A fi sau a nu fi oaie

Demonul din viitor

Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.

Există adevăr absolut? Șah-mat. Încolțit în pătrățelul cu există. Victorie idealismului!?
Așa pare dar cumva nu reușim să scăpăm de îndoială. De parcă suntem într-un event horizont al jocului: o fi existând adevăr absolut dar cum îl aflăm? Cum știm că l-am atins?
Absolutului îi scapă ironia: singurul mod pe care-l avem la dispoziție să testăm absolutul e prin a ne îndoi că există. Epuizând argumentele că nu există până când nu avem altă variantă decât să recunoaștem absolutul.
Suntem practic constrânși unui Descartes reformulat: există deci mă îndoiesc. Există adevăr absolut deci e necesar să mă îndoiesc; ca să-l recunosc. Îndoială, scepticism, incertitudine.. calea către adevărul absolut pare pavată cu postmodernism.

Două lucruri remarcabile am învățat la biserică: Dumnezeu este bun și postmodernismul e rău. Învățăturii de pe urmă i-am fost mai credincios. Astfel îmi merit soarta că n-am zgâriat bine scoarța post-structuralismului / postmodernismului și am și reușit o criză existențială și ceva în proximitatea unei psihoze. Scuzele sunt printre rânduri.
E complicat cu interpretarea dar n-a ajutat prea mult când m-a pătruns abisul din limbaj. În contextul infinității de sensuri, ce scop mai rămâne interpretării decât un joc stupid de ping-pong sau sport de sucit minți.

După destul ping-pong de sucit minți ajungi și la acele interpretări greu de băgat sub preș. Printre care rolul involuntar al postmodernismului de ‘gardian al viitorului’. Gardian al viitorului pentru că păzește împotriva sfârșirii istoriei. Împotriva idealizării prezentului încât să considerăm o anumită cunoaștere suficientă și finală. Împotriva unui moment după care nu mai este nimic demn de aflat; nimic să merite riscul schimbării ordinii lucrurilor. Gardian care păzește împotriva la o stare, o înțelegere, ‘rânduire’, care se vrea veșnică și absolută. Împotriva dogmatizării timpului – dogmarizare a unei cunoașteri dintr-un anumit timp – încât istoria să înghețe pentru că viitorul nu mai are de oferit decât mai mult din ceea ce deja este și se știe, dar nimic nou sau diferit. Împotriva interpretării decise finale.

Postmodernismul descrie consecințele fenomenului înaintării în viitor și de ce este nevoie pentru a continua să fim în timp. Descrie cum fiecare moment din viitor amenință starea lucrurilor din prezent. Cum pe măsură ce timpul înaintează și aflăm lucruri noi, aceste noutăți e cel mai probabil să aibă consecințe asupra a ceea ce am stabilit ca judecată de valoare până în prezent.
Ține de noi să interpretăm și să determinăm noile semnificații pentru ce am stabilit până în acel moment ca adevăr, morală, etică, deontologie sau religie.

Asta găsesc ca fiind una din semnificațiile filozofice ale inversării ierarhiei dualităților din deconstrucția lui Derrida. O semnificație filozofică pentru exercițiul de a descoperi interpretări în care neprivilegiatul devine mai important. Când neprivilegiatul devine mai important, ordinea curentă trebuie să se reevalueze. Reevaluarea crește probabilitatea de a fi mai bine adaptați. Avem o șansă mai bună când pășim înainte.
E și unul din motivele pentru care Nietzsche e insistent cu depășirea prejudecăților și cu încumetarea dincolo de bine și de rău. Pentru a preveni sau evada dogmatizării înțelegerii dintr-un anumit timp.
Prejudecată e un cuvânt care probabil nu-i suficient de descriptiv. Nu surprinde destul din aspectul morfic și perpetuu. Mai precis: că în urma unei prejudecăți depășite, modul în care a fost depășită poate deveni la rându-i o prejudecată. Invitația la depășirea prejudecăților e invitația la perpetua reevaluare, fără finalitate; în a identifica dacă nu cumva lipsa de adaptare la noi realități e din considerente dogmatice.
Depășirea prejudecăților e provocarea de a percepe adevărul ca o prejudecată în așteptare. Adevărul ca limitat în timp. Configurația întregii naturi ca probabilitate. Absolutul ajută când face un pas înapoi – devine: foarte probabil.

