Un jacuz, doua jacuzuri

9 iulie 2020 de 48 comentarii

Afacerea Dreyfus a transformat verbul J’Accuse în substantiv și substantivul intellectuel în verb. Ambele cuvinte au fost supuse dialecticii de la tragedie la farsă. 

Prima figură tragică este chiar căpitanul Dreyfus, victimă a antisemitismului și avortului judicial orchestrat de partida catolica/monarhista din Franța,  părinți ai fascismului de ieri și de azi. A doua este chiar autorul manifestului J’Accuse, scriitorul Emile Zola. Zola ne-a arătat ca a fi intelectual înseamnă  a avea curaj înainte de a avea intelect. A fost urmat de o pleiada din cele mai diferite zone sociale al căror numitor comun era credința ca adevarul trebuie platit cu orice preț.

Intelectualul ca putere a dat naștere la antiintelectualism. Anti Intelectualul nu este ignorant sau lipsit de inteligență și are propriul sau J’Accuse. Manifestul antiintelectual îl acuză pe intelectual ca ignora autoritatea traditiei, religiei, sau a puterii “legitime” .

Intelectualul a rezistat în fascism și comunism dar este aproape învins în era informației marfă și a camerelor de ecou. Zola a fost asfixiat cu monoxid de carbon. Intelectualul contemporan este asfixiat de capitalismul media.  

J’Accuse s-a vulgarizat de la manifestul lui Zola la televiziunea prin cablu si twitter. Un jacuz doua jacuzuri. Ultima farsă este bătălia intre jacuzul lui Laiu si jacuzul lui Coman.

In absenta intelectualului, anti intelectualii se bat între ei. Nu vreau sa spun că sunt incompetenti. Amandoi sunt meseriași cu înaltă calificare. Sunt intelectuali in acceptiunea comuna, oameni care mananca paine fara sa transpire. Intelectualul, dimpotriva, este sub blestemul fructului oprit, castiga adevărul în sudoarea fruntii.

Îmi amintesc o poezie a lui Paunescu: “ca ocnas poetul sapa-n sarea lacrimii materne”.  Muntele pe care v-ați cocoțat, domnilor, ascunde un ocean de lacrimi. Cei care sapă in acest abis nu cunosc privilegiile sponsorilor analfabeti sau a puterilor care se autoproclama legitime. 

Dar, trebuie sa recunosc, sunteți intr-adevar people of the book. The check-book. 

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Sexul oral la intelectualii rămăișițieni

7 iulie 2020 de 26 comentarii

Un intelectual este o persoană a cărei activitate se bazează pe exercițiul minții, care se implică în sfera publică pentru a-și împărtăși analizele, punctele sale de vedere asupra celor mai variate subiecte sau pentru a apăra valori, care în general nu își asumă o responsabilitatea directă în aspecte practice, și care are o anumită formă de autoritate. Intelectualul este o figură contemporană distinctă de cea mai veche a filosofului, care își exercita gândirea într-un cadru conceptual.

Este definitia cuvantului intellectuel în fr.wikipedia.

Definitia din ro.wikipedia:

Intelectualul, în accepțiunea comună, este definit drept persoana cu studii universitare sau care exercită o meserie intelectuală.

Francezii au inventat intelectualul. Romanii l-au transformat intr-o meserie. Cea mai veche. N-a fost prost Stalin. Intelectualul este o persoana care face felatio la Stalin, Ceuasescu, BOR, AZS, orice autoritate sau clientela.

Scrie intelectualul Florin Laiu în epistola intelectualilor care cred ca oamenii au fost contemporani cu dinosaurii către intelectualul Coman (care crede la fel): știm și noi ce greu este sa faci un doctorat. Observați ca Laiu nu spune știm și noi cât de scump este prețul adevărului sau care este costul apărării adevărului in sfera publica. Știm și noi ce greu e sa iei examenele la facultate și să castigi un ban la umbra. Spasivo Koba.

