Iluzia Asului improbabil

Cinzeci de ani, după adolescență: Bacău, 7 sept 2019

Înălțător!

Îmi veți permite, totuși, să pledez pentru un dram de luciditate, oricât de dureroasă ar fi, în această atmosferă entuziastă?

Puteți crede că în urmă cu 50 ani, eram un adolescent de 17 ani? Adevărul e că, în naivitatea și nesimțirea mea, mă simt încă adolescent – cel puțin, pe dinăuntru – am dat în mintea copiilor.Participăm la un ritual de trecere! Avem nevoie de confirmare, alinare, în această tranziție critică. Am îmbătrânit! Ne uităm unii la alții și se verifică! N-avem scăpare.

În afară de faptul că m-am îngrășat, am chelie și burtă, sunt mai ghebos, am trei vertebre fracturate și am pierdut vreo 5 cm în înălțime și măreție – pe asta n-am avut-o niciodată – ce-aș mai putea spune despre mine? Trăiesc! Încă!

Cel puțin azi, pot pretinde că moartea nu mă înspăimântă. Dar nu puneți prea mult preț pe spusele mele! E o deformare favorizată de perspectivă. Când se apropie, ne înmuiem ca ceara! N-am fost creați să murim! Să trăim veșnic!

Rețineți: moartea este unul dintre cele mai frumoase și fascinante evenimente ale vieții. Antecamera veșniciei! Drumul până acolo, este foarte greu!

Am început să uit lucruri banale, dar par mai așezat și capabil de sinteze, diferențieri și discernământ.

Inteligența de la 17 ani n-o mai am, încă mai fac asocieri surprinzătoare, dar multe lucruri trec pe lângă mine, fiindcă sunt plictisit și distrat. Am văzut prea multe!

Folosesc mai puține neologisme, dar am încă o limbă ascuțită – cu precădere în scris. Par mai înțelept. Dar uneori, înțelepciunea e pură nebunie!

(Îți amintești Mihai, că m-ai prins cu mâța-n sac, acum 50 ani: am folosit expresia vexat în loc de versat? Lucrurile astea nu se uită, oricât de sclerozat ai fi).

Iubesc această comunitate, care împreună cu Popa Tatu, mi-au dat aripi, un spirit de emulație, curiozitatea de a ști și ambiția de a sesiza, împăca contrarii și contradicții, de a mă lumina. Făceam, împreună cu Dvs, o rezistență pasivă față de un sistem totalitar, materialist, ateu. ScS instructori de la Bacău sau PNț, OM II de la PT, sunt niște repere ale îndrăgostirii mele de credință și știință. Am avut modele bune!

Patriarhii de atunci nu mai sunt, dar sunt alții. Le-am locul și, în curând vom fi acolo, unde ei sunt deja. Între timp lumea s-a schimbat amețitor, dar noi suntem aproape aceeași. Și totuși, alții.

Dilema, contradicția fundamentală mi se pare a fi aceea dintre ceea ce trebuie să se schimbe și ceea ce trebuie să rămână neschimbat.

Probabil, Dvs o să-mi spuneți că Dumnezeu este neschimbat: același, ieri, azi și în veci! Posibil să aveți dreptate, dar aceasta este treaba Lui. Cred că unul dintre păcatele capitale ale omului este încumetarea: vorbim în Numele lui Dumnezeu, știm cum gândește Dumnezeu, știm ce simte Dumnezeu. Avem aerul că tocmai am ieșit din antecamera Cerului și vorbim, de parcă am avea deja, toate scrisorile acreditării divine! Ei bine, nu le avem! L-am confiscat pe Dumnezeu. L-am făcut membru.

Vă propun să-l numim sindromul magdalenic, Ioan 20,13:

„L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus!”

Apoi urmează un moment de o intimitate, profunzime și frumusețe tulburătoare: momentul Teofaniei, Revelației. Când și cum se produce acesta? Atunci când Isus pronunță numele tău și al meu: „Marie!”

