Bill Nye vizitează parcul Arca lui Noe

După P Z Mayers, Bill Nye. Redau mai jos primele minute din dialogul cu gazda expoziției.

B.N.: Nu văd aici nici o dovadă pentru o glaciațiune acum 4000 de ani. Există piramide cu mult mai vechi…

K.H. Cum le dovedești acestor tineri că au exisat mai multe glaciațiuni cu sute de miii de ani înainte…

B.N. Aceasta este preocuparea mea majoră, domnule Ham…

K.H. Preocuparea mea majoră este că tu înveți generațiile tinere, (arătând spre grupul de tineri), sunt doar animale? Că au rezutat dintr-un proces natural? De ce nu le spui că oamenii sunt animale? Suntem animale?

B.N. Da. Suntem mamifere. Respirăm… Cineva pe aici seamănă cu o șopârlă (aluzie la stereotipizarea lui).

K.H. Așadar, toate formele de viață sunt înrudite?

B.N. Desigur. Este una din descoperirile fundamentale ale tuturor științelor vieții.

K.H. Deci suntem înrudiți cu plantele?

B.N. Da

K.H. Deci suntem rude cu banana?

B.N. Da.

K.H. Okey. Voiam să știu…

B.N. Ce te face să crezi că nu suntem rude cu banana? Că ADN-ul în banană, ADN-ul în e-coli, ADN-ul în ursul preistoric al peșterii, în toate formele de viață, cum dovedești că nu suntem înrudiți cu acestea?

Este o dezbatere tipică. Când Nye vrea să vorbească despre glaciațiune, Ham apasă butonul emoțional: Vrei să le spui aceștor tineri că sunt animale? Când Nye îl întreabă prin ce se deosebește ADN-ul nostru de al celorlalte viețuitoare, Ham schimbă subiectul și vorbește despre complexitatea ADN-ului uman. Nye îl invită să meargă înapoi de la complex la simplu parcurgând invers treptele evoluției. Ham îi răspunde: tu pleci totdeauna de la dovezi. Tu nu crezi în Dumnezeu.

Nu este o dezbatere între rațiune și credință. Este o dezbatere între rațiune și sofism. Între știință și retorică avocățească. Ken Ham este ca avocatul lui O.J. Simpson, încercând să influențeze juriul să ignore dovezile pentru că șeful poliției e rasist (ignorați dovezile pentru că Bill e ateu).

Ziua în care a căzut cerul

Noe: blood and sand (și tyrannosaurus)

P Z Mayers a vizitat de curând arca lui Noe în parcul Ark Encounter din Kentuky. Creierul (în lipsa altui termen) din spatele proiectului este Ken Ham, președintele organizației Answers in Genesis, principala sursă a argumentelor ”științifice” ”irefutabuile” împotriva evoluției în care pastorul dumneavoastră este probabil expert.

Iată concluzia lui:

Impresie generală: este chiar mai plictisitor decât „Muzeul” creației și are și mai puțin conținut, toate într-un spațiu mult mai mare și monotonie de lemn. Nu există aici nici un apel durabil, cu excepția unuia singur: este o mare defulare (N.B. Folosesc aici un eufemism pentru a traduce ”wank” în română) pentru religiozitatea dumneavoastră, cu afirmații constante că viziunea dumeavoastră rudimentară, înapoiată, a istoriei lumii, este adevărată, pentru că așa spun ei. Dacă sunteți lipsiți de religiozitate, așa cum sunt eu, este un spațiu mort fără nimic suficient de inteligent să provoace măcar o reacție intelectuală.

Voi spicui doar trei aspecte din ”experiența întâlnirii” biologului american cu ”adevărata știință” a originilor.

  1. Numărul vizitatorilor este mai mare decât la orice muzeu de știință din US. Asta – spun eu – nu ar fi o problemă dacă acești evanghelici infantili nu ar avea privilegiile adulților la urna de vot și în comitetele de educație locale. ”Proști da’ mulți” ar spune Lăpușneanu-Vodă.
  2. Genetica în versiune YEC. Spune Mayer:

Dintr-o dată s-a aprins scânteia unei discuții despre genetică, care mi-a aprins speranțele pentru moment și le-a stins la fel de repede.