Intelectualul Coman, care crede că tesutul epitelial a fost așezat de Dumnezeu în vagin ca semn ca „poți să mănânci după plăcere din toți pomii din grădină” (ați uitat anusul frate Coman) și are 5000 de Sunamite pe FB care fac felatio la fructul sau, se rusineaza ca este contemporan cu Laiu. Rușine sau nu, cei doi sunt contemporani cu pastorii de capre din epoca bronzului. Pot fi intelepti sau shamani, dar nu intelectuali.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Idele lui Marte

17 martie 2017 de 17 comentarii

De câte ori pornește în fruntea bandei de cuțitari să facă un asasinat pe internet, Florin Lăiu ne oferă versiunea tragi-comică a discursului lui Brutus în tragedia shakespeareană Julius Caesar. ”Și eu l-am iubit pe Caesar dar am iubit mai mult Roma”. Și eu îl iubesc pe (numele victimei) dar iubesc mai mult biserica sfinților.

Aspectul tragic este că Florin are multe în comun cu eroul lui Shakespeare. Brutus este un introvert, un erudit, un fiozof și un gânditor, care petrece mai mult timp între cărți decât între oameni. Nu este arogant, dar este absorbit cu totul de ideile lui și trăiește încuiat în lumea lui proprie. Vrea să fie iubit și admirat dar nu iubește și nu admiră pe nimeni înafară de sine însuși. Vrea să fie ascultat dar nu ascultă ce spun alții. Este fanatic și inflexibil. Din cauza aceasta face greșeli pe care apoi nu le recunoaște. Sună familiar?

Atunci când Antonius, antagonistul său, câștigă in fața romanilor tocmai pentru că evită greșelile lui Brutus, acesta își păstrează complexul de superioritate, raționalizând că Antonius este un superficial gregar și harismatic care câștigă prin manipulare împotriva logicii.

Aspectul de farsă constă în faptul că Florin este doar caricatura lui Brutus. Este gata să proiecteze asupra celor pe care îi atacă folosirea harismei și manipulării, în timp ce refuză să angajeze argumente logice sau le răstălmăcește în mod necinstit. Mai mult, răspunde la logică prin argumente din autoritate eclesiastică sau imprecații biblice.

Florin spune ”și eu îl iubesc pe (numele celui asasinat) dar iubesc mai mult biserica” în timp ce refuză dialogul care unește biserica și nu încearcă să-și ascundă ranchiuna personală. Brutus l-a asasinat pe Caesar ca să rupă lanțurile tiraniei. Florin își atacă prietenii și frații ca să apere lanțurile.

Hegel explică ”șiretenia” Istoriei care s-a folosit de Brutus să aducă puterea Cezarului în timp ce credea că salvează Republica. Caesar – spune filozoful german – voia să păstreze forma Constituției, creaând astfel iluzia că Republica este vie. Victimă acestei iluzii, Brutus a crezut că Caesar este doar o contingență istorică supărătoare. Odată eliminat, gândea el, Republica se va întoarce la zilele ei bune. (Iluzia se repetă astăzi cu privire la Trump, dar asta este pentru alt articol). Asasinarea lui Iulius Caesar ca persoană a deschis însă drumul pentru Cezar ca instituție, precipitând astfel moartea Republicii. Cel care ar fi trebuit avertizat să se păzească de Idele lui Marte era Brutus.

Nu știu ce duh de înșelăciune a fost trimis să îl amăgească pe Florin Lăiu să grăbească demisia sistemului pe care pretinde că îl apără, jucând până la capăt farsa lui Brutus. La fel ca Caesar, mulți din cei care au trecut Rubiconul teologic au investit prea mult în sistem ca să accepte demisia lui definitivă. Atacurile lor împotriva irelevanței și contradicțiilor teologice ale bisericii sunt motivate de dorința de a o salva. Dar poate fi salvată biserica?

O biserică este vie numai atâta timp cât dă naștere la idei noi. Crima majoră a lui Florin și banda lui nu este asasinarea caracterelor ci asasinarea ideilor. Odată aceste contingențe supărătoare eliminate, gândesc ei, biserica se va întoarce la zilele ei bune. Ceea ce nu înțeleg este că acestea nu sunt simple contingențe ci manifestări ale legilor istoriei. Biserica nu poate supraviețuii înafara istoriei.

