oxigen2

Prospețime wokeistă?

Separarea dintre legislativ și juridic e fricțiunea dintre deontologie și etică. E fricțiunea dintre lege și spirit. E fricțiunea dintre tehnic și semantic.

Ați auzit de exemplu tropul cu „și un ceas stricat e corect de două ori pe zi”. Adică te poți afla în postura celui care din întâmplare la ora două, se uită și vede ora două pe un ceas stricat oprit la ora două. Tehnic ceasul a spus adevărul. Semantic ceasul minte. Semantic ceasul de fapt n-a indicat nimic – pentru că e mort. Semantic ceasul de ceva ceasuri nu mai e ceas.

Separarea dintre legislativ și juridic mai e și fricțiunea dintre egalitate (lege) și echitate (spirit).
Egalitate în fața legii versus echitate în fața legii.

Un exemplul la îndemână e o trivială amendă. O contravenție atrage cu sine o anumită penalizare.
Contravenția cutare = x sumă amendă.

Spunem despre acest aranjament că este egalitarian deoarece e aplicat egal tuturor. Nu degeaba și semnul de echivalență între contravenție și amendă: Contravenția cutare egal x sumă amendă. Numim asta „egalitate în fața legii”.

Dar lucrurile se complică atunci când observăm că valoarea amenzii nu afectează pe toată lumea la fel. De exemplu dacă „îți permite capitalul”, tratezi amenda pur și simplu ca un preț premium pentru un serviciu premium: pentru Bentley-ul parcat neregulamentar pe locul rezervat celor cu dezabilități, amenda semnifică un preț premium pentru un loc premium. Dacă Mitică cu Dacia ar îndrăzni același lucru ar fi un gest de neiertat pentru că sacrifică mâncarea copiilor.
De unde scărpinatul în cap al legiuitorului despre cum să exprime amenzile mai „relativ la puterea de cumpărare”. Adică amenzile să aibă un impact mai echitabil nu doar egalitarian.

Problematica echității în exemplul amenzilor ne ajută să observăm același fenomen în alt context: al taxelor.

M-am crezut deștept juma’ de viață pe motiv că dom’le din moment ce taxele sunt exprimate în procente, am atins astfel apogeul posibil în corectitudine. Câștigi mai mult, plătești mai mult, câștigi mai puțin, plătești mai puțin. E un criteriu deja superior inechității din contextul amenzilor. Adică în ce privește taxele, lucrurile sunt mai echitabile pentru că procentele împlinesc criteriul exprimării de „mai relativ la puterea de cumpărare” (care a fost neajunsul și critica în contextul amenzilor). Suplimentar se poate menționa și taxarea progresivă ca o altă iterație în efortul de a „produce mai multă echitate”.

Astfel în urma „împlinirii echității” în privința taxelor putem declara dreptatea și corectitudinea înfăptuită. Am atins maximul matematic și rațional posibil nu? Am dat de un capăt. Avem un adevăr – un criteriu stabil, dogmatizabil, valabil veșnic. Sau ba? Ba.

Tehnic vs semantic, lege vs spirit. Tehnic da, se poate argumenta că „într-adevăr dom’le, am făcut tot ce se poate”. Taxele exprimate în procente alături de taxarea progresivă integrează și criteriul egalității și al echității. Deci gata, corectitudinea, dreptatea și raționalul sunt împlinite.

Din nefericire persistă încă probleme. Cineva taxat chiar și cu 90% (păstrează 10%) poate însemna în continuare o influență și putere disproporționată asupra tuturor celorlalți.
Industrializarea și tehnologizarea sub autoritatea capitalismului fac posibil acest fenomen iar exemplul la îndemână este Elon Musk.
El însuși menționează despre așa numita „recursivitate a roboților care produc alți roboți” ce ar permite o monopolizare disproporționată a „pieței muncii”. Prin consecință într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, cu oricât de mult l-ai taxa e posibil totuși să monopolizeze în continuare un nivel disproporționat de putere și influență asupra tuturor compartimentelor vieții majorității. Și nu e neclar nimănui că în ce privește „d’ale vieții” omul nu e tocmai competent decât în nișa ce ține de capital și execuții.

