Obscurantismul lui Iacob Coman a fost incurajat de cei care se plang de schisma lui

Am auzit prima data despre Iacob Coman de la un seminarist care a vizitat Atlanta si care mi-a împărtășit entuziasmul pentru mentorul sau apeland la doua exemple.

Primul este fraza fara sens ca: Dumnezeu nu vorbește într-un anumit context, ci tot ce spune el (în Biblie) este valabil în orice context.

Al doilea exemplu se referă la reacția lui Coman la teza de seminar a unui student, povestita cu aceeași admirație. Profesorul, spunea el, cu spatele spre clasa, și-ar fi desfăcut cureaua coborand nădragii pana la limita “decentă” și ar fi spus ceva în genul: asta e răspunsul meu la lucrarea ta.

Primul exemplu spune totul despre teologia lui Iacob Coman. Al doilea spune totul despre narcisismul vulgar care îl defineste, chiar dacă este anecdotic.

Admiratia seminaristului de atunci spune totul despre starea tagmei careia Coman îi ofera acum acelasi spectacol.

Aspectul cel mai semnificativ al conflictului dintre oligarhia bisericii și fiul ratacitor, care a plecat cu vițelul legat de funie, este evitarea argumentului teologic. Argumentele sunt tehnice/birocratice și legale, sau sentimentale. De ce se teme biserica de o gogoserie teologică?

Coman, un produs hibrid și contradictoriu al teologiei ortodoxe si baptiste, nu a fost niciodată de acord cu teologia bisericii care i-a dat pe mana viitorii păstori decât în tendintele iudaizante. Însă cand este vorba despre interpretarea textului biblic, Coman contrazice orice hermeneutica conservatoare și, nu în ultimul rand, se bazează pe o teorie a limbajului pentru analfabeti, bine impanata cu nelipsitele referințe la titluri academice. 

Ofer un singur exemplu. În dialogul cu Cornel Dărvășan, Coman răspunde la o întrebare despre Romani 7, 15.16. 

Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.

Narcisismul patologic și vulgaritatea socanta sunt trăsături care asigura succesul într-o lume unde pornografia și pietatea exploatativa se vand si se cumpara la aceeași taraba.

Romani 7 cuprinde argumentația lui Pavel împotriva Vechiului Legamant. Parte din aceasta este ideea ca omul nu poseda liberul arbitru. Întrebarea i-a fost adresată lui Coman într-un context în care susținea contrariul.

Cum era de așteptat, Coman ignora contextul (argumentația împotriva Vechiului Legamant si argumentul împotriva liberului arbitru) și abordează cele două versete ca și cum ar fi căzut din cer. Mai mult, ignora sintaxa frazei, izoland fiecare sintagma de contextul imediat. “Căci nu ştiu ce fac” s-ar referii la cei care “nu cunosc” (Legea), ignorand cele doua propozitii apozitive care urmeaza: “nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”, care definesc clar sensul expresiei “nu stiu ce fac”.

Mai departe, Coman alege sintagma “dacă fac ce nu vreau” și își provoacă gazda și ucenicul să definească functia propoziției dacă începe cu dacă. Cornel, care, la fel ca maestrul sau, nu isi lasa niciodata doctoratul acasă, răspunde: conditionala. (Noi, cu 8 clase de scoala generala, spunem ca e cauzala). Filosoful și teologul, după ce a consultat filologul, argumentează ca ceea ce Pavel defineste explicit ca o cauză existențială este doar o condiție optativa.

Mi-ar fi fost greu să-mi imaginez un asemenea amestec de prostie și savantlâc, dar cea mai mare surpriza au fost aplauzele.    

Se pare ca, pentru a înțelege Biblia, nu trebuie sa ignori doar partea istorică în metoda gramatical-istorica, acceptată de toate bisericile protestante conservatoare, dar și cea gramaticala. Este o hermeneutică dadaista care îi permite lui Coman sa spună tot ce-i trece prin cap și să pretindă ca este adevăr absolut, independent de context sau contradicții logice.

