Conștiința

Acest articol își propune să discute dacă între știință și conștiință există o relație mai reală decât exprimă simpla rimă. Ne aflăm pe tărâmul ipotezelor și teoriilor, fiindcă nici știința nu este epuizată, nici conștiința nu este bine definită.
Ce este conștiința? Cum apare și care este suportul ei? Care sunt componentele sale fundamentale? Care este sursa moralei, în ce constau dilemele, și cum se nasc remușcările?
Conștiința noastră, sinteza a tot ceea ce suntem, gândim, simțim, acționăm, reacționăm, pare să conțină două componente majore: una minoră, sprințară, inteligentă, vizibilă – un fel de jokeu și alta, masivă, voluminoasă, greoaie ca un cașalot sau pachiderm, cuprinzând întreaga psihologie abisală și neurofiziologia din spatele trăirilor noastre, fie ele conștiente sau inconștiente.
Chiar dacă există realități fără suport material, energetic sau informațional – ideile – nu pot să apară și subziste decât pe un astfel de suport. Faptul că la un moment dat, realitatea deosebit de complex organizată devine conștientă de sine însăși, nu are nimic de a face cu existențe fără suport material, biologic.
De asemenea, realitatea obișnuită, la scară umană, se supune legilor mecanicii numite de noi clasică, pe când la nivel cuantic, respectiv astral, există legi fizice subiacente, supraiacente, sensibil diferite. Faptul că vorbim de cauzalitate și determinism sau de liber arbitru, doar la nivelul obișnuit, cotidian, pune în discuție înțelegerea sectorială a realității și a raporturilor dintre aceste niveluri.
Deși atribuim fulgului de nea frumusețea cristalelor de gheață, ele sunt rezultatul poziționării fiecărei molecule de apă. La fel ceasul atomic, nu-și datorează precizia ceasornicarului, ci izotopului radioactiv de la care împrumută ritmul.
Orice spiritualitate manifestă încetează odată cu dispariția suportului său. Cel puțin, în partea de lume care ne este accesibilă. Așa cum apar sistemele planetare, stelele și galaxiile, chiar sub ochii astronomilor – inclusiv astăzi – așa apare și se modifică, evoluează, conștiința. Este rezultatul organizării tot complexe a realității, oamenilor, societății, lumii.
Încercând să enumerăm și să epuizăm componentele conștiinței, fără să reușim, ar trebui să spunem că ea conține:
– un sistem deschis alcătuit din subunități morfostructurale, ierarhizat după criterii de complexitate morfofuncțională, care se autoreglează, autoregenerează, reproduce și adaptează biologic prin mijloace biofizice, biochimice, care schimbă materie, energie și informație cu mediul
– senzori pt percepția realității
– simboluri, idei, limbaj, pt abstractizarea, reflectarea și semnalizarea realității
– memorie pt înregistrare longitudinală a procesualității succesiv temporale
– capacitate de înțelegere și învățare a relațiilor complexe cu sine, semenii, mediu, pt adaptare
– identitate și capacitate de reflectare a sinelui, imitare și comparare cu semenii, receptată concomitent și relativ similar autolog și heterolog
– un sistem axiologic de valori pe care le selectează specific, stabilindu-și bunul simț și caracterul