”Scânteia” despre care vorbește Mayer se naște din teza că Noe ar fi avut nevoie să aducă doar 34,000 de ”soiuri” biblice în arcă pentru a salva cele 6,5 milioane specii terestre existente, fără să mai vorbim de cele dispărute.

Exemplul oferit de Ken Ham este soiul/familia Canidae. Atunci când singura perechea de reprezentanți ai câinelui (sic) a ieșit de pe arcă, a supraviețuit într-un mediu nou și s-a diversificat rapid în toate speciile existente sau dispărute de câini, lupi, vulpi, șacali, dingo, pentru că Dumnezeu le-a dăruit ”adaptabilitate”. ”Înțelegeți? Dumnezeu le-a dat un dar nespecificat care a permis ca speciația să aibă loc” zâmbește Mayer și trece mai departe.

Noi vom zăbovi puțin. Darul divin al adaptabilității ar consta în faptul că cei doi ”câini” (care implicit trebuie să fi transportat prototipurile originare de căpușe, păduchi, purici, viermi intestinali, și virusul de rabie, salvate prin har), conțineau tot materialul genetic al canidelor, așa cum Sem, Ham, și Iafet, împreună cu soțiile lor, conțineau materialul genetic al omenirii post-deluviene în toată diversitatea ei, pentru că, spun experții YEC, informația nu poate evolua natural.

Răzbunarea lui Darwin în biblebelt

Dacă un astfel de dar ar exista, nu am avea nevoie de vaccinuri.

Nu am considera că tigrii sunt o specie amenințată, pentru că există încă 3 mii specimene libere și încă 5-7 mii în captivitate, de câteva mii de ori mai mulți decât numărul salvat de Noe.

De fapt, ceea ce amenință specia nu este atât numărul de specimene în sine cât reducere diversității genetice. Dacă ar mai exista o singură pereche am fi siguri că va dispare în câteva generații orice am face, din cauza acumulării de mutații defavorabile în populația prea înrudită. Dacă teza YEC ar fi adevărată, o singură pereche de pisici ar putea da naștere, prin adaptare la medii diverse, în câteva secole, la tigri, leoparzi, râși, etc.

Nu este de mirare că publicul care vizitează arca lui Ken Ham reprezintă și baza principală a mișcării anti-vaccin și a opoziției față de protecția speciilor amenințate. De fapt, mulți dintre ei manifestă semnele degenerării datorită efectelor combinate ale incestului de biblebelt, sedentarismului și alimentației tip junk-food. Răzbunarea lui Darwin.

Nikolai Vavilov, pioner al geneticii, a murit în gulag pentru concepțiile lui neo-darwiniste, încerând să salveze mediul și agricultura sovietică. Știința modernă ar avea aciași soartă dacă teo-conservatorii ar venii la putere.

Este interesant de remarcat aici faptul că dezastrul ecologic-agrar din URSS în perioada lui Trofim Lâsenco s-a datorat unei concepții identice. Lâsenco i-a promis lui Stalin că va cultiva grâu în Siberia și portocali în Ucraina, plecând de la principiul adaptabilității așa cum îl văd și creaționiștii.

Neo-darwinismul era considerat știință burgheză. ”Zigotul nu e prost să se reproducă după legile burgheze” a declarat Lâsenco, stârnind aplauzele lui Stalin.

Trofim Lâsenco, arhitectul dezastrului ecologic-agrar din timpul lui Stalin: ”Zigotul nu e prost să se reproducă după legile burgheze (neo-darwiniene)”. Concepția lui despre ”adaptabilitate” era similară cu YEC.

Nicolai Vavilov, pioner al geneticii, a încercat să salveze colhozurile de foamete și natura de dezastru, explicându-le sovieticilor că adaptarea se face pe baza selecției dintr-o diversitate genetică dată. Vavilov a sfârșit-o în gulag. Într-o distopie deja imaginabilă, Mayer ar ajunge în gulagul teo-conservator, în timp ce Ken Ham ar răspunde de știință și educație la Casa Albă.

