Alti clowni, alt razboi

Emailul care a fost lansat in seara cand unii prieteni din Romania au fost dezamagiti ca nu am fost concediat, este o conversatie veche. Am indoieli sincere ca as fi facut anumite afirmatii in forma si in contextul respectiv, dar nu am cum sa probez aceasta. Este onest sa spui cuiva ca il inregistrezi, pentru a-si pastra o copie, sa se poata apara in caz de calomnie sau inexactitate. Este absurd sa te bazezi pe versiunea celui care e iti intinde capcane. Faptul in sine ca nu am fost avertizat sa salvez logul ar trebui sa ridice intrebari. Inclinatia de a crede varianta mai putin favorabila face insa parte din natura umana, asa ca nu-mi voi pierde timpul cu explicatii.

Vreau in schimb sa clarific doua aspecte care tin de comportamentul uman. Voi incepe cu mine. Faptul ca un pastor predica evanghelia, si in acelasi timp recunoaste caracterul legitim al unor intrebari incomode, nu insemneaza ca este ipocrit. Am fost dusmanul falselor raspunsuri, nu al cautarii de raspunsuri adevarate. Mai mult, este datoria mea pastorala sa ma identific cu dilemele contemporane, nu cu cele de acum dooua secole.

Am mai degraba motive sa ma indoiesc de autenticitatea credintei care nu are intrebari, pentru ca aceasta este fie prefacuta, fie moarta. Inteleg ca unii ar vrea sa ma declar ateu si sa las amvonul pe seama fanaticilor si cabotinilor. Chiar daca voi fi concediat (probabil), sau exclus (posibil), din cauza acestui email, voi continua sa predic evanghelia. Stiu ca multi ar vrea ca biserica sa devina Korea de Nord. Suntem cativa care incomodam acest proces. Cand nu vom mai fi noi, vor fi altii. Parca Pavel spunea ca impotriva adevarului  nu se poate face nimic.

A doua problema de comportament il priveste pe prietenul CJ. Voi fi scurt si concis, si voi lasa reactiile pe seama cititorilor fara sa revin asupra afirmatiilor pe care le fac.

Oamenii incapabili de empatie (folosesc o locutiune pentru a evita termenul clinic), au un avantaj asupra noastra. Nu trebuie sa care cu ei un bagaj de sentimente sociale complexe. Acest vid launtric le da capacitatea sa citeasca foarte bine simtamintele semenilor. Din acest motiv sunt foarte manipulativi si pot proiecta harisma cu usurinta. In acelasi timp, un asemnea om nu are capacitatea sa-si controleze agresivitatea, si musca in cele din urma pe oricine se apropie de ei. Aviz celor cazuti in capcana harismei unei astfel de persoane.

In al doilea rand, atunci cand un astfel de om se arata dezamagit de cineva pe care il iubeste, si aseaza agresivitatea si actele antisociale pe seama acestei dezamagiri, ESTE SINCER. Problema este ca simtamintele noastre sunt responsabilitatea noastra. In cazul unor astfel de oameni, totdeauna altcineva este responsabil de simtamintele lor ranite. Si todeauna aceste sintaminte ranite sunt o scuza pentru manifestari zgomotoase si incalcarea regulilor pe care altii le respecta. Asa ca nu discutam aici problema sinceritatii sau iubirii fata de cel lovit pe la spate, (imi vine in minte tipul care l-a impuscat pe Lenon), ci faptul ca astfel de persoane traiesc cu iluzia sincera ca altii sunt responsabili de furiile lor.

Am crezut totdeauna ca CJ este sincer si autentic. Nu ca o virtute, ci ca o incapacitate de detasare critica de propriile impulsuri. Am stiut ca ne strica imagnea. Am stiut ca va sari la beregata intr-o zi. Si l-am tolerat.

Dezavantajul celor care au de carat bagajele empatiei si sentimentelor complexe.

