Cei care au facut America „mare” s-au inchinat altui Dumnezeu

Trumpismul implica dubla redimensionare a Americii: Make America small again. O redimensionare geopolitica, in care America abandoneaza pozitia de conducator al lumii libere in favoarea „interesului national”, asa cum este inteles de un redneck. O redimensionare teologica, in care One nation under God devine One nation under Santa-Claus. Siti, cel care implineste dorintele copiilor.

Problema cu MAGA este ca cei care au facut America mare s-au inchinat unui alt Dumnezeu decat cireada evangelica-penticostala.

Am citit prima data despre Thomas Paine in tr-o carte numita „Daruri Spirituale”. Am aflat ca Paine fusese „ghost writer” pentru Satana. Cum suna un vechi imn metodist:

„Satan, the world, and Tom Paine, fought the metodists in vain…”

Apoi am citit „The Age of Reason” si am constatat ca Satana e mai coerent decat John Wesley.

Am petrecut adolescenta strivit intre doua totalisme: biserica si statul comunist/national-ceausist. Am fost luat de mana si condus la o libertate launtrica inconfortabila de marii scriitori americani. Incepand cu parintele literaturii americane, Mark Twain, si terminand cu primul laureat american al premiului Nobel pentru literatura, Sinclair Lewis (autorul lui Elmer Gantry), numitorul comun al clasicilor americani a fost respingerea hotarata a sintagmei give me the old time religion.

Generatia mea a fost leganata in legenda lui Winnetou. Legenda origineaza in experienta coloniei germane din Fredericksburg, numit asa ca un tribut la Iluminismul prusac, care a avut curajul sa experimenteze fratia intre albi, indieni, si negri, intr-u Texas bigot. In timpul razboiului civil, cand cetatenii valizi din Fredericksburg luptau de partea Uniunii, orasul a fost victima unui pogrom al celor din vecinul Waco, Harvartul southern-baptist care i-a daruit omenirii pe David Koresh si G.W. Bush.

Am privit cu ochii lipiti de ecranul televizorului pasul urias pentru omenire facut de Neil Amstrong. Peste o ora voi urmarii amartizarea lui Perseverence. Exista un secret inconfortabil in spatele programului spatial NASA: s-a nascut din Thelemism. E de la Satana. La fel ca tot ce a fost mare in stiinta, literatura, politica, rock-and-roll, film, in America.

Mesajul meu catre gloata MAGA: dumnezeul vostru este prea mic. Oane small nation under a small god. Exista cativa intre voi care au pariat in secret pe Diavolul. Cu acestia putem negocia.

Coman + Lăiu = Farfuridi

Parafraza metodologică a celebrului rîu heraclitean este: nimeni nu se poate întoarce de unde a plecat. D-aia xenofobii sînt, înainte de toate, proști. D-aia cei care cred că presupozițiile (metafizicalele) sînt imune la metodă (știință) sînt idioți. Și d-aia sîntem toți nostalgici – ducem dorul irealizabilei întoarceri.

Parafrază metodologică, pentru că „metodă” vine de la meta + hodos („drum”, ba chiar „prag” – metodologia e numele ocult al peratologiei). Metoda pune limite teoriei. Orice reglaj metodologic repercutează asupra presupozițiilor. Orice călătorie alterează iremediabil portul de origine.

Coman și Lăiu reprezintă, în cercul strîmt al momentului adventist, două clase de teologi ratați: unul pretinde că se întoarce, literal(ist), la Scriptură, deși orice întoarcere e imposibilă („să nu se revizuiască, primesc! – dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele… esențiale”); celălalt pretinde că face teologie cu metodă, științific, dar nu admite ca rezultatele cercetării să-i contrazică prejudecățile („să se revizuiască, primesc! – dar să nu se schimbe nimica”). Sînt amîndoi, cu tot cu fanii lor, celebrul personaj din Caragiale.

Adevăratul teolog e Frank Wilczek – fizicianul care vrea să le ia evanghelicilor jucăria (fundamentele și nașterea din nou). Apropo, dumnezeu însuși (mai exact, zeii – pentru că la început n-a fost monoteismul) a fost o ipoteză naturalistă (ca în Romani 1:20). Ipoteză pe care recursul la metodă a dezmințit-o. Așa devine problema, ăsta-i mersul chestiunii sau, în româna veche, împănată de slavonisme, hodu delei (unde „hodu” e fratele bun al grecescului din „metodă”).

În fine, întorcîndu-ne imposibil de unde am plecat, pentru Heraclit, Dumnezeu era însăși schimbarea în care ne bălăcim și în care ne găsim, nostalgici, ființa. Prin ochii mei, Doamna Zi se privește, mereu alta, pe sine.