oxigen2

Zeul care a aprins lumina

Ce altceva să facă cel ce e însăși strălucirea cerului?

Începutul evangheliei lui Pavel se încheie cu uzuala salutare: „Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domul Isus Hristos!” (Romani 1:7). Asta e însă numai una dintre posibilele traduceri. În original, „de la” apare o singură dată și cere genitivul. E exact cazul pronumelui „nostru”, iar „Domnul Isus Hristos”, tot în genitiv, ar putea fi un al doilea posesor al „Tatălui”, nu o a doua sursă, alături de genitivul „Tată”, pentru „har și pace”. Adică: „Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru și al Domnului Isus Hristos”. O traducere la fel de bună.

Și nu doar pentru că gramatica greacă o permite. Teologia apostolului o impune. Dumnezeu este „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” în Romani 15:6, 2 Corinteni 1:3 și 11:31. Unsul e doar fratele nostru mai mare (Romani 8:29). Avem toți – toți Unșii (2 Corinteni 1:21-22) – același Tată (1 Corinteni 8:6, Efeseni 2:18; 3:14-15). Inteligența artificială cu care discut teologie îmi tot aduce aminte că, în 1 Corinteni 12:12, întreg trupul comunitar al înduhovniciților e Hristos, nu doar capul. Și – să nu uităm – „capul lui Hristos e Dumnezeu” (1 Corinteni 11:3). Comunitatea zeului e epifania lui în lume. „Pentru că făptura așteaptă cu nerăbdare descoperirea Fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19). Hristos e doar porecla încarnării zeului, a glorificării trupurilor. A reproducerii Tatălui în lume.

2 Corinteni 4:6: Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească, din întuneric, lumina” – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos. Revelația fiilor, iluminația lor lăuntrică, e slava Fiului. Iar învierea morților nu este decît culminația procesului de metamorfoză din 2 Corinteni 3, acel proces care începe cu lectura harismatică a sulurilor. Schimbarea la față a adevăratului Israel ne face îngeri. Nu, nu – mai mult decît îngeri (1 Corinteni 6:3). Învierea morților e apoteoza lui Israel.

În primul creștinism, Fiul vine la pachet cu Fiii. Ba chiar Fiul sînt Fiii. Revelația Fiului e revelația Fiilor. Israel e poporul Logosului, incubat deja în Suluri. Chipul lui Dumnezeu sînt oamenii lui Dumnezeu. Crucificații lui Dumnezeu.

Profeții au știut dintotdeauna unde avea să sfîrșească Yahwismul căzut pradă filozofilor. În Ieremia 3:15-17 de pildă avem deja comunitatea epistemică care înlocuiește templul. Chivotul legii n-a dispărut accidental din poveste, ci fix atunci cînd grecii au aprins lumina rațiunii – în secolul cînd a început postmodernismul. Trupul lui Yahweh, despre care ne-a scris Francesca Stavrakopoulou, s-a diafanizat pînă cînd ne-a înghițit cu totul. Noi sîntem lumina lumii, slava cerului. Noi avem nous-ul Unsului (1 Corinteni 2:16).

Jocul poate continua

Scriam în vară: „Israel e Fiul dat de Dumnezeu pentru mîntuirea lumii. Nu Israelul cărnii, ci al spiritului, trecut probabil prin pocăința botezului ioanin și, desigur, prin anagogia filonică.” Puneam bemolul „probabil” în dreptul Baptistului pentru că relația primilor creștini cu secta lui Ioan e fundamental complicată. Să remarcăm deocamdată că Ioan e mai bine atestat decît Isus, măcar pentru că Iosif Flaviu oferă în cazul celui dintîi detalii intruvabile în surse creștine.