Căutarea de sensuri și interpretări poate fi și un imperativ rațional nu doar exercițiu de antrenat mușchiul imaginației. Există motivații pentru căutarea de sensuri și interpretări dincolo de ‘relativism pentru că nu Dumnezeu’ sau ‘scepticism de dragul lui Gică Contra’.
Multe din sensurile pe care le identificăm sunt de fapt reflexiile a ceea ce cândva a avut sau va avea rol și rost. Într-un anumit context, timp sau configurație o valoare e ‘bună’, în alt context, devine ‘rea’. Acel rost și context încă poate exista. Sau poate doar a fost cândva, deși se poate repeta când orice reprezintă o înțelegere nouă devine provocare pentru ordinea și înțelegerea curentă. Vine în minte noțiunea de trace din deconstrucție. Acel ceva (situație nu metafizic) care nu e prezent dar care influențează concretul.

Necesitatea interpretării inevitabil implică și din ceea ce numim artă, conspirație, politic și ideologic.
De exemplu poți să deduci din inversarea dualităților că reprezintă imperativul politic de a contribui la următoarea inversare a ierarhiei – la revoluție. Mai mult, că e necesar să fim într-o permanentă revoluție (sensurile sunt infinite). Poți interpreta capitalismul ca fiind o inițiativă de sfârșit al istoriei în dimensiunea economică pentru că se dorește a fi sistemul decis optim (bun) și final (refuzăm din principiu posibilitatea altuia). Perspective pertinente cu mențiunea că poți ajunge să impui chiar această critică prin violență, ca sfârșit al istoriei și să ajungi în contradicție.

Un alt aspect al antagonismului dintre viitor și sfârșitul istoriei e că dogma e cea care hotărăște că trecutul și prezentul sunt bune iar viitorul reprezintă un risc de schimbare, amenințare pentru dogmă, prin consecință, viitorul e rău. Dogma ocupă poziția discriminatorului, de ‘judecător’ – dar nu unul imparțial – din moment ce dogma nu are alte justificări pentru modul în care ‘face împărțeala’ decât ‘propriul interes’, decât pe sine ca și criteriu de discriminare.
S-ar zice că dogma stă în afara dualităților, își manifestă voința de putere și se impune prin violență în centru.
În afara dualităților pentru că dogma în sine nu e capabilă să se testeze pe sine dacă e bună sau rea prin propriile criterii. E nefalsificabilă pentru că prin propriile criterii niciodată nu poate greși. E ca o mare tautologie. Dogma are dreptate pentru că așa spune dogma.
Voință de putere pentru că optimizează doar pentru a-și justifica propria existență.
În centru pentru că e poziția de discriminator, de arbitru între dualitățile ‘bine’ și ‘rău’.
Prin violență pentru că nu are justificări fără conflict de interese pentru a ocupa poziția de centru.

Când dogma devine criteriu pentru a decide sfârșitul istoriei și al cunoașterii, dogma pretinde poziția de centru moral absolut. Sau ce pretinde centrul moral absolut e dogmă.

Din inițiativa de a nu dogmatiza cunoașterea și a nu opri timpul în loc, postmodernismul pune în centru scepticismul și incertitudinea. Ce au diferit scepticismul și incertitudinea față de dogmă?
Capacitatea de a se îndoi de sine și de a permite posibilitatea greșelii. Permite până a fi sceptic față de scepticism și incert cu privire la incertitudine. Sunt falsificabile pentru că prin definiție permit greșeala și corecția. Rămân deschise. Nu se absolutizează.
Referitor la incertitudine: Derrida menționează despre așa-numita ștergere a ‘/’ dintre dualități. Adică de a observa ce e dincolo de conflictul dintre dualități. Dincolo de ‘binele și răul’ dualităților. Despre cum conflictul e poate doar nevoia de schimbare și adaptare la care suntem provocați de viitor.

