Biblia ca literatura

Evoluția raselor

Zbor în bătaia săgeții (pars secunda)

Ei, ați aruncat vreun ochi în Scrisoarea lui Neacșu (care împlinește probabil anul viitor 500 de ani)? Ați remarcat că, dincolo de salutatio, textul ei începe cu și e ritmat de slavonismul i pak („și iarăși”, ca în crez – „și iarăși va să vie”) care trimite prin omofonie cu interjecția favorită a copilăriei multora dintre noi la pistolul din e-pistol-ă și din versurile blajiene citate emblematic (apropo, Paul Octavian e, in ciuda patronimicului, din Tecuci, deci de neamul moldovenilor)? Nimic din toate astea nu mi-a trecut prin cap cînd am scris poezia, prin 1997, sau zilele trecute, cînd am comentat-o în primul episod al acestui zbor riscant. De unde se vede că, mai în joacă, mai în serios, și autorul poate găsi în text chestii pe care nu le-a pus acolo – textul are intențiile lui (intentio operis, după vorba lui Eco).

Cum se întîmplă asta? Cum scapă textul de sub controlul autorului, trădîndu-l? Cum se instalează insidios decalajul între ce vreau să spun și ce spune textul meu de capul lui? Orice text rezonează în intertext (din care face parte, cu povestea lui, și cititorul), se amplifică, se contaminează – ceea ce, tocmai pentru că este inevitabil, face importante limitele interpretării. Altfel, totul e ecou, reverberație. Glasul infinit răsfrînt al textului e cacafonie, vacarm. Armonia – sensul – se naște tocmai din limitarea spectrului interpretărilor. Spiritul, care ne face prea ușor să cădem în beția hermeneuticii, trebuie rafinat – adevărul ne face liberi doar cind îi tatonăm granițele. Dacă toți au dreptate, nimeni n-are dreptate. Dacă toate lecturile sînt posibile, nicio lectură nu este posibilă. Trebuie să tăiem potecă (drum îngust) prin jungla de semne. 

A permite unui text să însemne ce vrea oricine îl trivializează. Cînd rabinul îți spune că toate sensurile posibile ale textului sacru sînt intenționate (de text, adică de Duh, dacă nu de autor), își bate joc și de text, și de tine. „Principiul apotelesmatic” e o glumiță postmodernă – la fel ca împleticitul pe patru cărări al exegezei patristice (‘tu-ți pătratu’). Textele au și ele gravitație. Lăsate de capul lor (și al episcopilor), tind să acumuleze atîtea sensuri că nu mai dau nicio lumină. Texte vorace, canibalizează orice alt text. Și nu doar din posteritatea interpretativă, ci și din anterioritatea creației – texte construite din și pe alte, multe, texte. Noduri într-un vast univers textual. Da, asta vreau să spun: Biblia este o gaură neagră.

Așa cum știți însă, găurile negre suferă de frumusețea imposibilă a curburii infinite. Ba chiar asta e lecția lor – transgresarea limitei. Asemenea texte, încărcate de autor și/sau de tradiția interpretării cu ambiguitate, poartă un nume potrivit și cuprinzător – „literatură” (litera care o ia pe arătură). Da, asta vă tot spun: Dumnezeu e literatură. Miezul de tăcere al oricărei povești e golul de forma omului din orice zeu.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

până la ceva mai bun îţi
urez să te întorci devreme acasă
la coarnele jertfelnicului şi ale plugului
înainte de a fi ajuns la nadirul
logicii acarobice
unde nici suinelor
nu le rămâne o roşcovă

(din Traiste şi Pontice)

Epigrama asta îi aparține lui Florin Lăiu. A încheiat cu ea, ludic, un email pe care mi l-a trimis acum vreo zece ani. Trimiterea e, evident, la parabola fiului risipitor – „acarobic” e o invenție pe baza numelui semitic al roșcovei; dar și (în falsa indicație a sursei) la Ovidiu – Florin știe că polihronu e tomitan. Coarne – ca demarcări teritoriale și memoriale – aveau într-adevăr și altarele antice (vezi, în treacăt, aici). I-am răspuns că ”cel care trebuie să se întoarcă e Dumnezeu. El e fiul risipitor.” Pentru că parabola e obiect literar prin excelență, făcut tocmai pentru a-și înmulți sensurile (vezi capitolul relevant din cartea lui Pleșu despre Parabolele lui Iisus, subintitulată adecvat Adevărul ca poveste, dar și capitolul anterior – „Misterul ușilor închis-deschise”). Tot lui Florin Lăiu i-am spus, tot acum un deceniu, „sînt o corabie în bătaia Duhului”. Rămîne doar să adaug că acasă e, în lumea de după Cruce, oriunde sînt eu și-ncă unu’ sau doi; că doar fiarele mai au coarne; că penița e plug de-ajuns (orice sator se-nvîrte-n operă) și că nadirul sau zenitul sînt doar efecte de perspectivă – se plimbă cu mine prin lume.