Însă dacă Istoria/Dumnezeu a hotărât că biserica trebuie să moară, are nevoie de un Brutus care să îi asasineze pe cei care încearcă să-i lungească boala. Pare logic. Surpriza mea este alta: et tu Florine?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Kitch

14 august 2016 de 41 comentarii

Pe la inceputul anilor ‘90, cand capitalismul de taraba inflorea in pasajul din Piata Universitatii, frunzaream editia franceza a Bibliei de la Ierusalim in fata unui anticar ambulant, dupa aparente un student in nevoie de cash. “Nu are poze” m-a intrerupt sarcastic vanzatorul. “Ma uit dupa aparatul critic” i-am raspuns. Imediat tanarul si-a schimbat atitudinea. Crezuse ca sunt “unul din acei pocaiti” – mi-a explicat apologetic. Ar fi fost randul meu sa fiu taios (“chiar sunt”) dar am recunoscut in tacere ca stereotipul era justificat. Neoprotestantismul este o piata prospera pentru pictura kitch cu tema biblica.

Mi-am amintit incidentul de la pasaj cand am citit critica lui Florin Laiu la adresa lui Durer in contextul ultimului articol cu care m-a onorat.

Week-endul trecut a fost plin de evenimente. Vineri seara (5 august 2016) am vizitat comunitatea din Buford (Nord Georgia), unde am ascultat predica „Isus ca educator” a renumitului Edi Constantinescu – fost predicator, devenit provocator (după propria sa afirmație). Eram și nu eram curios să știu ce va spune. L-am întâmpinat cu oarecare jenă, nici el însuși nu părea fericit de revedere. Ne știm că luptăm pe fronturi opuse.

Sa rezolvam mai intai problema de suflet. L-am salutat sincer pe Florin si nu m-am simtit catusi de putin jenat in prezenta lui. Umanistul din mine nu intelege mania sfinta. Spre deosebire de Florin, nu pot purta ura celor pe care-i ureste Yahweh. Trebuie sa ma pocaiesc?

Trecem la subiect:

Vorbitorul a folosit ca ilustrație celebra pictură a lui Albrecht Dürer, „Iisus învățând pe învățători”. Tabloul acesta ilustrează nu atât ceea ce Luca povesteşte, cât ceea ce avea pe suflet vorbitorul. Fără a diminua ceva din strălucirea marelui artist, presupun că Dürer nu a citit cu atenţie Biblia înainte de a o ilustra, sau mai degrabă a ilustrat sentimentele antisemite dominante în creştinismul catolic şi luteran, din care provenea, decât mesajul lui Luca.

În Evanghelie, Iisus este un băieţel de 12 ani, echivalentul unui pui de evreu care învaţă pentru a deveni bar-mitzva.Artistul i-a dat în schimb lui Iisus o imagine feminină și o vârstă de 14-15 ani. Luca afirmă că Iisus „ședea (jos la picioare? pe scaun?) în mijlocul învățătorilor”, în timp ce artistul Îl așează în picioare, iar învățătorii sunt tot în picioare. Atitudinea lui Iisus din Evanghelie este cât se poate de respectuoasă. El „asculta” și „punea întrebări”, ca orice ucenic care vrea să învețe. Desigur că știa lucruri pe care învățătorii nu le știau, dar cunoscându-și statutul pământesc și social, Iisus nu a dat nimănui de înțeles că El voia să învețe pe învățători, așa cum se numește tabloul cu pricina. Și încă nu am înțeles cum poate un copil să învețe pe învățători, numărând niște argumente sau categorii pe degete, dar cu gura închisă și fără a-și privi în ochi interlocutorii. De fapt, nici cei șase învățători înghesuiți în mod inutil în jurul lui Iisus, nu par să deschidă gura, și nimeni nu se uită în ochii Lui. Dialogul surzilor.

