Cum se moare

Billy Graham povesteste intr-una din predicile lui despre o tanara care, pe patul de moarte, a adresat mamei intrebarea finala: “Mama, m-ai invata cum sa trag provocator din tigara si cum sa fac sex fara sa raman gravida, dar nu m-ai invata sa mor. Invata-ma repede, caci am putin timp…”

Povestirea lui Graham contine doua mesaje printre randuri. Primul: intre hedonismul distructiv si religie nu exista o zona de viata implinita fara excese. Al doilea: chiar daca oamenii fara Dumnezeu ar sti sa traiasca (premisa exclusa de fapt in propozitia anterioara), numai cei religiosi “stiu sa moara”, si cine rade la urma rade mai bine.

Este argumentul la care orice pastor sau preot va recurge in ultima instanta. Religiile lumii concureaza in felul agentiilor de asigurare. Fiecare pretinde ca iti ofera o polita care te face sa dormi mai linistit la gandul mortii. Nu degeaba pariul Pascalian si politele de asigurare au la baza aceiasi matematica a probabilitatilor descoperita de marele janseist.

Doua evenimente recente ma ispitesc sa re-pun in discutie acest model: moartea bebelusilor de la maternitatea din Giulesti si moartea in proces a lui Christopher Hitchens.

Plecand de la premisa ca Christopher Hitchens nu este cunoscut corifeilor nostri decat ca un sceptic zelot, autor al cartii “God is not so Great” si cruciat al ateismului in Bible Belt, ma astept la cateva predici pe tema “dar ce veti face la urma”.

In ce ma priveste, am cunoscut un alt Hitchens si imi pare rau dupa el. Imi pare rau dupa jurnalistul curajos care a vizitat fiecare zona primejdioasa a planetei, activistul “gata sa stea pentru dreptate si adevar chiar daca s-ar narui cerurile” (asta este Ellen G. White), analistul care te surprinde prin claritatea gandirii, criticul de carte ce te facea sa savurezi frumuseatea ascunsa a autorilor anglo-saxoni, Hitch cel cu accent si sarcasm briton la talk-show-uri controversiale. Si nu in ultima instanta, imi pare rau dupa cineva care a fost o provocare necesara pentru certitudinile ieftine ale crestinismului de mucava.

Si asta ma duce cu gandul la moartea bebelusilor. Cum sa murim ca sa ajungem in cer este tema de actualitate si ocazie de confruntari teologice in media. Parintii se taresc tremurand la picioarele unei divinitati care trimite in iad copiii fara sa le dea macar o sansa. Preotii continua sa se declare fara rusine reprezentantii unui trinitati care te duce cu gandul la trioul Eichman-Mengele-Himler. Natiunea le va plati mai departe salariile din saracie sau furt, mandra de credinta stramoseasca care declara ca Dumnezeu este un piroman sadic. Se exploreaza versiuni alternative. Catolicii au limbo. Evanghelicii te pun pe asigurarea parintilor, dar adevarul este ca asigurarea (harul) in ortodoxie costa mai ieftin, si apoi cei mai multi au norocul sa-si boteze copiii inainte sa arda maternitatea. Cumpararea unei polite de asigurare implica cantarirea riscului si a costului laolalta.

Ceea ce te dezgusta la acesti oameni religiosi este interesul obsesiv pentru acel musuroi de lanturi peptidice si ganduri egocentrice care este viata lor. Cum sa lasi in urma ta o lume mai buna, nu intra in preocuparile lor. Ei vor sa traiasca vesnic, chiar daca vor fi vecini cu iadul in care vor arde copiii lor. Si niciodata nu le va trece prin minte sa arunce harpa in foc si sa se alature in semn de protest copiilor condamnati pe nedrept.