De ce tace oligarhia bisericii cu privire la teologia lui  Coman? Pentru ca denuntand aspectul ei esențial, dadaismul exegetic/omiletic, s-ar deconspira. În era democratizării informației, pericolul pentru elitele neoliberale, fie ele financiare, politice, sau religioase, este ca oamenii s-ar putea ca într-o buna zi să învețe și cum să folosească informațiile la care au acces. Dadaismul devine o paradigma a discursului public. Oamenii trebuie împiedicati sa așeze lucrurile în context, sa observe contradicții logice, să vadă pădurea dincolo de copaci și textul dincolo de cuvinte emoționale.

Coman este maestru în aceasta stiinta. Sa iei un text biblic sau un crez și să faci ce vrei din el. Sa faci afirmații care se contrazic între ele, sa iti bati joc de credința oamenilor, și nimeni sa nu observe. Pe scurt, sa vinzi gogoși și să pretinzi ca le dai mană cerească. 

O alta intrebare este de ce biserica evita sa vorbească despre narcisismul lui Coman. Vin în minte complimentele ridicole ale lui Laiu despre talentul lui artistic și gustul în îmbrăcăminte. Aici trebuie sa mă întorc la admiratia seminaristului de la care am auzit prima dată despre el. Coman reprezinta noul tip de pastor celebritate aparut în contextul comodizarii și privatizării religiei. Este omul care stapaneste perfect regulile jocului. Orice pastor visează acum sa devină un influencer. Sa bata piata pe podcast. Narcisismul patologic și vulgaritatea socanta sunt trăsături care asigura succesul într-o lume unde pornografia și pietatea exploatativa se vand si se cumpara la aceeași taraba.

 
Coman este produsul bisericii și biserica este produsul secolului. Lumea-i cum este și ca dansa suntem noi. De aici apelurile siropoase gen intoarce-te o fiu pierdut și adu înapoi vițelul cel îngrășat sa il taiem impreuna. Elitele au ignorat ereziile lui Coman pentru ca nu erau erezii ale rațiunii. Coman a adus cu el un puternic curent de obscurantism și pentru asta a fost binevenit. Puțin conta că obscurantismul lui era de import. Focul străin este rău cand luminează, nu cand afuma.

Cum este Dumnezeu?

Un zbor minunat

Pe scurt, asi vrea sa va impartasesc putin din ceea ce cred ca se transforma in una dintre pasiunile mele cele mai iubite. Calaritul. Ceea ce nu se reduce doar la calarit in sine. Sa va explic.

Nu stiu cum functioneaza in alte tari si locuri, dar la scoala la care am inceput sa merg, lucrurile stau cam asa. Inveti cum functioneaza un grajd. Mergi acolo unde este calul si inveti sa il periezi, sa ii cureti copitele, sa ii pui hamul, etc. Apoi, il scoti si il duci in tarc.

Am invatat cum sa ii dau gaz, sa ii pun frana, sa il manui dintr-o parte in alta. Am alergat putin la sfarsit iar apoi am facut o mica plimbare in afara tarcului. Dupa care l-am dus inapoi in grajd, i-am dat jos hamul, l-am periat iar apoi l-am lasat afara intr-un alt tarc langa prietenii lui. Toate astea acompaniata bineinteles (la unele doar deocamdata) de instructoarea mea.

Vor urma plimbarile in padure. Desi visez la un viitor, sper nu prea indepartat, cu plimbari pe malul unei ape 😊

Cand zic ca nu este doar calaritul in sine, ce vreau sa spun este ca tot ce implica acest sport te apropie mai mult de natura in diferite forme. Pe langa faptul ca inveti multe lucruri practice despre ingrijitul si gestionarea calului sau strategiile de calarie, esti in natura acompaniat de un animal superb. Puternic si in acelasi timp tandru. Conectezi cu el si formati o echipa in care dansati impreuna. Devine prietenul tau.

