Defensa proiectivă

 


Suntem organisme vii, sisteme biologice. Ca să ființăm, să supra-viețuim, facem schimb permanent de substanțe, energie, informație, knowhow, cu mediu. Mediul nostru inițial a fost natural, apoi social, cultural, spiritual. Deși mediu natural este neutru, l-am perceput afectiv, ca binevoitor sau ostil, favorabil sau nefavorabil. I-am dat sens, l-am încărcat cu semnificație.

Aceasta s-a petrecut în mintea noastră, dar am proiectat asupra naturii, mediului, aceste valori. Plantele, fructele, semințele care erau bune, sau dimpotrivă, provocau crampe, erau dulci sau astringente, amare, te hrăneau sau te omorau, au primit etichete valorice.

Animalele care se lăsau vânate sau se apărau, fugeau, se ascundeau, luptau, au fost și ele încărcate cu semnificații, identitate. Omul le-a dat nume. Gen 2,20.

Dacă există un sens, dacă există valori, există spirite, puteri, ale acestor valențe. Animismul, totemul, sacrul, zeii, au început să populeze conștiința oamenilor. Proceduri rituale de influențare și adjudecare a șanselor, sorților și destinului, au intrat în practica curentă.

Omenirea pare să fi avut din cele mai vechi timpuri, complexul identității. A simțit nevoia să adauge valoare la propria identitate. Totemul, zeii, etnia, naționalitatea, religia, cultura, sportul, profesia, logo-ul, sunt adăugiri protetice la propria identitate.

Dar a fost un timp, când pretențiile identitare nu aveau suficientă acoperire pentru trebuințele aflate în concurența beneficiilor insuficiente și precare. Supralicitarea se făcea în absolutul imaginar, populat cu zei. Identitatea este purtătoare de autoritate. Artificiul consta în apelul sau invocarea unei autorități superioare. O identitate comună, banală, era șlefuită până la strălucire, cu una absolută. Funcțiile supranaturale ale acestora, delimitate în timp ca sacre, s-au dovedit foarte potrivite, utile și lucrative, sub numeroase aspecte. Sacrul impunea, fixa, conferea autoritate.

La fel cu societatea umană, spiritele au devenit zei, inițial specializați, apoi ierarhizați – și cum lumea, ca și autoritatea lor, era absolută, unul singur a devenit suficient, de la politeism sau henoteism, s-a ajuns la monoteism.

Încă din antichitate, pe măsură ce oamenii au deprins pasiunea cugetării, gândirii, a apărut dragostea de înțelepciune – filosofia care mai târziu a trebuit distinsă de preocupările foarte concrete, practice și fizice, fiind numită metafizică. Lumea fizică avea să devină apanajul științelor, iar lumea ideilor a fost rezervată filosofilor.

Această primă distincție, i-a împărțit pe gânditori în idealiști și materialiști, după cum unii susțineau primatul ideilor, ceilalți pe cel al lucrurilor, obiectelor concrete, reale.

Frumusețea, perfecțiunea construcțiilor teoretice, ideale, i-a determinat pe idealiști, dintre care în antichitate – Platon a rămas cel mai proeminent – să considere că ideile constituie, de fapt partea esențială, fundamentală, autentică, divină, transcedentală, a existenței, de care urma să se ocupe ontologia, ramură a filosofiei. De concepție opusă, au fost materialiștii – Democrit, Epicur, Pitagora, Euclid – care au considerat realitatea imediată ca primordială, folosindrațiunea, logica și matematica. Bazele logicii și ale științelor, au fost puse – pentru multe secole – de Aristotel.

Categoriile antropomorfe, simple și primitive ale religiei – dar având avantajul că erau mai accesibile maselor, au simțit nevoia împrumutului din categoriile filosofiei idealiste, în lupta polemică cu ereziile. Împrumutul a fost salutar, în primă instanță, dar s-a dovedit problematic, fiind însoțit de toxicitatea multor contradicții și incapabile să satisfacă criteriile și limitele logicii formale. Imaginarul, iluziile, culipsa lor de consistență, nu puteau face casă bună cu realitatea concretă. 

Când, după evul mediu, odată cu renașterea și reforma, omenirea a pășit curajos pe calea cunoașterii, a modernității, prin ceea ce s-a numit iluminism, umanism, știința și tehnologia au luat un avânt fără precedent, înțelegerea realității fiind asaltată de abordări cu totul novatoare.

Încă din sec al XVII-XVIII, gânditori ca Spinoza, au cutremurat și reverberat în întreaga cultură și spiritualitate occidentală, bazele înțelegerii lumii, gândirii, moralei, psihologiei, evoluției, medicinii.

Complexitatea crescândă a înțelegerii lumii, modifică raporturile dintre oameni și mediu, dintre ei, cu ei înșiși. Procesualitatea este continuă, trebuințele, nevoile, înțelegerea, relațiile se schimbă permanent. Cultura, spiritualitatea, reflectă aceste raporturi și nevoi în schimbare. Posibilitățile cunoașterii, tehnologia, diversifică și cresc gradul de civilizație, confort, nuanță.

De asemenea, pare evident că progresul, civilizația, cu mici sincope, au fost contiunui. De la relații grosiere, abrupte, cu tușe groase ale separării, cu o existență aspră, agresivitate, violență, injustiție, inechități, la relații moderne tot mai echitabile și confortabile pentru toți participanții.

Fundamentaliștii, care se agață de aspectul imuabil alzeilor, nu văd cu ochi buni schimbarea, n-o pot înțelege, și nici accepta. Dar este necesară. Când, istoric, o schimbare se impune, în timp, înseamnă că nu exista altă cale, că a fost necesară.

De ce am făcut acest ocol cu totul schematic și incomplet al istoriei gândirii și evoluției omenești? Pentru că aș vrea să înțelegem mecanismul subtil prin care, instituții și domenii milenare ale concepțiilor, organizării și tradițiilor omenești, s-au format. 

Pentru ca să aibă o explicație coerentă, încărcată de sens și semnificație, în toată complexitatea sa, a existenței și realității, care îi cuprinde și pe ei înșiși, oamenii confruntați cu misterul, cu forțe inegale și net superioare lor, au creat prin proiecția propriului chip, un model ideal, l-au investit cu autoritate, i-au conferit perfecțiune și alte atribute absolute, care să fie o sursă de referință, o resursă de intimidare, ascultare, disciplinare, cât și una de mângâiere, speranță, promisiuni inepuizabile.

Sistemul s-a dovedit extrem de lucrativ, cel puțin la nivelul maselor largi de oameni. Problema este că, luat la bani mărunți de către oameni obișnuiți să gândească critic, s-a dovedit mai puțin perfect, plin de contradicții insolubile, de limite care nu pot coincide cu perfecțiunea Sursei – adică foarte uman și foarte limitat.

Dar, există limite și inconveniente mult mai serioase! Oricât de tradițională, culturală, spirituală și antropologică ar fi, această proiecție este, în ultimă instanță, un mecanism costisitor, lipsit de randament, ineficient, o defensă psihicăanormală! 

Ea produce înstrăinare de sine, costuri incomensurabile, multă suferință, separare, conflicte și războaie religioase, servituți epuizante și inutile, erori, obscurantism, izolare și ghetoizare.

Nu avem nevoie de acest ocol artificial, pentru a ne regăsi pe noi înșine și rațiunile existenței noastre în lume! 

Omul își crează zeii după chipul și asemănarea sa, în loc să-și asume direct cunoașterea de sine, a realității, modul propriu de funcționare, normele naturale și legile existenței, consecințele acestora, să și le însușească, să aibă satisfacția,bucuria și fericirea existenței, fără aservire, fără vinovăție, fără pedepse și chinul așteptării lor. Între timp, o mare parte a omenirii a făcut deja acest pas! Doar că sunt puțini cei care au și curajul să și-l asume!

Cum afirma Spinoza în urmă cu peste 300 ani, prin înțelegere, ajungem la o existență împlinită, la bucuria și fericirea, depline. Normele nu sunt transcendente, nu cad din cer, ci ne sunt proprii, sunt rezonabile! Omul este o ființă atât de complexă, încât el însuși poate fi privit ca un univers. Constatarea că universul interior și universul exterior, aparțin aceleași naturi, sunt guvernate de aceleași norme și legi, conduce la înfrățire, eliberare, încântare.

Teodiceea ca tentativă de explicare a răului existențial –suferinței, morții  ca o consecință a răului moral și spiritual, este una de primă intenție, facilă, superficială, parțială, contradictorie și incompletă. Marea Luptă se bazează pe un conflict eminamente distructiv, care nu are altă soluție decât apocalipsa. Apelul la miracol, la supranatural, este imperios, atât la origini, la creație, cât și la final. Un final reverberat. În reluare. Cu fiare! În chinuri! Morbid! Dar nimeni nu ne poate explica unde este sursa supranaturală și, implicit contranaturală – acum și aici. De ce lipsește? Ne dăm seama imediat, că perechile de contrarii sunt universale, că ele aparțin lumii naturale, neutre sub aspect valoric și semnificativ moral.

Mai mult, o înțelegere mai profundă, cel puțin în domeniul molecular, atomic, nuclear și cuantic, este aceea că dipolii sunt perechi antitetice care realizează o sinteză calitativ superioară, că microparticulele, fie ele corpusculi sau unde, sunt permanent împerecheate, că sunt însoțite permanent de energie și informație, că în preajma lor există, ca prezență permanentă: câmpul.

Spinoza, și după el, Nietzsche, apoi mulți alții, au înțeles că dihotomiile adevăr/eroare, bine/rău, frumos/urât, au o valoare reală, dar, o înțelegere mai profundă, pune sub semnul întrebării noțiunea de cădere și păcat, moartea ca o consecință a unui rău moral și spiritual, când ea este un proces natural, o condiție a vieții, a oricăror organisme vii.

Spinoza consideră că omul poate ajunge la înțelegerea rațională a propriei naturi, îngemănată cu natura esențială a existenței și că, din această înțelegere a necesității, din controlul rațiunii asupra afectelor, se naște liniștea, bucuria, pacea, libertatea, iubirea, împlinirea, fericirea.

Deși la vremea lui se știa mult mai puțin decât știm acum despre ordinul de mărime astral, cel cotidian și aproape nimic despre cel cuantic, Spinoza – uimit de miracolul acestei alcătuiri, considera că tocmai în ea rezidă Spiritul acestui Univers, ale celor trei ordine de mărime, și celor trei moduri de existență: materie, energie, informație. Sau poate, așa înțeleg eu. Câmpul sintetizează, unifică, cele trei forme și se găsește pretutindeni: cuantic, electromagnetic, gravitațional. Un fel de sfântă treime, ca intuiție a acestei realități.

Întorcându-ne la teodicee, la justificarea răului, suferinței, morții, prin cădere, păcat, împreună cu cortegiul lor de vinovăție, teamă, autodepreciere, depresie, conduc la înjosirea demnității umane, la o mentalitate de sclavie și degradare a naturii umane.

Omul, care este parte integrantă din natură, dar prin cunoaștere, rațiune și conștiință, a adăugat naturii – cultura, fie fusese supraomagiat ca încununare a creației, fie înjosit prin instinctualitatea și afectele sale, privite nu ca o condiție a supraviețuirii, ci ca un balast al animalității.

Această înțelegere ne-a pus în opoziție cu mediul, ne-a înstrăinat de relația organică cu natura, ceea ce ne-ar putea conduce la o repetare a extincției.

Trebuie doar să ne respectăm pe noi înșine, valorile și regula de aur: Ceea ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel! Luca 6,31. ‚La fel’, animalelor, naturii, mediului.Nu judecați, ca să nu fiți judecați! Mat 7,1. Nici Eu nu te osândesc! In 8,11. Du-te și trăiește în curăție!

Du-te la furnică Greta și urmărește căile Domnului

Socrate otrăvit a doua oară

Mitul lui Sisif la bacterii

Creaționismul: Continuarea Războiului Civil American

Au maimuțele suflet?

Racul la romani

Image result for boiling lobster

Filmul 30 DE ANI DE DEMOCRATIE mi-a amintit iarasi de racii lui Peterson. Pentru cei care nu cunosc conceptul, racul care se cocoata pe alții are secretii de serotonina. Povestea un capitalist de mucava, in respectivul documentar, cum s-a cocoțat el în noaptea de anul nou pe salteaua cu $ 100.0000.000 cash, a baut o sampanie scumpa, și a f…ăcut “dragoste” (un eufemism) cu soția (de atunci). Bănuiesc ca racul baron mustea de serotonina.

Diverse clase de looseri invidioși, în loc sa urmeze sfatul Profetului, pune-ti camera în ordine, mangaie pisica, mergi la biserica, se întrebau cum sa faca sa functioneze o societate falimentară și ieseau in strada sa schimbe lumea. Te miri ca nu aveau serotonina.

Și mie mi s-a tăiat serotonina cand am văzut ditamai racul miscandu-si antenele, însă nivelul a început sa creasca cand l-am văzut pus la fiert. Insa, ne explicau martirii tranziției, ei erau victimele invidiei loserilor cu concepții învechite, cum ar fi binele comun, care nu au fost destul de isteti pentru economia si politica de bazar, si, pe deasupra, nu este etic sa faci spectacol media din drama lui Patru Case cu camere puse în ordine.

Așa o fi, dar și-au luat și looseri porția lor de serotonina. Căci, spune Profetul, racul sa ne fie de pildă că merge tot înapoi spre Evul Mediu, se cocoata întru serotonina pe cash, pe soția marfa, pe lege, pe stat, pe looseri. Noi facem serotonina cand mergem înainte și vedem egalitate.

Poate si americanii ar trebuii sa vada filmul.