Cu excepția rabinului cu chipiu negru din stânga sus, ceilalți învățători sunt imaginați de Albrecht Dürer ca fiind bătrâni și decrepiți, unul arătând ca jumătate cadavru, jumătate zombi, ca și cum un învățător religios nu putea fi tânăr, sau dacă era bătrân, n-ar fi putut arăta mai bonom. Învățații evrei trebuie să arate suficient de odioși, întru satisfacția dreptcredincioșilor privitori creștini. Privirile acestor învățători sunt în cele mai multe cazuri, fie absente sau tâmpe, fie viclene. Și desigur, vorbitorul a știut să exploateze aceste trăsături cu asupra de măsură, deoarece ele reprezintă, în imaginația lui, tagma învățătorilor religioși, față de care domnia sa are puternică aversiune.

O diferenta esentiala intre arta si kitch este ca artistul interpreteaza in timp ce autorul de kitch crede ca descrie. Florin ii reproseaza lui Durer lipsa de realism descriptiv ca si cum arta Renasterii a tinut locul fotografiei inainte de inventarea ei. Durer nu incearca sa reproduca fotografic scena de la templu ci sa exprime semnificatia ei universal umana. Probabil ca existau invatatori tineri si batrani bonomi la templu, si dispunerea personajelor in spatiu este nerealista. Geniul artistului consta in reproducerea unor tipologii nu a unor personaje reale. Desigur ca Isus era mai tanar decat in tablou, dar Durer l-a pictat la varsta cand adolescentul descopera ratiunea. Acesta este si sensul enumerarii pe degete, pe care am interpretat-o ca pe o aluzie la termenii silogismului.

Pictura artistului german nu este o imagine didactica intr-una din acele biblii cu poze cum credea amicul de la pasaj ca vreau sa cumpar. Este deconstructia geniala a unei imaginatii religioase in care gandirea critica este absenta: “Isus pe vremuri a-nvatat la sfanta scoala de sabat/Cum poti mostenitor sa fii, a sfintei lui imparatii ”. Aceasta este icoana pe care o apara Florin, dar Durer este un iconoclast.

Incepand cu Geneza (nud kosher) unde un beduin inventeaza viata pe baza de siliciu, si terminand cu Apocalipsa, unde acelasi beduin apare inconjurat de ingeri care se propulseaza cu pene prin spatiul intergalactic, kitchul adventist se vrea si este perceput ca descriptiv. Daca s-ar vrea o reprezentare hieroglifica ca iconografia ortodoxa sau interfata simbolica a unei alte dimensiuni ca arta lui Dali, ar avea o justificare, dar acest pseudo-realism infantil prosteste mintile credinciosilor simpli care cred ce vad. Nu exista scuza pentru asemenea crima impotriva spiritului uman.

Faptul cineva cu inteligenta lui Florin il judeca pe Durer dupa criteriile pictorului de kitch Harry Anderson nu este un accident. In interpretarea picturii lui Durer, Florin este tributar aceleiasi hermeneutici simpliste ca in interpretarea Evangheliei dupa Luca aflata la baza ei. Ceea ce Florin nu intelege este ca textul lui Luca, la fel ca reprezentarea lui Durer, nu ne ofera o descriere ci o interpretare a evenimentului de la Templu. Scena de la templu este preludiul conflictului din pustie, unde diavolul il ispiteste pe Isus cu aceleasi optiuni teologice la care fusese expus la templu, si apoi al controverselor cu fariseii si invatorii legii, culminand in confruntarea finala din noaptea procesului. Tema este aceiasi si se repeta crescand in intensitate pana la deznodamantul final.