Vestea buna este ca, in afara anumitor exceptii, multi ar putea sa o faca. De ce sa nu incerci? Cum se spune, niciodata nu e prea tarziu! 😊

Noul Isus: de la tragedie la farsa

23%

Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,  vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu,  având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.  

GALLUP ne anunta ca, pentru prima data in istoria Statelor Unite, numarul celor afiliati religios a scazut sub 50%. Mai precis, a scazut la 47%. Totusi, numarul infidelileor nu a crescut nici pe deaparte in acelasi ritm. Cei care spun ca nu apartin de nici o organizatie religioasa, in majoritatea cazurilor, nu se declara nereligiosi. Ce se intampla?

Depărtează-te de oamenii aceştia.

Priviti cu atentie graficul de mai sus. Curba incepe sa coboare in 2000 si intra in cadere libera in 2020. Din 1940 pana in 2000, numarul celor afiliati religios a scazut cu trei procente. Intre 2000 si 2020, o perioada de trei ori mai scurta, pierderea a fost de 23% si pare sa se acccelereze.

Anul 2000 reprezinta victoria dreptei crestine in batalia pentru Casa Alba. Anul 2020 parea sa insemne victoria finala in batalia pentru o Curte Suprema integrista. Intre cele doua, dreapta crestina a castigat batalia pentru neutralizarea proiectului de asistenta medicala universala a lui Obama. Exodul din religia organizata creste proportional cu victoriile dreptei crestine.

Aparitia dreptei crestine a fost motivata de nevoia de rezistenta impotriva fortelor secularismului. Dupa 20 de ani de victorii, dreapta crestina s-a dovediti de 7,666 de ori mai eficienta in distrugerea religiei organizate decat secularismul in 60 de ani. Cine este intelept sa socoteasca numarul fiarei.

In ciuda mozaicului religios de religiii organizate, America are o religie fundamentala, neorganizata, si seculara. Este religia civica. Rolul ei istoric a fost sa contra-balanseze materialismul si darwinismul social, inerente capitalismului american, apeland la austeritate si etica in viata individuala, si la sentimentul comunitar in viata publica. Religia civica a fost sufletul societatii americane, cum observa Alexis de Tocqueville in 1830, liantul republicii, res-publica, lucrurile comune (acum privatizate), si spiritul partidului Republican (a fost).

Orice denominatiune americana isi bazeaza legitimitatea pe religia civica. Cu alte cuvinte, orice forma de crestinism care apostaziaza de la religia civica se sinucide.

Dreapta crestina reprezinta apostazia de la religia civica si, cum remarca pastorul-jurnalist Chris Hedges, abtinerea de a o denunta ca erezie reprezinta cel mai mare esec al crestinismului american postbelic. Totusi, Hedeges nu are dreptate. Vocile crestinilor au vorbit, dar au fost inecate in zgomotul alb de la Fox News si amvonul tip bully pulpit al dreptei crestine. In ultima instanta, crestinii au vorbit cu picioarele, cum dovedeste plecarea celor 23%.

Orice denominatiune americana isi bazeaza legitimitatea pe religia civica. Cu alte cuvinte, orice forma de crestinism care apostaziaza de la religia civica, se sinucide.

Barry Goldwater, cea mai importanta figura a conservatorismului postbelic (nu domnilor, Rush Limbaugh si Tucker Carlson sunt doar bufoni), a avertizat partidul Republican sa nu intre in alianta cu evanghelicii. Politica, spunea el, inseamna dezbatere si compromis, dar omul religios nu face compromis si predica in loc sa dezbata. Rezultatul va fi o stare perpetua de razboi civil care va compromite conservatorismul si va distruge America sub pretextul salvarii ei. Avertismentul a fost ignorat si profetia s-a implinit.

Insa cea mai compromisa este religia. Puterea corupe. Evanghelia devine scam financiar, pastori si evanghelisti zboara in jeturi private, plutesc in yachturi de lux si au, cum spune inteleptul, „bucuria fiilor oamenilor, o multime de femei”, uneori minore, dar nici baietii nu sunt de lepadat. Multimea credula este hranita cu teorii conspirative, miracole, pseudostiinta si superstitie. Turmele sunt lesne de manat la urna de vot dar greu de strunit cand le apuca strechea, cum s-a intamplat pe 6 Ianuarie, sau cum se intampla acum cu miscarea antivax.

