Obscurantismul lui Iacob Coman a fost incurajat de cei care se plang de schisma lui

Am auzit prima data despre Iacob Coman de la un seminarist care a vizitat Atlanta si care mi-a împărtășit entuziasmul pentru mentorul sau apeland la doua exemple.

Primul este fraza fara sens ca: Dumnezeu nu vorbește într-un anumit context, ci tot ce spune el (în Biblie) este valabil în orice context.

Al doilea exemplu se referă la reacția lui Coman la teza de seminar a unui student, povestita cu aceeași admirație. Profesorul, spunea el, cu spatele spre clasa, și-ar fi desfăcut cureaua coborand nădragii pana la limita “decentă” și ar fi spus ceva în genul: asta e răspunsul meu la lucrarea ta.

Primul exemplu spune totul despre teologia lui Iacob Coman. Al doilea spune totul despre narcisismul vulgar care îl defineste, chiar dacă este anecdotic.

Admiratia seminaristului de atunci spune totul despre starea tagmei careia Coman îi ofera acum acelasi spectacol.

Aspectul cel mai semnificativ al conflictului dintre oligarhia bisericii și fiul ratacitor, care a plecat cu vițelul legat de funie, este evitarea argumentului teologic. Argumentele sunt tehnice/birocratice și legale, sau sentimentale. De ce se teme biserica de o gogoserie teologică?

Coman, un produs hibrid și contradictoriu al teologiei ortodoxe si baptiste, nu a fost niciodată de acord cu teologia bisericii care i-a dat pe mana viitorii păstori decât în tendintele iudaizante. Însă cand este vorba despre interpretarea textului biblic, Coman contrazice orice hermeneutica conservatoare și, nu în ultimul rand, se bazează pe o teorie a limbajului pentru analfabeti, bine impanata cu nelipsitele referințe la titluri academice. 

Ofer un singur exemplu. În dialogul cu Cornel Dărvășan, Coman răspunde la o întrebare despre Romani 7, 15.16. 

Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.

Narcisismul patologic și vulgaritatea socanta sunt trăsături care asigura succesul într-o lume unde pornografia și pietatea exploatativa se vand si se cumpara la aceeași taraba.

Romani 7 cuprinde argumentația lui Pavel împotriva Vechiului Legamant. Parte din aceasta este ideea ca omul nu poseda liberul arbitru. Întrebarea i-a fost adresată lui Coman într-un context în care susținea contrariul.

Cum era de așteptat, Coman ignora contextul (argumentația împotriva Vechiului Legamant si argumentul împotriva liberului arbitru) și abordează cele două versete ca și cum ar fi căzut din cer. Mai mult, ignora sintaxa frazei, izoland fiecare sintagma de contextul imediat. “Căci nu ştiu ce fac” s-ar referii la cei care “nu cunosc” (Legea), ignorand cele doua propozitii apozitive care urmeaza: “nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”, care definesc clar sensul expresiei “nu stiu ce fac”.

Mai departe, Coman alege sintagma “dacă fac ce nu vreau” și își provoacă gazda și ucenicul să definească functia propoziției dacă începe cu dacă. Cornel, care, la fel ca maestrul sau, nu isi lasa niciodata doctoratul acasă, răspunde: conditionala. (Noi, cu 8 clase de scoala generala, spunem ca e cauzala). Filosoful și teologul, după ce a consultat filologul, argumentează ca ceea ce Pavel defineste explicit ca o cauză existențială este doar o condiție optativa.

Mi-ar fi fost greu să-mi imaginez un asemenea amestec de prostie și savantlâc, dar cea mai mare surpriza au fost aplauzele.    

Se pare ca, pentru a înțelege Biblia, nu trebuie sa ignori doar partea istorică în metoda gramatical-istorica, acceptată de toate bisericile protestante conservatoare, dar și cea gramaticala. Este o hermeneutică dadaista care îi permite lui Coman sa spună tot ce-i trece prin cap și să pretindă ca este adevăr absolut, independent de context sau contradicții logice.

