Liber in Axioma sau sclav in Dogma?

Sonata ma intreaba daca nu cumva am schimbat o dogma cu alta dogma. Raspunsul meu este ca face o confuzie fundamentala intre dogma si axioma. In sens largit, este confuzia intre metafizica si stiinta, intre cunoastera ca contemplatie si cunoasterea ca putere, intre abdicarea in fata kosmosului si cucerirea lui.

Diferenta intre Dogma si Axioma este diferenta intre lantul prizionierului si ciocanul care il sparge. Ca sa fiu eliberat de Dogma trebuie sa cred in Axioma. De aceea scepticismul postmodern si fundamentalismul religios sunt aliati in axa tiranilor.

Dogma este reconcilierea marturiei bisericii cu logica si metafizica grecilor. Contradictia logica cu care se confruntau parintii bisericii era: cum poti impaca notiunea ca dumnezeu este unul singur cu afirmatia ca Isus este dumnezeu.

Raspunsul parintilor satisface relatia intre subiect si predicat in propozitie. Substanta – ceea ce sta dedesubt – “este ceea ce este todeauna subiect intr-o propozitie” (Leibniz). Pentru ca prin definitie subiectul Dumnezeu este egal cu sine, manifestarile particulare ale dumnezeirii nu pot fi simple predicate ale subiectului ci ipostaze ale lui. QED. Pentru cine nu poate sa inteleaga subtilitatile limbajului, avem exemple cu lumanarea si trifoiul. Pentru cine nu vrea sa inteleaga, avem excomunicarea.

Care este problema cu aceasta demonstratie? Bertrand Russel o numeste “greseala grecilor”. Analiza sintactica a unei propozitii despre ceva nu adauga nimic la cunoasterea acelui ceva, asa cum analiza tehnica a unei picturi nu este analiza obiectului pictat. Dogma este reconcilierea logica a unei contradictii intr-o marturisire de credinta, dar nu ne spune nimic despre natura realitatii.

Diferenta intre dogma si axioma nu este aceea ca axioma este de la sine inteleasa. Asta este o alta greseala a grecilor. Pentru matematicianul modern, axioma este o propozitie matematica fara de care toate celelalte propozitii matematice isi pierd valoarea de adevar. Principul 2+2=4 este o axioma. Trebuie sa credem ca 2+2=4 in toate circumstantele posibile ca sa credem in inteligibilitatea matematica a lumii.

Aici este si relatia intre Descartes si Popper. Cand Sonata incearca sa gaseasca o contradictie intre deductie matematica si falsificare experimentala se joaca iarasi cu vorbele. Falsificarea poppereana implica stabilirea unei masuri exacte (carteziene) care, la randul ei, nu poate fi observata prin simturi, ci prin instrumente a caror credibilitate este legata tot de axioma 2=2=4. Filosofii din timpul lui Galileo se indoiau de ce vedeau prin telescop pentru ca refuzau sa inteleaga legile opticii. Cine se indoieste de deductiile lui Einstein se va indoii si de tehnologia care ne permite sa masuram unde gravitationale. Ambele cer credinta in axioma 2+2=4.

Libertatea carteziana – libertatea de a spune ca 2 + 2 =4 – este libertatea de a intelege lumea independent de autoritate. Partidul lui Orwell vrea sa credem ca 2+ 2=5. Biserica vrea sa credem ca 1=3. Autoritatea va apela la “greseala grecilor” pentru a crea un simulacru de legitimitate logica. Orice lupta pentru adevar este lupta pentru putere. Axioma este instrumentul adevarului in contextul unei cunoasteri limitate a lumii. Axioma ne face slobozi.

Anunțuri

Descartes

Gradina lui Gagarin

images Versiune audio

Postmodernismul este un shibboleth

Ibrian are doua obiectii cu privire la afirmatia: adevaratul ateu este postmodern.

Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima.

Voi face si eu o declaratie sententioasa: epistemologia constructivista este apostazia modernitatii de la Descartes.

Hegel spune ca Descartes este marinarul care striga pamant. Postmodern(ist)ul crede ca secundul de pe Titanic ar fi o comparatie mai potrivita: “Domnule ofiter, este adevarat ca Titanicul nu se poate scufunda?” “Nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, Doamna”. Restul e istorie.

Sa incepem cu Descartes.

Ceea ce reproseaza postmoderni(sti)i omului de stiinta este dihotomia intre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii. O alta forma de obiectivizare este cucerirea stiintifica-tehnologica a naturii. Postmodern(ist)ul considera obiectivizarea logico-matematica a naturii o forma de imperialism. Interventia omului in natura este pacatul originar. De unde extremele ecologice, obsesia produselor modificate genetic, etc.