Anunțuri

Războiul clownilor

Deci eu băteam câmpii pe tarlaua lui Zuckenberg când m-am întâlnit cu niște nepoți speriați care mi-au dat de știre că și-n satul Dealu’ Frumos au început protestele. Și ca orice cronicar care se respectă, am pus mâna pe șoarece și m-am deplasat la fața locului, pe site-ul cu pricina, unde niște reporteri gâtuiți de emoție transmiteau în direct confruntarea. Dacă Romney și Gingrich ar fi fost prezenți în baia de mulțime electorală cu siguranță că l-ar fi acuzat pe Obama de acțiuni dușmănoase de subminare a caloriei naționale. Cert e că atmosfera devine explozivă și riscă să degenereze într-o secesiune de toată frumusețea dacă nu se intervine prompt și federal.

Dealul Frumos, sau în traducerea ilegaliștilor mexicani, Loma Linda, este un sat aflat la confluența autostrăzilor care te duc fie spre orașul sfinților (San Diego) fie spre metropola îngerilor (Los Angeles), depinde cum stai cu neprihănirea. De obicei în Loma Linda nu se întâmplă mare lucru în afara incendiilor răzlețe, cutremurelor sfioase, culesulului portocalelor sau păzirea Sabatului. Cu toate acestea Dealul Frumos a fost declarat patrimoniu UNESCO și monument al National Geographic deoarece acolo încă supraviețuiește o specie religioasă de a cărei conservare și salvare depinde întreaga omenire.

Numai că populația vegetariană de ziua a șaptea din satul cu pricina se află acum într-o mare primejdie și de ce nu, chiar pe marginea prăpastiei. Dacă misterul teleportării dinozaurilor nu poate fi elucidat, posibila extincție a adventiștilor este deja documentată. Catastrofa nu va veni din partea lui Big One ci a lui Big Mac. Bomba calorică este pe cale să fie detonată în Loma Linda prin deschiderea primului centru de reproducere a celulitei și colesterolului în zonă – căsuța cu surprize și clowni de la McDonald’s. Ceea ce este o ironie a sorții deoarece primul mecdonaldț din lume a fost inaugurat cu peste șaptezeci de ani în urmă, la o aruncătură de băț, chiar în parohia sfântului Bernardino. Deci clownul rătăcitor se întoarce iar acasă, la origini, acolo de unde a început marea orgie calorică.

Problema e că unii rezidenți mai puritani se simt amenințați de această ofensivă fast-food-istă și vor contracara printr-o mare demonstrație adventistă. Ceea ce este un oxymoron. Nu, nu, cuvântul nu se referă la vreun parazit intestinal ci este o expresie pitorească de pe meleaguri străine cu sensul de contradicție de termeni. Adică, în general, nutriționiștii de ziua a șaptea nu prea s-au remarcat prin proteste față de nedreptățile sociale ci mai mult prin condamnarea gravelor încălcări ale drepturilor vegetale. Sau dacă-ți cade boul sau vaca-n groapă, în ziua sabatului, sigur că te lipsești de predica de la 11 și sari în ajutorul bietului necuvântător. Dar dacă marșul pentru legalizarea mexicanilor și ocrotirea femeilor pică-n Sabat, atunci cine va rata rugăciunea de la deschidere?

Protestatarii, unii dintre ei participând anterior și la inaugurarea primului McDonald’s, vor ca primarul localității să promulge legea vegetariană pe întreg teritoriul comunei și să facă ca toți, mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, americani și mexicani să primească un cupon în mâna dreaptă sau lipit pe frunte și să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă cuponul acesta caloric. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească proteinele căci este o fibră de ovăz iar valoarea ei nutrițională este de 1,474kJ pe suta de grame.

După principiul, comunitatea mică răstoarnă multinaționala mare, protestatarii adventiști înarmați cu bâte de soia, grenade cu gluten și cocktail-uri Orzov vor să patruleze străzile comunei în detașamente culinare, să declanșeze legea nutrițională și să confiște orice burger și plăcintă întinate cu carne, ouă, brânză, lapte. De asemenea se va interzice închinarea la cartof, venerarea moaștelor de vițel, tămâierea cu ulei încins și aghiazma cu cola. Religia fast-food va fi scoasă în afara legii iar cetățenii certați cu zarzavaturile și care nu se vor conforma codului vegetarian vor fi exilați pe insula Las Vegas unde vor fi chinuiți de fiara cu tonomate și jetoane în vecii vecilor. Așa să ne ajute Loma Linda!

Revolutie?