De ce tace oligarhia bisericii cu privire la teologia lui  Coman? Pentru ca denuntand aspectul ei esențial, dadaismul exegetic/omiletic, s-ar deconspira. În era democratizării informației, pericolul pentru elitele neoliberale, fie ele financiare, politice, sau religioase, este ca oamenii s-ar putea ca într-o buna zi să învețe și cum să folosească informațiile la care au acces. Dadaismul devine o paradigma a discursului public. Oamenii trebuie împiedicati sa așeze lucrurile în context, sa observe contradicții logice, să vadă pădurea dincolo de copaci și textul dincolo de cuvinte emoționale.

Coman este maestru în aceasta stiinta. Sa iei un text biblic sau un crez și să faci ce vrei din el. Sa faci afirmații care se contrazic între ele, sa iti bati joc de credința oamenilor, și nimeni sa nu observe. Pe scurt, sa vinzi gogoși și să pretinzi ca le dai mană cerească. 

O alta intrebare este de ce biserica evita sa vorbească despre narcisismul lui Coman. Vin în minte complimentele ridicole ale lui Laiu despre talentul lui artistic și gustul în îmbrăcăminte. Aici trebuie sa mă întorc la admiratia seminaristului de la care am auzit prima dată despre el. Coman reprezinta noul tip de pastor celebritate aparut în contextul comodizarii și privatizării religiei. Este omul care stapaneste perfect regulile jocului. Orice pastor visează acum sa devină un influencer. Sa bata piata pe podcast. Narcisismul patologic și vulgaritatea socanta sunt trăsături care asigura succesul într-o lume unde pornografia și pietatea exploatativa se vand si se cumpara la aceeași taraba.

 
Coman este produsul bisericii și biserica este produsul secolului. Lumea-i cum este și ca dansa suntem noi. De aici apelurile siropoase gen intoarce-te o fiu pierdut și adu înapoi vițelul cel îngrășat sa il taiem impreuna. Elitele au ignorat ereziile lui Coman pentru ca nu erau erezii ale rațiunii. Coman a adus cu el un puternic curent de obscurantism și pentru asta a fost binevenit. Puțin conta că obscurantismul lui era de import. Focul străin este rău cand luminează, nu cand afuma.

Cum este Dumnezeu?

Un zbor minunat

Pe scurt, asi vrea sa va impartasesc putin din ceea ce cred ca se transforma in una dintre pasiunile mele cele mai iubite. Calaritul. Ceea ce nu se reduce doar la calarit in sine. Sa va explic.

Nu stiu cum functioneaza in alte tari si locuri, dar la scoala la care am inceput sa merg, lucrurile stau cam asa. Inveti cum functioneaza un grajd. Mergi acolo unde este calul si inveti sa il periezi, sa ii cureti copitele, sa ii pui hamul, etc. Apoi, il scoti si il duci in tarc.

Am invatat cum sa ii dau gaz, sa ii pun frana, sa il manui dintr-o parte in alta. Am alergat putin la sfarsit iar apoi am facut o mica plimbare in afara tarcului. Dupa care l-am dus inapoi in grajd, i-am dat jos hamul, l-am periat iar apoi l-am lasat afara intr-un alt tarc langa prietenii lui. Toate astea acompaniata bineinteles (la unele doar deocamdata) de instructoarea mea.

Vor urma plimbarile in padure. Desi visez la un viitor, sper nu prea indepartat, cu plimbari pe malul unei ape 😊

Cand zic ca nu este doar calaritul in sine, ce vreau sa spun este ca tot ce implica acest sport te apropie mai mult de natura in diferite forme. Pe langa faptul ca inveti multe lucruri practice despre ingrijitul si gestionarea calului sau strategiile de calarie, esti in natura acompaniat de un animal superb. Puternic si in acelasi timp tandru. Conectezi cu el si formati o echipa in care dansati impreuna. Devine prietenul tau.