– un sistem afectiv de atașare sau respingere a fragmentelor de, sau simbolurilor realității, animate sau inanimate
– un sistem estetic de stabilire a criteriilor frumosului și de bun gust
– un sistem cultural prin care face achiziții, contribuie creativ la moștenirea spirituală
– comunicarea permanentă cu sine, cu semenii și cu mediul, pt actualizare
– achiziția permanentă, perfecționarea și îmbogățirea performanțelor, împreună cu reflectarea și conștientizarea lor, prin cogniție și metacogniție
– conștiința de sine, capacitatea de a te autogândi, de a-ți autoevalua concepțiile, simțămintele, deciziile, propria personalitate, erorile, eșecurile și realizările, propria identitate și ceea ce te definește, istoria personală neîntreruptă, proiecția realistă a propriului viitor.
În acest context, înțelegem de ce sintagma: „conștiința este vocea lui Dumnezeu în om”, devine desuetă și superfluă. Desigur, acesta este cu totul alt discurs! Dintre cele închise, suficiente, absolute. Totuși, trebuie să recunoaștem că omul reflectă în conștiința sa cele mai alese părți ale realității, cele mai distinse valori, cele mai înalte idealuri, cele mai sublime frumuseți, astfel încât le asociază Ființei Supreme, ca personificare a Absolutului și Perfecțiunii. Și este normal să fie așa!
Conștiința noastră fiind sinteza a tot ceea ce suntem și facem noi, n-ar fi posibil ca Dumnezeu să reprezinte Sinteza Supremă a Universului?! Sună cam panteist. Păstrând proporțiile, să ne reamintim totuși, că Spinoza a fost excomunicat din sinagogă și n-a fost reabilitat, ca Galilei!
S-a schimbat ceva în ultimii 400 ani? Da! Între toate celelalte, un amănunt esențial. În timp ce apartenența era vitală atunci, astăzi a devenit nesemnificativă și irelevantă. Asta ține, evident de subiecte, care au devenit tot mai pregnante și s-au impus conștiinței oamenilor, de evoluția lumii și a societății, dar și de subiecți. Care se raportează la propria conștiință! Este instanța supremă a ființei umane.
Etica, morala și metaetica sunt generate în raporturile dintre oameni. Ele nu sunt o caracteristică a realității fizice, care nu afirmă nimic în acest domeniu. Atunci când se confruntă două imperative morale concurente, avem de a face cu dilemele morale. Dilemele sunt mai frecvente atunci când sunt motivate de autoritate, mai ales una absolută, cum se întâmplă de obicei. Remușcările sunt generate de discrepanța dintre ce ar trebui sau ți-ai dori să faci și ceea ce faci efectiv.
Unii afirmă că partea grea a conștiinței constă în faptul că propria experiență este netransmisibilă, că ea poate fi unică – ca și noi înșine. – De ce oare ne împotmolim de noi, ca centru al universului, când suntem confruntați cu obstacole? Și totuși, putem comunica, facem poezie, înțelegem sensul metaforelor. Asta înseamnă că avem aceleași experiențe, cel puțin în cadrul aceleiași specii. Este clar că, atât bufnița, liliacul sau câinele, văd cu totul altfel lumea! Și, deși au doar rudimente de conștiință, pot fi atât de drăgălașe!