Atunci, ce suntem?… mă întreb
Mai decât toate deosebi,
eterne căutări de-a ne iubi…
De ne-am găsi, am şi muri,
ca două stele ce s-ar stinge
În clipa-n care s-ar atinge…

Le-ați recunoscut – dintr-o celebră poezie a lui Benone Burtescu (frate mai mic al bunicului meu matern care, spre deosebire de bunicul meu și încă un alt frate mai mare, a fost dat afară din seminar pentru că și-a ascultat inima mai mult decît superiorii). Dacă răsturnăm tabloul, transformînd orizontala în verticală (ca în exegeza creștină a Cîntării cîntărilor), Benone e în strofa asta în pericol să se dea în vileag ca psalmist arghezian. Căutarea amantului divin e conținutul autentic al oricărei spiritualități. Drumul religios al omului e suspendat în interogație. 

Limitele interpretării sînt pînă la urmă limitele rațiunii întoarse în ea însăși. Cînd le excedăm, facem – vital – artă. Vorba vorbei lui Pompei (raportată de Plutarh): „E musai să navigăm, să trăim nu-i musai”. Așa că, în versurile lui Radu Stanca, vă zic și eu vouă:

Încolăcit în mine
Ca iedera pe sârmă,
Străbat fără de cârmă
Pustietăţi marine.

Pocainta Vestului

VIRUSUL SMINTELII

Evolutia numarului de cazuri confirmate cu virusul Covid-19 din ultimele zile, vadeste, in fapt, o involutie indezirabila. Vorbim de un recod la nivel european al numarului de noi cazuri inregistrate in Romania, peste Spania sau Franta! Inmultirea peste masura a persoanelor respectabile care neaga cu o seninatate infioratoare existenta, sau, in cel mai fericit caz, impactul potential daunator al virusului asupra lor (implicit si al semenilor), in pofida dovezilor irefutabile – lesne de judecat pentru orice minim-rational cu bun simt elementar, este ingrijoratoare. De inflatia tot mai mare a celor iresponsabili, contestatari vocali ai tuturor masurilor luate de autoritati, a celor ce sustin cu neghioaba convingere ca purtatul mastii este o conspiratie a fortelor oculte de-a ne asasina (prin inhalarea dioxidului de carbon propriu emanat) nu trebuie convins nimeni. Enormitatile, ideile nastrusnice fara nicio baza in realitatea obiectiva – dincolo de argumentul psihologic(crearea simtamantului de a fi special direct proportional cu bizareria insusita-cu cat e mai absurda teoria cu atat esti mai aparte), se multiplica necontrolat. De nemarginirea prostiei era convins si Einstein. Cercetarile antropologului Pascal Boyer arata ca mintea e mai receptiva fata de ideile anormale, acestea fiind retinute mai facil. De aici si pana la a protesta impotriva unor masuri firesti, e totusi cale lunga.

            De masurile pe care autoritatile le vor lua in perioada imediat urmatoare va depinde evolutia raspandirii virusului. Ma refer la cele cu caracter coercitiv. Esecul celor care fac apel la responsabilitate civica este evident. E drept, nici exemplele clasei conducatoare n-au fost dintre cele mai motivatoare.

            Pe fondul acesta tensionat si eminamente incert, reglarile de conturi in vederea reasezarii ordinii modiale nu contenesc sa apara. Lupta pentru putere este in desfasurare. Potentarea influentei, multiplicarea fortei proprii sub forma acapararii de noi teritorii (anexarea de catre Israel a unor teritorii din Cisiordania), ori paradei de prozelitism (transformarea in moschee din muzeu, a catedralei Sfanta Sofia din Istanbul, decisa de Erdogan), ori prin violarea spiritului democratiei in insasi patria ei (gratierea de catre Trump a fostului sau consilier), fobia controlului si sino-hegemonia ca ambitie declarata (noua lege a securitatii pe axa Hong Kong) etc..