Aici se află secretul, tăria și puterea religiei, a credinței și spiritualității: când totul se năruie, când ucenicii și credincioșii sunt devastați, când totul pare pierdut, este dobândită cea mai mare victorie, biruința fundamentală, Mântuitorul înviază, iar pe ruinele fumegânde ale unui sistem învechit, se naște o nouă religie! O nouă speranță!

Pentru o lume a internetului, a informației denudate, accesibile, când prefăcătoria și secretul au fost înlocuite de manipulare. Când am putea aduna boabe cu valoarea nestematelor și aurului curat, noi ventilăm pleavă, în timp ce suntem jecmăniți de identitate, intimitate, oferindu-ni-se la schimb, surogate: masificare și consumerism, nevoi inexistente și satisfacții puerile.

Ce contribuie la această stare de fapt? Ignoranța! În era informației!

Suntem devorați de hituri și șlagăre (observați efemeritatea termenului), în detrimentul muzicii veritabile, de kitsch-uri, în detrimentul capodoperelor și artei autentice, de senzațional, breaking news și fake news, în detrimentul esențialului, de pseudoștiințe, suplimente, și leacuri băbești, în detrimentul misterelor și descoperirilor epocale, ale procedurilor salvatoare de vieți omenești! Sagan: „Progresele în medicină și agricultură au salvat mai multe vieți decât cele pierdute în toate războaiele lumii.” Speranța medie de viață a fost între 20-30 ani până la căderea Imperiului Roman, a sărit de 40 după 1870, de 50 în 1915, iar astăzi a ajuns la 84 ani la femei, în țările dezvoltate și ceva mai puțin pentru bărbați. Mortalitatea infantilă a scăzut de zeci de ori, ajungând în jur de 1,5-4%0, în țările dezvoltate.

Ce se schimbă și ce rămâne?

O să răspundeți: Credința! Este ancora sufletului nostru zbuciumat! Adevărat!

Dar mă tem că am confundat prea mult mijloacele cu scopul nostru final.

Religia, credința noastră, crezul nostru, au devenit un scop în sine. Dar ele nu sunt decât niște instrumente ale transformării noastre. Ale regenerării, reinventării și renașterii noastre!

Poemul iubirii (1Cor 13): Acum dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare este dragostea. V 8 pp: Dragostea nu va pieri niciodată! Ioan afirmă: Dumnezeu este dragoste.

Mă tem că și aici am greșit în mod fundamental, capital: eu, noi toți, biserica, oamenii. Ne ținem bățoși și intoleranți de convingeri, doctrine și dogme, de ritualuri și obiceiuri, tradiții, dar ignorăm ceea ce s-ar putea numi pata oarbă: dragostea, valorile etice și morale, integritatea.

Simt că din acest punct esențial, începe pocăința mea! Fac compromisuri cu toptanul, practic standarde duble și le justific eufemistic, mă îndreptățesc cu vehemență, dar ce rămâne? Un fariseu ipocrit!

Este oare prea târziu? Interesul împotriva Idealului!?!

Din nefericire, astăzi rămân acestea trei: interesul, idealul și adevărul. Dar cel mai important este Adevărul!

Adevărul științific! Adevărul creației. Revelația generală. Am spus adesea: să aducem religia în viața noastră banală! Dar, încă n-am avut curajul să afirmăm cu fermitate: să aducem Viața, Natura, Cultura, în credința, religia noastră!

Vom putea noi reveni la puritatea și idealurile adolescentine?!

În numele Adevărului spus cu dragoste!

Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

Problema celor trei corpuri

Vulnerabilitatea in fata adictiilor

Se pare ca felul in care functioneaza creierul nostru ne face sa fim vulnerabili la adictie, atat chimica cat si comportamentala. O anumita satisfactie sau recompensa asociata unui comportament este interpretata de creier ca ceva ce merita repetat. In momentul in care se produce aceasta interpretare se activeaza principalele circuite de recompensa care sunt formate din proiectii dopaminergice din ventral tegmental area (VTA) inspre nucleus accumbens (Nac) si alte structuri prozencefalice.