Dacă am lua-o pas cu pas și am observa că lumea fizică – aceea cu legile și formulele matematice, ni se adresează prin organele de simț, este receptată ca sumă de stimuli specifici, tradusă în forme specifice structurilor transmițătoare din receptori și sistemul nervos, este integrată ca informație, conceptualizată și abstractizată ca idei, simbolizată în cuvinte, transmisibilă prin al doilea sistem de semnalizare – limbajul, ceea ce o face universală. Și traductibilă, comunicabilă.
Problema care se impune este că atunci când ne referim la limbaj, acesta nu este decât un sistem de semnale și semnalizare, un discurs ai cărui termeni sunt specifici și netransmisibili decât prin analogie, dintr-un domeniu în altul. Discursul neurofiziologic poate avea corespondențe cu cel psihologic, fiindcă sunt înrudite, se suprapun, dar se referă totuși, la realități diferite. Una este să spun că fibrele C transmit durerea, alta e să simt această durere și cu totul altceva este să predic despre semnificația spirituală a durerii.
În acest punct noi comitem două erori grosolane. Fie suprapunem și confundăm planurile, amestecăm termeni și discursuri, rezultând neclaritate și confuzie.
Fie – mai grav – construim un discurs închis, aparent coerent sieși, dar care ignoră părți imense din realitate. Îl lustruim, îl fățuim de-a lungul veacurilor, ne identificăm cu el, îi punem întrebări și îi furnizăm răspunsurile intuitive cele mai potrivite sieși – implicit nouă – ignorăm contraargumentele, realitățile contraintuitive, disonanța cognitivă, îl transformăm în concepție și filosofie de viață, îl sacralizăm, reificăm, argumentăm, decontextualizăm (proof text), documentăm prin exegeză și eisegeză, hermeneutică forțată, punem pasiune, apoi patimă, fanatism, prozelitism – și iată – formula completă. Dar cea mai gravă eroare o comitem în momentul în care confundăm acest sistem de simboluri, acest limbaj, acest discurs despre realitate, cu realitatea însăși!
Într-adevăr, unii confundă ideea de măr cu acțiunea de a mușca dintr-un măr, și toate trăirile legate de acest act. Iar aceste trăiri încetează odată pentru totdeauna, odată cu viața proprie. Viața, în genere, oricât de fragilă, complexă și vulnerabilă, continuă să se adapteze, reproducă, transmită mai departe. Este clar că ne referim la aspecte, uneori similare, alteori distincte și, de fiecare dată, o facem în cunoștință de cauză.
De ce este viața proprie limitată? De ce murim? Fiindcă o primă pereche a mușcat din fructul oprit? Sau fiindcă, devenind conștienți de noi înșine, am realizat că suntem muritori? Sau din cauză că, având un anumit grad de inițiativă și libertate, ne putem autolimita drastic, putem încălca regulile și legile existenței, putem pune în pericol planeta și – până la urmă nu facem decât să ne autolimităm, autoreglăm, împreună cu lumea contrariilor din care facem parte?
Când oameni responsabili, conștiincioși, recunosc frumusețea, fragilitatea și scurtimea vieții, o trăiesc deplin, îi acceptă provocările, umplu cu împliniri, cu sens și semnificație fiecare clipă și își pot accepta senini limitele, finitudinea, fiindcă merită!
Este o problemă de conștiență și conștiință!