Pavel nu-l menționează niciunde pe Ioan. Dacă n-ar fi dubioasa Epistolă către Efeseni, nici n-am ști că vorbește de botezul cu apă. Iar corintenilor le spune din capul locului că nu-i treaba lui să boteze. Mai important, Pavel derivă botezul din povestea exodului (și Ioan, printre alții, boteza în Iordan pentru a recapitula nașterea nației) și-l colorează misteric cu descărnarea Unsului. Pentru că, la Pavel, botezul e-n duh – și e mai curînd pe dinăuntru (Duhul se bea – 1 Corinteni 12:13; vezi și pomenitul 10:4, sau Efeseni 5:18).

Pavel nu știe ca Isus să fi fost botezat de Ioan. Din nou, nu fac afirmații despre vreun individ de acum două milenii, ci despre corpul de texte atribuite îndeobște autorului Pavel, așa cum le avem noi azi. S-ar putea argumenta chiar că, dată fiind teologia realiilor pauline, Hristosul antitipic nu-și poate fi deopotrivă tip – singurul botez prin care a trecut Logos-ul fiind cel al morții. În moartea lui participă, după tipic, și înduhovniciții, întregind jertfa de pe altar.

Istoricizind Unsul, evangheliile trebuie să explice specificitatea creștină în contextul botezurilor din epocă. Aleg astfel să ancoreze misiunea iudaică a Mîntuirii în practica baptistă a lui Ioan. Sînt în ultimul sfert de veac specialiști care sugerează că măcar parte din Q a fost de fapt material atribuit inițial lui Ioan Botezătorul. Dacă e să punem la socoteală și vechi sau noi voci care detectează în Marcu aceleași mari teme, instrumentate narativ diferit, poate că nu vorbim de tradiții multiple, ci de un singur corpus de materiale baptiste deturnate de povestea Unsului. Poate că Hristul paulin a îmbrăcat hainele Vocii din pustiu pentru a-și recupera sîngele evreiesc.

În felul acesta, spre disperarea ilariantă și a unui Carrier, și a unui McGrath, poate că Isus e și mit (paulin), și istorie (baptistă). Capra și varza se pot devora una pe alta la infinit.

Ceea ce contează cu adevărat

Are vreo importanță că Isusul primei proclamații creștine a fost o fantezie profetică? Niciuna. Vă spuneam încă din al treilea text publicat aici, acum șaisprezece ani, că e absolut firesc ca povestitorii să-și organizeze viața în jurul unor povești. Contează că istoria Coranului e mai complicată decît ar vrea-o textul Coranului? Nicidecum. Ne privește că zeul pe care-l penetrează Israel cu privirea există doar în cerul filozofiei? Deloc. Ne doare pe undeva că Hesse îl taie pe Buddha în două? Nu tot woke sfîrșește Siddhartha?

Hristul și anti-Hristul una sînt. Toate poveștile ne mîntuie. Toate poveștile ne pot justifica crima. Nu face nici cît negru sub unghie ce fel de om a fost Isus. Contează doar ce fel de om ești tu.

Mistuirea tatălui prezent

Din experiențele unui părinte după primul copil e realizarea (spaima?) că e investit emoțional excesiv într-un singur loc – în unicul copil. Cum zice sloganul pieței: ouăle-s foarte vulnerabile înghesuite toate în același coș. Sau mai tehnic: ai de-a face cu un „single point of failure”, eșecul conspiră o monopolie.
De aici părinții pot face combinatorică: mai multe coșuri, mai multe ouă, mai multe ouă în mai multe coșuri.

De remarcat ar fi cum se poate argumenta că părinții fac a doua oară un calcul „pentru binele lor”, egocentrist, egoist.
Primul calcul e „a avea copii în sine” pentru că „te împinge natura” și vrei să eviți depresia la bătrânețe, al doilea calcul egoist e „a avea mai mulți copii” pentru a evita drama psihică a vreunei nefericiri cu unicul copil.