„Dupa Walter Benjamin, kitsch-ul este, spre deosebire de arta…cu totul lipsit de distanța critică între obiect și observator; el „oferă satisfacții emoționale instantanee, fără efort intelectual, fără cerința distanțării, fără sublimare”. (Wikipedia). Tocmai aceasta distanta intre observator si tablou, intre text si cititor, intre sensul imediat si sensul sublimat despre care vorbeste Walter Benjamin lipseste la analiza pe care o face Florin nu numai lui Durer dar si Evangheliei dupa Luca.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Lista neagra a lui Florin Laiu este scrisa cu creionul rosu

21 decembrie 2015 de 34 comentarii

Intr-un articol publicat recent sub titlul Metoda isterico-critică, Florin Laiu incearca sa exorcizeze in afara adventismului autentic/adevarat [sic] o lista de saituri “care promovează un adventism discutabil, cu informații false despre istorie și contemporaneitate”. Problema cu o astfel de lista neagra a adventismului este absenta paginii albe. Mai precis, relatia intre adventismul corporat, asa cum este reprezentat de institutiile si serviciile media pe care le opereaza, (adventismul adevarat/autentic), si adventismul discutabil  denuntat de FL, nu este in alb/negru, ci mai degraba in diferite nuante de gri.

Lucrul acesta a fost sesizat foarte corect de Gili Antea atunci cand a intrebat daca Amazing Facts isi are locul pe lista. Altcineva intreaba de ce lipseste Edi Constantinescu. Nu pot obiecta, avand in vedere afirmatii pe care le-am facut (printre altele) la seminarul din Loma Linda acum 15 ani. Inteleg insa ca intre timp am trecut pe alta lista.

Spune Florin: “Unii dintre aceștia sunt foarte preocupați ca agenți antipapiști.Când papa face vreo vizită undeva, ei deja pregătesc terenul”. Sa inteleg ca multimea de pastori “ in randuiala” care au postat mesaje alarmiste pe Facebook atunci cand Francis I a adresat un mesaj banal catre o banala intalnire penticostala din Texas, sau cand a vizitat US, si mai tarziu Africa, fac parte din aceasta clasa? Sau poate ca vorbitoarea care declarat in fata bisericii globale la ultima sesiune GC ca vizita lui Francis I in US va fi ocazia cand prima fiara va vorbi cu a doua fiara, si se vor intelege cu privire la decretul duminical, nu reprezinta adventismul institutional? Nu ne-a cerut Ted Wilson sa sponsorizam afacerea Marea Lupta ca sa incheiem lucrarea in generatia noastra?   

Cu mai mulţi ani în urmă, apăruse o scrisoare, venită din America (unde sunt mulţi asemenea colportori de spaime, educați la vreo școală ca ne-lumea). Acolo se spunea că papa îşi face o reşedinţă în America, o clădire cu multe spaţii subterane, şi că prin zonă s-ar fi descărcat din avion oarecare ghilotine. Ca să execute pe adventişti, bineînțeles.

Da, imi amintesc de scrisoarea cu pricina. A fost prezentata la noi, printre altii, de directorul pentru  misiune al Uniunii de Conferinte AZS, si de presedintele Conferintei Bucuresti. Sunt conducatorii BAZS Colportori de spaime, educați la vreo școală ca ne-lumea?

Mai departe: „Dar toată povestea este o citire fanatică şi speriată a unui pasaj din Marea Luptă”. Hai sa citim pasajul respectiv fara fanatism si sperietura:

Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă nu se ia seama la el, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai atunci când va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte pe nesimţite în putere. Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor. Ea îşi înalţă construcţii masive şi semeţe în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns şi nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pentru a-şi îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească.

Aceia despre care Florin spune (pe buna dreptate) ca au imaginaţia bolnavă, iar isteria lor se suprapune pe o uriaşă lipsă de cultură și de echilibru se pare ca iau pasajul respectiv asa cum este scris, in timp ce mintile echilibrate prefera liberalismul teologic intr-o forma sau alta. Ceea ce lipseste in articolul sau este analiza relatiei intre metanaratiunea Marea Lupta si diversele naratiuni adventiste pe care le genereaza.

Diferitele forme de adventism discutabil denuntate de Florin sunt variabile aleatorii ale aceleasi functii ca si variabila adevarata/autentica. Adventismul mainstream este doar zona de probabilitate maxima a distributiei stochastice. Plecand de la imputul numit Marea Lupta, cineva ar putea calcula densitatea outputurilot extreme  in anumite perioade de timp, (ex. in timpul vizitei papei in US), sau in anumite zone adventiste (ex. imigratia romana neasimilata). Ceea ce nu poate fi prevazut este cine, unde, cand, si in ce forma, va vesti un nou Adevar Prezent.