De exemplu, actiunile utile pentru supravietuire cum ar fi mancatul, bautul, interactiunile sociale si sexuale, activeaza circuitele de recompensa. Problema este ca drogurile la fel. In acest fel, se considera ca dificultatea sau uneori impotenta in lupta cu drogurile se datoreaza incapacitatii creierului de a deosebi intre actiunile utile sau distructive care activeza aceste circuite pentru ca orice actiune este vazuta ca ceva ce trebuie repetat.

Mai mult decat atat, activarea acestor zone din creier pe baza de droguri este mult mai puternica si are ca efect schimbari celulare si moleculare adanci (uneori ireversibile) care contribuie la mentinerea adictiei.

La inceput spuneam ca adictia poate fi atat chimica cat si comportamentala. La momentul de fata sunt studii care certifica ca ludopatia (adictie comportamentala) activeaza aceleasi circuite de recompensa ca si drogurile chimice. Pe aceasta baza se face ipoteza ca tehnoadictiile (Internet, calculator, televizor, telefoane mobile, etc.) ar activa aceleasi zone cerebrale, dar este nevoie de investigatie pentru confirmare.

Exista cateva criterii care ajuta la detectarea adictiei comportamentale (care poate fi de multe feluri):

salience: means the behavior becomes the most important activity in a person’s life and tends to dominate his or her thinking, feelings and behavior.

mood modification: refers to the emotional effect the behavior has on the individual which often serves as a coping strategy and is reported as the arousing ’’rush’’ or the numbing or the tranquilizing ’’escape’’ the behavior provides.

tolerance: the process whereby increasing amounts of the behavior are required to achieve the former mood-modifying effects, often meaning greater periods of time are spent engaging in the behavior, and/or there is a desired escalation in the intensity, recklessness, destructiveness, and ego-dystonic nature of the behavior.

withdrawal symptoms: the unpleasant feeling states and/or physical effects (e.g. the shakes, moodiness, irritability) that occur when the person in unable to engage in the behavior.

conflict: references discord between the person and those around him or her (i.e., interpersonal conflict), conflicts with other activities (i.e., social life, work, hobbies, and interests) or from within the individual him- or herself (i.e., intrapsychic conflict and/or subjective feelings of loss of control) that are concerned with spending too much time engaging in the addictive behavior.

relapse: addresses the tendency for repeated reversions to earlier patterns of excessive behavior to recur and for a common return to the most extreme patterns of excessive behavior soon after periods of control.

Ca sa nu-mi pierd obiceiul deja bine intemeiat, mi se pare repugnant felul in care diferite culte religioase demonizeaza unele adictii, pe cand altele nu sunt bagate in seama. Se organizeaza diferite actiuni pentru combaterea tutunului, pe cand dependenta de retele sociale, mobile, etc. este musamalizata. Sau ma gandesc la nuntile adventiste in care lumea se imbuiba cu prajiturele si coca cola, dar nu, droguri dezgustatoare ca alcoolul sau tutunul nu se consuma.

Mi s-a parut interesanta aceasta prezentare a lui Edi in care spune ca atunci cand te preocupa problemele aproapelui si ale lumii scapi de anumite baiuri. Cred ca o viata echilibrata din punct de vedere alimentar, social, sexual reprezinta o anumita aparare in fata adictiilor. La fel cred ca cei care trag liniute sau consuma alte droguri au cu siguranta motivele lor care ii imping spre autodistrugere. Poate ca undeva in dezvoltarea personala comportamentele utile sunt afectate in anumite feluri, ceea ce poate duce la o vulnerabilitate si mai mare in fata adictiilor.

Cred ca ’’veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi’’ se refera la libertatea tot mai mare care provine dintr-o cunoastere tot mai ampla a naturii umane, a corpului uman, a conditiilor care ne fac mai fericiti sau impliniti, etc.

P.S. Imi pare rau ca prezint surse in spaniola, dar cred ca la o cautare serioasa puteti gasi informatia si in alte limbi.