Vestea buna este ca, in afara anumitor exceptii, multi ar putea sa o faca. De ce sa nu incerci? Cum se spune, niciodata nu e prea tarziu! 😊

Noul Isus: de la tragedie la farsa

23%

Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,  vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu,  având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.  

GALLUP ne anunta ca, pentru prima data in istoria Statelor Unite, numarul celor afiliati religios a scazut sub 50%. Mai precis, a scazut la 47%. Totusi, numarul infidelileor nu a crescut nici pe deaparte in acelasi ritm. Cei care spun ca nu apartin de nici o organizatie religioasa, in majoritatea cazurilor, nu se declara nereligiosi. Ce se intampla?

Depărtează-te de oamenii aceştia.

Priviti cu atentie graficul de mai sus. Curba incepe sa coboare in 2000 si intra in cadere libera in 2020. Din 1940 pana in 2000, numarul celor afiliati religios a scazut cu trei procente. Intre 2000 si 2020, o perioada de trei ori mai scurta, pierderea a fost de 23% si pare sa se acccelereze.

Anul 2000 reprezinta victoria dreptei crestine in batalia pentru Casa Alba. Anul 2020 parea sa insemne victoria finala in batalia pentru o Curte Suprema integrista. Intre cele doua, dreapta crestina a castigat batalia pentru neutralizarea proiectului de asistenta medicala universala a lui Obama. Exodul din religia organizata creste proportional cu victoriile dreptei crestine.

Aparitia dreptei crestine a fost motivata de nevoia de rezistenta impotriva fortelor secularismului. Dupa 20 de ani de victorii, dreapta crestina s-a dovediti de 7,666 de ori mai eficienta in distrugerea religiei organizate decat secularismul in 60 de ani. Cine este intelept sa socoteasca numarul fiarei.

In ciuda mozaicului religios de religiii organizate, America are o religie fundamentala, neorganizata, si seculara. Este religia civica. Rolul ei istoric a fost sa contra-balanseze materialismul si darwinismul social, inerente capitalismului american, apeland la austeritate si etica in viata individuala, si la sentimentul comunitar in viata publica. Religia civica a fost sufletul societatii americane, cum observa Alexis de Tocqueville in 1830, liantul republicii, res-publica, lucrurile comune (acum privatizate), si spiritul partidului Republican (a fost).

Orice denominatiune americana isi bazeaza legitimitatea pe religia civica. Cu alte cuvinte, orice forma de crestinism care apostaziaza de la religia civica se sinucide.

Dreapta crestina reprezinta apostazia de la religia civica si, cum remarca pastorul-jurnalist Chris Hedges, abtinerea de a o denunta ca erezie reprezinta cel mai mare esec al crestinismului american postbelic. Totusi, Hedeges nu are dreptate. Vocile crestinilor au vorbit, dar au fost inecate in zgomotul alb de la Fox News si amvonul tip bully pulpit al dreptei crestine. In ultima instanta, crestinii au vorbit cu picioarele, cum dovedeste plecarea celor 23%.

Orice denominatiune americana isi bazeaza legitimitatea pe religia civica. Cu alte cuvinte, orice forma de crestinism care apostaziaza de la religia civica, se sinucide.

Barry Goldwater, cea mai importanta figura a conservatorismului postbelic (nu domnilor, Rush Limbaugh si Tucker Carlson sunt doar bufoni), a avertizat partidul Republican sa nu intre in alianta cu evanghelicii. Politica, spunea el, inseamna dezbatere si compromis, dar omul religios nu face compromis si predica in loc sa dezbata. Rezultatul va fi o stare perpetua de razboi civil care va compromite conservatorismul si va distruge America sub pretextul salvarii ei. Avertismentul a fost ignorat si profetia s-a implinit.

Insa cea mai compromisa este religia. Puterea corupe. Evanghelia devine scam financiar, pastori si evanghelisti zboara in jeturi private, plutesc in yachturi de lux si au, cum spune inteleptul, „bucuria fiilor oamenilor, o multime de femei”, uneori minore, dar nici baietii nu sunt de lepadat. Multimea credula este hranita cu teorii conspirative, miracole, pseudostiinta si superstitie. Turmele sunt lesne de manat la urna de vot dar greu de strunit cand le apuca strechea, cum s-a intamplat pe 6 Ianuarie, sau cum se intampla acum cu miscarea antivax.