3.Aspectul senzațional al expoziției este diorama gladiatorilor și dansul semi-nud al ficelor oamenilor care i-au sedus pe fii lui Dumnezeu. Mayer remarcă coada imensă a fiilor lui Dumnezeu de astăzi la cea din urmă și celularele fotografiind dansul păgân din unghiuri speciale.

Se pare că ante-deluvienii se distrau aruncându-i pe credincioși la dinozauri și privind la meciuri de gladiatori uriași luptând între ei sau împotriva dinozaurilor. De fapt, conform unei noi cărți creaționiste, chiar și Noe a luptat împotriva unui tyrannosaurus în Colosseum. Nu scrie în Biblie dar aici vorbește știința.

Constelațiile lui Daniel

Crucificare

Scriam acum trei ani si jumatate ca “nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate”. Da’ cum Apocalipsa promite vindecarea ranilor de moarte, baby, I’m back! Si fiara mai fioroasa n-ati vazut voi de cind v-a facut mama.

Sa reincepem deci cu un raport nervos de lectura. A ajuns si la mine, in sfirsit, Solenoidul lui Cartarescu. Caramida asta de carte nu e decit o fastidioasa si, in cele din urma, esuata refutare a constatarii banale ca situatia este fara iesire. Mesia coboara degeaba printre ai lui. Alta scapare din poveste decit arderea prefacuta a manuscrisului nu este. Oricit cauti evadarea, nu ti se da altceva mai bun decit o harta care contine planeta, tara, orasul, cartierul, apartamentul, camera in care studiezi harta care contine planeta, tara, orasul… Simmias are dreptate, in pofida lui Socrate. “Toti sintem un zimbet al vidului si-al noptii.”

Tind sa dau crezare mitologiei fabricarii si publicarii volumului astuia inutil. Solenoidul e o sclifoseala autista, o plonjare obsesiva in semidoctism (vezi spiritualizarea ignara a geometriei) pavoazat cu referinte livresti, si nombrilism (chiar literal) garnisit cu artificii de scriitura postmoderna. Partea realista, documentara a cartii e singura care suscita un vag, nesustinut interes. Partea fantasta e ca o profetie venita prea tirziu – faptul ca falsul, gemelarul Cartarescu scrie in deceniul ’80 nu diminueaza citusi de putin caracterul derivat si perimat, mai ales dupa cinematografia ultimelor doua decenii, al imaginarului lui cosmaresc.

Mai rau, textul e contaminat de timpenii care ar fi trebuit atent excizate de ochiul exigent al unui redactor serios. Anacronisme precum “lucrurile nu erau chiar atit de glamoroase”, barbarisme precum recurentul “inconcevabil”, “prezbiter” in loc de “prezbit”, “cuseta” in loc de “dulap”, simandicoase “lune” in loc de “luni” n-au ce cauta in carte. Atunci cind vorbeste despre lateralizarea functiilor cerebrale, Cartarescu confunda emisferele intre ele (poate pentru ca naratorul lui e, vai doamne!, inchis in oglinda?). Iar cind il chinuie stilul, isi da incapatinat cu stingul in dreptul: “asa cum desfaci sutele (more like “zecile”) de petale ale trandafirului ca sa gasesti in centrul sau inmiresmat (petalele contin de fapt compusii olfactivi specifici) organitele (diminutivul asta e specializat, numind exclusiv structuri intracelulare) fragede ale unei sexualitati androgine”.

Daca ar fi sa rezum cartea intr-o propozitie, ar fi de ajuns s-o cititi pe aceasta, in locul celor peste 800 de pagini ale lui Cartarescu (incluzind cele 12 – da, musai 12 – umplute cu un singur cuvint): sarcopt oliv levitind mandelbrotian deasupra unui madrepor de creode de ambra peristaltica, in hipogeul clorotic, hialin. In rest, merita doar sa insist ca asertiuni precum “dimensiunea in plus e perspectiva necesara ce aduce deplina cunoastere” sint aberatii patente (dimensiunea in plus nu face decit sa reclame nevoia unei extra dimensiuni pentru a ajunge la deplina cunoastere, fapt recunoscut de altfel in imaginea progresiei soresciene a zeului care e continut de un zeu mereu mai mare); si sa conced ca, daca e vreo sintagma memorabila in carte, e printre ele “adictia disperata a dumnezeirii”.