Saptamana aceasta Christopher Hitchens a aratat crestinilor cum se moare. Cancerosul terminat de chemo a reintrat in lupta ideilor. Tema este moschea Cordoba care este proiectata sa fie construita langa punctul zero. Este Hitchens ”at his best”. Merita sa cititi articolul pentru valoarea lui. Dar mai important, jurnalistul muribund ne da exemplu de uitare de sine in fata mortii. Un stangist cu radacini marxist-trotskyste, Hitchens nu s-a ferit niciodata sa-si alieneze colegii atacand mentalitatea de leftard si corectitudinea politica, indiferent daca era vorba de revendicari rasiale gratuite sau, mai ales, problema Islamului. A fost totdeauna convins ca agresivitatea islamica combinata cu naivitatea liberala vor ruina libertatile vestului. A fost un cruciat pentru salvarea mostenirii iluministe de asaltul lui Mohamed si pare hotarat sa moara cu sabia in mana.

Multumim pentru lectie Hitch. Sa adormi usor, fara cosmare cu flacari si strigate de copii nebotezati. Noapte buna si… cine stie…

Filmul Creation

“Domnule Darwin, l-ati omorat pe Dumnezeu” – declara cu entuziasm un T. J Huxley care nu este decat caricatura deliberata a naturalistului cu acelasi nume. Darwin baguie ceva despre importanta credintei ca liant social. Urmatoarea scena il arata vomitand in laboratorul sau.

Mesajul este clar de la inceput: Darwin nu este Richard Dawkins. Nici Emma, sotia si verisoara lui, nu este fundamentalistul arhetipal, desi filmul ne lasa un timp credem asa. Emma poarta coc si canta la pian (suna familiar?), il respecta pe pastor ca “medic de suflete”, se roaga pentru sotul ei, crede ca micuta defuncta Anne a devenit inger. Dar Emma are o calitate care face posibila reconcilierea ei cu Charles: Emma refuza sa fie Dumnezeu pentru sotul ei. Asa cum Charles nu se entuziasmeaza la gandul de a fi cel care il detroneaza pe Dumnezeu.

Cel care incearca sa fie Dumnezeu in film este pastorul. In estetica filmului, pastorul este replica religioasa a lui Huxley. Daca “buldogul lui Darwin” vrea sa rastoarne tronul lui Dumnezeu, pastorul vrea sa il ocupe. De aici dublul conflict in film. Conflictul dintre Charles si Emma se rezolva atunci cand reductionismul stiintific si bigotismul victorian sunt depasite intr-o noua viziune a creatiunii. De unde numele filmului: Creation.

Conflictul dintre Darwin si pastor se incheie intr-o ruptura definitiva, nu pentru ca gandesc diferit, ci pentru ca Charles intelege ca pastorul a ales sa joace rolul lui Dumnezeu cand a pedepsit-o corporal pe Anne (in genunchi pe sare) deoarece Anne l-a contrazis cu privire  la “adevarul biblic despre dinozauri”. “Sa-i spun domnului Wallace sa nu vina in Anglia pentru ca s-ar putea sa fie pedepsit in genunchi pe sare?” Ideea este ca exista doua conflicte intre stiinta si religie. Unul mediat de iubire, respect si cautarea sincera a adevarului. Celalalt este generat de ura si intoleranta de ambele parti.

Interesanta este ideea centrala a filmului: Creation. Darwin este prizioner intr-un univers brutal in care lupta pentru supravietuire si moartea sunt singurul dumnezeu accesibil mintii. Emma este prizionera unui univers religios si se inchina unui dumnezeu la fel de brutal si insensibil, care interzice intrebarile. Dupa moartea lui Anne “ea se refugiaza in religie, eu in stiinta” marturiseste Charles cu durere. Emma o imagineaza pe Anne cu harpa si aripioare. Charles o vede toturata intr-un iad care nu este altceva decat propriul sau univers in care Anne plateste pretul consanguinitatii si al supravietuirii celui mai tare. Adevarata splendoare a Genezei este ascunsa insa de ochii lui Emma si Charles.

