oxigen2

Explozia rabinică

De la Jacob Neusner la Sarah Wolf, studiile rabinice au redescoperit Talmudul ca artefact literar. Talmud este ucenicia ebraică. Nu doar că talmidul este ucenic și rabinul e rabin, dar talmudul nu-i atît doctrină, cît o disciplină hermeneutică, un discipolat textual. Un nou legămînt întru împlinirea vechiului legămînt. Duhul suflă oriîncotro vrea.

Înțelegem de exemplu că există un paradox al canonizării: un corp de texte e delimitat și sacralizat doar atunci cînd practica adiacentă a interpretării a devenit suficient de puternică și autonomă încît să facă închiderea canonului irelevantă. Canonizarea e doar primul semn că Duhul își face de cap. Canonizarea e începutul anti-canonului.

E absolut fascinant ce fac evangheliile din canonul Noului Testament cu termenul rabin. Isusul matein refuză titlul (mai exact le refuză talmizilor accederea la titlul rezervat exclusiv lui Isus) și-l pune, cu desăvîrșită ironie, doar în gura lui Iuda (fix în momentul celebrului pupic). La Marcu, și Petru, și un orb devenit urmăritor îl numesc pe Isus rabin (nu doar Iuda). La Ioan, toată lumea îl rabinizează pe Uns – chiar și Magdalena după înviere. Creștinismul a ignorat, evident, recomandarea frăției hristice, pricopsindu-se cu tot felul de rabini – doctor angelicus, doctor seraphicus, doctor mirabilis et al. Pînă și eu sînt magister divinitatis. Ba chiar sînt cel mai rabin dintre rabini – urăsc pînă și ideea de a avea discipoli.

Textul închis în sul sau între coperți de codex devine un mediator de transcendență. Ucenicia nu-i decît inițiere în bibliomanție – te învață cum să dai dincolo de litere (grammata alea moarte, stoicheia începuturilor) de duhul care reconfigurează pentru vremuri noi, mereu profetice, piramida. E absolut irelevant dacă, precum Cicero sau Peterson, nu crezi nicio iotă. Duhul piramidei îți dibuie locul în schemă. E eternul cabalism al inevitabilei dezamăgiri. La vîrf, la bază, în tainice cămări sau în adevărata piramidă oglindită în cerul de deasupra piramidei nu-s decît cadavre.

Minciuna originară a primului legămînt a fost aceea că Yahweh, pitit într-un text care înfiera idolii, n-ar fi și el decît o făcătură. Profeții, cronicarii, legiuitorii vechii piramide au încercat să ne distragă de la a pricepe că Yahweh e manufactură, chit că mîna artizanului ține o pană, nu o daltă. Și nu, nu mă refer doar la acel Yahweh care se laudă că-și dă nevestele la futut în piața mare. Și Dumnezeul filozofilor, născut din spirit geometric și fior cosmic, e manufactură. Cicero n-are niciun reazem ontologic pentru interesul lui public. Nu doar Templul necredincioșilor de saduchei merita distrus. Iar dacă Cicero e ficțiune de stat, ce altceva e Ambrozie? Anticatastaza creștină nu vizează doar Ierusalimul, ci și Roma (cum Cicero îi înlocuia pe greci). Iar Tom Holland uită că e mai mult morav roman în creștinism decît ar sugera recente perversiuni precum drepturile omului, abolirea sclaviei și liberalismul politic. Toate literele sînt moarte, toate Duhurile sînt progresiste.

Tradiția trădării

O să ziceți bine bine, da’ prea știe Paulică detalii istorice, dă pildă în noaptea în care a fost vîndut… (1 Corinteni 11:23). Nicidecum! Căci și vîndut, și trădat, și orice mai găsiți prin infidele versiuni sînt echivalări post-evanghelice ale banalului predat (παραδίδωμι). Or, Paulică ne spune el cu gurița lui ce va să zică: Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie… o jertfă de ispășire… Domnul nostru, care a fost dat (παραδίδωμι) din pricina fărădelegilor noastre… El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat (παραδίδωμι) pentru noi toți… Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat (παραδίδωμι) pe Sine Însuși pentru mine… Hristos ne-a iubit și S-a dat (παραδίδωμι) pe Sine pentru noi (Romani 3:25; 4:25; 8:32; Galateni 2:20; Efeseni 5:2). Pînă și imitatorul lui Paulică și-a făcut bine lecțiile: Dumnezeu se dă pe sine. Nici picior de iudă prin povestea paulină.