Un mod prin care ‘/’ dintre dualități este provocat e felul în care negația / opusul depinde de celălalt termen. Dar al doilea mod e în dansul inversării ierarhilor. Inversarea permanentă înseamnă că există probabilitatea ca oricare dintre dualități să apară pe oricare din pozițiile ierarhiei. Cu alte cuvinte să nu ne așteptăm de la viitor, ca orice să se stabilizeze într-o valoare permanentă de bine sau rău. Ci modul în care e mai potrivit să percepem viitorul e că după orice schimbare pe care o aduce, există probabilitatea ca orice să ajungă pe oricare din pozițiile de bine sau rău. Incertitudinea nu intenționează să descrie paralizia deciziei cât natura probabilistică. O decizie, da, fiind posibil dificilă într-un context probabilistic. Uneori paralizantă.
Postmodernismul ne pregătește pentru scenariul în care cunoașterea nu implică vreun act final ci e posibil să constituie doar permanenta căutare de soluții și adaptări la schimbări aduse de timp (care poate nu se vor termina niciodată). Pentru posibilitatea ca universul să nu aibă vreo agendă predefinită ci să se inventeze și reinventeze din mers.

Un exemplu de sfârșit al istoriei (intenționat provocator): reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie.
Dacă dogmatizăm și absolutizăm afirmația pe criteriul că așa e scris în biblie / biologie / evoluție / natură / etică, atunci nu permitem din principiu vreodată curiozitatea și cercetarea reproducerii artificiale. Și nu pentru că tehnic nu ar fi vreodată posibil ci pentru că noi ne interzicem asta prin dogmatizare. Înghețăm timpul în dimensiunea reproducerii omului pentru că am absolutizat / dogmatizat înțelegerea unui anumit timp.
Starea curentă, în care reproducerea omului e sexuată între bărbat și femeie este o constatare descriptivă a lucrurilor. În forma aceasta au ajuns să fie lucrurile pană în prezent.
Dar nu e o constatare normativă. Nu e și strict necesar ca lucrurile să rămână așa în viitor.
Natura nu are vreo referință ‘în afara naturii’ de unde își ia instrucțiunile despre cum să fie și ce trebuie să rămână. Întrebarea despre natură e ‘cum e’ nu ‘cum ar trebui să fie’.

Sigur, contemplării exemplului menționat i se poate reproșa îngrijorarea exagerată cu privire la viitor. Argumentul l-am mai remarcat: nu e legitim să forțezi în prezent măsuri pentru toate posibilitățile viitorului. Cu precădere al unui viitor îndepărtat.
Reproș pertinent dar rămâne valabil că e minim necesar o minte deschisă la posibilitățile viitorului și câte ceva din viitor e necesar să imaginăm.
Practic ambele argumente pot fi făcute: trebuie să fii deschis la posibilitatea că lucrurile nu vor rămâne așa, în același timp deschis la faptul că nu știi cât vor rămâne așa.

Dar decât să ridici critica viitorului îndepărtat de ce să nu ridici critica trecutului îndepărtat?
Până la urmă, ce este astăzi decât viitorul unui trecut îndepărtat?
E legitim să interoghezi prezentul despre prejudecăți și dogme pentru că prezentul e viitorul unui trecut unde e posibil să fi creat dogme care azi luptă împotriva posibilităților ce ne sunt la îndemână în acest moment. Viitorul îndepărtat e și azi.
E prezentul curent complet lipsit de dogmele trecutului și suficient încât să nu mai fie deschis posibilităților viitorului? E acest prezent vreun timp demn de sfârșitul istoriei?
E vreun prezent vreodată demn de sfârșitul istoriei? Foarte improbabil.

O altă implicație care decurge din necesitatea interpretări e că atunci când nu poți încadra pe cineva în stânga sau în dreapta, se poate datora tocmai efortului proactiv de a găsi sensuri noi. Și asta pentru a se păzi de prejudecăți, pentru a nu dogmatiza o anumită înțelegere, pentru a nu opri timpul în loc, pentru a păstra mintea deschisă acelui viitor care înainte de orice e – așa cum se amintește des pe oxigen – probabilistic.