Asa ca, cei 23% s-au uitat in jur si au decis sa urmeze sfatul lui Pavel. Nu-i chemati inapoi. Lasati mortii sa-si ingroape mortii.

We Will Remember

Dacă citiți o singură carte anul acesta, asigurați-vă că e A Matter of Death and Life. Love, Loss and What Matters in the End de Irvin D. Yalom și Marilyn Yalom.

When we smell the scent of lavender du Provence,

We will remember her.

When we read an intelligent and well-crafted book,

We will remember her.

When we refer to God in her female form,

We will remember her.

When we women take a seat at the table and speak our minds,

We will remember her.

When we feel reverence for history but feel free to question the patriarchy,

We will remember her.

When we hear the bells of Saint Sulpice,

We will remember her.

When the apricots are in bloom,

We will remember her.

When afternoon tea becomes evening sherry,

We will remember her.

When the prime rib is gnawed to the bone,

We will remember her.

When the grammar police issue a citation,

We will remember her.

When a champagne toast is lifted,

We will remember her.

When we are confused, downcast, uplifted, or joyous,

We will remember her.

As long as we live, she too will live, for she is now a part of us.

We will remember her.

O definiție

(Am găsit undeva, în nor, textul de mai jos, scris acum ani. E de o jenantă barbarie filozofică, dar are farmecul lui. Și, în miez, o interesantă observație lexicologică. Am povestit altundeva cum, atunci cînd mi-am dat seama că sînt ateu, cel mai greu n-a fost să renunț la vreo convingere, ci să întrerup „monologul tembeloid”. Exercițiile spirituale sînt un drog puternic.)

După cum sugerează şi etimologia termenului, scepticismul este un mod de a privi. Scepticismul nu poate ignora faptul că nu cunoaştem nimic din interior – nici măcar pe noi înşine (de unde şi eşecul raţionalismului). A cunoaşte presupune fatalmente distanţa dintre subiect şi obiect, precum şi recursul la intermedierea imaginii (a reprezentării) sau a limbajului (inclusiv a celor abstracte, de pildă logica şi matematica). Metoda ştiinţifică nu este decît o sistematizare a privirii sceptice. Iar victoria definitivă a scepticismului asupra oricărei alte epistemologii este intrarea în vocabularul ştiinţific a „teoriei” – privirea contemplativă, cu acces la esenţe, ba chiar la Dumnezeu, e azi modelul mereu provizoriu şi neapărat falsificabil pe care ştiinţa îl propune pentru a descrie realitatea, inclusiv pe aceea a subiectului cunoscător. Teologia nu e decît antropologie apofatică, iar misticul nu călătoreşte decît în sine. 

Aşa cum folosim şi astăzi limbajul preştiinţific al „apusului de soare”, deplin conştienţi că mişcarea de rotaţie a Pămîntului este cea care face Soarele să „se mişte” pe cer, recurgem încă frecvent la expresii precum „mă doare mîna”, mai puţin conştienţi că mîna care doare e doar reprezentarea corticală a mîinii rănite şi poate durea inclusiv cînd membrul a fost amputat. Trăim cu impresia că sinele e ceva distinct de corp, că identitatea noastră e doar accidental legată de trupul pe care îl „locuim”. Ne percepem organismul ca pe ceva exterior. Sîntem siguri că ne transcendem corporalitatea.

De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de „spirit” – fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp – consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.

Toată tevatura religioasă – slujbe, imne, rugăciuni (produse ale raționalismului de sorginte platoniciană) – sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.

Primavara este vremea cea mai buna pentru aerisit scheletii din sifonier

Zilele trecute, în Romania, niște indivizi s-au apucat să aprindă niște focuri de paie; mă refer la antisemitism.