Adventismul mainstream nu  poseda un criteriu legitim pe baza caruia sa poata exclude outputurile nedorite ale propriei metanaratiuni. Singurul instrument la indemana este creionul rosu. O anumita zona din grafic este incercuita arbitrar si declarata exterioara adventismului. Acele variabile teologice aflate in interiorul cercului rosu sunt condamnate apoi pe baza dualismului artificial adventism adevarat/adventism fals.

Reformismul ofera aici precedentul clasic. Adventismul Reformist este o variabila a adventismului – la fel cum Shia este o variabila a Islamului sau Calvinismul este o variabila a Reformatiunii. Nu poti aseza cele doua intr-o relatie duala. Insa odata Reformismul exorcizat, apare dualismul artificial in contextul caruia cineva putea fi denuntat pentru idei reformiste. Aspectul ironic este acela ca multe din aceste idei denuntate ca exterioare adventismului apartin chiar de esenta lui.

Prin anii ‘50, Robert Brinsmead a dus eschatologia Marii Lupte la ultima concluzie si a facut-o cu o rigoare logica fara precedent in istoria denominatiunii. Dupa cateva infrangeri umilitoare in dezbatere publica, administratia a hotarat sa foloseasca creionul rosu. Ideile lui Brinsmead au fost incercuite si excluse din zona dezbaterii legitime prin apelul la autoritate. De acum inainte, biserica nu mai avea nevoie sa dezbata idei similare, ci doar sa denunte caracterul lor brinsmeadist (cazul Gili Carstea).

Cel care l-a facut pe Brinsmead sa capituleze a fost Desmond Ford. Apoi a venit si randul lui. Wilson Intaiul a scos creionul rosu din buzunar si a incercuit ideile care de acum inainte se vor numi fordiste.  Avantajul cercului rosu este acela ca ceea ce nu se poate demonstra cu argumente teologice se defineste prin opozitie fata de zona exclusa.

Conform aceleiasi logici, Florin a fost acuzat consecutiv de crypto-reformism, brinsmeadism si fordism. De trei ori in opozitie cu credinta data sfintilor pentru todeaununa. Cum suna sfatul lui Pavel? “Dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te de cel ce aduce dezbinari”. . . Glumesc. Adevarul este ca, in tot acest timp, Florin a cautat dupa adevar cu seriozitate si competenta. A fi radical inseamna sa sapi la radacina si Florin a sapat adanc. Tocmai de aceea ma surprinde folosirea creionului rosu.

Ford a castigat  dezbaterea cu Brinsmead intorcandu-l la Luther si Calvin. Dar ajuns inapoi la Reformatiune, Brinsmead a ramas adventist, adica orientat spre viitor, si un radical al oricarui adevar prezent. A inteles greseala reformatorilor atunci cand au respins umanismul lui Erasmus si rationalismul lui Descartes.

Nu poti curata adventismul de elemente cultice fara sa adresezi cultismul care il defineste. Spune Florin: “Adventismul autentic este conservator-progresist, nu simplu conservator sau ultra-conservator. fundamentalist”. Folosind termenii conservator si progresist recunoastem caracterul istoric al adventismului.  Adventismul fundamentalist este la fel de autentic ca cel progresist, insa raspunde la alte inputuri ale istoriei, ca antimodernismul american in secolul XX. Dar adventismul progresist nu este progresist in mod autentic, la fel cum progresismul in sens postmodern este regresiv in sensul modern al cuvantului.

Progresismul despre care vorbeste Florin este mostenirea iluminista in adventism. Din pacate, aceasta mostenire a ramas inghetata in secolele XVIII-XIX. Mostenirea iluminista se vede in hermeneutica inductiva a lui William Miller, in empirismul baconian al creationismului, in preocuparea pentru igiena publica si temperanta, si in preocuparea pentru libertate religioasa si justitie sociala a pionerilor. Din nefericire, tocmai aceste aspecte progresiste inghetate in secolul luminilor arata cel mai clar caracterul anacronistic al adventismului contemporan. 