În fine, morala: preocuparea și conflictul în jurul echității și egalității nu-i deloc o prospețime wokeistă.

În altă ordine de idei, dacă doriți să aflați cum pozitiva „preocupare pentru echitate” se inversează și ajunge un negativ, urmăriți firul pe care Faucault îl prezintă în jurul „individualizării sentințelor”. Cum „dorința de echitate” naște „necesitatea ‘înțelegerii’ / cunoașterii individului”. Adică observarea / monitorizarea /supravegherea / „cobai-izarea” individului. Adică Palantir – pardon, Panopticon.

Criminalul legendar. Un David

Menționam în articolul anterior despre cum răzbunarea / tortura / pedeapsa, cu cât mai intensă, cu atât face să te apropii de poziția abuzatorului. Adică pe spectrul răzbunării față de un condamnat – criminal să zicem – există momentul când ajungi „egal” condamnatului, un abuzator, alt abuzator. Continuând procesul, depășești în cruzime cruzimea abuzatorului iar cu destulă răzbunare tinzi spre a deveni un unicat în cruzime: Abuzatorul. În dilema asta s-a cam găsit sistemul de justiție în urma iluminării Iluminismului. Grozăvie de inversiune. Splendoare hermeneutică în fizicul palpabil. Duh întrupat.

Faucault descrie substanțial circumstanțe similare în care tortura ajunge contraproductivă pentru domeniul justiției.

Alt exemplu ar fi fenomenul „criminalului legendar” (expresia îmi aparține). „Criminal legendar” fie prin prisma „renumelui” faptelor condamnatului, ori din perspectiva duratei îndelungate de „supraviețuire” torturii.

Criminalul legendar ajunge subiectul unui proces de „divinizare”, „sfințire”, „eroizare”. De ce?
Pentru că în mintea omului intervine calculul cu „nu degeaba îl îndură Domnul / e un plan ascuns al Domnului cu el / e piesă în șahul cosmic al lui Dumnezeu”.
Relele cuiva (multe, grave, sau ambele), „normal” nu puteau fi înfăptuite deoarece Dumnezeu le-ar fi împiedicat. Prin consecință au fost îngăduite de Dumnezeu. Dumnezeu are deci un plan. Criminalul e parte din plan. Nu avem voie să intervenim în planul lui Dumnezeu. Criminalul devine „criminal sfânt”. Cumva în afara justiției. Un sacru. Un homo sacer.

Ceea ce îmi amintește de David. Ceea ce îmi amintește de Hitler. Ceea ce îmi amintește de Trump. De criminali legendari și sfinți.

David, personaj biblic, fapte condamnabile. În ciuda lor, e pe placul lui Dumnezeu. Dumnezeu are un plan cu el.

Învățătura din David: un condamnat – în ciuda faptelor – se poate întâmpla să fie pe placul Domnului. Ba cu cât mai grave și / sau multe faptele, cu atât mai mult nu se poate pur și simplu să fi scăpat condamnatul intervenției divine, ci cel mai probabil e sub protecție divină. Pe placul Domnului, în planul Domnului.

Așa ajunge un Hitler care scapă de tentative de asasinat să tragă concluzia că nu există altă explicație decât a Providenței care-i ține pumnii.

Tot așa ajunge imaculat mânjitul de Trump. Că doar nu poate cineva să scape cu atâtea parșivenii decât prin mită divină. Adaugă că scapă unui asasinat și bineînțeles e cu binecuvântare orice genocid împărtășește domnia lui.

De altfel tot de asta și adventiștii noștri salivează la poveștile aventuroase împărtășite cu falsă umilință de „foști penitenciari”. Condamnați sfinți traficați printre amvoane.

Este scris: omul nu trăiește numai cu pâine ci mai ales cu legende. Cu adevărat legenda, opiumul poporului.

Imacularea răzbunării

„Sărutul dulce al răzbunării”. Titlul unui film d’odinioară bun și pentru tema torturii din „Discipline and Punish” de Foucault.

Pedeapsa cu moartea, forma de tortură „mai civilizată”, e dintre subiectele care încă frământă intens conștiința.