Nu vreau sa discut despre implicațiile politice din spate, este evident că ridicarea unui partid naționalist – AUR, (de nedeclarată, dar ușor de dovedit, extrema dreaptă) nu putea să nu scoată la iveală tema universal favorită a urii față de străini, în mod special, fata de evrei.

Mă interesează un aspect special: antisemitismul creștin de sezon. În țările din vest este săptămâna Paștelui, ortodoxia va sărbători peste o luna. Ce treabă are Pastele creștin cu antisemitismul?

O mică incursiune în istoria creștinismului. Înainte de Conciliul de la Niceea, 325 AD, unii creștini din est sărbătoreau Pastele pe 14 Nisan, după calendarul evreiesc, indiferent în ce zi a săptămânii pica (quartodecimani). Alți creștini, în special în vest, serbau Paștele în prima duminică de după 14 Nisan. În fine, spre sfârșitul secolului II, papa Victor îi excomunică pe quartodecimani. La conciliul ecumenic care a urmat, celebrul Niceea, Canonul Paștelui tranșează definitiv problema:

Pastele se va sărbători în prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară (21 martie). Canonul prevede ca, în cazul în care data calculată se potrivește cu Paștele evreiesc, sărbătoarea să fie mutată automat în duminica următoare.

Un mic exercițiu pentru 2021. Anul acesta luna plină a picat pe 28 martie. Din „nefericire” pe 27 martie a fost 14 Nisan, așadar este Paștele evreiesc.

După canonul de la Niceea, Paștele (catolic, protestant) ar fi trebuit să aibă loc pe 28 martie, conform primei reguli. A trebuit aplicată și partea a doua, altfel creștinii s-ar fi aflat în „nedorita” situație de a sărbători Paștele odată cu evreii.

(Ortodocșii au scăpat anul ăsta de dilema cu evreii: ei calculeaza pastele pornind de la echinocțiul după calendarul iulian, care are 13 zile diferență față de echinocțiul real, astronomic. Într-un fel, ei încearcă să sărbătoreasca pornind de la un ipotetic echinocțiu din vremea lui Isus. Pe o nota ironica, daca ortodoxia rămâne la calendarul iulian si peste 1000 de ani, o sa sărbătoreasca Pastele spre vară; căci, la fiecare sută de ani, se adaugă aproape cate o zi la diferență).

Canonul creat de părinții bisericești adunați la Niceea este actul de naștere al Paștelui, așa cum se sărbătorește astăzi. De la bun început, sărbătorii i-a fost atașată clauza anti-evreiasca: în niciun caz Pastele creștin nu se poate suprapune cu cel evreiesc (deși, paradoxal, Isus a murit de Paștele evreiesc). Aici este antisemitism explicit și implicit, în consonanță cu creștinismul primelor secole (și multe altele, după), care a produs canonul.

Într-un fel, Paștele este o celebrare a separării creștinilor de evrei. E nevoie doar de niște naționaliști (credincioși prin excelență) să transforme separarea aceasta în ceva radical.

P.S. Pentru cine se simte deranjat de forma de plural masculin „scheleți”, a se vedea aici.

Mituri despre Dumnezeu

Să fie clar: nu sînt sexolog. Sînt doar – cum spuneam altundeva – om profesionist. Adică nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, apelez ori de cîte ori pot la specialiști și judec critic totul. (Iar, în afara studiilor teologice, am făcut și psihologia, cu niște formare în terapia sistemică de familie). 

„Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” Inconștientul bate metafizica. Biologia rîde în hohote de filozofie și teologie. Carnea îi arată degetul de la mijloc Duhului. Și e bine că e așa. Dumnezeu a vrut ca lucrurile să fie așa.

Orgasmul nu este o funcție a organelor genitale, ci a creierului. Avem – toți, și bărbați, și femei – orgasme în somn. Sînt epileptici care refuză tratamentul pentru că le place criza. Așa cum sînt oameni, mai ales dintre cele fără penis, care pot avea orgasme stimulîndu-se exclusiv mintal.