Biserica crestina, de la mitul lui Hristos la corporatie insolventa

Toate veacurile dovedesc cat de profitabil a fost acest mit al lui Hristos pentru noi si compania noastra, sunt cuvintele, inca disputate, ale lui Giovanni di Lorenzo de’ Medici, devenit papa in 1513, cunoscut si ca Leo X. Aceluiasi papa i se atribuie si cuvintele: Din moment ce Dumnezeu ne-a dat papalitatea, sa ne bucuram de ea, zicatoare de care nu prea a avut parte, ghinionul lui numindu-se Martin Luther si cosmarul numit Reforma. Daca darul profetic nu prea i-a functionat la ultima afirmatie, cel putin in prima se pare ca a fost bine inzestrat. In secolul XVI biserica era cu adevarat o corporatie multinationala, finantand regi si poeti.

Leo X probabil nu isi imagina ca biserica/companie al carei patron era, va avea o viata atat de lunga, cel putin in lumina noilor amenintari. Concurenta isi arata coltii la orizont, mai intai in Germania, apoi in Elvetia, extinzandu-se in Lumea Noua via Anglia si Tarile de Jos. SRL- urile exotice americane (fie ele de ziua a saptea ori propovaduind regate mileniale sau avand profeti pistolari, aparandu-si haremul) nu au pus prea mari probleme, mai degraba s-a vazut ca ciolanul era suficient de gras, putand inca sa hraneasca pe multi altii.

Imi vine in minte o alta apocrifa: Secolul XXI va fi religios/mistic/spiritual sau nu va fi deloc – Malraux. Din asta inteleg ca secolul XXI fie va avea suficienta carne de tun astfel incat afacerile Domnului sa prospere, fie se vor prabusi, varianta putin probabila pana la ora aceasta.

As vrea sa fac cateva conexiuni intre notiunea de biserica si cea de corporatie. Suntem invatati ca biserica nu este doar institutia ei ci, mai degraba, un trup spiritual, invizibil, sfant, universal (definitia teologica are ceva variatii, de la est la vest). La modul practic, definitia teologica e o fantezie: biserica se bazeaza pe un grup de persoane (actionari), care ii pun la dispozitie bani si resurse (capital), are nevoie de un grup de conducatori (management), se extinde folosind predicatori si evanghelizari (marketing), se multiplica prin nasterea de secte, organizate in jurul unui lider (transferarea capitalului de la o companie mare catre un investitor privat – privatizare), orice biserica noua se straduieste sa atraga membrii altei biserici (concurenta). Bisericile protestante au implementat, se pare, cel mai bine acest sistem. Citește mai mult din acest articol

Vina iubirii: Iubirea Lui e MULT prea mare

De Sărbători, am ocazia să merg la biserică în orașul meu natal, unde întâlnesc prezența unei persoane admirabile, pe care eu o respect mult (e unul dintre foarte puținii oameni pe care eu îi respect mult). Relația mea cu persoana în discuție este una profundă în sensul că deși aparent ne vedem foarte rar și ne vorbim extrem de puțin, între noi plutește un soi de reciprocitate pe care ne-o mascăm prin vorbe ironice aduse unul altuia, vorbe care însă nu deranjează, ci dimpotrivă. Așadar, merg acasă și-l întâlnesc pe acest om. Îl salut, ca de fiecare dată în stilu-ne ștrengăresc, și primesc din partea lui o privire categorică și-o replică tăioasă: ”Te-ai dat cu dușmanul!”. Neînțelegând unde bate afirmația lui și îndoindu-mă de faptul că omul ar fi internaut, îl întreb: ”Ce vreți să spuneți?”. Prefăcându-se puțin contrariat de întrebarea mea, răspunde: ”Scrii pe site-ul ăla, ăăă…” (părea că-i uitase numele). ”Oxigen – spun eu! Dar de unde știți?” ”Păi doar nu publici sub masă…!”. Nu mai țin minte ce am răspuns, dar, în orice caz, nu am vorbit despre lucrurile care mă interesau pe mine cu adevărat: de ce asociază acest spațiu cu ”dușmanul” (deși am niște bănuieli, hehe) și, în consecință, de ce încă îl frecventează. În schimb, senzația care a persistat în mine după această scurtă întâmplare a fost una de surprindere – nu m-aș fi gândit că persoana respectivă, care e un intelectual (aparent) conservator, ar vizita spațiul ăsta atât de conștiincios încât să remarce postările mele aici (care nu sunt multe la număr) – îmbinată cu entuziasm (că totuși urmărește ceea ce se întâmplă aici). Aș fi vrut să-l întreb niște lucruri (încă mai vreau), dar emoția momentului a spulberat orizontul unei discuții. Oricum, îl salut pe această cale și îl invit să citească cu atenție în continuare.