Ca sa descopere Creatiunea, Charles trebuie sa se intoarca in amintiri si sa priveasca propria lui teorie prin ochii lui Anne. Anne care, in timp ce Emma citea copiilor din echivalentul briton al lui Arthur Maxwell “Povestiri pentru Copii”, prefera biroul tatalui ei si aventurile de pe Beagle. Anne este prima careia Darwin dezvaluie principiul selectiei naturale, dar spre deosebire de tatal ei, imbratiseaza cu fascinatie universul darwinian. “Spune-mi istoria fetitei de urangutan”. “Este trista” “Spune-o. Povestirle triste ma fac sa plang, si mie imi place sa plang. “Vulpea trebuie sa prinda iepurele pentru ca puii ei sa aiba ce manca”- explica Anne surioarei ei socate de o scena de predatie pe viu. Chiar si in clipa mortii Anne este interesata de felul in care a murit urangutanul Jenny.

Darwin si Emma descopera Creatiunea numai atunci cand imbratiseaza viata dupa exemplul fetitei lor moarte. Momentul este pregatit subtil. Charles povesteste lui Anne despre copiii patagonezi pe care comandantul FritzRoy i-a educat sa fie misionari. Ajunsi in Patagonia, copii arunca hainele si incep sa alerge goi pe plaja, spre amuzamentul lui Charles si dezamagirea lui FritzRoy. Cand Anne isi scoate rochia si incepe sa alerge pe plaja, Charles este amuzat iar Emma este nemultumita (ca FritzRoy), dar accepta. Gestul o va costa pe micuta Anne viata.

Mantuirea celor doi parinti vine atunci cand Charles explica lui Emma ca Anne a fost de fapt victima consanguinitatii, si ca el este adevaratul vinovat intrucat stia ca nu trebuie sa faca copii cu verisoara lui. “Daca ar fi sa o iau de la capat, m-as casatori tot cu tine si as face copii” raspunde Emma. Urmeaza momentul Creation. Charles si Emma imbratiseaza viata cu entuziasmul lui Anne.

Filmul este plin de cosmaruri si certuri domestice in camasi de noapte victoriene. Dar in momentul de apoteoza care urmeaza impacarii cu creatiunea, Emma face ceea ce regina Victoria si Ellen White spun ca nu trebuie sa faca o femeie in prezenta sotului. Dantelutele dispar si intelegem ca Charles si Emma sunt Adam si Eva descoperind Creatiunea.

Charles se impaca cu Anne cea din mintea lui atunci cand re-descopera Creatiunea cu ochii ei. “Exista grandoare in aceasta viziune a vietii…” se aude vocea lectorului citand ultimul paragraf din Originea Speciilor. Emma musca din fructul oprit si citeste Originea cu mintea deschisa. Charles lasase decizia publicarii sa fie optiunea ei. “Dumnezeu sa ne ierte pe amandoi” va spune ea fascinata inca de gustul fructului oprit al stiintei, desi filmul ne lasa sa credem pentru cateva secunde ca a aruncat cartea in foc.

Pentru cineva care nu cunoaste viata si opera lui Darwin filmul este prea incarcat de subtilitati. De exemplu, experientele paralele cu reflexele puiului de urangutan si ale lui Anne (o tema care revine obsesiv) sunt o aluzie clara la “Emotiile la Animale” si “Originea Omului” dar par un non sequitur la prima vedere. Filmul este insa plin de invatatura pentru o biserica ramasa inca acolo unde se afla parohul lui Darwin la jumatatea secolului XIX. Si mesajul este clar: conflictul intre stiinta si religie trebuie tratat ca un conflict in familie si trebuie depasit intr-o noua viziune a creatiunii, o viziune in iubire si adevar. Emma si Charles se mantuiesc dar numai dupa ce atat reductionistul Huxley cat si bigotul pastor ies din cadru. Sa pretindem ca orice asemanare cu profesori-impostori  este intamplatoare.