Biblia ca sistem self-regulating

Am citit un capitol interesant dintr-o carte de economie. Pricing and communication networks. Capitolul analizeaza diferite strategii de a rezolva problema congestiilor(aglomerarilor) si de a asigura calitatea serviciilor in retelele de comunicatii. Un exemplu este utilizarea pretului ca factor regulator pentru a amana nevoia repetata(la intervale mici de timp) de modernizare sau inlocuirea a hardware-ului si tehnologiilor(care este foarte costisitoare).

Este analizat in mod interesant exemplul unei companii de internet-cafe-uri (easyInternetCafe) destul de populara in Europa. Ca solutie pentru aglomerarile din orele de varf si in acelasi timp pt a asigura calitatea serviciilor, aceasta companie a adoptat urmatoarea strategie: are un plan fix de tarifare – 3 euro dar in schimb, timpul clientului va fi alocat in functie de perioada din zi si numarul de statii ocupate. In orele de varf timpul variaza de la 30 minute la 90. In perioada medie variaza de la 90 la 200 minute, iar in perioadele cu cererea cea mai scazuta, timpul pentru aceiasi 3 euro poate ajunge pana la 500 minute. Astfel in perioadele de varf se reduc congestiile pentru ca vor fi dispusi sa plateasca utilizatorii cu nevoi mai urgente si cu un grad mare de importanta, cei care „risipesc” resursele cu simple nevoi de browsing isi vor amana placerile pentru timpul din afara orelor de varf, iar numarul de ore mare pentru perioadele „moarte” vor atrage mai multi clientii in aceste perioade.
Acest mecanism se spune ca este self-regulating. Se auto-regleaza.

Mi-a ramas in minte ideea de self-regulating si ma gandeam daca nu cumva si religia, crestinismul in special, intr-o oarecare masura are conturul un sistem self-regulating. Oare nu cumva partea care a avut de-a face cu self-regulating-ul i-a asigurat partea buna si i-a pastrat supravietuirea si relevanta? Probabil ca asta ar explica fenomenul prin care, asa cu bune si cu rele, intr-o oarecare masura poti scoate totdeauna cate ceva din crestinism care aplicat „cu cap” da rezultate bune.

La ce ma refer mai exact: crestinismul e construit pe doua principii care sunt antagonice oarecum dar care determina sa se regleze unul pe altul: iubirea fata de aproapele si iubirea fata de Dumnezeu. Pastrand literalismul, bigotismul si mostenirea traditiei nu ai cum sa iesi din limitele antagonismului. Pastrand termenii religiosi, aproapele este pus in opozitie cu Dumnezeu si este speculata existenta situatiilor cand ai de ales intre Dumnezeu si aproapele.

Parasind termenii religiosi putem identifica un contur de sistem self-regulating in spatele acestui antagonism. Dincolo de termenii religiosi, aceasta situatie de a hotari intre aproapele si Dumnezeu nu exista. Dumnezeu este aproapele(intre noi fie vorba pana si biblia afirma asta); cand ati facut aceste lucruri unora dintre acesti micuti ai mei, mie mi le-ati facut. Nu exista bine pe care sa-l doresti sa-l faci aproapelui si Dumnezeu sa nu-ti permita sa-l faci. Nu exista manifest de iubire adevarata caruia Dumnezeu sa-i spuna ca-i prea mult(de ex: sa nu-ti iubesti sotia mai mult decat pe Dumnezeu); ci dimpotriva..problema noastra parca era ca nu iubim destul.

Unde este sistemul self-regulating in toata povestea asta? Iubirea de aproapele tine in frau iubirea de dumnezeu, iar iubirea de dumnezeu tine in frau iubirea de aproapele. Daca depasim sensul termenilor religiosi, iubirea fata de aproapele va insemna provocarea la reciprocitate si de-a cauta binele in toate lucrurile. Iubirea de Dumnezeu va insemna s-o faci cu cap; pastrandu-ti obiectivitatea, integritatea, privind adanc in interiorul tau si scotandu-ti la iveala motivatiile care trebuie sa fie curate, sa nu fie intimidate, de santaj, frica, de sistem sau conducator, de Dumnezeu care vede, de avantaje, coruptie, onoruri, promisiuni, viata vesnica :p.

