oxigen2

Criminalul legendar. Un David

Menționam în articolul anterior despre cum răzbunarea / tortura / pedeapsa, cu cât mai intensă, cu atât face să te apropii de poziția abuzatorului. Adică pe spectrul răzbunării față de un condamnat – criminal să zicem – există momentul când ajungi „egal” condamnatului, un abuzator, alt abuzator. Continuând procesul, depășești în cruzime cruzimea abuzatorului iar cu destulă răzbunare tinzi spre a deveni un unicat în cruzime: Abuzatorul. În dilema asta s-a cam găsit sistemul de justiție în urma iluminării Iluminismului. Grozăvie de inversiune. Splendoare hermeneutică în fizicul palpabil. Duh întrupat.

Faucault descrie substanțial circumstanțe similare în care tortura ajunge contraproductivă pentru domeniul justiției.

Alt exemplu ar fi fenomenul „criminalului legendar” (expresia îmi aparține). „Criminal legendar” fie prin prisma „renumelui” faptelor condamnatului, ori din perspectiva duratei îndelungate de „supraviețuire” torturii.

Criminalul legendar ajunge subiectul unui proces de „divinizare”, „sfințire”, „eroizare”. De ce?
Pentru că în mintea omului intervine calculul cu „nu degeaba îl îndură Domnul / e un plan ascuns al Domnului cu el / e piesă în șahul cosmic al lui Dumnezeu”.
Relele cuiva (multe, grave, sau ambele), „normal” nu puteau fi înfăptuite deoarece Dumnezeu le-ar fi împiedicat. Prin consecință au fost îngăduite de Dumnezeu. Dumnezeu are deci un plan. Criminalul e parte din plan. Nu avem voie să intervenim în planul lui Dumnezeu. Criminalul devine „criminal sfânt”. Cumva în afara justiției. Un sacru. Un homo sacer.

Ceea ce îmi amintește de David. Ceea ce îmi amintește de Hitler. Ceea ce îmi amintește de Trump. De criminali legendari și sfinți.

David, personaj biblic, fapte condamnabile. În ciuda lor, e pe placul lui Dumnezeu. Dumnezeu are un plan cu el.

Învățătura din David: un condamnat – în ciuda faptelor – se poate întâmpla să fie pe placul Domnului. Ba cu cât mai grave și / sau multe faptele, cu atât mai mult nu se poate pur și simplu să fi scăpat condamnatul intervenției divine, ci cel mai probabil e sub protecție divină. Pe placul Domnului, în planul Domnului.

Așa ajunge un Hitler care scapă de tentative de asasinat să tragă concluzia că nu există altă explicație decât a Providenței care-i ține pumnii.

Tot așa ajunge imaculat mânjitul de Trump. Că doar nu poate cineva să scape cu atâtea parșivenii decât prin mită divină. Adaugă că scapă unui asasinat și bineînțeles e cu binecuvântare orice genocid împărtășește domnia lui.

De altfel tot de asta și adventiștii noștri salivează la poveștile aventuroase împărtășite cu falsă umilință de „foști penitenciari”. Condamnați sfinți traficați printre amvoane.

Este scris: omul nu trăiește numai cu pâine ci mai ales cu legende. Cu adevărat legenda, opiumul poporului.

Imacularea răzbunării

„Sărutul dulce al răzbunării”. Titlul unui film d’odinioară bun și pentru tema torturii din „Discipline and Punish” de Foucault.

Pedeapsa cu moartea, forma de tortură „mai civilizată”, e dintre subiectele care încă frământă intens conștiința.

De exemplu, imaginat într-o situație în care să-mi fie abuzați copiii, imaginez că aș tortura agresorul păstrând cât mai departe sărutul, ajuns dulce pentru agresor, al morții. Simultan, realizez că nu mă mulțumește nici conștiența gândului că tortura cu cât mai intensă, cu atât te apropie de poziția abuzatorului mai mare.

Deci unde-i limita? Care-i definiția răzbunării juste? Câtă tortură pentru răzbunarea echitabilă? Socrate, ce este justiția?

Din „ochi pentru ochi” zici că picură? Vin împuțit! Ochi n-a văzut doi ochi la fel.

Orice răspuns e pierdere de timp pentru că e în bătaia vremii, dar ce putem altceva decât să vremuim vreme cu discurs și reflecție.

Când te gândești la răzbunare, cred că în primul rând ce vine în minte e „acțiune, implicare”. Pentru că inacțiunea, să nu faci nimic atunci când e justificată prezența răzbunării, înseamnă că ești indiferent justiției și dreptății. În ultimă instanță te-ar face indiferent adevărului. Când se cere răzbunare iar tu nu faci nimic, negi nevoia de justiție, dreptate și adevăr.

Răzbunarea e acțiune, atitudine, implicare, potență, prezență, ordine. Sună a atribute ale masculinității nu?

A nu fi mișcat de ceva atât de intens ca sentimentul de răzbunare, ce poate însemna decât a fi inert, că nu ești viu, nu trăiești, nu există prezență în tine. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă că de fapt singura prezență e cea a impotenței, sterilității, sterpei. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă absență, lipsă, pierdere, castrare, feminizare. Nihilism. Invocarea haosului și dezordinii – ar zice fiul risipitor de Peterson.

Nu degeaba retorica din mediul conservator e că ar trebui reintrodusă tortura și spectacolul execuțiilor publice. Poate, poate, reaprindem setea de răzbunare și dăm iarăși viață orânduirii patriarhale.