Augustin știa că și femeile au pierdut, după „cădere”, controlul asupra sexualității. O știa pînă și Yahweh – cel care se plînge de Israel-femeia care se aprinde după zei mai bine dotați. Și da, mărimea contează – colul uterin poate fi și el stimulat în timpul actului sexual. 

Virginitatea este o fantezie. Circumcizia este o traumă. Jean Daniélou are un frate pe nume Alain Daniélou. Kama Sutra poate să-ți schimbe viața mai mult și mai bine decît Biblia. SSRI-urile tind să reducă apetitul sexual, ba chiar pot induce disfuncție. Pofta firii e păcatul cel mai blînd pedepsit in iadul dantesc.

Legea lui Moise uită să interzică sexul cu minori. Plantele cresc mai mult noaptea. Augustin a avut un fiu ilegitim – pe care îl chema Bogdan (Adeodatus în latină). Institutul de sexologie este de o mie de ori mai important decît Catedrala mîntuirii neamului. 

Dumnezeu este antropocentric – s-a încarnat să ni se închine. Isus a avut orgasme. La fel și mama lui. Orgia era numele unui serviciu religios la greci. Latinii traduceau orgia grecilor prin caerimonia. „Sistemul ceremonial” levitic? Orgia yahwistă.

Virilitatea este transfigurată în viriditate la Hildegard von Bingen. Toți sîntem ființe pasionale – începînd cu Dumnezeu. Voltaire și-a sfîrșit cariera filozofică grădinărind. Libido e doar numele latin al poftei de viață. Vine din aceeași rădăcină ca și englezescul LOVE.

Leonard Bernstein, homosexualul tată a trei copii, își încheia conferințele despre Întrebarea fără răspuns (numele adevărat al lui Dumnezeu) astfel: “I’m no longer quite sure what the question is, but I do know that the answer is Yes.” Molly Bloom era de acord. L-am visat pe îngerul apetisant al Domnului. Al Doamnei, mă rog.

Ghiveci cu de toate

Nu doar numele lui Dumnezeu nu e fixat în limba română a secolului al XVI-lea (mă refer strict la istoria literară, deci scrisă, a limbii – singura la care avem, nemijlocit, acces). În Noul Testament, cuvîntul „creștin” apare doar de trei ori: în Fapte 11:26, 26:28 și 1 Petru 4:16. În primele traduceri românești, avem echivalările „hristoseanu” / „hristoseani” (și probabil „hristian”), „botezați”, „a lu Hristos” și, o singură dată, rotacizant, „creștinri”. Variabilitatea asta e explicată, în parte, de faptul că traducerile românești ale Noului Testament s-au făcut cu siguranță (și) după „originale” slavone, în care sînt atestate atît derivatele din hrist-, cît și cele din krst- („botez”, dar și „cruce” – simbolurile cultice ale hristianismului).

Asta ne duce la o primă remarcă: a spune că „creștin” vine în română din latină este inexact. Nu doar că etimonul e grecesc, nu latinesc, dar e clar că a ajuns în română (și maghiară, de pildă – n-o spun doar eu) trecut prin slavonă. Avem încă vii în limbă „cristelnița” și „crîsnicul” (acesta din urmă cu două sensuri). Nu mai vorbesc de pletora de nume proprii precum Cîrstoiu. Apoi, merită băgat în seamă faptul, banal de altfel, că creștinismul balcanic e și el, înainte de toate, o spoială, un exercițiu exterior, o formă fără prea mult fond. I-ar prii mai puține cruci la retrovizoare, în clase și în parlament. Și mai puțini prunci înecați. Reificarea lui Hristos produce, dintotdeauna, victime.