Lucrul de care are nevoie adventismul este o infuzie proapspata de rationalism si gandire stiintifica care sa ofere un criteriu solid de dezbatere intre diferitele variabile teologice. Avem nevoie sa intelegem adventismul in contextul fortelor social-istorice care au determinat nasterea lui si i-au modelat primii ani. Ce a facut ca ceva sa fie numit adevar prezent acum 170 de ani? Mai exista ceva prezent,  adica contemporan, in adventism? Remediul impotriva metodei isterico-critica este metoda istorico-critica. Fara acesta, Florin nu are alt argument decat apelul la autoritatea administrativa.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Despre Florin Laiu si apologetii adventisti

14 iunie 2015 de 37 comentarii

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Despartirea

17 februarie 2013 de 49 comentarii

M-am supus ieri supliciului de a urmari recentele inregistrari cu noul Jorge da Burgos la londonro.org. Florin comite doua mari greseli si un mic pacatel. In primul rind, condamna in gura mare stiintele naturii, trecind sub tacere militantismul sau pentru abordarea stiintifica a textului Bibliei. De ce l-am respecta pe el ca savant, cind nu poate tolera concluziile savantilor din alte discipline? Ceea ce il face pe Florin sa intre in conflict cu unele interpretari traditional adventiste e tocmai ceea ce l-a facut pe Darwin sa propuna evolutionismul. In al doilea rind, ignora faptul ca frumusete, sens si speranta a gasit si gaseste lumea nu doar in povestea crestina. Ca e imposibil sa sustii onest, dincolo de simplul atasament biografic si emotional, un mit impotriva altui mit. Ca pina si ateii spera, isi dau un sens si au ochi pentru frumos. In fine, Florin sustine ca are prieteni care s-au despartit de el pentru ca nu-i impartasesc convingerile. Adevarul este ca imamul Laiu a spus-o pe sleau: nu de prieteni are nevoie, ci de frati intru iluzie. Sa-i lumineze ipocrizia batrinetile. 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Scrisoare deschisa

2 februarie 2013 de 96 comentarii

Cam citi bani ar trebui sa dau pe viziunea ta „frumoasa” despre lume, viata si sens, cind apararea ei te uriteste cumplit?

Înregistrat sub Editorial Tagged with

Epistemologia (in)estetica a lui Florin Laiu

16 ianuarie 2013 de 84 comentarii

Numai un suflet bolnav de religie poate gasi litera Genezei mai frumoasa decat stiinta originilor.

Florin Laiu nu este primul care sa revendice argumente estetice in favoarea adevarului. Pitagora, Platon si Kepler sunt cazuri clasice de cautare a armoniei universale in matematica si astronomie. In lumea moderna vorbim despre solutii elegante cum ar fi e= mc^2. Einstein insusi marturiseste ca o intuitie estetica l-a condus la celebra ecuatie. In cautarea unei teorii a tuturor lucrurilor, vorbim despre “universul elegant”. Stiinta este frumoasa.

Problema lui Laiu nu este criteriul estetic in sine ci estetica uratului.

Lasand la o parte stiinta moderna, exista frumusete si precizie in cosmologia anticilor. Babilonenii si egiptenii cunosteau diferenta dintre timpul sideral si cel solar. Evreii masurau ziua de la asfintiti la asfintit, si anul in succesiuni de luna noua/luna plina. (Evreii orotodocsi si adventistii nu sunt constienti de ironia situatiei atunci cand consulta ceasul electronic sa vada daca a a pus soarele). Grecii au masurat circumferinta pamantului si distanta pana la luna, cand evreii credeau ca pamantul e plat. Aristarhus din Samos a propus heliocentrismul pe vremea cand a fost scrisa cartea lui Enoh cu cosmologia ei bizara.