Barbut cu Darwin

Inconstientii practicanti ai inaltei critici

Mai aud inca, asa cum s-a intimplat si aici nu demult, ca “inalta critica” este o inventie ateista menita sa distruga increderea credinciosilor in textul Scripturii. “Exegeza istorico-critica” ar fi rezultatul blestemat, dar inevitabil al adoptarii unor presupozitii sceptice. Adevarul nu poate fi mai strain de aceasta marota a apologetilor de duzina ai crestinismului. 

Inalta critica nu este o inventie moderna, nici vreun stil aparte de lectura a textelor sacre. Ea face parte de mai bine de doua milenii (macar de pe vremea cind invatatii din Alexandria formulau problema homerica) din repertoriul hermeneutic. Daca critica textuala (mai umila) se ocupa de stabilirea filologica a textului, inalta critica pune in discutie elementele cadru ale interpretarii – autor, data, context istoric. Parintii bisericesti faceau critica inalta atunci cind redau traditiile cu privire la originile evangheliilor. Rabinii care au respins canonicitatea unor suluri, mai ales pe motive de pseudepigrafie, s-au dedat si ei la critica inalta. Inalta critica a facut si autorul lui Iuda cind a citat din Enoh. 

Majoritatea covirsitoare a interpretilor care au contrariat credinta naiva a crestinului traditional au fost ei insisi crestini, ba chiar oameni ai bisericii – preoti si teologi. Multe dintre inovatiile lor scandaloase au fost concepute in sprijinul ortodoxiei – Astruc, de pilda, a propus ipoteza documentara in apararea auctorialitatii mozaice. Iar unele dintre rezultatele inaltei critici sint astazi perfect acceptabile si celui mai fundamentalist crestin – nimeni nu-l mai faulteaza pe Casaubon pentru ca a demontat opinia medievala care facea din popularul corpus hermetic un produs contemporan lui Moise.

Cind un Florin Laiu incearca sa demonstreze ca Daniel a fost scrisa de Daniel in secolul VI i.e.n., el face inalta critica. Se chinuie degeaba, pentru ca nimeni nu poate trage in mod legitim de textul lui Daniel pentru a acoperi istorie post-macabeica, indiferent de data acceptata pentru originea lui. Iar cind cercetatorul onest sugereaza ca autorul danielic e de fapt de secol II, nu face asta din capriciu diabolic – textul insusi tradeaza familiaritatea lui cu epoca elenista, in detrimentul timpului diegetic (se pricepe mai bine la diadohi decit la mezi si persi). 

Istoria postrenascentista a hermeneuticii biblice constituie de altfel parte integranta, daca nu cumva decisiva, din aparitia si dezvoltarea metodei stiintifice. Asa cum Copernic lasa observatia sa-i modeleze presupozitiile, umanistul incearca sa dea tot mai bine seama de datele textului sacru. Iar cind teologii modernitatii timpurii incep sa explice posesiile demonice ca tulburari psihiatrice, racordind exegeza biblica la stiinta vremii, ei nu fac altceva decit facusera Parintii Bisericii cu un mileniu si mai bine inainte – care intelesesera ca nu e intelept sa te pui cu filozofii. In ambele cazuri, teologul sfirseste prin a contribui la avansarea scopurilor si metodei stiintifice. Care duce, la rindul ei, la moartea lui Dumnezeu. 

Da, ateismul e rezultatul, nu cauza lecturii critice a Bibliei.

O viziune mult prea optimistă

Prima mea mașină, o dacie care se apropia, ba a și trecut bine de 30 ani și vreo 300 mii km, a avut mult de suferit în timpul comunismului, ca noi toți.

Îmi amintesc că, la un moment dat, uleiul din baie nu mai era clar: devenise o emulsie apoasă, nivelul nu mai scădea, ci creștea.

Primul și cel mai frecvent diagnostic pentru un astfel de semn, este împușcarea – fisura, o soluție de continuitate – în garnitura chiulasei. Am schimbat de două ori garnitura, odată în țară, altădată în străinătate. Simptomul persista. Nu avea rost să continui în același mod.