Pe de alta parte, omul altarului vede aici blasfemie. Numai Dumnezeu poate face din Creatie obiectul absolut al cunoasterii si interventiei. Miscarea ID vrea sa proteseze o zona neprofanata de stiinta (dumnezeul gaurilor). Biserica vrea o zona interzisa tehnologiei (controlul nasterilor, clonari, etc.).

In sfarsit, cand subiectul care gandeste face din traditii si institutii un alt obiect al cunoasterii, si le supune legilor ratiunii, conservatorii striga “COMUNISM”, iar postmodernii striga „IMPERIALISM CULTURAL”.

Toate aceste pacate vin de la revolutia stiintifica a secolului ratiunii, al carei profet a fost Descartes. Ma indoiesc deci exist, gandesc deci exist, domeniul eului este ratiunea, eul cucereste lumea facand-o obiectul ratiunii, eul este vointa infinita care cunoaste in parte, ratiunea este universala.

Nu este nevoie sa repet ca aceste postulate implica argumentul ontologic. Existenta lui Dumnezeu ca subiectivitate transcendenta si legiuitor al ratiunii, este triangulata plecand de la: (A). ontologia eului care gandeste, si (B) universalitatea ratiunii.

Toti corifeii modernitatii au postulat subiectul uman ca pe un absolut, si ratiunea ca universalitate. Diferenta intre ei este cu privire la natura unghiului (C): este Dumnezeu o subiectivitatea transcendenta, sau doar o proiectie a subiectvitatii umane? Cu alte cuvinte: intrebarea nu este daca Dumnezeu exista, ci daca Dumnezeu este o divinitate mai mult sau mai putin barboasa in afara lumii, sau omul este singurul Dumnezeu adevarat?

Voi lasa la o parte cei trei R: Reactiune, Romantism, Restauratie. Acestea ne-au dat extrema dreapta si integrismul religios. Posmodernismul este progresist. Inceputul este despartirea lui Marx de stanga hegeliana. Hegelianismul poate opera la fel de bine cu notiunea ca Dumnezeu se cunoaste pe sine in om (dreapta), ca si cu aceea ca omul se imagineaza pe sine in Dumnezeu (stanga). Amandoua implica ontologia subiectului care creaza istoria si re-creaza natura dupa chipul sau. Marx a fost primul care sa declare ca eul este o iluzie. Nu exista subiect in istorie. Exista doar baza si suprastructura, intr-un cuvant, doar structuri.

Ironia este ca Marx insusi dispare ca subiect. Asta a inteles-o foarte bine Derrida in “Fantomele lui Marx”. Marx nu a existat. A fost doar o fantoma care bantuia prin Europa si care s-a sculat iarasi din mormant. O sa fac inca o afirmatie sententioasa: adevaratul marxist este post-modern. Si inca una: adevaratul postmodern este un marxist cultural.

Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”.

In cuvintele (atribuite) lui Dostoevsky: „daca Dumnezeu nu exista totul (orice naratiune) este permis”. Reciproca: daca totul este permis, inseamna ca nu exista Dumnezeu. Si asta e bine (pentru religie). Exista doar o naratiune crestina, care, se stie, este construita de cineva care este tot o naratiune intr-o alta naratiune, s.a.m.d., in regresie infinita. Intreaba-l pe Aurel.

Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.

Teistii acestia l-au rastignit pe Domnul si s-au facut dusmani ai tuturor oamenilor. S-o spun mai pe sleau: au spus “iata omul” si l-au dat sa fie rastignit. Si mai pe sleau: nu poti desfiinta omul ca subiect absolut, si universalitatea ratiunii, decat ca fundamentalist sau ca ateu.

Ibrian continua intrebant:

Din nou, ca modern(ist) spun: esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios?

Nu am spus „adevaratul postmodern este ne-religios”. Dimpotriva, gasesc ca omul religios este prin definitie anti-fundationalist si non-reprezentationalist, chiar daca nu anti-metafizic.

Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Asta era si argumentul meu: moderrnismul reprezinta o mutatie in teologia crestina.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Apropos de Pulien, in biserica din care face parte ca si mine, postmodernismul este singura sansa de a spune ceva inteligent fara sa-ti pierzi jobul. Eu l-am pierdut pe al meu. Jon este pe cai mari.

Ca modernitatea este idolatria pozitivista a omului si nu ateism ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Sau iconoclasm cu lama lui Occam.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam- dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Il recunosti dupa shibboleth. Adica: nu din ceea ce spune, ci din felul cum spune ceea ce spune. Modernul are un discurs. Postmodernul are o naratiune. De aici, definitia postmoderna a postmodernismului: o alta naratiune.

Ideea periculoasa a lui Hawking III


images Versiune audio

Spaghetti Monster vs Trompeta Apocaliptica

imagesVersiune audio

Bondarul Teologic