Evoluția oamenilor și șobolanilor în societatea neo-liberală

Heidegger pentru marțieni

Sigmund Freud despre alegerile din 2020

INGREDIENTE: UN PROCES, UN PROFET, UN MIT

Aceste însemnări nu privesc o persoană, nu sunt un articol medical sau academic, ci sunt doar o încercare de analiză și relatare a unui proces complex prin care, într-o anumită epocă, se naște o tradiție, o cultură, o biserică, un profet, prin mijloace absolut naturale și umane, dar care sunt încărcate cu semnificații și atribuiri supranaturale.
Ne apropiem de ½ sec XIX, în Lumea Nouă, a cărei față se schimbă în ritm alert, atât exterior, cât și în conștiințele oamenilor. Cunoașterea este în plin avânt, dezvoltarea științifică, tehnologică și industrială, urmând marilor descoperiri geografice, iluminismului, umanismului. Modernitatea bate la ușă și oamenii devin conștienți de calitatea vieții, de factorii care le influențează starea de sănătate în bine sau în rău, conștiințele sunt frământate de marile întrebări existențiale, ritmul schimbării naște întrebări sumbre, apocaliptice. Un spirit de reformare socială și revitalizare a spiritualității religioase, duce mai departe tradiția protestantă și puritană, reacție la excesele lumești.
În acest context, mișcarea milerită contribuie la efervescența religioasă, cuprinde confesiunile neoprotestante, revivaliste. Să încercăm să intrăm în pielea și șoșonii lor. De mii de ani este nutrită speranța împlinirii, revenirii și, meteoric, W Miller le proclamă sfârșitul lumii care este fixat într-un timp foarte apropiat: 22 oct 1844.
Entuziasmul, fervoarea, fanatismul, nu pot fi egalate decât de disprețul, satirele și chiar violențele reactive ale populației care incendiază și vandalizează biserici millerite, agresează pe milleriți, când previziunile și profețiile nu se împlinesc. Întotdeauna s-a întâmplat și va fi aevea, cu oamenii, cu religiile și cu stăpânirile: teocrația a eșuat, preoția s-a corupt, profetismul s-a devalorizat,  apocalipticismul a fost dezavuat, Hristos a fost sacrificat, apostolatul, anihilat și a fost înghițit de ierarhie.
Este trăită dezamăgirea neîmplinirii calculelor profetice, oamenii par să revină cu picioarele pe pământ, să-și îndrepte atenția spre aspectele practice ale existenței. Există și grupuri rezistente care cultivă forme de fanatism și persistă în găsirea unor debușee explicative pentru drama prin care au trecut.
Ei resimt disonanța cognitivă descrisă de Leon Festinger. Este o reacție de apărare, de salvare a integrității propriului nucleu al personalității – așa numitul sindrom al credinciosului veritabil, sau gama tuturor tulburărilor neurocognitive al căror studii au fost propuse de psihoterapeuții Albert Ellis, Aaron Beck și alții ca ei.
Când o persoană sau un grup învestește credibilitate într-o poveste, chiar dacă întreaga tărășenie este dezvăluită ca falsă sau inventată, reacția este de susținere și fixație irațională, în ciuda evidențelor. Exemple celebre, ca cel pus la cale de James Randi și Jose Alvares, la un post de televiziune de știri din Australia, au arătat că reacția este pe cât de reală, pe atât de irațională.
În vârtejul evenimentelor millerite este cuprinsă și familia Harmon cu orientare metodistă, de care tocmai s-au separat. Ellen, care acum are în jur de 17 ani și care suferise un traumatism cranio facial la vârsta de 8-9 ani, cu fractura piramidei nazale, comoție cerebrală, urmată de o stare de prostrație, stupor și șoc posttraumatic. Hemoragia exterioară, este dublată de leziuni hemoragice la baza craniului, ale porțiunii mediale și profunde ale lobului temporal, sistemului limbic, inclusiv amigdala, hipocampusul și structurile adiacente. Este posibilă și o arahnoidită bazală care ar complica și mai mult lucrurile.
Pe măsură ce leziunile se cicatrizează, apar manifestări paroxistice temporale ce aveau să fie descrise, pentru prima dată de neurologul englez JH Jackson abia în deceniile 7-9 ale sec XIX, într-un studiu al crizelor parțiale, progresiv extensive, care-i poartă numele, senzitive, motorii sau complexe.
Epilepsia psihomotorie complexă constă în crize tipice pentru structurile care o generează, este specifică tiparului traumatic al fiecărui pacient, acesta devine inconștient de mediul înconjurător, durează de la câteva zeci de secunde, minute, o oră, sau când se succed crize seriate sau se intră în status epileptic, câteva ore, chiar zile.
În timpul crizei,care poate debuta cu o aură senzorială (în cazul Ellenei, un miros suav de trandafiri era nelipsit), au loc mișcări automate care nu au caracterul tonico-clonic din crizele majore, tulburări vegetative – modificări ale pulsului și respirației, trăiri psihomotorii complexe. Revenirea la starea conștientă se face cu trecerea printr-o stare paradoxală, recăpătarea funcțiilor normalizate fiind treptată și laborioasă, pacientul fiind slăbit, obosit.
Persoanlitatea pacientului este modificată în timp, existând în special: adezivitate și vâscozitate, religiozitate accentuată și hipermoralitate, hiposexualitate, hipergrafie sau grafomanie, perseverență și repetitivitate, trăsături paranoide.
Spre deosebire de crizele majore, în care pacientul are amnezie completă a crizei pentru perioada inconștientă, în epilepsia temporală, pacientul este complet inconștient de realitatea imediată, dar poate avea amintiri ale trăirilor psihomotorii, cu caracter emoțional, religios, vizual, kinetic, cinematografic, similare culturii apartenente, preocupărilor, atașamentului, și care se autoîntrețin, prin modificările de personalitate induse.
Crizele de epilepsie temporală sunt extrem de polimorfe, fiind specifice fiecărui caz în parte, pacienții funcționând ca pilot automat, complet amnezici pentru perioada crizelor, comportându-se relativ similar cu automatismul ambulator nocturn (somnambulism), sau chiar mai elaborat – pot călători, desfășoară activități complexe, de care sunt complet inconștienți și au amnezia completă a perioadei. O altă entitate indusă de aceleași structuri, dar care este etichetată ca atac ischemic tranzitoriu, este amnezia globală tranzitorie, similară dar nerepetabilă.
Epilesia temporală sau psihomotorie complexă nu era o entitate nosologică cunoscută până către finele sec XIX, când neurologi celebri, ca Penfield, Jackson, Gastaut, ș.a., au identificat-o și au descris-o. De asemenea, cazul EGW, devenit celebru, a făcut subiectul unei prezentări la Congresul din mai 1981 al American Academy of Neurology, Toronto. Concluzia: „Based on the history of head trauma, personality changes, and descriptions of the visions, we suggest that Ellen White had partial complex seizures.”
Este posibil să fi trecut mult timp până când crizele au devenit evidente prin repetare, înțelegerea tuturor manifestărilor repetitive din timpul fiecărei crize. Abia apoi, în condițiile fervorii religioase milerite, ale tradiției metodiste, în care transele și viziunile erau comune fiecărui serviciu divin, cel puțin în mediile fanatice, al marii dezamăgiri care a creat perplexitate și a lăsat oamenii cu întrebări teribile, fără răspuns, aceste crize au dobândit semnificația unor viziuni sacre.
Interesante, dar controversate și încă nereplicate, sunt experimentele lui Michael Persinger.
Utilizând un fel de cască sau șapcă cu solenoizi generatori de câmp magnetic orientat către profunzimile lobului temporal, acesta a obținut stări devoționale și de adorare religioasă, simțământul unor prezențe divine sau din altă lume, chiar halucinații sau viziuni. Problema e că, aparent, aceste rezultate depindeau de sugestibilitatea și cultura participanților, nepuntând fi exclus nici efectul placebo.