– Iubirea de Dumnezeu doreste sa asigure de exemplu ca iubindu-ti copilul nu-l vei creste un baiat de bani gata, ci il vei creste cu cap. Iubirea de aproapele doreste sa asigure ca-l vei iubi neconditionat de penitenta sa religioasa si ca vei fi multumit de el sa ajunga om integru, de caracter, pe picioarele lui si cu capul pe umeri.
– Iubirea de Dumnezeu doreste sa te indrepte in a cauta binele in toate lucrurile; dar iubirea de aproapele se asigura ca nu te vei pune pe genunchi sau ii vei da si copiii cand un rau-facator vrea sa-ti abuzeze sotia ci ii vei masura sira spinarii.
– Iubirea de Dumnezeu asigura ca vei contribui la promovarea si sustinerea ordinii sociale, dar iubirea fata de aproapele asigura ca vei minti ca sa salvezi viata evreului din dulap.
– Iubirea de Dumnezeu asigura ca tu trebuie sa fii tu si ca nu trebuie sa-ti dai mintea pe mana nimanui; iubirea de aproapele asigura ca n-ai s-o dai nici macar pe mana lui Dumnezeu.
– Iubirea de Dumnezeu asigura ca tu vei numi binele bine si raul rau; iubirea de oameni, asigura ca vei face asta chiar si cand vine vorba de Dumnezeu.
– Iubirea de Dumnezeu provoaca la intentii curate si bune fata de aproapele, iubirea fata de aproapele te impiedica sa-l toci pana-l iei cu forta la cer.

Prin urmare, biblia cred ca a construit un gen de sistem self-regulating care da putere de exprimare atat fortelor bune din interiorul omului cat si celor, care zicem noi, sunt absolut rele si nu pot contribui niciodata la ceva bun, antrenand-le si pe unele si pe celelalte catre o stare de echilibru care poate produce iubirea sanatoasa si adevarata. Acest sistem a reusit de-a lungul timpului sa tina biblia pe o linie de echilibru, sa-i pastreze relevanta si sa aiba mereu cate ceva de oferit.

Nu consider ideea bibliei ca sistem self-regulating o intarire a divinitatii bibliei sau vreo recunoasterea a misticismului ei, dar recunosc faptul ca exista idei filozofice, implicit si teologice (in interiorul si in afara bibliei) care dau rezultate bune desi cei care le-au lansat sau promovat nu au facut-o neaparat convinsi de puterea sau analiza din spatele ideilor.
Noi avem posibilitatea de-a analiza lucrurile si de-a prelua ce este bun. E de apreciat faptul ca secularismul nu are resentimente chiar atat de adanci fata de religie incat sa devina rauvoitor si sa nu ia aminte la provocarile bune pe care religia i le lanseaza. Ma bucur ca civilizatia pe ansamblu ia aminte la umanismul religiei si imi doresc sa continue pe acest drum pentru ca pare un ingredient obligatoriu pentru viitor.

Acesta nu este un editorial

Am decis sa amin ce aveam de gind sa scriu saptamina aceasta in favoarea unor simple citate relevante pentru o discutie recenta. Sint astfel de cel putin doua ori nedrept. In primul rind pentru ca respectiva discutie nu intereseaza probabil prea multa lume. Si, in al doilea, pentru ca am preluat fragmentele in originalul englezesc. Nadajduiesc ca-mi veti trece cu vederea eventuala vexatiune.

Autorul rindurilor de mai jos este J. Craig Wheeler, astrofizician american. Cartea se numeste Cosmic Catastrophes. Si-a avut prima editie in 2000. A doua editie, din care citez, e din 2007, din timpul mandatului autorului ca presedinte al American Astronomical Society.

„The singularity of Einstein’s theory cannot exist. Something else must happen to space and time ‘‘there.’’ In the absence of the full development of quantum gravity, physicists are left to grope. When physicists grope, startling ideas emerge.