Dar stiinta antica paleste in fata frumusetii universului relativist-quantic, care a facut ca viata unui astronom paraplegic ca Hawking sa fie bogata si implinita fara prea mult din lumea prezenta sau speranta celei viitoare. Miliardele de ani lumina si lumi necunoscute sunt insa pentru Florin doar un accesoriu la un cer monoton unde ingeri cu aripi de gasca si sfinti in camasi de noapte canta 24/7 in fata unui tron de monarh oriental. De ce? Pentru ca in opinia lui universul vechi-testamentar este mai frumos decat cel al lui Hawking.

Darwin a incheiat prima editie a Originii Speciilor cu o fraza poetica:

There is grandeur in this view of life, with its several powers, having been originally breathed into a few forms or into one; and that, whilst this planet has gone cycling on according to the fixed law of gravity, from so simple a beginning endless forms most beautiful and most wonderful have been, and are being, evolved.

Intr-o traducere care paleste in fata originalului:

Exista grandoare in aceasta intelegere a vietii, cu multiplele ei puteri insuflate la inceput in una sau cateva forme; si in timp ce planeta a parcurs ciclu dupa ciclu conform legilor neschimbate ale gravitatiei, pornind de la un inceput atat de simplu, nenumarate forme nespus de frumoase si minunate au evoluat si continua sa evolueze.

In varianta Florin Laiu:

Exista grandoare intr-un pamant “frumos” fara Valea Jepilor sau Grand Canyon, fara oceane nesfarsite populate cu fiinte stranii si batute de furtuni. Exista grandoare in dealuri monotone pascute de cateva variante bovine si ovine, intre care lei si leoparzi de décor. Exista grandoare in imaginea unei divinitati antropomorfe semite care se joaca cu figurine de lut.

Si in timp ce soarele rasare si apune in fiecare zi deasupra unui pamant plat, urmand alaturi de luna si stele ciclu dupa ciclu saptamanal conform legilor levitice la o inaltime de cativa kilometri, cele cateva forme de viata cunoscute de pastorii semiti au degenerat si continua sa degenereze in istoria arborelui darwinian al vietii cu radacini in timpul abisal si peste o suta de miliarde de specii disparute sau existente, o viata ale carei puteri insuflate de Creator la inceput au biruit cinci extinctii planetare si nenumarate dezastre ecologice.

Pe vremea cand imi torturam mintea sa gandesc ca Florin, trebuia sa lupt permanent cu tentatia estetica a grandorii si frumusetii arborelui darwinian al vietii. Pomul parea placut la privit si de dorit sa deschida cuiva mintea. As intelege o dilema asemenatoare la Florin. Dar el gaseste universul ingust al pastorului semit mai frumos decat miracolele descoperite de stiinta moderna.  Cum poate cineva sa aiba asemenea gusturi?

Pentru a afla raspunsul va invit la o plimbare in anumite zone etnice din Chicago unde urmasii celor doi fii ai lui Abraam isi incruciseaza drumurile imbracati in portul lor traditional. Ceea ce izbeste privirea este uratenia ostentativa a hainelor. Teama de a nu suna incorect politic ma face sa ma abtin de la comentarii aditionale despre atavismele neantherdal-simiene ale lui Esau. Cei doi urmasi ai lui Avram au spalat in mare masura efectele consaguinitatii patriarhale prin viol si sclavia sexuala a prizonierelor de razboi. Destul sa spun ca daca in imaginatia noastra fii lui Avraam apar asa cum i-au reprezentat pictorii renasterii – realitatea apare ca si cum ar fi pictata de un pictor parisian decadent dupa cateva pahare de absint.

Este estetica Vechiului Testament care considera vesmintele marelui preot mai frumoase decat cele ale lui pontifex maximus, templul lui Solomon mai frumos decat cel din Atena, pornografia din Ezechiel 23 mai frumoasa decat arta greaca si Plangerile mai frumoase decat Electra. Nu fac aici o referire la inspiratia Vechiului Testament ci la contextul cultural-istoric. Este o lume urata. Aceasta este baza (in)esteticii lui Florin Laiu. Optiunea epistemologica este pe masura.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , ,