Zizek contra Peterson: o dezbatere între ne-persoane

Numitorul comun la Zizek și Peterson este că amândoi sunt unperson. A fost ca si cum ai fi urmărit o dezbatere între Trotsky și Buharin pe timpul lui Stalin.

Pentru ca comparația să fie completă, Sam Miller și Harrison Fluss, scriu într-un articol din Jacobin, întitulat Prostul și Nebunul: „this is not Žižekism or Petersonism, but the old metaphysics of bourgeois pessimism”. Fraza sună ca scoasă dintr-o critică a lui Boris Pasternak în Pravda.

De partea liberală, The Guardian, unde jurnalismul este stenografie, conclude :„They needed enemies, needed combat, because in their solitudes, they had so little to offer”. Este opinia lui Stephen Marche care nu are nimic de oferit. Lipsește doar remarca că, la fel ca unperson Assange, Zizek este jegos. Peterson, ce-i drept, a încercat (oarecum) să fie la patru ace, dar costumul nu stătea bine pe el.

Dezamăgirea fanilor, de ambele părți, este că rumble in the jungle nu a fost exact rumble in the jungle. Peterson a încercat să danseze în ring cu contradicțiile logice ale Manifestului însă, cum remarcă criticii informați, nu prea știa despre ce vorbește. Zizek i-a dezamăgit pe cei care așteptau să-și dovedească pumnii într-un domeniu în care este expert. S-a mulțumit să-i spună lui Peterson că nu-l poți înțelege pe Marx dacă nu te întorci la Hegel. Idea aparține de fapt lui Lenin, dar Zizek evita prudent să recunoască dumnezeii la care se închină.

Zizek îi cere mai degrabă elegant lui Peterson să-i ofere nume pentru marxismul cultural și Peterson îi oferă procente în sondaje de opinie și o vagă remarcă cu privire la post-structuraliști francezi. Zizek știe mai bine în ce ape se scaldă post-structuralismul și îi amintește pe nume pe profesorii marxiști din US. Reiese că sunt la fel de bineveniți în campusurile universitare ca Peterson. Adică, ca un grand wizard KKK.

La fel ca Ali, Peterson se retrage în rope and dope, adică în colțul de ring familar al psihologiei clinice, dar, spre deosebire de el, nu găsește combinația fatală. Dimpotrivă, spre dezamăgirea fanilor de ambele părți, dezbaterea se transformă într-o conversație între psihologia clinică și psihanaliză. În sfârșit, Zizek o dă pe teologie și îi explică lui Peterson că strigătul lui Isus pe cruce dovedește că Dumnezeu însuși are îndoieli ateiste. Se pare că evanghelia după Zizek îi merge la inimă catolicului.

Să ne întoarcem însă la subiectul central: relația între fericire, marxism, și capitalism. Ambii protagoniști sunt de acord că fericirea este prin har mai degrabă decât prin fapte. Prin fapte, spune Peterson, este ieșirea din mizerie, adică din starea de nesiguranță și sărăcie. De aceea capitalismul este mama fericirii. Dar este de acord că, pentru a oferii condițiile fericirii capitalismul trebuie ajustat cu mai multă protecție socială, mai ales în US.

Zizek răspunde că cetățenii fostelor republici socialiste din Europa centrală declară că au fost mai fericiți sub dictatura comunistă tocmai din cauza că le oferea un nivel minim de prosperitate împreună cu un nivel crescut de siguranță. Nu este un argument pentru dictatura comunistă, spune el, ci un argument că iluzia fericirii corupe. Fericirea este opiumul maselor. De unde suspiciunea lui față de regulile pentru fericire ale lui Peterson.

Pune-ți camera în ordine și nu încerca să schimbi lumea – găsește Zizek că este ideologia defetistă în regulile pentru fericire. Peterson răspunde că prima trebuie doar să o preceadă pe a doua. Atunci, răspunde Zizek, soldații SS sunt idealul de urmat. Un exemplu straniu cu toaletele germane este oferit ca dovadă că ideologia pătrunde până în cele mai private aspecte ale vieții. Nu-ți poți pune ordine în viață dacă nu confrunți mai întâi iluziile ideologiei și asta înseamnă a încerca să schimbi lumea.