PS Daca aveti chef sa cititi ceva bun, tolaniti pe-o plaja, incercati mai degraba Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia (Andrei Cornea), Sarbatoarea corturilor (Ioan T. Morar) sau Spovedania unui preot ateu (Ion Aion).

Isus nu va reveni în 2017

Caesareum


Există biserică de stat în US? De drept: nu. De fapt: da și nu.

Când spun da, nu mă refer la acel pseudo-iredentism al spațiului public pe care îl revendică unele cercuri evanghelice-conservatoare, uitând că într-o națiune născută din Revoluție nu poate exista o Restaurație. Ce-i drept, așa cum remarca Fenimore Cooper, autorul care a plăsmuit icoana ultimului mohican (și, implicit, a primului american), în America, politicienii spun publicului minciunile și lingușelile pe care vrea să le audă, așa cum în Lumea Veche le adresau regilor. Noțiunea că Statele Unite ar fi fost întemeiate ca o națiune creștină face parte din această categorie. Idea are sens numai într-o istorie bazată pe Plăcile lui Nefi.

Există un alt sens, mult mai ambigu și, paradoxal, mai aproape de ceea ce în America este definit de două ori impropriu ca liberal și de stânga, în care Statele Unite au o religie de stat. Este vorba despre sensul în care Bernie Sanders a aplicat testul religios la audierea lui Russell Vought pentru confirmarea în funcția de director deputat al birolului pentru administrarea bugetului federal.

După Sanders, Vought nu este calificat pentru funcția publică din cauza credinței că oricine nu l-a primit pe Isus (ca locuțiune pentru substantivul ”evanghelic”) va ajunge în iad. Senatorul democrat l-a acuzat pe Russel Vought de o crimă de gândire, care, ca orice crimă de gândire, se definește printr-o ultra-polisemie fără conținut (Orwell): Islamofobie.

Cum spune Pavel:

Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!

Franklin Graham s-a grăbit să îl denunțe pe Sanders pentru încălcarea Articolului VII din Constituție, care stipulează “no religious test shall ever be required as a qualification to any office or public trust under the United States.” Că Graham însuși a lucrat toată viața împotriva respectivului paragraf este altă poveste. De data asta are dreptate.

Adepții lui Sanders s-au grăbit să îl apere, susținând că undeva trebuie trasă o linie împotriva bigotismului religios. Linia a fost deja trasă de părinții fondatori. Sanders doar a încălcat-o, și nu este prima dată.

În Iunie 1988, ACLU a deschis acțiune împotriva lui Sanders, pentru autorizarea unui monument religios (menorah) la City Hall. Un an mai târziu, un judecător de district a decis în favoarea păstrării monumentului, dar, peste încă un an, the Second Court of Appeals a declarat că monumentul violează the Establishment Clause.

The Establishment Clause este parte din Primul Amendament și interzice guvernului să stabilească o religie sau să favorizeze o religie în relație cu altele.

N.B. Un exemplu relevant pentru unii dintre noi este Estate of Thornton v. Caldor, 472 U.S. 703 (1985). Diverse grupuri religioase au petiționat legislatura să adopte o lege care să protejeze dreptul lor de a respecta Sabatul, fără teama de a avea repercusiuni la locul de muncă. Grupurile făceau parte din religii diverse, din care unele respectau Sabatul de sâmbătă, iar altele Sabatul de duminică. Curtea a decis că, deoarece o astfel de lege ar cere statului să decidă care activități religioase constituie respectarea sabatului și care nu, promovarea ei intră în conflict cu al treilea punct al al testului Lemon,care interzice implicarea excesivă a guvernului în probleme religioase.