Sucituri sunt și invers. De exemplu s-ar putea spune că sunt un părinte destul de prezent în viața copiilor mei. Pentru că evident nu? Prezența e sfântă.
Dar poți vedea cum datorită prezenței tale (excesive?), copiii sunt acum foarte investiți emoțional într-un singur punct. Alt single point of failure. Mai ales cât sunt mici, ar fi indicat să te păstrezi foarte bine intact dacă vrei ca prezența ta să nu fie motivul dramei lor psihice în cazul în care se întâmplă ceva nefericit cu tine. Conștient că nu-ți poți asigura și absolutiza conservarea, ajungi să o dai la mijloc și realizezi că într-un sens poate nu-i chiar absolut rea nici absența asta uneori.

Nimic nu-i sfânt. Se poate dramă cu prezență și afirmare doar condiționată de bretele.

Oasele poveștii

Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai înainte, prin proorocii Săi, în Sfintele Scripturi, despre Fiul Său, Cel născut din sămânţa lui David, după trup, Care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Lui din morţi, Iisus Hristos, Domnul nostru.

Imaginați-vă că așa începe Testamentul. Că n-ați citit nicio evanghelie (pentru că n-a fost niciuna scrisă încă). Că sînteți printre destinatarii epistolei, contemporani cu autorul. Și mai bine, imaginați-vă că citiți originalul grecesc, nu traducerea asta care împănează deja textul cu detalii de legendă din afara lui – nu scrie „chemat de El” în textul lui Pavel. Ba chiar întreaga apoziție ar putea însemna simplu „căruia i se zice apostol afurisit”. Că de ce nu.

Ce aflați din introducerea asta, rezumat al epistolei? Că evanghelia lui Pavel e din suluri, nu din memoria istorică. Că sulurile prevestesc un trup davidic și, infinit mai important, un duh instaurat întru domnie prin învierea morților – Pavel scrie de fapt ἐξ ἀναστάσεως νεκρῶν, adică fix „prin învierea morților”, conceptul teologic general dedus de apostol din suluri, nu „prin învierea Lui din morți” cum mincinos traduce sinodala infestînd epistola cu legendă evanghelică.

Iar dacă tot e să ne dezbărăm de proaste obiceiuri de lectură, hai să punem în paranteză și secolele de delir trinitarian. Pavel folosește ἁγιωσύνη (duhul sfințeniei) de alte două ori – în 2 Corinteni 7:1 și 1 Tesaloniceni 3:13. În ambele cazuri, lexicoanele glosează cu ceva de genul „puritate morală”. Dar cu totul din senin hotărăsc că Romani 1:4 nu poate permite acest sens, că trebuie să fie vorba de niscai ontologie zeiască. Pe dracu! Mesia Mîntuire e cel care, spre deosebire de carnalul Adam, ne-a adus duhul de viață prin și întru sfințenia ascultării de Lege. „Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.”

Prin urmare, Pavel a găsit în suluri trupul și duhul Unsului. Prin trupul Unsului, Pavel ne vrea legați de Moise (căci Unsul e „slujitor al tăierii împrejur”), prin duhul Unsului ținîndu-ne însă departe de promisiunile Legămîntului, oferindu-ne în schimb viața veșnică. Iar pentru asta, nu are ca argument vreun incident istoric, vreun mormînt gol, ci propria noastră nevoie de a nu fi „mai de plîns decît toți oamenii” (vezi întreg capitolul 15 din 1 Corinteni). Acolo, în mizeria condiției umane își ancorează Pavel evanghelia.

Despre încîlcitul limbilor (XXVIII)

Acesta este motivul pentru care spune că „Dumnezeu S-a coborît să vadă cetatea și turnul” [nu că Dumnezeu poate să absenteze de undeva pentru a fi altunde, ci pentru ca noi să pricepem că opiniile trebuie să fie bine întemeiate]; și nu adaugă degeaba „pe care l-au zidit fiii oamenilor”. Careva dintre nelegiuiți ar putea zice batjocoritor: „Ne învață legiuitorul ceva nemaiauzit, anume că turnurile și cetățile sînt zidite de nimeni alții decît de copiii oamenilor! Cine oare, chiar și dintre cei mai slabi de duh, nu știe lucruri atît de bătătoare la ochi?” Dar să nu socotești că așa ceva, atît de la îndemână, de banal, a fost consemnat în sfintele oracole; caută mai degrabă taina care poate fi dibuită dincolo de noimele vădite. Care este, așadar, înțelesul?