În plus, aș semnala conservatorilor că dacă argumentul împotriva avortului este că „din moment ce nu putem stabili o limită, să mergem pe varianta mai sigură și să nu permitem avortul din respect pentru viață”, atunci să aplicăm același raționament și în privința torturii și pedepsei capitale: din moment ce nu știm doza și limita pentru răzbunarea echitabilă, să mergem pe varianta mai sigură și să renunțăm la pedeapsa capitală din același respect pentru viață. Pedeapsa capitală e și ea un avort. Din ăla printre cele mai oribile: de după naștere.

Și cum deja dau târcoale religiei, vedem că Dumnezeu e răzbunător pentru că răzbunarea e actul care demonstrează că nu e indiferent injustiției și nedreptății. Răzbunarea lui Dumnezeu demonstrează că Dumnezeu există, simte, trăiește, e mișcat, îi pasă.

Nu degeaba Biblia, Vechiul Testament, Yahweh dă bătăi de cap teologilor și apologeților. Oricât ar dori ca răzbunarea, genocidul și tortura să nu fie din caracterul lui Dumnezeu ci din exclusivitățile diavolului, socoteala mereu nu iese pentru că răzbunarea, pedeapsa, tortura, genocidul e tocmai parte din actul care arată că-ți pasă de dreptate. Că nu ești indiferent la ne-dreptate. Când Dumnezeu este răzbunător, vede, intervine, îi pasă.

Să zicem deci că-l scoatem pe Dumnezeu basma curată și imaculăm excesele vechiului testament. Cu argumentul că dacă Dumnezeu nu era răzbunător, l-ar face nepăsător și dezinteresat.

În ciuda acestei mutări, Dumnezeu insistă pătat. Pentru că Dumnezeu în zilele noastre nu mai este răzbunător. Acum e departe, mut, nepăsător și indolent. Dumnezeu, pe șustache, la un moment dat a renunțat la manifestare, intervenție, acțiune și răzbunare, s-a feminizat și iacătă acum mângâie mâța-n cer ca o adevărată divă cat-lady ce este.

Imacularea rămâne grea. Dumnezeu însărcinat. Dar decizia e a fiilor răzbunători care stau la ușă și bat.

Simulare în simulare. Referință la referință

Sumarizez ipoteza că trăim într-o simulare (simulation hypothesis):
Dacă omenirea ajunge vreodată capabilă de simularea universului atunci și în simulare trebuie să se întâmple simularea simulării. Prin urmare se formează o regresie infinită și asta face ca probabilitatea ca noi să fim inițiatorii lanțului de simulări (originea) să tindă către 0. Originea este una, simulările infinite. Matematica spune că e mai probabil să te afli pe spectrul lanțului infinit decât să fii unica origine. Astfel cel mai probabil suntem într-o simulare.

Sunt varii obiecții printre care faptul că putem imagina alte ipoteze care urmează aceeași formă. De exemplu: dacă oamenii ajung vreodată capabili de inteligență artificială generală (AGI), atunci probabilitatea ca noi să fim primii care fac asta tinde către 0. Deci cel mai probabil, AGI deja există.

De ce probabilitatea ca noi să fim primii tinde către 0? Pentru că împrumut din argumentul probabilității mari a vieții în univers:
Cu universul atât de vast, sisteme solare similare atât de multe, planete similare numeroase etc, etc, e imposibil ca noi să fim singura viață inteligentă. Asta în ce privește universul „prezent” (se încurcă deja limba-n gură vorbind de „prezent” și univers). Universul prezent adică vastitatea „spațiului curent” al universului.
Adaugă la vastitatea „spațiului curent” și vastitatea timpului – sau mă rog – tot spațiului dar de pe coordonata suplimentară.

Deci în vastitatea asta de probabilitate spunem că unicitatea vieții inteligente tinde către 0. Adică aproape sigur viața inteligentă mai există / a mai existat.
De aici următoarea mutare: dacă viața inteligentă este foarte probabilă, atunci AGI să fie deja creat devine foarte probabil. În altă parte / în alt timp.
Asta pentru că alcătuim același „spectru care tinde spre infinit” raportat la „unicitate”. Formula unu pe infinit care tinde către 0.

Pesemne AGI, superinteligența, poate plutește deja deasupra apelor. Poate AGI a ajutat la creația / re-creația omului. Asta în urma AGI-ului creat de „alți noi” din alt spațiu / timp / multivers.

În fine, ce vreau să spun?

• sunt consecințe care vin odată cu perspectiva probabilității mari a vieții inteligente în univers.
• pur științifico-logico-filozofico-matematic există unicorni.
• referința către sine is a bitch. AGI pe care acum îl creăm poate deja există, creat de alți noi de departe / în trecut, AGI care de exemplu poate a ajuns să ne re-creeze pentru că noi din trecut am dispărut. Noi cei re-creați care re-creăm AGI care ne re-crează.

Clar ca vorba lui fii-mea: „poate că nu”.

Altă tangentă: în condițiile în care universul nu poate fi simulat pentru că ar necesita cel puțin energia întregului univers, să zicem că trișăm pe undeva și generăm o simulare care e „aproape universul” nu „tot universul” – ca să fentăm conservarea energiei. Simularea următoare la rându-i va trișa și va crea o simulare de rezoluție mai mică, etc.
Ce ar însemna acest trișat? Care-i limita până la care s-ar putea trișa? E legea conservării energiei vreo lege peste toate simulările? Unde e asta? De ce?
Uite cum ne tot tragem legi „din afară”. Din matematică fără empiric. Teoretic fără practic. Metafizică (filozofie și matematică) fără fizică.
Și invers. Autoritatea din afară, obiectivă, ideală. Imaginară. Imaginar rău dar bun. Bun dar rău.