            Pe acelasi fond, bufonii mici isi regleaza si ei conturile(regulandu-se reciproc si/sau in grup, in spatiul public-metafora a unei batalii pentru putere,bani-fani). Adierea proniei e abia perceptibila in peisaj. Apelul la providenta facandu-se, ce-i drept, mai mult ca suport pentru imprecatiile lansate spre tabara adversa. Tensiuni sacerdotale explozive. Cohortele de sustinatori profereaza injurii, denuntandu-se unii pe altii, acuzandu-se, in frunte cu proprii comandanti. Adevarul e impartit. Daca se imparte prea mult, se alege praful de el. Oricum nu conteaza. Miza este manipularea informatiei si odata cu ea, pe cei carora le este livrata. Iar a distinge intre adevar si minciuna, intre fals si autentic, intre apelul la emotii si ratiune, intre meritul retrogradarii si retrogradarea meritata, se va dovedi o reala provocare.

            Culegem ce-am semanat. Rolul educatiei se dovedeste mai crucial ca oricand. Inregistram un deficit acut in spectrul judecatilor patrunzatoare, al abordarilor chibzuite, argumentelor rationale, luarilor de pozitie in chip judicios, a bunului simt distins, al limbajului cumpanit si corect intrebuintat.

            Chiar daca adevarul nu poate aparea gol in fata multimii (Schopenhauer), o minima intrebuintare a gandirii este o conditie sine-qua-non pentru a limita abuzurile celor insetati de putere. Poate un antidot si impotriva virusului smintelii!

Statuia lui Columb poate fi daramata dar oul lui Columb rămâne în picioare

André Malraux afirmă undeva ca opera de arta își găsește locul într-un muzeu în doua situații: cand aparține omenirii sau cand aparține Statelor Unite. Întrebarea pe care nu și-a pus-o este: ce se intampla cu muzeul omenirii atunci când americanii intra cu ciocanul în propriul muzeu.

Se spune ca De Gaulle ar fi cerut, în timpul revoltelor din 1968, să i se explice cine sunt hippy. A strambat din nasul imens cand a auzit de make love not war dar s-a luminat când i s-a spus ca unii din ei poartă chipul lui Che Guevara pe tricou. Tineretul nu este încă pierdut dacă admira un erou, fie el din tabăra opusă. Ce îl îngrijora mai degrabă pe De Gaulle era o generație care nu s-a confruntat cu fascismul și dilema revoluției dar crede ca are răspunsul la noile probleme în slogane simpliste.    

America este o colonie puritana. Părinții peregrini au părăsit lumea veche din cauza ca, dupa un secol de nebunie religioasa, pacea din Westphalia a decis ca în Europa lucrurile nu trebuie privite în alb și negru.  Puritanii nu au fugit de persecutie religioasa ci de nuantele istoriei. 

Pentru ei, istoria se scria in idiomul din Cartea Imparatilora făcut ce este bine înaintea Domnului… a făcut ce este rău înaintea Domnului. Din nefericire, cei care au fost buni ca regi au fost rai inaintea Domnului. Varful civilizației și prosperității în Israel a fost sub Ahab și Izabela. Căderea lui Iuda a început cu reforma preoteasca a lui Iosia.

Păcatul originar al Americii nu este rasismul ci puritanismul.  Dovada sunt vanatorile de vrajitoare, “trezirile”, reinventate în fiecare generatie și, mai ales, absența nuanțelor. Rasismul, in  America, este o viziune în alb și negru. Antirasismul american este la fel. Termenii se schimba dar limbajul ramane acelasi. 

La fel ca biblica Izabela, Isabella de Castilia a fost buna pentru regatul ei. A fost de asemenea buna pentru Spania, buna pentru Europa, bună pentru modernitatea care se năștea, buna chiar si pentru evreii din Spania care și-au găsit repede locul în Lumea Nouă. Insa, la fel ca Izabela biblica, Isabella a făcut ce este rău înaintea Domnului, in sensul religiei dominante din timpul nostru.  A izgonit Califatul din Europa, a cerut evreilor și musulmanilor să se asimileze, și, păcatul suprem, l-a finantat pe Columb. Ce avem aici este paradigma deuteronomica în termeni noi. Daca vreti, paradigma viețile sfinților care a dominat narațiunea istorică în Europa creștină pana ce Petrarca a redescoperit viețile eroilor. Eroii fac istoria. Sfinții fac Apocalipsa.  