Am început cu aceastră ilustrație nu pentru că aveam nevoie să-mi rezolv în mediul ăsta virtual frustrarea de a nu fi întrebat niște lucruri la timp, ci pentru că, întâmplarea de mai sus a stârnit în mine un sentiment de vinovăție aparent nejustificată. Deși nu eram deloc de-acord cu afirmația lui referitoare la asocierea spațiului ăstuia cu ”dușmanul” (am mai primit ”avertizări” de genul ăsta din partea mai multora, însă nici una nu m-a atins/lovit), lucrul ăsta nu a anulat culpabilitatea transmisă de afirmația cuiva care reprezintă un model pentru mine, dintr-un anumit punct de vedere. Bunăoară, cheia interpretării vinovăției pe care am simțit-o, nu stătea în cuvintele-în-sine, în mesajul verbal rostit, ci în persoana, mesagerul acestui mesaj, persoană pe care eu o investisem cu autoritate și admirație. Ba mai mult, având în minte faptul că omul mă știe practic de când eram mică, a urmărit evoluția mea de-a lungul vremii și știind că îmi dorește binele (unul real, nu închipuit), spusele sale – cu care totuși eu nu rezonez nici emoțional, nici rațional – au produs în mine un impact mai mare decât m-aș fi așteptat. Altfel spus, îngrijorarea lui pentru mine izvorâtă din bune-intenții, mesajul lui negativ, dar un negativ venit din partea cuiva despre care știu că ține la mine, m-au umplut de vinovăție, și nu de plăcere sau – în cealaltă extremă – de revoltă, așa cum ar fi fost reacția normală.

Mergând mai departe pe această idee, aș vrea să ating un subiect extrem de dureros, poate unul dintre cele mai dureroase pentru creștinism. Citește mai mult din acest articol

Extincția sau Calviția?

“La început a fost Evoluția și Evoluția era cu Dumnezeu și Evoluția era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin selecție și nimic din ce-a fost făcut n-a fost făcut fără selecție. Și Evoluția s-a făcut trup și s-a manifestat printre noi, plină de dovezi și adevăr. Și noi am privit la slava ei o slavă întocmai ca slava singurei născute din Nimic.” (Epistola către Fosileni 1,1-3)

Deci cum se plimba Evoluția printre ferigile grădinii Cambrianului în răcoarea zilei, după ce în prealabil sfârșise de selectat cam toate speciile cerului și pământului, s-a întâlnit cu două primate zglobii și mai cârlionțate care se jucau de-a v-ați ascunselea prin pomii din grădină. Adică pe străbunelu’ lu’ Neanderthal și pe-o strănepoată de-a lu’ Ardi și cărora le-a zis clorofilă-n față: “Puteți să vă cățărați prin toți pomii din junglă dar din bananierul binelui și răului sa nu mâncați pentru că-n ziua în care veți mânca o să vă cadă parul și-o sa mergeti scândură ca pinguinii.” Bineînțeles ca maimuța aia de Eva n-a ascultat și s-a repezit în bananier ca fata mare la bara de dans iar maimuțoiul ăla de Adam, ca de obicei s-a luat după ea. Cred că de-acolo vine și expresia că ce face omu’ face și maimuța.

După faza cu banana amândoi s-au trezit hairless. Eventual cu ceva fosile de păr din blănița primară, aciuiate stingher și ilegal prin zonele erogene, neurogene și sudoripare și niște mărar keratinos pe picioare dar care se putea rezolva ușor și dureros cu-o infuzie de ceară aplicată. În rest goi flintă. Datorită cojilor de banane rămase în urma actului evolutiv, amândoi au căzut pe spate de fericire și deșteptăciune iar din clipa aia nu s-au mai așezat în patru labe ci s-au ridicat direct în două picioare (era și imposibil de altfel datorită primului seism de plăci tectonice cartilaginoase ale coloanei geologice vertebrale). Asta a fost căderea pe spate sau căderea-n păcatele ei de evoluție a speciei.