We know the scale on which Einstein’s theory must break down, even if we do not fully understand what must replace it. This scale can be estimated from the simple idea of asking about the conditions where quantum uncertainty must be as important as the
space–time curvature of gravity. The fundamental constants of quantum gravity are the strength of gravity as measured by Newton’s constant from the world of the large, the degree of quantum uncertainty as measured by Planck’s constant from the world of the small, and Nature’s speed limit, the speed of light from the world of the very fast. With values for these constants of Nature in some set of units, English or metric, it does not matter, one can estimate the scale where Einstein’s theory, and ordinary quantum theory, fail. This scale, of length, time, density, is called the Planck scale. Newton’s constant has units of length cubed, time squared, and the inverse of mass. Planck’s constant has units of mass, length squared, and the inverse of time. The speed of light has units of length over time. There is only one way we can combine these three fundamental constants with their individual units to produce a quantity of only length, only one other way to produce a time, and only a single third way to produce a mass. This exercise is a simple one of sorting out units, but it has profound implications because the building blocks are the fundamental constants that tell us how space curves, the degree of quantum uncertainty, and how fast things can move. Their combination implicitly tells us where space gets so curved that a quantum wave cannot exist and simultaneously where quantum uncertainty is so large that speaking of a given curvature makes no sense. We learn the conditions where the two great theories of twentieth-century physics butt heads and contradict one another, the conditions that call for a new theory of physics.

The resulting value of the length, the Planck length, is about 10^(-33) centimeters. This is an incredibly small value, much smaller than the size of a proton, but it is not zero! This is roughly how large the singularity must be. At this level, space and time break down into something else, and Einstein’s prediction of a singularity goes awry. The corresponding Planck time is about 10^(-43) seconds. This is again an incredibly short time, but not zero. Time as we know it probably does not exist at shorter intervals, so that asking what happened when the Universe was younger than 10^(-43) seconds or before the big bang may not make sense, at least not in the traditional way. The Planck mass is about 10^(-5) grams. This is a small number, but not incredibly small. It is vastly bigger than any elementary particle we know. One can also work out the Planck density, the Planck mass divided by the cube of the Planck length. The answer is about 10^93 grams per cubic centimeter. This is a gigantic density, but it is not infinite. In some average way, this must be the density of a singularity, the density from which our Universe expanded in the big bang, the density to which all is compressed in the centers of black holes.”

Nu ezitati sa cititi cartea profesorului Wheeler in intregime. Poate va vor contraria fraze precum: „When a black hole forms, all the matter is crushed into the singularity. The mass of the star is no longer represented by an area but by a point.” Sau: „The singularity is a region of mystery, where our present laws of physics break down.” Si, din nou: „For a black hole, all the mass that creates the gravity is literally at this point in the center, at the singularity.” Nu-i nimic.

Bebelocrestinismul

Oxigenul tinde sa fie pe aici, printre ample fresce istorico-ideologice si subtile divagatii filozofico-teologice, destul de rarefiat. Ca sa fiu pretios pina la capat, am putea spune ca trebuie sa escaladezi virful O2, de ametitoare, aiuritoare altitudine, echipat obligatoriu cu butelii de oxigen (unde mai pui ca, uneori, butelia e buna si asa, in scopul ceva mai prozaic al evitarii intoxicarii cu unele fumuri). Ce vreau sa spun e ca ar merita sa luam situatiunea si mai ingust, mai la firu’ ierbii.

Deci. La ce bun religia? Ca sa deleg responsabilitati morale altora, vii sau morti, pamintesti sau extraterestri? Sa ramin toata viata cu degetul in gura, intr-o nesfirsita toropeala la sinul parintesc? Sa-mi anesteziez durerile si dorurile cu iluzii facile? Religia, asa cum o cunoastem inca, este in mod inevitabil un instrument de infantilizare. Da, impulsuri sanatoase, cu imprevizibile, aventuroase consecinte. Dar, dupa supt, trebuie sa vina si ziua infiptului danturii in hrana tare.