Apoi mi-am găsit omul – un mecanic cu experiență, căruia, povestindu-i tărășenia, zice: Într-un sfert de oră îți arăt defectul! A  scurs uleiul, a demontat baia și apoi m-a invitat sub mașină. Apa izvora printr-o fisură în blocul motor! 

Întregul schelet, eșafodajul motorului, respectiv mașinii, era compromis! Trebuia schimbat!

Ani de zile mă chinuisem și mă luptasem cu această avarie fundamentală. Însăși identitatea mașinii era poansonată pe trupul ei, care devenise inutilizabil! A trebuit schimbat, am schimbat actele mașinii, și defectul a fost remediat. 

Aceasta este drama religiei, a creștinismului, a confesionalismului, într-o eră a informației în timp real, răspândită pretutindeni, o eră a cunoștințelor exacte, a existenței, vieții și conștienței, conștiinței, bazate pe evidențe. 

Vă vorbește un om care s-a bucurat din plin de toate avantajele, confortul, satisfacțiile, mângâierile și bucuriile religiei, dar care a suferit și toate ororile ei: de concepție, consecințe, identitate, inadecvare, înstrăinare, claustrare.

A trecut aproape o jumătate de mileniu de când omenirea se trezește, printr-un proces continuu și complex.

Renaștere, reformă, revoluții științifice, tehnice și sociale, economice, politice, iluminism, umanism, modernitate, viitor.

Bisericile se golesc, își schimbă destinația sau devin muzee, centre ale artei, turistice. 

Vor mai trece una, două, trei generații. Nepoții noștri s-au născut deja cu gaget urile în mână.

Teama devine rezonabilă și controlabilă, suferința este asumată, etica este asimilată, moartea este acceptată ca o necesitate a vieții.

Structurile lumii, ale existenței sunt tot mai deslușite. Infinitul mic sau cel astral, sunt dizolvate în structura granulară a câmpului, paradoxurile se volatilizează. Legile și realitățile cuantice, mecanice, naturii și astrofizicii își dau mâna.

Imaginația face casă bună cu creativitatea, arta, miturile devin tezaurul de înțelepciune al umanității și sunt înțelese ca produs al inconștientului individual și colectiv. 

Misterul Olimpului lasă loc Misterului Cuantic, Misterului Complexității. Ritualul este înlocuit de procesul asimilării, înțelegerii, iar miracolul se întrupează în circulația informației și comunicare.

Confortul, tehnologia, echitatea, serviciile sociale, preiau parțial asperitățile. Volens nolens,mediul câștigă atenția decidenților. Nu suntem perfecți, dar devenim tot mai perfectibili.

Sosesc dintr-o altă eră. Copil fiind, umblam cu picioarele prin colb. Toată ziua, treceau unul sau două ZIS uri pătrățoase din timpul războiului, lăsate de ruși. Radio – cu galenă – avea un singur consătean. Telefonul – doar la primărie și cu manivelă. Electricitate – lampa cu petrol. Vă dați seama de parcursul unei singure generații? Miniaturizare, TV, computere, laptop, tablete, telefoane, internet. Ce va urma?

De la dacia pricăjită, pe care o remediam ad hoc cu un gătej înfipt într-o avarie, am ajuns la un hibrid. Se pare că soluția decongestionării este renunțarea la mașina proprie. Parcuri de transport ecologice, complet electronizate, fără pilot, vor suplini transportul. 

Ne îndreptăm către naveta interstelară.

Rămânem optimiști. 

Există Dumnezeu! Nu acela creat după chipul și asemănarea oamenilor. Ci Acela concomitent transcendent și imanent. Campbell afirmă că Dumnezeu este o sferă inteligibilă – o sferă cunoscută minții, nu simțurilor – al cărei centru este pretutindeni și a cărei circumferință nu este nicăieri. Un adevăr – se spune – repetat de mulți filosofi! Și cea mai potrivită definiție.

Secretul fericirii este că problemele vor persista, iar noi oamenii, le vom rezolva!