Restul e istorie. Nici nu mai am dubii acum, mai ales că încă mai există specii de sapiens erectus care și-acum după ceva milioane bune de ani seamănă leit cu Ardi sau Lucy. Eu cred că la ăștia s-a oprit evoluția-n loc și d-aia-i și vezi vara la ștrand cu blană pe spate sau cu privire inteligentă de cimpanzei în călduri.

Ce mă frământă acum este altceva. Nu de unde vin, că asta-i clar ca parameciul, ci unde mă duc. Care-i următoarea treaptă evolutivă? Secvența logică următoare ar fi căderea generală a părului, această ultimă reminiscență de la patrupezii bătuți în cap de soare și musoni. Cu cât ești mai sus pe scara evolutivă cu-atât ai mai puțină blană pe tine. Deci oamenii care-și plâng părul datorită inevitabilei crize chelioase refuză de fapt să evolueze spre faza finală a Omului Spân, specie superioară de ființe cu pielea ca delfinul și care poate înota, zbura sau deplasa în orice mediu solid, lichid sau gazos dat. Așa c-aștept cu nerăbdare să am fruntea până-n călcâi, anomalie genetică misterioasă care indică maiestos spre-o evoluție coafată a speciei. Altfel cum să explicăm procentul mare de pleșuvie din comunitatea științifico-intelectuală dacă nu ca pe-un semn de bun augur că selecția naturală a creierelor hairless este în plină revoluție evolutivă iar în final specia de gelați, păroși, bărboși și hipioți care refuză să se adapteze este deja condamnată la extincție totală si definitivă. Așa că-n confruntarea finală dintre maneliștii și șahiștii de la Ciao Darwin, selecția naturală va fi năpraznică și necruțătoare.

Așa, era să uit. De ce-a murit Isus pe cruce? În contextul revelației speciale a selecției naturale a speciilor pe cale de dispariție, Isus a murit pentru toate maimuțele, cimpanzeii și gorilele care s-au blocat aiurea-n mijlocul procesulului evolutiv și care-acum așteaptă disperate și cu sufletul la gură, ori extincția ori calviția! Sau mai simplu spus: a murit degeaba pentru că mântuirea nu vine de la iudei ci de la cimpanzei și nu este prin credință ci prin selecție, și asta ca să nu se laude nimeni. Restul e floare la ureche. Make love not war!

PS: revelația asta spontană am avut-o azi-noapte. Cred c-am fost bântuit de-o viziune științifico-fantastică. Pe când eram răpit până-n al treilea strat geologic, mi s-a arătat un bătrân cu barbă albă care-mi zicea duios, ‘Grigorie, Grigorie, pentru ce mă prigonești?’ Nu cred că era Dumnezeu, pentru că deși avea barbă albă ăsta mai avea și-o chelie lucioasă care strălucea cam mistic. Cred că era Darwin în chip de înger venit să mă trezească din somnul rațiunii care deja năștea la greu numai monștri, balauri și pitici pe creier. Aliluia, Amin.

Discutii de paleoantropologie – Australopithecus sediba

Prezentarea lui Lee Berger, „Part Ape, Part Human: The Fossils of Malapa”, tinuta pe 19 octombrie 2011 si oferita de National Geographic merita vazuta. E si pe fora.tv, unde apare si o biografie pe scurt a Prof Berger.

Oricat ar nadajdui credinciosii creationisti literalisti (i.e. Young Earth Creationism) impotriva oricarei nadejdi, fosilele Australopithecus sediba reprezinta o descoperire remarcabila care nu poate fi acomodata perspectivei fundamentaliste asupra Bibliei. Pe de alta parte, sunt si altii, cum ar fi Arhiepiscopul Desmond Tutu, care au reactii interesante.

Gasiti aici 7 articole stiintifice aparute in Science descriind fosilele descoperite. Iar aici o postare introductiva de pe blogul lui Carl Zimmer.

Mi-am reamintit de subiect pornind de la cele scrise de Beni Plesa in comentariul de la #1. Prima data scrisesem despre Australopithecus sediba pe oxigen2 intr-un comentariu din octombrie.