Ambii protagoniști urăsc politicile de identitate, dar, în timp ce Peterson crede că acestea reprezintă infiltrarea marxismului cultural, Zizek vede o diversiune ideologică de la contradicțiile capitalismului. Argumentul este Africa de Sud, unde exploatatorii negrii justifică mizeria prin apelul la moștenirea colonialismului și apelează la identitate rasială împotriva fantomelor Apertheidului.

Am punctat doar ceea ce mi s-a părut mai important. În opinia mea, dezbaterea a fost bună tocmai din motivul care i-a dezamăgit pe alții. Cei doi nu au oferit spectacolul de insulte și pugilism intelectual care a fost anticipat, ci mai degrabă deschidere și o dorință onestă de comunicare peste bariere ideologice. Sala ticsita și biletele vândute timpuriu, la prețuri de loc modeste, dovedesc că ne-persoanele nu mai vor să meargă la groapa comună.

M87 și ipoteza lui Laplace

Notre-Dame: Ce a voit acel Apus?

Nietzschedenkmal auf dem Holzmarkt in Naumburg, By Eandré, CC BY-SA 3.0 de, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=34054646

Notre-Dame nu reprezintă pietatea medievală ci prima încercare a Europei de a se elibera de sub tirania ei. Într-o Europă în care călugări cu pupilele dilatate predicau Apocalipsa, iar ciuma bubonică era tratată cu procesiuni religioase și omorârea pisicilor negre (cei mai eficienți predatori împotriva șobolanilor care mișunau noaptea pe străzi), proiectul catedralei construite în decurs de generații reprezintă credința în istorie, adică secularismul. O credința pe care Biserica nu a avut-o niciodată și postmodernitatea a pierdut-o.

Notre-Dame a fost produsul micilor renașteri europene inițiate de Carol cel Mare și Otto, care au precedat Renașterea. În contextul dezbaterilor între via antiqua și via moderna, arhitectura gotică o reprezintă pe ultima. Pe plan filozofic, nominalismul preferă știința celor observabile și trecătoare științei celor nevăzute și eterne a realiștilor. Trubadurii nu cântă viețile sfinților ci frumusețea damelor și faptele cavalerilor. Constructorii liberi sunt mai interesați de traducerile arabe din Euclid și Arhimede decât de textele sacre, și introduc simboluri faustiene subtile în programul iconografic al catedralelor pe care le construiesc.

Și, ca să așezăm puțină sare pe rană, modernitatea medievală începe cu victoria lui Carol Martel împotriva Califatului și este susținută în continuare de experiența cruciadelor.  

Întrebarea pe care o ridică titanismul simbolic al catedralei gotice este: Ce a voit acel Apus?

Emil Cioran este de acord cu poetul că Apusul a voit puterea. Spre deosebire de el, nu vede superioritatea spirituală a celui care apără sărăcia și nevoile neamului. Catedrala medievală – spune Cioran – reprezintă voința de putere. Noi nu am construit catedrale (medievale) pentru că baciul mioritic, în mod evident, nu are voință de putere și viață. Catedrala modernă a salvării neamului reprezintă de fapt același simptom.

Incendiul de la Notre-Dame este simbolul auto-imolării Europei, nu pentru că Europa a renunțat la sacru, adică la eternitate, ci pentru că Europa a obosit de istorie. Europa nu mai are voința de putere. Corectitudinea politica si hedonismul mandatoriu au reușit acolo unde nu a reușit ciuma bubonică. A distrus voința de supraviețuire și credința în viitor.

În altă ordine, incendiul de la Notre-Dame a oferit Bisericii o excelentă ocazie să abată atenția de la scandalul preoților pedofili la pericolul care îl reprezintă pentru civilizația apuseană lipsa de respect față de institutiile ei. Poate  din cauza că respectul câștigat prin frică se pierde o dată cu ea? Ultima dată Biserica a fost „respectată” în Franța sub guvernul din Vichy când Parisul era ocupat de naziști și Franța lui Petain era disprețuită de axă și aliați în mod egal.

Însă nimic nu dovedește irelevanța Biserici (și a mediei) mai bine decât celebrarea pioasă a salvării relicvelor din incendiu. Acele relicve plimbate de călugări pe străzi insalubre pentru a salva Europa de ciuma bubonică. A fost salvată coroana de spini. Perfect. Biserica va putea continua circul încoronării lui Isus început în camera de tortură a lui Pilat din Pont și continuat de monarhiile europene de drept divin și dictaturile fasciste ale secolului XX.

Ignoramus

Domnul a dat Speranta TV in mainile lui Adrian Sonka

undefined

Dimineata aceasta am asteptat cu sufletul la gura raspunsul la intrebarea cea mai importanta despre natura (implicit originea) Universului, de la procesul lui Galileo incoace.

Este universul, – observat la punctul de prabusire al legilor lui, – asa cum il descrie fizica moderna, adica, este Teoria Relativitatii credibila in  cea mai extrema si contraintuitiva instanta – sau este justificat scepticismul filozofic al umanismului postmodern si aroganta teologica a creationismului fundamentalist?

Surpriza cu privire la imaginea de sus este ca nu se deosebeste de reprezentarile grafice facute pe baza legilor fizicii in ultimele decenii.  Imaginea discului de acretie apare ca o elipsa deformata si policroma din cauza lentilelor gravitationale si e efectului Doppler. La mijloc, orizontul de evenimente apare ca o sfera umbrita din care nici un fototn, nici un bit de informatie, nu se mai intoarce. „Caci unde-ajunge nu-i hotar…iar vremea…”. Imaginea a fost captata in unde radio, asa cum era de asteptat din cauza expansiunii spatiului pe o distanta de 55 milioane ani lumina. Un telescop virtual de marimea Pamantului, format dintr-o retea de 8 telescoape si cativa metrii cubi de hard drive a colectatat si analizat date timp de mai multi ani pentru a o recrea digital.

Stiam ca gaurile negre exista ca o deductie din Relativitatea Generala. Le-am localizat pe baza curburii spatiului, conforma aceleaisi teorii. Dar nimeni nu le-a vazut.

De unde argumentul familiar: prostii. Dumnezeu rade din cer, si noi impreuna cu el. Sagan and Satan. Nu ne intereseaza aberatiile unui evreu-german-socialist care a conspirat sa distruga fizica crestina a lui Newton si credinta in caracterul absolut al zilelor creatiei. Cu atat mai putin ne interseaza ce spune retardatul ala in caruciorul cu rotile pe care l-a lovit Dumnezeu  in iubirea lui, sa se pocaiasca, si apoi l-a luat dracul.

Ei bine domnilor, voila. Einstein, Sagan, si Hawking tocmai au deschis o sampanie in iad. Curand veti sta in genunchi sub masa lor (afara sunt mincinosii) si ceea ce beti nu este pina colada.

Deocamdata, Domnul a dat Speranta cu public cu tot in mainile lui Adrian Sonka. Caile Domnului sunt misterioase ca gaurile negere.

Procesul lui Galileo rejucat ca circ media

Imaginați-vă procesul lui Galileo în context echo chamber media. O adolescentă care face noviciat la o mănăstire din Londra trimite o întrebare „Cum să o conving pe prietena mea că Jupiter nu are sateliți”? De sub gluga neagră se aude vocea răgușită a Marelui Inchizitor. „Urmărește procesul până la capăt și vei afla răspunsul”. Apoi o felicită pe adolescentă că, la vârsta ei, urmărește Inchiziția TV.

Istoria se repetă, mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă. Procesul lui Galileo, procesul bisericii împotriva științei, a fost re-jucat ca circ media la Speranța TV.

Beciul inchiziție a fost înlocuit de camera de ecou a Talibanului electronic, matematicienii iezuiți cu bufoni creaționiști, tortura apei cu tortura mentală a apei de ploaie. Bătrânul Galileo primește o indulgență în persoana lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, în timp ce Johannes Kepler, interpretat de Adrian Sonka, este demolat cu argumente împrumutate din cartea de colorat.

Nu lipsește nici întrebarea adolescentei: cum să o conving pe prietena mea că evoluționismul nu există (sic). Urmărește emisiunea până la capăt și vei afla – răspunde moderatorul.

Așa cum remarcă indignat Adrian Sonka, răspunsul dovedește că moderatorul a venit cu concluzia „dezbaterii” în buzunar. Se vede că domnul astronom nu știe cum se conduce o dezbatere sub călăuzirea Duhului Sfânt. Poate îl invită domnul pastor/președinte la o ședință de comitet să se lumineze.

La astfel de teme, profesionismul cere moderatorului să se situeze, cel puțin pentru show, în poziția mainstream, și să ceară invitaților argumente pro sau contra ei. Poziția deschis ideologică a lui Tiberiu Nica arată că emisunea este o farsă jurnalistică.

Să ne întoarcem însă la farsă rejucării tragediei lui Galileo.

Tragedia. Urban VIII a fost o minte luminată și înțelegea bine de ce Galileo are dreptate. Îngrijorarea lui era cu privire la faptul că revoluția științifică va duce la prăbușirea metafizicii medievale, care reprezenta baza filozofică a teologiei catolice. Scopul lui era să câștige timp ca biserica să se pregătească pentru apocalipsă. Aspectul tragic este că Galileo era el însuși un catolic loial care își iubea sincer biserica dar iubea mai mult adevărul. A preferat să spună adevărul și să lasă cerul să cadă.

Farsa. Nica și invitații lui neo-protestanți nu înțeleg de ce evoluția este un fapt dincolo de îndoială, și de ce teoria științifică a evoluției este singurul model valid pe care îl avem. Mai rău, ei cred că știu totul despre teoria evoluției pentru că au învățat de la savanți redneci cu educație de homeschool și acreditați la tipografiile de doctorate din biblebelt.

Tragedia. Biserica adoptase, de la Augustin, principiul că, atunci când contrazice știința, Biblia (în particular, Geneza) nu trebuie interpretată literal. Urban VIII a ignorat acest principu din real-politik. În contextul contra-reformațiunii, alegorizarea cosmologiei biblice ar fi dat apă la moară protestanților, care acuzau oricum teologia catolică de alegorizarea Scripturii.

Farsa. Cei de la Speranța sunt literaliști pentru că sunt rupți de realitate.

Tragedia. Învățații iezuiți au acceptat validitatea observațiilor lui Galileo dar i-au cerut un model matematic, pe baza căruia pot fi prezise mișcările planetelor, pentru a accepta heliocentrismul altfel decât ca pe o ipoteza. Un astfel de model fusese enunțat de Johannes Kepler, dar Galileo a preferat să ignore legile lui Kepler din rivalitate colegială.

Farsa. Cruciada neo-protestantă împotriva științei respinge modelele matematice pentru că adepții ei cred doar în ce stă sris. Orice nu se ved prin observație directă este este „doar o ipoteză”.

Un antivaxer râde când i se explică dinamica epidemiei într-o populație nevaccinată ca creștere exponențială. Tiberiu Nica a persiflat gena egoistă a lui Dawkins fără să-i pese că în spatele ei se află modele din teoria jocurilor confirmate prin observații repetate. Când Stolnici a menționat dovezile din genetica ultimelor ani, grupul neo-protestant nu a înțeles că este vorba nu doar de observații, ci de algoritme matematice complexe și rețele de computere gigantice care calculează probabilitatea maximă a speciațiilor în timp adânc, și că rezultatele se suprapun cu ceea ce știm deja din raportul fosilelor. Când Sonka a vorbit despre evoluția materiei din energie, Nica s-a împiedicat în caracterul contra-intuitiv al teoriei, fără să înțeleagă că astrofizicianul nu își imaginzează, ci calculează și apoi observă sau testează.

Pentru acești domni, tot ce nu se vede este fantezie. De fapt, în polemica împotriva evoluției, ei se cred sincer de partea științei și împotriva dogmei.

Tragedia. Învățații catolici au apelat la îndoiala filozofică împotriva științei.

Farsa. Creaționiștii cred că teoria evoluției se bazează pe argumente filozofice și că știința „adevărată” este de partea lor.

Observați  absența oricărei vibrații atunci când Stolnici spune că are îndoieli filozofice cu privire la explicația materialistă a evoluției. Procesul e prea grandios, prea complex, prea frumos, spune Stolnici, să nu-i trezească sentimente religioase. Nica și predicatorii invitați nu au asemenea dileme, pentru că ei nu văd grandoare, complexitate, frumusețe în evoluție. Văd doar o caricatură științifică pe care o resping în favoarea Bibliei cu poze. Ferice de cei săraci cu duhul. Savantul nu este departe de împărăție dar nici înlăuntru.

Spune filozoful proletar că tragedia se repetă ca farsă pentru a ne putea desprinde de trecut râzând. Este și concluzia potrivită pentru emisiune.

Intrebare pentru viitor