Mi-ar fi plăcut ca America sa fi fost descoperită de cineva care înțelegea cum se calculeaza circumferinta Pamantului și ar fi respectat cultura amero-indiana. Dar aici mă lovesc de oul lui Columb. Alții o puteau face mai bine dar nu le-a trecut prin cap. Mi-ar fi plăcut de asemenea ca semnatarii Declarației de Independență sa nu fi fost stăpâni de sclavi. Ca roman, mi-ar fi plăcut ca Churchill să nu scrie procente pe un servetel la masa lui Stalin. Însă mă lovesc iarăși de oul lui Columb. Churchill a fost cinic cu privire la România, a fost cinic cu privire la populatia civila din Germania, în ultima analiza, a fost cinic cu privire la propriul popor, dar a avut viziunea clară a istoriei pe care noi nu am avut-o. Fondatorii republicii americane au avut viziunea unei ordini fără precedent în istoria lumii și au avut curajul sa o implementeze. O puteau face alții mai sfinți dar nu au facut-o. 

Jack London a fost rasist, Hemingway a manifestat “toxic masculinity”, John Wayne a avut și el machismo, plus câteva crime de vorbire care nu i se vor ierta în viața asta si nici in cea viitoare. Însă ei sunt cei care au arătat Europei obosite vitalitatea lumii noi în toată naivitatea ei, alaturi de intreaga pleiada de scriitori, cantareti, compozitori, cineasti, asa cum lumea veche nu putea produce. Sa nu mai spun ca, pentru generația mea, în contextul conformismului comunist, ne inspirau la fantezii de independență și sfidarea sistemului.

NASA a fost rebotezata după numele primei afro-americane inginer al agenției. Ar fi fost ideal ca Mary W. Jackson să ne si ducă pe Luna. Din nefericire, a facut-o un maior SS care a bombardat Londra cu munca de sclavi. Oul lui Columb. 

Iconoclastii americani își pot vandaliza propriul muzeu însă  idolii se afla deja în muzeul omenirii.   

 

Exorcizarea cromozomului Y

Linșarea eului cartezian

Un jacuz, doua jacuzuri

Afacerea Dreyfus a transformat verbul J’Accuse în substantiv și substantivul intellectuel în verb. Ambele cuvinte au fost supuse dialecticii de la tragedie la farsă. 

Prima figură tragică este chiar căpitanul Dreyfus, victimă a antisemitismului și avortului judicial orchestrat de partida catolica/monarhista din Franța,  părinți ai fascismului de ieri și de azi. A doua este chiar autorul manifestului J’Accuse, scriitorul Emile Zola. Zola ne-a arătat ca a fi intelectual înseamnă  a avea curaj înainte de a avea intelect. A fost urmat de o pleiada din cele mai diferite zone sociale al căror numitor comun era credința ca adevarul trebuie platit cu orice preț.

Intelectualul ca putere a dat naștere la antiintelectualism. Anti Intelectualul nu este ignorant sau lipsit de inteligență și are propriul sau J’Accuse. Manifestul antiintelectual îl acuză pe intelectual ca ignora autoritatea traditiei, religiei, sau a puterii “legitime” .

Intelectualul a rezistat în fascism și comunism dar este aproape învins în era informației marfă și a camerelor de ecou. Zola a fost asfixiat cu monoxid de carbon. Intelectualul contemporan este asfixiat de capitalismul media.  

J’Accuse s-a vulgarizat de la manifestul lui Zola la televiziunea prin cablu si twitter. Un jacuz doua jacuzuri. Ultima farsă este bătălia intre jacuzul lui Laiu si jacuzul lui Coman.

In absenta intelectualului, anti intelectualii se bat între ei. Nu vreau sa spun că sunt incompetenti. Amandoi sunt meseriași cu înaltă calificare. Sunt intelectuali in acceptiunea comuna, oameni care mananca paine fara sa transpire. Intelectualul, dimpotriva, este sub blestemul fructului oprit, castiga adevărul în sudoarea fruntii.

Îmi amintesc o poezie a lui Paunescu: “ca ocnas poetul sapa-n sarea lacrimii materne”.  Muntele pe care v-ați cocoțat, domnilor, ascunde un ocean de lacrimi. Cei care sapă in acest abis nu cunosc privilegiile sponsorilor analfabeti sau a puterilor care se autoproclama legitime. 

Dar, trebuie sa recunosc, sunteți intr-adevar people of the book. The check-book. 