De exemplu, imaginat într-o situație în care să-mi fie abuzați copiii, imaginez că aș tortura agresorul păstrând cât mai departe sărutul, ajuns dulce pentru agresor, al morții. Simultan, realizez că nu mă mulțumește nici conștiența gândului că tortura cu cât mai intensă, cu atât te apropie de poziția abuzatorului mai mare.

Deci unde-i limita? Care-i definiția răzbunării juste? Câtă tortură pentru răzbunarea echitabilă? Socrate, ce este justiția?

Din „ochi pentru ochi” zici că picură? Vin împuțit! Ochi n-a văzut doi ochi la fel.

Orice răspuns e pierdere de timp pentru că e în bătaia vremii, dar ce putem altceva decât să vremuim vreme cu discurs și reflecție.

Când te gândești la răzbunare, cred că în primul rând ce vine în minte e „acțiune, implicare”. Pentru că inacțiunea, să nu faci nimic atunci când e justificată prezența răzbunării, înseamnă că ești indiferent justiției și dreptății. În ultimă instanță te-ar face indiferent adevărului. Când se cere răzbunare iar tu nu faci nimic, negi nevoia de justiție, dreptate și adevăr.

Răzbunarea e acțiune, atitudine, implicare, potență, prezență, ordine. Sună a atribute ale masculinității nu?

A nu fi mișcat de ceva atât de intens ca sentimentul de răzbunare, ce poate însemna decât a fi inert, că nu ești viu, nu trăiești, nu există prezență în tine. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă că de fapt singura prezență e cea a impotenței, sterilității, sterpei. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă absență, lipsă, pierdere, castrare, feminizare. Nihilism. Invocarea haosului și dezordinii – ar zice fiul risipitor de Peterson.

Nu degeaba retorica din mediul conservator e că ar trebui reintrodusă tortura și spectacolul execuțiilor publice. Poate, poate, reaprindem setea de răzbunare și dăm iarăși viață orânduirii patriarhale.

În plus, aș semnala conservatorilor că dacă argumentul împotriva avortului este că „din moment ce nu putem stabili o limită, să mergem pe varianta mai sigură și să nu permitem avortul din respect pentru viață”, atunci să aplicăm același raționament și în privința torturii și pedepsei capitale: din moment ce nu știm doza și limita pentru răzbunarea echitabilă, să mergem pe varianta mai sigură și să renunțăm la pedeapsa capitală din același respect pentru viață. Pedeapsa capitală e și ea un avort. Din ăla printre cele mai oribile: de după naștere.

Și cum deja dau târcoale religiei, vedem că Dumnezeu e răzbunător pentru că răzbunarea e actul care demonstrează că nu e indiferent injustiției și nedreptății. Răzbunarea lui Dumnezeu demonstrează că Dumnezeu există, simte, trăiește, e mișcat, îi pasă.

Nu degeaba Biblia, Vechiul Testament, Yahweh dă bătăi de cap teologilor și apologeților. Oricât ar dori ca răzbunarea, genocidul și tortura să nu fie din caracterul lui Dumnezeu ci din exclusivitățile diavolului, socoteala mereu nu iese pentru că răzbunarea, pedeapsa, tortura, genocidul e tocmai parte din actul care arată că-ți pasă de dreptate. Că nu ești indiferent la ne-dreptate. Când Dumnezeu este răzbunător, vede, intervine, îi pasă.

Să zicem deci că-l scoatem pe Dumnezeu basma curată și imaculăm excesele vechiului testament. Cu argumentul că dacă Dumnezeu nu era răzbunător, l-ar face nepăsător și dezinteresat.

În ciuda acestei mutări, Dumnezeu insistă pătat. Pentru că Dumnezeu în zilele noastre nu mai este răzbunător. Acum e departe, mut, nepăsător și indolent. Dumnezeu, pe șustache, la un moment dat a renunțat la manifestare, intervenție, acțiune și răzbunare, s-a feminizat și iacătă acum mângâie mâța-n cer ca o adevărată divă cat-lady ce este.

Imacularea rămâne grea. Dumnezeu însărcinat. Dar decizia e a fiilor răzbunători care stau la ușă și bat.