Putem tenta o explicație neurologică, sau neuroteologică, ca să-l parafrazăm pe M Persinger? Desigur, dar vom rămâne lucizi și conștienți că inferențele noastre sunt pure speculații, oricât de aproape de adevăr ar fi. Ellen își pierdea cunoștința, criza era generată de profuzimile mediale ale lobului temporal drept sau stg, rămânea cantonată la structurile limbice, amigdaliene, hipocampice, inclusiv uncinate, activau preocupările și memoria pacientei, se derulau cinematografic, iar ea păstra memoria acestora. Religiozitatea, fervoarea interioară și culturală a epocii, se cuplau, raportul de necesitate și implicare devenea organic și funcționa, hipergrafia avea rol misionar, pulsiunea internă și nevoia, cererea exterioară se împleteau, iar interpretarea în contextul cultural și spiritual, desăvârșeau caracterul unitar și omogen al rezultatelor.
Faptul că atât Ellen cât și anturajul au fost, nu doar de bună credință, dar nestrămutați în convingerea lor, este dincolo de orice dubiu. Pur și simplu, Dumnezeul cerului și al pământului, al întregului univers, al nemărginirii, era prezent în camera lor, Se dezvăluia în sfârșit, dovada evidentă a interesului și dragostei Sale pentru proiectele lor și pentru omenire. Faptul că totul era o interpretare supranaturală a unor fenomene absolut naturale, este o altă poveste.
Transcrierea și publicarea lor umplea un gol imens și au fost primite ca o adevărată mană cerească. Manifestările din timpul crizei sau viziunii, dacă doriți, erau absolut impresionante, spectaculoase, autentice și fără urmă de simulare sau disimulare. Un Dumnezeu tăcut timp de milenii, care îi lăsase la cheremul umilinței și dezamăgirii, nu este foarte distant, indiferent și mut, ci se află chiar în cameră cu noi, gata să ne transmită mesajul Său!
Nucleul oamenilor fără răspunsuri, dar dedicați, frământați, inteligenți și însetați de sens, speranță și țeluri, au căutat și găsit explicații salutare, salvatoare, au adăugat noi și noi idei. O apocalipsă ratată devenea doar amânată, era cuplată cu alte profeții și istorii, lucrurile începeau să se lege și să se închege. Ellen, care era captivată de toată această atmosferă mistică și religioasă ce rezona cu trăsăturile sale de personalitate moștenite și dobândite, confirma coerența cu trăirile sale vizionare și cu receptivitatea devotată și devoțională, nefiind complet înțelese, după cum confirmă ea însăși. Atmosfera era intens devoțională, rugile arzătoare, Dumnezeu și Spiritul Său erau invocați și își făceau lucrarea din plin!
Ellen, devenită prin căsătorie White și care provenea dintr-o familie mulatră, a pus unele probleme juridice și de inserție socială familiei White, conform unei legi segregaționiste vechi, având interdicția de a contracta căsătorii interrasiale. Ca personalitate în formare, chiar dacă Ellen s-a simțit copleșită, depășită deseori, s-a dovedit a fi la mare înălțime.
A avut un bun simț și o intuiție fără egal, a sesizat importanța și valoarea ideilor, priorităților, a mirosit riscurile, și-a păstrat cumpătul în fața crizelor, catastrofelor, a identificat soluții problemelor aparent insolubile, a avut mult tact și multă înțelepciune în relația cu oamenii. A făcut și greșeli, unele foarte grave, care au costat mult, imaginii și financiar. A fost profund umană.
Încet, dar sigur, mișcarea, biserica, pe care o fondase împreună cu ceilalți pionieri, au transformat-o într-o instituție, un oracol. Suprasolicitarea a devenit imensă. Tentația și riscurile au forțat limitele, au condus uneori la compromis.
Pulsiunile ei pentru scris au devenit o cale regală de informare, misionară și comercială. O mică armată de scribi educați stilistic și literar, au deservit-o pe ea și biserica, din nefericire, prin mijlocirea plagiatului, fiindcă simpla creativitate nu făcea față cererii imense. Aceasta a creat o pată greu de albit, încă neasumată decât parțial, atât de către Ellen White, în timpul vieții, cât și de biserică, până azi.
V studiul lui Walter Rhea, dar mai ales cel al lui Weltman, care este un studiu de critică literară și a surselor (doar pe 15 din cele 87 cap ale HLL) finanțat de biserică (cca 450000$), este o autoritate din interior, privește una dintre capodoperele EGW, se întinde pe aproape opt ani calendaristici, iar rezultatele sunt dincolo de orice dubiu: documentare și compilație mixtă, inclusiv autocompilare, atât prin EGW, cât și de către asistenții literari conduși de Marian Davis, tehnoredactat și finisat de un staff profesionist, cu zeci de surse majore (10) și minore (20), punctual pentru cele 15 cap, dar vreo 34 în total, niciuna dintre ele, menționată bibliografic după regulile copyright-ului.