 

Zbor in bătaia săgeții (pars prima)

Interzis fanilor Vacanța Mare și sfinților cu trei doctorate

Am fost, în multe feluri, un adolescent prea cuminte. Tindeam să mă număr printre elevii care ramîneau, trădători, la ore, nu printre cei care chiuleau. Iar dacă-mi băgam picioarele, eram de găsit în sala de lectură a bibliotecii, nu la bar. Acum, să nu mă ințelegeți greșit – am fost și eu adolescent. M-am masturbat, de pildă, odată în biserică. În biserica goală.

Una dintre cumințeniile mele suspecte a fost să mă duc prima săptămînă de liceu la ore, deși știam foarte bine că urma să mă mut din a doua într-un alt oraș, la un alt liceu. Așa se face că am primit cea mai importantă lecție de hermeneutică din viață înainte să-l fi citit pe Umberto Eco. La prima oră de română, profu’ ne-a provocat să exegetăm un celebru vers eminescian – al doilea din „Sara pe deal”. Întrebarea era ce stele le scapără turmelor în cale.

Dezgustat de nivelul răspunsurilor colegilor mei, am sugerat că punctul de vedere al poetului trebuie că e undeva în vale, în urma turmelor. De-acolo, răsucind corect peisajul, pare că turmele urcă-n cer. În cerul în care, fiind seară, se aprindeau stelele. Impresionat, dar cu un zîmbet mucalit pe figură, profu’ ne-a zis: „Se vede că n-ați mers niciodată seara în spatele turmei. La lăsatul întunericului, se văd scînteile pe care copitele turmei le fac cînd lovesc pietrele din drum.” Zbang (mic drop, whatevz). 

Adesea, ca să pricepi corect un text, you had to be there. Și, dat fiind că în majoritatea cazurilor n-avem nicio șansă să recuperăm proximitatea autorului, textul ne poate refuza categoric și iremediabil sensul. Incapacitatea emoțională de a tolera misterul îi aruncă pe mulți cititori pe panta speculației, declanșîndu-se astfel vertiginos avalanșa tradiției interpretative (să nu uităm, traducerile sînt, primele, trădări). Prin multiplicarea verticilară a sensului, textul devine iradiant, ținînd treji generații de fani și specialiști, îngropîndu-i pe toți. Vertij.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

SISTOLĂ – DIASTOLĂ – EPISTOLĂ 

biruit-au gîndul să mă apuc de
această trudă – cum altfel a fi
amintitul vremii împreună în cel
tîrg ce-i zice cu spusa altui
Octavian Ilariopolis – şi mă loveşte
o limpezeală cruntă că nu mai ştiu
voroava den bătrîni să-ţi spun şi-mi
stau pe limbă neologhicale doar
aşa că nu-mi dă ghes a răvăşi trecutul
şi am cerneală cît să-ţi dau
de veste că-s legat fedeleş de
sufletul domniei tale şi că
soaţa-mi pe la Nessus a
trecut într-o doară şi
sînt numai cu cămaşa

Răspunsul scurt e you had to be there. Altfel, ca o glumă proastă, poezeaua asta nu face niciun sens (sau, pentru hermeneutul zelos, face un căcat de sensuri). Trebuie, de pildă, să fi făcut ceva incursiuni în literatura română veche, ca să dibui citatele și aluziile (De neamul moldovenilor, Scrisoarea lui Neacșu, Srisoarea lui Cocrișel). Ajută să ai habar de neamul centaurilor și de răzbunările lor. E musai să știi că Ilariopolis e un nume de secol XIX al Bucureștiului de care am dat prima dată într-un text al lui Octavian Paler. Dar cel mai important ar fi să te cheme Paul Octavian Blaj („eu cresc iarna din pământ / cum crește glonțul din pistol / și înflorește în rană”), să fi împărțit o cameră cu polihronu în primul an de facultate și să fi debutat în perioada aia în România Literară legitimindu-te cu o fotografie în care porți una dintre cămășile lui. Că „soața” era doar nevasta lui Heracle e un dataliu mai puțin important – răspunde numai unei eventuale curioziți biografice (no women harmed in the making of this poem).

Dacă vrei să citești onest scripturi, trebuie să te împaci cu gîndul că nu orice text e de priceput. Că puține interpretări nu-s altceva decît delir. Și, invers, că unele texte n-au alt sens decît cel pe care li-l atribui tu. Dumnezeu e un test Rorschach.