Asa ca, cei 23% s-au uitat in jur si au decis sa urmeze sfatul lui Pavel. Nu-i chemati inapoi. Lasati mortii sa-si ingroape mortii.

We Will Remember

Dacă citiți o singură carte anul acesta, asigurați-vă că e A Matter of Death and Life. Love, Loss and What Matters in the End de Irvin D. Yalom și Marilyn Yalom.

When we smell the scent of lavender du Provence,

We will remember her.

When we read an intelligent and well-crafted book,

We will remember her.

When we refer to God in her female form,

We will remember her.

When we women take a seat at the table and speak our minds,

We will remember her.

When we feel reverence for history but feel free to question the patriarchy,

We will remember her.

When we hear the bells of Saint Sulpice,

We will remember her.

When the apricots are in bloom,

We will remember her.

When afternoon tea becomes evening sherry,

We will remember her.

When the prime rib is gnawed to the bone,

We will remember her.

When the grammar police issue a citation,

We will remember her.

When a champagne toast is lifted,

We will remember her.

When we are confused, downcast, uplifted, or joyous,

We will remember her.

As long as we live, she too will live, for she is now a part of us.

We will remember her.

O definiție

(Am găsit undeva, în nor, textul de mai jos, scris acum ani. E de o jenantă barbarie filozofică, dar are farmecul lui. Și, în miez, o interesantă observație lexicologică. Am povestit altundeva cum, atunci cînd mi-am dat seama că sînt ateu, cel mai greu n-a fost să renunț la vreo convingere, ci să întrerup „monologul tembeloid”. Exercițiile spirituale sînt un drog puternic.)

După cum sugerează şi etimologia termenului, scepticismul este un mod de a privi. Scepticismul nu poate ignora faptul că nu cunoaştem nimic din interior – nici măcar pe noi înşine (de unde şi eşecul raţionalismului). A cunoaşte presupune fatalmente distanţa dintre subiect şi obiect, precum şi recursul la intermedierea imaginii (a reprezentării) sau a limbajului (inclusiv a celor abstracte, de pildă logica şi matematica). Metoda ştiinţifică nu este decît o sistematizare a privirii sceptice. Iar victoria definitivă a scepticismului asupra oricărei alte epistemologii este intrarea în vocabularul ştiinţific a „teoriei” – privirea contemplativă, cu acces la esenţe, ba chiar la Dumnezeu, e azi modelul mereu provizoriu şi neapărat falsificabil pe care ştiinţa îl propune pentru a descrie realitatea, inclusiv pe aceea a subiectului cunoscător. Teologia nu e decît antropologie apofatică, iar misticul nu călătoreşte decît în sine. 

Aşa cum folosim şi astăzi limbajul preştiinţific al „apusului de soare”, deplin conştienţi că mişcarea de rotaţie a Pămîntului este cea care face Soarele să „se mişte” pe cer, recurgem încă frecvent la expresii precum „mă doare mîna”, mai puţin conştienţi că mîna care doare e doar reprezentarea corticală a mîinii rănite şi poate durea inclusiv cînd membrul a fost amputat. Trăim cu impresia că sinele e ceva distinct de corp, că identitatea noastră e doar accidental legată de trupul pe care îl „locuim”. Ne percepem organismul ca pe ceva exterior. Sîntem siguri că ne transcendem corporalitatea.

De aici, din modul în care ne situăm mental faţă de noi înşine, se naşte ideea de „spirit” – fantezia minţii care nu depinde de vreun corp. Or, nu am găsit încă software care să existe în afara unui hardware. Dumnezeu e doar prietenul imaginar al minţii înstrăinate de corp – consecinţa firească, deşi deloc obligatorie, a apariţiei inteligenţei. Nu există îngeri, nu există preexistenţă, nu există nimic dincolo de moarte, în afara unei fragile posterităţi.