Voi fi plictisit de mult cu universalitatea contrariilor și rolul lor în feedback, autoreglare, inclusiv biologică, socială și a pieței, dar iată că Marea Luptă a contrariilor, s-a dovedit a fi și o Mare afacere.
Prezentarea de la Congresul de la Toronto, din 1981, urmată de publicarea articolului în Jurnal of Neurology (nota 7), a determinat biserica să reacționeze mai mult administrativ, decât academic. Au constituit un comitet administrativ, din care făceau parte și trei neurologi, au folosit argumente istorice, marginale, circumstanțiale la 137 ani de la debutul problemei în discuție și au votat o rezoluție. Cred că nimeni nu poate să afirme cu certitudine un adevăr definitiv și este clar că toate aspectele sunt tranșate în funcție de poziționarea filosofică, teologică, poate nu chiar în ultimul rând, de interese.
În orice caz, în ppt ul pe care îl publică EGW Writings, inspirat din broșura Dr Peterson, există cel puțin un argument care ne lasă perplecși. Mărturia din 1857 a lui Daniel T Bourdeau, care ni se spune, fiind sceptic – ceea ce ar putea fi de înțeles, nu s-a sfiit s-o sufoce pe Ellen timp de 10 minute, acoperindu-i gura și nasul cu propriile palme. Un gest lipsit de cea mai elementară etică, aproape de neimaginat, dar care, din fericire, a fost ineficient și probabil a durat mult mai puțin (stresul, emotivitatea, cresc durata timpului psihologic; pacienții și anturajul au tendința să supraestimeze durata crizelor). Pentru noi, viața Ellenei ar fi mult mai importantă decât demonstrația caracterului natural sau supranatural, divin, al fenomenului. Dar White Estate este fiica ereditară a bisericii, o instituție lipsită de transparență, autoritară, care practică cenzura, și are o politică foarte strict definită.
Deseori, mărturiile, viziunile sau relatările istorice, aluziile științifice, conțineau inadvertențe crase, corectate din mers, uneori doar la ediții ulterioare, au generat resentimente și conflicte, inclusiv de natură juridică și financiară, dispute teologice, critici și delimitări penibile, situații foarte încurcate în rândul apropiaților sau până la vârful ierarhiei advente. (V cap 16-22 ale lucrării lui Canright, The Life of Mrs EGW) Mai ales că, de-a lungul anilor s-au găsit destui oportuniști care i-au furnizat informații pe terțe căi sau chiar direct, în urma cărora Ellen a invocat autoritatea și mesajul inspirat, divin. Acest tip de oracol a funcționat eficient uneori, dar a creat și situații încurcate, fără ieșire.
În ansamblu, rezultatul a fost nesperat de pozitiv, ba chiar a fost preluat în mod exagerat și fanatic, ceea ce a produs iarăși neajunsuri doctrinare și ideologice sau de liturgică, administrative, de practică curentă.
Amploarea exagerată a dimesiunilor doctrinare, ideologice, instituționale, profetice și sacramentale, au creat o situație fără ieșire sau, în care ieșirea naturală, deși dureroasă, a fost poate salutară, prin care omul firav, supraîncărcat, suprasolicitat, nu avea acoperire și nu mai putea face față. A lăsat însă un gol imens, un vid umplut de accente mistice și cultice exagerate, fanatism și extremism.
Ce vom face cu Ellen White? O vom iubi! A fost o domnișoară și tânără doamnă devotată și dedicată, o doamnă inteligentă, intuitivă și aprigă, o vizionară, o venerabilă mătușică înțeleaptă, echilibrată și calculată. Ce vom face cu ea? Ce vom face cu Hulda, cu Maria, cu cele cinci fete proorocițe: Istorie.
Ca și zeii, monștri sacri, nu trebuie examinați de aproape, nu suportă focalizarea. Ridurile, zbârciturile și toate celelalte neajunsuri produc deservicii. Este necesar permanent un efort uriaș de fotoshopare. Bineînțeles că și aceste eforturi, oricât de reușite ar fi, conțin dimensiunea lor jenantă.