Un risc în dansul interpretărilor e că inevitabil ajungi în contradicții. E de așteptat pentru că asta implică viitorul, trecerea timpului, informația nouă, testarea prejudecăților. E semnalul că ceva e de corectat / adaptat.
Ca în orice alt departament al gândirii, te lovești de contradicții și în postmodernism. Diferența e că postmodernismul admite posibilitatea greșelii spre deosebire de religie care apelează la metamorfoză sub perpetua scuză că greșeala nu e decât adevărul care îmbobocește mai tare. Religia mereu peticește dogma sub pretextul că e absolutul în continuă nevoie de îngrijire pentru că nu face față timpului.

În concluzie, problema pe care postmodernismul o înaintează e că pentru a exista un viitor, idealul trebuie să răspundă la schimbările viitorului. Trebuie să se adapteze. Are nevoie de reevaluare.
Cât timp este timp, nu există ideal absolut. Sau altfel spus, idealul absolut nu poate fi determinat pentru că nu poate fi analizat / surprins fără să oprești timpul, implicit schimbarea și cunoașterea.
Absolutul nu poate fi cunoscut decât la sfârșitul timpului. Dar nimeni nu dorește să oprească timpul și să nu mai existe nimic nou.

Înțeleg postmodernismul ca un moment al introspecției filozofiei. Când a devenit nemulțumită de observația că tinde să se închidă, să găsească un sfârșit, să se dogmatizeze. Filozofia ajunsă în dilema de a se preda ordinii absolutului sau dezordinii infinitului. Să se resemneze absolutizării / condiționării hardware-ului (a fi determinat de natură) sau să evadeze în infinitatea software-ului (a participa la natură).
Absolutul reprezintă ceea ce e închis. Ceea ce caută să cunoască tot, să știe tot. Vrea să fie tot pentru că dorește să fie finit, stabil, să aibă capăt, să fie determinat, să fie complet, să fie predictibil, să nu-i scape nimic. Să nu aibă surprize, necunoscute sau nou. Să nu joace zaruri. Fără excepții. Absolutul e dogmă.
Infinitul e opusul. Nedeterminat, deschis, incomplet, instabil, cu elemente încă necunoscute, cu excepții, are nou, joacă zaruri.
Am dat de dualități, dar cum ștergem ‘/’ dintre absolut și infinit? Ce e dincolo de ‘binele’ și ‘răul’ dintre absolut și infinit?
Cred că avem nevoie de ‘absolut local’ (temporal), certitudine temporară, de ‘nebunia deciziei’ pentru ca să testăm, să organizăm, să construim. Singurul absolut util e de fapt un maxim local – e operarea cu ceea ce e cel mai probabil.
Infinitul global e sursa de unde provin elementele noi, evenimentele surpriză, necunoscutul, e sursa liberului arbitru. În global începe deconstrucția pentru că eventual trebuie să integrăm elementul surpriză din global în local. Reevaluăm continuu localul pentru că probabilitățile sunt mereu schimbate de elementul surpriză. Infinitul global e natura probabilistică a întregului univers.
Dincolo de bine și de rău, deconstrucția e un memo pentru a nu uita cum respiră cunoașterea și cum respirăm ca omenire: prin reevaluare, recalculare, autocorecție.

De ce știința nu e absolută? Pentru că se corectează ca să țină pasul cu infinitul.
De ce religia e absolută? Pentru că îl face pe Dumnezeu absolut nu infinit.

Idea infinitului apare nihilistă din perspectiva lipsei unui capăt. Din cauza copleșirii în fața imensității de posibilități. Dar mai nihilist infinității de posibilități e absolutul fără vreo nouă posibilitate. În cele din urmă găsesc liberare în infinit.

Acum partea incomodă: dacă ești pro-istoria-să-continue, pro-viitor, ești pro-infinit, tehnic postmodernist.
Cu alte cuvinte: cum viitorul depinde de el, postmodernismul e demonul care nu poate fi respins ci doar îmbrățișat.

Noua Republica Filozofica

Opt miliarde

Teama de Marte

Catedralele si catacombele internetului

Gandesc deci exist, dar cine gandeste?

Teocratia in era ratiunii cinice

Dezumanizarea femeii in religiile avraamice

De ce este important Svante Paabo