Cei care atribuie o seamă de părinți celor ce sînt și introduc hoarda politeistă, revărsînd asupra lucrurilor deopotrivă lipsa lor de cunoaștere și confuzia lor, făcînd din plăcere țelul sufletului, aceștia au ajuns pe drept ziditorii cetății pomenite și ai acropolei ei. Ei sporesc și înalță, ca pe niște edificii, lucrurile care slujesc scopului plăcerii și, după părerea mea, nu se deosebesc cu nimic de cei născuți din desfrînată, pe care Legea i-a îndepărtat din adunarea dumnezeiască: „Nu va intra în adunarea Domnului cel născut din desfrînată” (Deuteronom 23:2). Căci, asemenea unor arcași care rătăcesc după nenumărate ținte și nu nimeresc niciuna cu adevărat, aceștia, presupunînd puzderie de începuturi și cauze ale nașterii celor ce sînt, toate false, L-au nesocotit pe singurul Făcător și Tată al tuturor.

Cei care se împărtășesc însă de cunoașterea Unului sînt numiți pe drept cuvînt fiii lui Dumnezeu, după cum mărturisește și Moise, spunînd: „Sînteți fiii Domnului Dumnezeului vostru” (Deuteronom 14:1), și „Dumnezeul care te-a născut” (Deuteronom 32:18), și „oare nu este El însuși Tatăl tău?” (v. 6). De aici decurge în mod necesar că cei al căror suflet este astfel întocmit socotesc că numai ce e de cuviință este bun, împotrivindu-se scopului plăcerii, ca un zid ridicat de oameni deprinși cu războiul pentru răsturnarea și nimicirea ei.

Dacă cineva nu este încă vrednic să fie numit fiu al lui Dumnezeu, să se străduiască să se orînduiască după întîi-născutul Lui, Cuvîntul, seniorul între îngeri, arhanghel cu multe nume: Început, Numele lui Dumnezeu, Cuvîntul, Omul după chipul (Lui), Cel care vede – Israel. De aceea, ceva mai înainte am fost îndemnat să laud virtuțile celor care spun: „Toți sîntem fiii unui singur om” (Facerea 42:11). Chiar dacă nu ne-am dovedit încă vrednici să fim socotiți copii ai lui Dumnezeu, sîntem totuși fii ai chipului Său invizibil, ai Cuvântului preasfînt. Căci chipul dintîi al lui Dumnezeu este Cuvîntul. De altfel, în multe locuri ale Legii israeliții sînt numiți și fii ai celui care vede, adică ai lui Israel, cei care aud fiind socotiți după cel care vede, deoarece după vedere auzul este cinstit ca fiind de rang secund, iar ascultătorul este întotdeauna inferior celui ce primește, fără călăuzire, reprezentări evidente ale substanțelor.

Mă minunează și revelațiile din cărțile Regilor, potrivit cărora cei care au înflorit și au trăit neprihănit multe generații mai tîrziu sînt recunoscuți ca fii ai lui David, cel care L-a cîntat pe Dumnezeu (1 Regi 15:11; 2 Regi 18:3 ș.a.), cu toate că, pe cînd acesta încă trăia, nici străbunicii lor nu se născuseră. Căci, atunci cînd sufletele dobîndesc nemurirea prin virtuți, nu este vorba de nașterea unor trupuri pieritoare; de aceea, ne referim la căpeteniile nobleții și virtuții ca la părinții și născătorii noștri.