Note Bibliografice

Great disapointment – Wikipedi

Cognitive dissonance – Wikipedia

True-believer syndrome, Wikipedia

One pioneer of cognitive disorder perspective is Albert Ellis. In 1962, Ellis proposed that humans develop irrational beliefs/goals about the world; and therefore, create disorders in cognitive abilities. Another pioneer of the cognitive disorder perspective is Aaron Beck. In 1967, Beck designed what is known as the „cognitive model” for emotional disorders, mainly depression. His model showed that a blending of negative cognitive functions about the self, the world, and possible selves lead to cognitive mental disorders.

Idem 3.

Enciclopedia Britanica, John Huglings Jackson

Medscape, Temporal Lobe Epilepsy – TLE: Practice, Essentials, Background, Etiology

Gregory Holmes and Delber Hodder, „EGW and SDA Church: Vision or Partial Complex Seizures?” Jurnal of Neurology 3 1, no. 4 pt 2 (1981): 160-161.

God Helmet, Wikipedia. Michael A. Persinger, Professor of Neuroscience at the Department of Psychology of Laurentian University in Sudbury, Ontario, Canada starting in the 1980s

EGW and Her Ghost Writer Book Shop, Eduard Hanganu, Draft 84, rev 2015.

The White Lie, Walter T Rea, M&R Pub, 1982

http://documents.adventistarchives.org/Resources/LOCRP/LOCRP-18_SumCon.pdf

Visions or Seizures. Was Ellen White the victim of Epilepsy? By Donald I Peterson, MD, Boise ID, Pacific, 1988.

DM Canright, Life of Mrs EG White, (Cincinati, 1919)

1919, The Untold Story…, M Campbell, Pacific Press Publ Ass, 2019.

Croitorul si episcopul

Cunoasteti aceasta poezie a lui Berthold Brecht? Este vorba despre un eveniment real.
Ulm 1592
Said the Tailor to the Bishop:
Believe me, I can fly.
Watch me while I try.
And he stood with things
That looked like wings
On the great church roof-
That is quite absurd
A wicked, foolish lie,
For man will never fly,
A man is not a bird,
Said the Bishop to the Tailor.Said the People to the Bishop:
The Tailor is quite dead,
He was a stupid head.
His wings are rumpled
And he lies all crumpled
On the hard church square.The bells ring out in praise
That man is not a bird
It was a wicked, foolish lie,
Mankind will never fly,
Said the Bishop to the People.

Kultur

Image result for aryan nationalism rally

Arienii vechi si noi

Supraomuletul cu mustacioara ar fi fost contrariat la citirea următoarelor cuvinte ale lui Friedrich Nietzsche, pe care-l ridicase la rangul de profet al naționalismului german.

Problema evreilor există doar în interiorul statelor naționale, în măsura în care energia și inteligența lor superioară, care s-au acumulat din generație în generație în lunga școală a suferinței lor … De îndată ce nu mai este vorba de păstrarea națiunilor, ci mai degrabă de a produce cea mai puternică rasă europeană posibilă, evreul devine un ingredient la fel de util și de dorit ca orice altă calitate națională. (Human all to Human, 475).

Multiculturslimul, alta ideologie cu mustacioara, vrea ca orice etnie, cultura, rasa, orice turma, sa aiba staulul ei si pastorul ei. Conflictul este intre in-dividualism si dividualism. Individul care nu se lasa divizat de granite, limba, cultura, rasa, sex, gen, este noua fata a ceea ce propaganda nazista numea der ewige Jude.

Acum este das ewige Individuum, mai ales atunci cand da pe fata inteligența superioară si vine dintr-un grup in care a “acumulat din generație în generație în lunga școală a suferinței lor” ostilitatea fata de nationalisme, alaturi de refuzul ghetoului propriu. .

Este, daca vreti, imigrantul sud-american care sare gardul pentru ca crede in America mai mult decat cei care l-au ridicat. Este imigrantul care crede in Europa pe care o cunoaste din carti, acele carti pe care nativul european le-a uitat de mult. Si, ca sa adaug putina sare pe rana, poate fi tiganul pe care o lunga istorie de dispret si supravietuire l-a invatat universalitatea umana, in opozitie cu nationalismul de mucava al pecinegilor care se cred daco-romani.

Este individul fara natiune, fara ghetou, fara trib, care a biruit instinctul de turma si nevoia de despaduchiere reciproca a hoardei de primate. Este cetatean al planetei si de aceea va mostenii pamantul.

Acest in-divid(e et impera) este noul dusman al celor care divide et impera, haituit si vanat de cei care zidesc ziduri intre natiuni sau spatii culturale in mijlocul lor, desi cele doua par a fi in conflict.

Razboiul cultural kultural împarte turma in doua spre profitul celor care o jupoaie. Insa cei care “se bat” de ochii publicului au de fapt acelasi dusman pe care il putem numii generic european, in sensul lui Nietzsche, sau american, in sensul lui Thomas Paine: cetatean al Universului.