate de Revoluția Americană și cea Franceză, există, și că pot fi deduse logic. Iluminismul, spune Kant, este declarația de independență a omului de sub tutela bisericii și a regelui, pentru că omul poate să cunoască binele și răul, adevărul și eroarea, fără apelul la autoritate.

Idealismul lui Kant are la bază revoluția științifică. De aici independența față de dogma. Dacă biserica greșește în explicația naturii, de ce ar avea dreptate în probleme morale? Dacă Biblia, cum spune Galileo, nu ne arată corect cum merge cerul, de unde știm că ne arată corect cum să ajungem la el?

Însă dacă știința, conclude același Kant, referindu-se la legile lui Newton, ne arată cum merge cerul, înseamnă că legile gândirii preced experiența.

Argumentul lui Kant nu este greu de înțeles dacă luăm în considerare felul în care Newton a ajuns la calculul infinitezimal. Matematicienii timpului și-au ridicat sprâncenele când au auzit aberații ca aceea că două suprafețe inegale segmentate la infinit devin egale în punctul imaginar 0/0. Noțiunea contrazicea bunul simț dar putea prezice exact traiectoriile corpurilor cerești.

Victoria lui Newton îl convinge pe Kant că rațiunea este transcendentală față de experiență. De aici, încrederea lui într-o etică rațională absolută. Însă argumentul lui Kant este teologic, în ultimă instanță. Etica kantiană este independentă de o cauzalitate naturală. Omul care o acceptă se trezește întrebându-se despre existența lui Dumnezeu măcar că nu prea mai calcă pe la biserică.

Ce avem aici este o gândire care răstoarnă orice dogmă și orice metafizică dar sfârșește într-o teologie compatibilă cu modernitatea. Nu degeaba spunea Nietzsche despre Kant că este un păianjen care ne prinde în plasa rațiunii pentru a ne inocula cu otrava Dumnezeului mort.

Kurt Godel a mers un pas mai departe după Kant. Pentru autorul Teoremelor de incompletitudine religia este uneori bună dar cel mai des rea și Biblia este o colecție de mituri. Însă matematica și logica îi spun lui Godel că Dumnezeu există, că teologia este știință și că drepturile omului nu sunt ficțiune.

Mai nou, Slavoj Zizek explică Apusului filozofia clasică germană în idiom balcanic și îndeamnă stânga să se lepede de relativism. ”Dacă Dumnezeu nu există nimic nu este permis” le spune ateul marxist liberaililor din secolul XXI, la fel de șocați ca teologii catolici la afirmația lui Pierre d’Ailly în 1415. Numai o teologie revoluționară mai poate salva stânga și voi vreți îngeri, corectitudine politică.

Creștinismul își găsește relevanța în modernitate numai ca o teologie a negației, dar negația trebuie să înceapă cu propriile dogme. Dumnezeu poate fi căutat numai după ce falsele certitudini au fost distruse. Asta a înțeles d’Ailly cu afirmația lui făcută pe pragul modernității, când Conciliul l-a condamnat pe Huss la moarte și pe sine la irelevanță.

Profesore, o să râdă lumea. Râsul vine din ambele părți ale disputei, dar Bulgakov ne arată că Diavolul râde la urmă.