Toată tevatura religioasă – slujbe, imne, rugăciuni (produse ale raționalismului de sorginte platoniciană) – sînt doar zgomotul cît mai intens care trebuie să acopere tăcerea impenetrabilă a zeului, tăcere care nu ascunde altă taină decît pe aceea că zeul sîntem noi. Vorbind despre Dumnezeu nu vorbim decît despre noi înşine (ceea ce poate fi util, atîta vreme cît nu uităm că stăm doar în faţa oglinzii). Vorbind către Dumnezeu monologăm tembeloid.

Primavara este vremea cea mai buna pentru aerisit scheletii din sifonier

Zilele trecute, în Romania, niște indivizi s-au apucat să aprindă niște focuri de paie; mă refer la antisemitism.

Nu vreau sa discut despre implicațiile politice din spate, este evident că ridicarea unui partid naționalist – AUR, (de nedeclarată, dar ușor de dovedit, extrema dreaptă) nu putea să nu scoată la iveală tema universal favorită a urii față de străini, în mod special, fata de evrei.

Mă interesează un aspect special: antisemitismul creștin de sezon. În țările din vest este săptămâna Paștelui, ortodoxia va sărbători peste o luna. Ce treabă are Pastele creștin cu antisemitismul?

O mică incursiune în istoria creștinismului. Înainte de Conciliul de la Niceea, 325 AD, unii creștini din est sărbătoreau Pastele pe 14 Nisan, după calendarul evreiesc, indiferent în ce zi a săptămânii pica (quartodecimani). Alți creștini, în special în vest, serbau Paștele în prima duminică de după 14 Nisan. În fine, spre sfârșitul secolului II, papa Victor îi excomunică pe quartodecimani. La conciliul ecumenic care a urmat, celebrul Niceea, Canonul Paștelui tranșează definitiv problema:

Pastele se va sărbători în prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară (21 martie). Canonul prevede ca, în cazul în care data calculată se potrivește cu Paștele evreiesc, sărbătoarea să fie mutată automat în duminica următoare.

Un mic exercițiu pentru 2021. Anul acesta luna plină a picat pe 28 martie. Din „nefericire” pe 27 martie a fost 14 Nisan, așadar este Paștele evreiesc.

După canonul de la Niceea, Paștele (catolic, protestant) ar fi trebuit să aibă loc pe 28 martie, conform primei reguli. A trebuit aplicată și partea a doua, altfel creștinii s-ar fi aflat în „nedorita” situație de a sărbători Paștele odată cu evreii.

(Ortodocșii au scăpat anul ăsta de dilema cu evreii: ei calculeaza pastele pornind de la echinocțiul după calendarul iulian, care are 13 zile diferență față de echinocțiul real, astronomic. Într-un fel, ei încearcă să sărbătoreasca pornind de la un ipotetic echinocțiu din vremea lui Isus. Pe o nota ironica, daca ortodoxia rămâne la calendarul iulian si peste 1000 de ani, o sa sărbătoreasca Pastele spre vară; căci, la fiecare sută de ani, se adaugă aproape cate o zi la diferență).

Canonul creat de părinții bisericești adunați la Niceea este actul de naștere al Paștelui, așa cum se sărbătorește astăzi. De la bun început, sărbătorii i-a fost atașată clauza anti-evreiasca: în niciun caz Pastele creștin nu se poate suprapune cu cel evreiesc (deși, paradoxal, Isus a murit de Paștele evreiesc). Aici este antisemitism explicit și implicit, în consonanță cu creștinismul primelor secole (și multe altele, după), care a produs canonul.

Într-un fel, Paștele este o celebrare a separării creștinilor de evrei. E nevoie doar de niște naționaliști (credincioși prin excelență) să transforme separarea aceasta în ceva radical.

P.S. Pentru cine se simte deranjat de forma de plural masculin „scheleți”, a se vedea aici.