Veșnicia poveștii

Am mai arătat cum Epistola către Evrei (cap. 10) pune în gura lui Isus cuvintele aproximative ale unui psalm (cap. 40), fără să aibă „precedent” în evanghelii. Cele trei „citate” hristice din 1 Corinteni au în comun ecoul evanghelic. Pavel are și el un moment de creativitate maximală. În 1 Tesaloniceni 4:15 anunță că profețește despre sfîrșit „prin Cuvîntul Domnului”, fără să „citeze” din evanghelii, ba chiar contrazicîndu-le un pic. Limbajul e exact cel al Septuagintei din 1 Regi 13 de exemplu (versetele 1, 2, 5, 32). En lógo kyríou nu apare niciunde altundeva în Noul Testament și marcheză fără dubiu descoperirea oraculară.

Să rezumăm. Primul „martor” al lui Mesia nu l-a văzut pe Mesia decît cum l-au văzut și alții, în suluri și-n al treilea cer. L-a cunoscut pe Isus exact așa cum l-a cunoscut și Ellen Gould White în secolul al XIX-lea. Ne tot spune ce opinii are evreul care l-a văzut pe Dumnezeu. Ne tot amenință că evreul ăla se întoarce din cer cu vechiul foc vorace al Slavei lui Iao – să mănînce carne, să respire duh. Ne tot înghesuie pe altar, cerîndu-ne bani pentru dreptul de a arde sub umbrela feroce a unui nume nou (apropo, corintenilor, cărora se laudă că nu i-a jecmănit, le spune că i-a tîlhărit pe macedoneni de dragul lor – 2 Corinteni 11:8). Împlinește astfel profețiile vechilor suluri care prevedeau convergența neamurilor la Ierusalim – cu aur și jertfe.

Două mii de ani mai tîrziu noi punem încă botul. Kazantzakis are dreptate.

Și eu am Duhul

În Galateni 1, Pavel folosește patru prepoziții pentru a nega, sub aspecte subtil distincte, vreo filiație umană pentru proclamația lui – apó, diá, katá, pará (v. 1, 11, 12). Tot ce știe el despre Isus e de la Isus. Nu de la vreun Isus istoric prin intermediul vreunui martor, ci de la Isusul viu, prin comunicare directă.

Atunci cînd scrie în 1 Corinteni 11:23 „am primit de la Domnul”, Sinodala face bine să sublinieze singularul revelațional subliniat de Pavel: „eu de la Domnul am primit”. Pavel nu citează vreun document sau vreo tradiție care să conserve mantre. El îl citează pe Isusul ceresc. Și face asta încastrînd cuvintele Jertfei în propria învățătură cu privire la cum trebuie consumată Jertfa.

Celelalte două instanțe de invocare a unei opinii hristice, tot în 1 Corinteni (7:10-11 și 9:14), sînt și mai interesante. Divorț și bani – nimic revoluționar, nimic teologic, nimic revelațional. Doar două opinii halahice perfect rezonabile pentru un fariseu. Pavel își rezervă în ambele cazuri dreptul să extindă, să nuanțeze, să contrazică, să respingă pe de-a-ntregul dacă conjunctura o cere.

Nu e exclus ca mici colecții de logia hristice să fi început să circule deja. Sursele lor sînt clasice – exegeza sulurilor (Deuteronomul despre divorț și bani) și extazul mistic (răscroind creativ vechi idei). Pavel își arogă în tot cazul dreptul să aibă propriile opinii, ba chiar să propună el însuși doctrină hristică.

„Și dacă l-am cunoscut pe uns kata sárka, acum nu-l mai cunoaștem kata sárka”. Israelul cărnii e cu totul irelevant în proclamația paulină. „În Hristos Isus, nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur”. Făptura cea nouă a lui Israel e Duhul. A fi în Hristos nu trece prin Isusul biografiei. E suficient să Duhnești.

Miros de Hristos, parfum de gnoză

Trăiți în dragoste, după cum și Unsul ne-a iubit și s-a dat pe sine pentru noi ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu. E limbajul sacrificial al Vechiului Legămînt, desfășurat în perifrază pentru iubirea Unsului, sugerînd deja că „a trăi în dragoste” e a jertfi. Euodía e aroma plăcută a cărnii mistuite de Duh (nu stingeți Duhul!).

Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu… care răspîndește prin noi în orice loc mireasma cunoștinței (gnosis) lui. În adevăr, noi sîntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă (euodía) a Unsului – de la moarte spre moarte pentru cei ce sînt pe calea pierzării, de la viață spre viață pentru cei ce sînt pe calea mîntuirii. Participăm noi înșine la sacrificiul ambiguu al Hristului. Defilarea triumfală e spre flacăra de pe altar. Acolo, în focul veșnic, e pomul cunoștinței binelui și răului. Unsul miroase și a iad.

Am de toate și sînt în belșug. Sînt bogat de cînd am primit prin Epafrodit ce mi-ați trimis – un miros de bună mireasmă (euodía), o jertfă bine primită și plăcută lui Dumnezeu. Pînă să judece îngerii, trupul însîngerat al Unsului parfumează buzunarele apostolului. Pentru că Hristos a mirosit întotdeauna și a bani.

Cam asta e povestea.

Carul cu boi

Muzica sferelor a devenit cantilație la lectura sulurilor în cultul sinagogii, psalmodie în lectura codexurilor în liturghia bisericii. Literele încă au nevoie de vibrație să prindă zbor. Și preferă să ancoreze mișcările spiritului, condamnînd superstiția, denigrînd teurgia, disprețuind polifonia glosolaliei.

Proiectul filonic a constat tocmai în a demonstra că Moise e adevăratul șef al adevăratei școli filozofice al adevăratului Unic zeu. Bineînțeles că Israelul moșit de Moșe, deslușit prin prisma infinit refractantă a Spiritului, e Logos-ul. Pavel nu face decît să recunoască faptul banal că Spiritul nu are cum să fie în posesia exclusivă a vreunui sînge, pentru că nu-i în posesia sîngelui. Evangheliile trebuie să construiască apoi idol evreiesc pentru națiunea legămîntului niciodată negat de Pavel.

Căutați paradidomi în evanghelii. Nu înseamnă „a trăda”. Botezătorul e și el paradidomi. Iuda nu e subiectul, ci instrumentul lui paradidomi. Isus călătorește de bunăvoie de-a lungul unui lanț de predări – Tatăl îl paradidomi, Satana din Iuda îl paradidomi, preoții îl paradidomi, Pilat îl paradidomi. Isus însuși paratithemi sufletul în mîinile Tatălui, închizînd cercul predării. Nu-i de mirare că texte extracanonice l-au exculpat integral pe Iuda.

Imediat după faimosul său testimonium, Iosif Flavius ne povestește despre un evreu, specialist în suluri, care a luat bani și bunuri de la o patriciană din Roma, simpatizantă a lui Iao, sub pretextul că le duce la Ierusalim. Și le-a însușit împreună cu trei tovarăși. Le-a mai mirosit și altora, dar să speculăm voios: eu zic că evreul ăsta e Pavel al nostru. Cînd a fost pus pe fugă din Roma, și-a dat seama că trebuie să ofere un produs mai bun decît o vagă simpatie religioasă pentru un centru îndepărtat. Unsul e templul portabil, săracii de la Ierusalim sînt pretextul etic perfect, oricum apostolul merită să trăiască din evanghelie.

Sacha Stern explică, într-o scurtă contribuție la un volum colectiv mai vechi, cum aratul Ierusalimului în 135 e posibil să fie doar o legendă livrescă născută din suprapunerea a două tradiții divergente – una romană, care știa că sulcus primigenius e ritual de întemeiere, și una iudaică, care știa că profețiile se împlinesc. Cea din urmă citea texte precum Mica 3:12. Cea dintîi folosea vechile descrieri de ritual în simbolistica numismatică, fără să mai înjuge cel mai probabil vreun bou la vreun plug. Hadrian bătea monedă cu aratul Ierusalimului, proclamînd astfel alegoric victoria romană. Rabinii vedeau moneda și ziceau na, împlinire a profeției. La intersecția a două jeturi de propagandă se naște istoria.