Povestea creștinismului românesc timpuriu nu se încheie însă aici. S-ar putea spune că diaconul Coresi e cel care impune (din nou, în istoria scrisă a limbii) forma de „creștin”. E interesant însă că face asta în – printre altele – textul evangheliilor, acolo unde nu apare în original. În mai multe locuri, Coresi (mă rog, cercul lui redacțional) traduce „Israel” cu „creștini”. Îl întoarce, de exemplu, pe „cuconul” Isus din Egipt nu în pămîntul iudeilor, ci în „țara creștinilor”. E un splendid exercițiu de anticatastază (cum ar trebui poate să spunem în românește englezescului supersessionism). Ba chiar de antisemitism – că doar se consumaseră deja primele persecuții ale evreilor de către români.

Că românii sînt de mult un pic antisemiți (tocmai în virtutea creștinismului lor) o trădează și numele popular al unei flori. O specie de Gratiola, una dintre plantele care prezintă simultan ramuri sterile și ramuri florifere, a fost poreclită în limba română cu compusul „avrămească-crestenească”. Știți voi – altoiul neamurilor în iudaism naște monștri.

Apropo de grafia veche românească, multe ediții moderne ale textelor vechi, chiar și dintre cele „științifice”, mint cu nerușinare. Nu doar că nimeni n-a scris „Iisus” înaintea secolului XIX, dar și uzul majusculelor e complet diferit, în feluri extrem de sugestive. La 1648, de pildă, creștinii români n-au probleme să scrie „Măria ta”, adresîndu-se domnitorului. Dar scriu: „Aceasta poftim de la tatăl dumnezău și de la domnul nostru I-s H-s cum să vă înțelepțească duhul sfînt ca să înțeleageți voia sfinției sale și să faceți carele sînt scrise într-această carte spre slavă lui dumnezău, și spre ispăsenia voastră.”

În fine, semnificativ pentru istoria creștinismului românesc e însuși faptul că nu avem traduceri de texte biblice mai vechi de 1500 (precum ungurii, despre care știm sigur că-s de pripas pe plaiurile „noastre”). Asta mai ales în contextul în care armenii au alfabet și Biblie proprii încă din secolul V. Iar Hrabar afirmă, în jurul anului 900, că slavii nu s-ar fi încreștinat fără Chiril și Metodiu (sfinți protectori ai Europei, alături de, printre alții, Edith Stein). Evident, pe armeni i-am prigonit încă din același secol XVI. Și ne-am plîns mereu că o Românie catolică ar fi un dezastru mai mare decît una musulmană.

Dar sfîșitul nu-i aici, că nu-mi stă mintea doar la păcate românești vechi. Viciul momentului e delirul pretenției că părinții trebuie să facă educație sexuală cu copiii lor. În primul rînd, părinții nu pot să nu facă educație sexuală cu popriile odrasle. Educația sexuală precede orice discurs. Ea începe cu atitudinea față de fiziologia organismului, față de plăcere (în orice context), față de nuditate, față de oglindă, față de medic și față de pasta de dinți. Față de putere și excesele ei. Față de emoții și vis. Nimeni nu le poate lua părinților acest drept. Nimeni nu li-l poate da.

Cînd vine vorba de discursul despre sex, părinții sînt mai degrabă ultimii care ar trebui să vorbească cu copiii lor. Asta și pentru că, cel mai adesea, discursul despre sex al părinților e dezmințit de ceea ce copiii știu deja despre sex de la părinții lor. Dacă mai punem la socoteală și faptul că, mai ales azi, niciun părinte nu poate controla fluxul informațional pe care îl accesează progenitura, discursul despre sex e cel mai adesea defazat cu nevoile copilului. Iar dacă adăugăm sănătoasa nevoie a adolescentului de a vorbi cu oricine altcineva despre sex decît cu părinții, sîntem deja, în insistența creștinului de a-și „educa” copilul, în marginea abuzului.

Să mai întreb de ce dracu’ ne-am crede specialiști în subiect doar pentru că futem? Lumea e plină de părinți care trebuie duși la ora de educație sexuală. Iar ipocrizia creștină din domeniu trebuie numită pe șleau: nevoia disperată de a controla, de a limita libertatea individului, de a-l ține pe Dumnezeu cu forța în dormitor. Un dumnezeu mic, meschin, pervers.