Bine bine, da’ de unde știe Paulică că era noapte? Păi, e la mintea cocoșului: noi nu sîntem ai nopții, nici ai întunericului… odinioară erați întuneric, dar acum sînteți lumină… împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac… El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului (1 Tesaloniceni 5:5; Efeseni 5:8; 6:12; Coloseni 1:13). Nadirul coborîrii din lumină e în noaptea predării de Sine (nu mai vorbim că Paștele se mănîncă noaptea – 1 Corinteni 5:7). Apropo, verbul din 1 Corinteni 11:23 e un imperfect, nu un aorist – traducerea hipercorectă ar fi în noaptea în care era predat, iar cea naturală pre rumînie în noaptea predării sale. Nu e vorba de un incident printre altele în noaptea cu pricina, ci de însăși totalitatea acțiunii nocturne, de natura însăși a întunericului. Din nou, nici urmă de iudă pupăcioasă.

Cicero are un paragraf delicios în De divinatione, discutînd ce sens ar fi avut ca primul JC să fi știut de la început cum avea să sfîrșească: Quid vero Caesarem putamus, si divinasset fore… quo cruciatu animi vitam acturum fuisse? Primul demnitar roman îndumnezeit murise rușinos, trădat și lăsat ore întregi sub statuia ginerelui devenit diavol, pînă s-au îndurat niște sclavi să-l adune de pe jos. Unsul Domnului avea să-i ia fața celui ce-a murit în binecuvîntată ignoranță. Al doilea JC avea să meargă la rușinoasă moarte pe-un drum deschis de profeție, în deplină beatitudine masochistă, iubindu-se cu trădătorul.

Faza doxologică

Strîns legat de discipol e verbul imperativului hristic „urmează-mă!” (ἀκολουθεῖν). Nici acesta nu apare în epistolele canonice decît o singură dată, cînd Mesia e Petra care îi secondează pe exodici cu cantina prin deșert (1 Corinteni 10:4). Îl avem însă și în Apocalipsa 14, unde faimoșii virginali se țin scai de Miel. Apocalipsa e încununarea creștinismului paulin, reunind colajul de texte cu extazul vizionar. Incelii celești nu fac ucenicie, ci defilează la pas prin Sionul strălumesc. E adevărat însă că germinează aici zelul martiric care va colora și discipolatul lui Ignațiu, cel care, deși episcop, știe că devine ucenic doar mucenicindu-se. Apropo, încă n-am găsit μαθητής mai devreme de epistolele antiohianului în literatura creștină extracanonică.

Se prea poate să vă întrebați cum a rezistat atîta vreme (poate vreun secol) creștinismul fără poveștile și predicile din evanghelii. Foarte simplu: prin poezie. Recitiți vă rog Odele lui Solomon. Înainte să-i pută a staul și să aibă părinți cu buletin, Hristosul se știa deja prelins din sînul Tatălui într-o anonimă, ca toți pogorîtorii. Grăia în stilul psalmilor, făcea teologie paulină (minus alarma eschatologică) și scălda binemăritorii în ioanină (filonică vreau să zic) lumină. E Hristosul slavei, și e perfect de ajuns pentru o vreme.

Arcul istoricizant al mitului creștin se vădește mult dincolo de evangheliile Noului Testament. Detaliile pululează. Legenda explodează. Listele se dilată. Aflăm mai tîrziu cum îi chema și pe cei 70 de ucenici, nu doar pe cei 12. Aflăm ce visa nevasta lui Pilat. Aflăm cum le chema și pe cămilele magilor etc etc etc. În excrescența mea favorită, Pavel însuși botează un leu. Mă duc să-mi scald mîța.

S-a născut Mesia

Ați observat că în pasajul din 1 Corinteni 15 discutat anterior apar pe același palier ierarhic „cei doisprezece” și „apostolii”? Că limbajul epistolelor canonice mai cunoaște, un nivel mai jos, „frații” (ca în versetul 6 din același capitol) și „sfinții”? Dar că niciunde în afara evangheliilor și Faptelor creștinii de orice rang nu sînt numiți „ucenici”? Ce reflectă oare absența discipolatului din lexiconul creștinismului timpuriu?

Nici Vechiul Testament grecesc nu cunoaște figura școlerului. Și e normal să fie așa, de vreme ce primul rabin din tradiția ebraică e ben Zakkai, care se afirmă abia după distrugerea celui de-al doilea templu ierusalemitan. Evangheliile și Faptele sînt producții din jumătatea de secol de după 70 e.n. Ele apar în dialog și la concurență cu nascentul iudaism rabinic. La început n-a fost așa. Isus nu era rabin, nu ținea discursuri, nu rostea pilde, nu făcea minuni. Abia dacă se năștea sub lege, murea sub puterile veacului acestuia și învia întru gloria vieții eterne. Vorba apostolului: „n-am avut de gînd să știu între voi altceva decît pe Isus Hristos, și pe El răstignit”.

Tot ce pare să conteze în proclamația paulină e realizarea tipologiei mesianice sugerate de lecturile Duhului din vechile suluri. Hristosul lui Pavel nu e istoric, e viu. E mai ales întregibil în trupul mereu multiplicabil al îndumnezeiților. ”Hristos în voi, nădejdea slavei.” Marele eveniment care declanșează apocalipsa paulină nu e istoric, e hermeneutic. La plinirea vremii, mahrama a căzut de pe fața inspiraților cititori ai venerabilelor texte. Acestea prefiguraseră dintotdeauna un Israel resorbit în zeul său. Cartea bîntuită de vizionarul demistificator naște pe Mesia.

Tind să cred că sectanții Unsului și-au început într-adevăr cariera în intervalul dintre instaurarea controlului roman direct în Iudeea (6 e.n.) și distrugerea Templului. În loc ca lumii lui Alexandru să-i succeadă împărăția sfinților Celui Preaînalt, teologia Păcii Romane dicta sorții imperiului. Profeția lui Daniel nu se putea să fi fost o prostie. Se impunea deci revizuirea viziunii. Noroc că prorocii nu știu niciodată ce vorbesc. 1 Corinteni 15 este și capitolul din autenticele pauline cel mai impregnat de Daniel.

În acest prim moment al iudaismului cuceritor, misiunea paulină e perfect confortabilă cu persistența sacrificiilor de la Ierusalim. Unsul e spiritualizarea lor portabilă, adaptată la diaspora elenizată, unsă cu alifiile filozofilor și șprițurile misterelor. E victoria tainică a zeului singuratic și fără idol de la Templu, mediat de înscripturarea lui post-exilică. Unsul nu e încă preot. Epistola către Evrei e, precum Evangheliile, răspuns la catastrofa Templului.

Atîta vreme cît a durat Templul, sulurile vechi (Septuaginta plus ceva enohice) au fost de ajuns. Epistolele nu se vor scriptură. Ele sînt doar lanțurile care încearcă să îmblînzească Duhul interpret. Odată distrus templul și cultul jertfelor, e nevoie nu doar de un substitut și o nouă Torah. E nevoie ca Duhul să se întrupeze în Magistru, ca victoria imaginației hermeneutice să-și capete eroul istoric. Doar așa se poate salvgarda evreitatea zeului biruitor. Doar așa Israelul e și vechi, și nou. Schema Mesianică începe să se scufunde în biografie, gesticulație și oracol. Și, pentru că apare Rabinul, apar discipolii.

Ăsta e frumosul paradox al creștinismului: nimic mai mitologic decît Isusul istoric. Acesta e doar soluția de avarie la succesul Hristosului paulin, încununat de catastrofa Templului.

Ploaia care va veni

Prefață: nu toți țiganii!

Îmi amintesc din perioada când câștigam experiență de viață – salahor prin Spania – cum povestea cineva de un grup de țigani care-și avea planul de descurcat ceva de genul: achiziționează apartament într-un bloc, pune puradeii să-și facă nevoile pe casa scărilor, așteaptă prețul întregului ansamblu să ajungă de rahat, cumpără apartamentele, zidește palat la Românica.
Cât e legendă, cât întâmplare, cât ambiția povestitorului nu știu.

În orice caz, dacă am încerca un reducționism am ajunge posibil în vecinătatea unui mit al „exploatării haosului”, exploatării prin haos. Sau mai precis la a face uz de un paradox în jurul haosului: paradoxul „haosului controlat”. O contradicție – pentru că tipic am spune că dacă ceva e haos, atunci nu-i controlat și dacă-i controlat, atunci nu-i haos.
Deci vorbim despre ceea ce e și nu e haos. Din perspectiva unei părți (a locatarilor), se vede haos. Din perspectiva celeilalte părți (a bișnițarilor), nu e haos. Din perspectiva noastră (a spectatorilor), e ceea ce e și nu e haos.

Tangențial ar mai fi o analogie pe care o putem face: contemporanii noștri de germinare de istorie – trumpiști și tech bros – sunt niște țigani. Căcăcioși de haos controlat ca să ne vindem ieftin.

Dacă odinioară m-ar fi gâdilat un blestem despre îndreptarul judecății de apoi, zilele astea o atârn mai hermeneutic: cuvântul învârte rândul. Orice construcție e și craca de sub picioare. Și așa își face loc încă o gură de aer.

Vorba inspiratului:
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate

Dumbrava minunată

Am întrebat o inteligență artificială care e, făcînd abstracție de orice ortodoxie, cel mai vechi text creștin, canonic au ba. Mi-a zis că 1 Corinteni 15:3-8. Nu-i un răspuns absurd, nici curajos, dar ne-am pus oricum pe descusut și deșirat și atomizat și aneantizat și spiritualizat.

Sînt trei chestii mari și late în această mărturisire de primitivă credință: insistența pe sursa scripturală a poveștii, unitatea confirmării ei extatice, și construirea piramidei noii autorități religioase. Măcar din cauza unui Richard Carrier, știți deja că Pavel îl întîlnește pe Uns întocmai ca toți ceilalți martori ai glorificării Sale – în trup pneumatic, umflat cu pompa Duhului. Că doară și Yahweh mîncase vițel cu Avraham. Pseudo-paulinul 1 Timotei 3:16 e și mai spectaculos – doar îngerii sînt martori ai glorificării, pămîntenilor nu le rămîne decît proclamația.

La fel, că evanghelia e colaj de răstălmăciri veterotestamentale știți deja prea bine. Important e să remarcăm cum croiește crezul citat de apostol piramida puterii. E un paralelism cu – nu importă – Petru și Iacov capi de serie. Apoi e nivelul intermediar al celor 12 / apostolii. În fine, la talpa împărăției sînt 500 / neamurile lui Pavel. M-am întrebat mereu ce caută ăia 500 aici și de unde vin. Nici geniul de siliciu n-a știut. Pun pariu că e doar o referință simbolică la Ezechiel 42:15-20. E numărul preaplin al curții de afară.

Schema asta simbolică conservă structura centripetă a sacrului din Vechiul Legămînt. Petru / Iacov – marele preot. Cei 12 / apostolii – aparatul levitic. Cei 500 / paulinii – restul lumii. Nimic nu s-a schimbat. Împărăție de preoți, dar unii sînt mai cu scufie decît alții. Apropo, regulile „noahice” din Fapte 15 țin și ele de însuși regimul sacrificial al vechii ordini rituale. Unsul n-a adus absolut nimic nou. Doar istoria forțează noi lecturi ale cadavrului puturos al literei. A căzut Templul, trăiască Unsul – care era oricum adevăratul înțeles al strugurelui.

Creștinismul a început fix cum a început adventismul – din cărți, din viziuni, și din eternul nesaț de piramidă. Ați băgat de seamă că, potrivit poveștii din Fapte 11, imediat cum s-au inventat creștinii, au apărut profeții de la Ierusalim să facă colecta? Pavel însuși ne spune pe șleau: dacă neamurile se înfruptă din binecuvîntările duhovnicești ale evreilor, e datoria lor să cotizeze pămîntește – pentru că Unsul e „slujitor al tăierii împrejur” (Romani 15:8.27).

Traducătorii Septuagintei știau ei ce fac cînd o echivalau, mai mult sau mai puțin pudic, pe Așera cu pîlcul sacru de copaci. Duhul are reședința la Holywood. Nevasta lui Yahweh țese încă.

Specia amor fati

În materialul recent al lui Catalin Moise (despre cum și cu ce se mănâncă tragedia), face observația (trivială?) care ne-a atras atenția fiecăruia la un moment dat: moartea unui tânăr de 20 de ani e o tragedie, moartea unui bătrân de 90 de ani e non-eveniment.
De aici intru în altă intrigă care nu atrage la fel atenția dar poate trebuie: moartea omenirii e / ar fi o tragedie, moartea unui individ e non-eveniment.

Pentru individ acceptarea mortalității e un pozitiv, un necesar: firul cu „obsesia după eventualitatea morții ar însemna să nu trăiești”.
Până și motivaționistul afirmării vieții, Nietzsche, nu se poate abține de la sămânța fatalismului dintr-un „amor fati” pentru că na.. greu să negi că acceptarea morții face tocmai loc trăitului nu?

Dar al naibii, când vine vorba de specie, omenire, conștiință et all, acceptarea mortalității e un categoric tabu.

De ce nu și vizavi de specie acceptarea mortalității e necesară tocmai ca specia să poată trăi? Altfel, ca specie poate suntem în plin episod psihotic în urma obsesiei după supraviețuire.
Poate de asta suntem și ne lăsăm abuzați în numele națiunii, vestului, estului, creștinismului, islamului, conștiinței, SPECIEI și restul.
În numele speciei se fac dintre cele mai mari atrocități. Sacrificiul pentru specie concurează pentru cel mai mare dus de nas.

Da, am ajuns să plătesc bir și „rugatului la Dumnezeu în timp ce meteoritul se îndreaptă către pământ”. Cu diferența că momentul semnului crucii îl ocupă un deget mijlociu.

Nietzsche ne-a povestit despre cum ne castrează creștinismul. E totodată povestea modului în care ne castrează specia.

„Amor fati” e schizofren în evaluare psihanalitică, sublation în limbaj hegelian, undecidable/différance în grai derridean. Exprimarea contradicției că necesită maxim fatalism să exprimi un maxim de non/anti-fatalism.

Mult dintr-un fuck you. De exemplu, fuck you cu specia ta.