Oasele pot creste, muschii se pot intari, fata se poate rida. Astea nu sint semnele decisive ale maturitatii. La ce-mi foloseste ca pot mesteca pe cont propriu daca crestinismul, de exemplu, inca ma invata ca trebuie sa alerg pentru orice la Tatal? Consecintele infantilismului promovat religios se vad la tot pasul. Cea mai importanta si dureroasa este uriasa discrepanta dintre logoreea de la amvoane si omul neomenos care se ascunde in dosul ei.

Se mira Serto ca pun toporul la radacina? Pai ce-ti mai ramine de facut cind ditamai copacul e putred? Ce regrete sa am cind las in urma oameni pe care ii admiram de la distanta in copilarie, dar care se dovedesc la o privire de aproape niste mojici, niste lasi? Sa ma impresioneze faptul ca deverseaza pe toate canalele aceleasi vorbe goale ca acum decenii? Nu dau doi bani pe consecventa in esec – asta nu e decit prostie.

Daca pot vorbi astazi despre o experienta transformatoare in viata mea, nu o pot citusi de putin pune pe seama religiei. De ce sa car dupa mine o uriasa, dezgustatoare, ucigatoare tumora? Rezectie totala! Asa cum scriam si altadata, exista Dumnezeu – sint oamenii care cresc pina la frumusetea deplina a umanitatii. Si exista draci – sint oameni care mint si se mint cu indirjire. Restul nu ne priveste, chiar daca s-ar putea dovedi mai mult decit o fictiune.

Crestinismul n-a invatat nimic de la Hristos: salvarea omului sta in moartea lui Dumnezeu, o moarte necesara, pe care n-o avem a regreta (n-am omorit noi pe nimeni, Dumnezeu tine mortis sa moara). Iar invierea lui Dumnezeu nu este altceva decit viata deplin asumata a omului. Ne-am nascut din nou ca sa putem spune adio bisericii mama, sa-l bucuram pe Tata zburind pe cont propriu.

Batalia pentru flanelograf

Atunci cand doua milenii de cautare dupa adevar sunt definitiv incheiate in 28 de propozitii, Arabia lui Pavel si chilia lui Luther pot fi inlocuite cu “Speranta TV” sau “Sex & the City”.

Materialismul superficial si dogmatismul idiot sunt doua fete ale aceleasi monede. Martin Heidegger, ultimul mare ganditor al modernitatii, le-a identificat pe amandoua cu incatusarea fiintei in ontic si fuga de onto-logic intr-o existenta neautentica.

Nu ca m-asi astepta ca asemenea intortocheri filosofice sa se afle pe lista de lecturi a pastorului care stapaneste tot adevarul pentru veacul de acum si cel viitor intr-o teologie de flanelograf. Mai ales cand biserica careia se adreseaza se aseamana tot mai mult cu un cargo cult in care John Frum este inlocuit cu Isus:

„‘E look like you. ‘E got white face. ‘E tall man. ‘E live ‘long South America – … Orion.”

Avantajul pastorului este victoria formulei asupra gandirii individuale. Formula odata stapanita, pastorul are libertatea sa se dedice unei vieti materialiste, sa fie shmeker, sa faca politica de biserica. Totul este ingaduit celui care il are pe Dumnezeu pe iPod si prieteni barosani pe Face Book.

Ramane o singura teama – „pacatul care duce la moarte” – nu moartea celui care il comite – moartea flanelografului – crima de a continua cautarea si interogarea dupa adevar care il aseaza pe Socrate intre apostoli si pe Pavel intre filosofi. Teama ca nu cumva iesind biserica din epoca bronzului sa gaseasca strazile de aur mai putin interesante. Teama ca nu cumva intrand biserica in veacul democratiei sa gaseasca tronul mai putin natural si coroanele prea incomode. Teama ca le-a fost lasata casa pustie acum doua milenii cand Isus a iesit ultima data din templu si un credincios va privii odata dincolo de perdea si va vedea piatra.

Aceasta teama tulbura confortul teologului de flanelograf si al pastorului de cargo-cult. Oare cu ce si-o fi ocupat timpul robul necredincios dupa ingroparea talantului? Printre altele, probabil si cu monoitorizarea riscului la care colegii sai au expus averea stapanului prin speculatii bancare.