Pe scurt: unde nu există guvern creștin nu există nici legi sabatariene/duminicale. Unde există, sabia puterii, care îi proteșează pe credincioși de lumea seculară, este în același timp și sabia lui Damocles atârnând deasupra capului lor.

Obiecția lui Sanders împotriva lui Vought implică premisa nerostită că guvernul american a stabilit o religie de stat și că această religie este favorizată în relație cu celelalte. Bernie a considerat doar că a sosit momentul ca acest secret politic să fie făcut public în contextul confuziei studiate din ultimele luni în care a fost aruncat americanul de rând.

Această religie publică a fost stabilită pe data de 5 Februarie 1953, când președintele Eisenhower s-a adresat primului Mic Dejun Național de Rugăciune. MDNR a devenit de atunci un eveniment anual pe agenda președintelui. Este organizat de Fundația Fellowship, un grup creștin conservator, dar este „găzduit” de membrii Congresului, făcându-l potențial o activitate religioasă sponsorizată de guvern, încălcând clauza de stabilire (formal, depinde dacă este sponsorizată oficial de unii membri sau de Congres ca organism). MDNR face parte dintr-un efort național de promovare a religiei, care include adăugarea cuvintelor „One Nation under God” la jurământul de loialitate față de steag, începând din 14 iunie 1954.

ONUG este o lozincă inclusivistă și ecumenică. Spectacolul religios la inaugurarea președintelui este un bun exemplu. Idea este că, în America, toți ne inchinăm aceluiași dumnezeu, indiferent de religie. Imaginea concretă a acestui dumnezeu abstract este Președintele ales de națiunea-sub-dumnezeu.

Erezia lui Vought constă în faptul că refuză să admită că musulmanii, evreii, și creștinii evanghelici se închină aceluiași dumnezeu și au parte egală la mântuire. Vought se află aici în poziția evreilor și creștinilor față de cultul imperial în secolul III.

Pentru a înțelege aceasta, să ne dezbarăm mai întâi de poveștile pe care le-am învățat despre cultul roman. În secolul III, din religiile păgâne mai rămăsese doar numele. Cultul public era de fapt o colecție de religii monoteiste. În Cezareumul severinilor coexistatu busturile lui Orfeu,Pythagora, și Plato, alături de cele ale lui Avraam, Moise, și Isus. Totul se învârtea, fireșete, în jurul Cezarului, nu ca obiect de cult (Cezarul putea fi divinizat doar după moarte) ci ca Pontifex Maximus, simbolul unității spirituale a Imperiului.

Creștinii nu erau acuzați că refuză să se închine la idoli păgâni, sau că refuză să ardă tămâie pentru Cezar (o exagerare dacă nu o legendă), ci pentru exclusivismul lor. În opinia apologeților romani, ei nu aveau motiv să se izoleze pentru că religia publică era în cele din urmă monoteistă.

Cultul public american este în principu același lucru, cu Președintele acționând ca Pontifex Maximus. Însă frustrarea evanghelicilor este neîndreptățită. Au călcat pe propria greblă. Evanghelicii au incercat să eludeze testul Lemon, ascunzând stabilirea propriei religii în șarada ecumenică. Nimeni nu putea să anticipeze în 1953 multiculturalismul, flexându-și mușchii politici în religia americană.

Lecția de istorie nu s-a încheiat. Dioclețian a înlocuit ecumenismul imperial cu henotesimul lui Mitra, și apoi Constantin a operat sinteza între Mitra și Isus. Următorul mileniu și jumătate va fi dominat de creștinismul politic al lui Constantin.

Creștinismul este astăzi o forță politică epuizată. Direcția în care poate evolua Cezareumul prezidențial este cea a unui Califat ecumenic-liberal-monoteist care să își găsească modelul medieval în Cordoba mai degrabă decât în Roma. Evanghelicii americani ar face mai bine să se întoarcă la Constituție și la Protestantism. Liberalii pe nedrept numiți astfel și stânga coruptă de oligarhi ar trebuii să se întoarcă la individualismul trădat, la domnia rațiunii denunțată ca imperialism apusean, și la secularism.

Altfel nu vor mai răsării zorile în poporul acesta.