Farmacia Edenului și gena egoistă

Femeia

Saracul Adam. Intai Lilith, apoi Eva. Prima, o bomba. A doua, o dinamita si ea. Creatorul nostru, se pare, are un umor destul de negru.

Si pentru ca publicul acestei plataforme este romanesc (intr-un fel sau altul), vreau sa va spun ca mare (de fapt nu asa de mare) mi-a mai fost mirarea atunci cand am cautat atat semnificatia cat si sinonime (in dictionare romanesti bineinteles) pentru cuvantul femeie: printre altele sotie, muiere, femeie de serviciu, prostituata, curva. Din curiozitate m-am uitat si la barbat, ca sa gasesc: sot, voinic, curajos, om in toata firea, darz, inimos. Ce frumos.

De la inceputul gandirii, femeia este perceputa cu teama, suspiciune. Este nevoie de a o tine sub control si supunere ca nu cumva sa ajunga pe unde nu trebuie sau sa se piarda. Unii vor spune ca asta este istorie si in multe privinte (si locuri) din fericire, este. Dar, daca ne gandim doar la cateva teme legate de dezbateri actuale (intr-adevar, nu peste tot) cum ar fi de exemplu avortul, vom vedea ca avem de-a face cu aceeasi atitudine. Sa faca avort sau nu? Sa faca copii sau nu? Cand? Cum? Ce?

Mituri, religii, traditii, virusuri ideologice si tot felul de norme pentru a o limita si jupui intr-un fel sau altul. Si cu asta nu vreau sa spun ca barbatul ar fi fost scutit de probleme dar cred ca suntem de acord in a afirma ca femeia a dus-o mult mai rau si in multe locuri si contexte inca o duce.

Haideti sa atingem putin tema sexuala. Diferente intre barbati si femei, se spune ca exista. Dar la nivel de grup, nu de individ (ca si in alte aspecte). Si atunci, o sensibilitate sexuala mai ridicata plus cresterea intr-un mediu in care acest fapt nu este numai neinteles, needucat ci poate si respins, ce consecinte va avea?

Si ca sa luam un exemplu chiar biblic, haideti sa ne gandim la Maria Magdalena. O femeie, se pare, cu o dorinta sexuala mai dezvoltata, nascuta si crescuta intr-un mediu deplorabil. Si desi ar fi foarte simplist sa spunem ca in dinamica experientelor ei, sensibilitatea sexuala a jucat unicul sau rolul cel mai important, cine a fost aceasta femeie? Dupa mentalitatea timpului trecut, prezent, dupa dictionarul romanesc, si dupa alte si alte: o curva. Ca si consecinta a intretinerii de relatii sexuale cu sfinti. Si asta pentru ca este numai normal ca un barbat sa aiba asemenea porniri dar de-a dreptul demonic pentru o femeie nu?

Sau Maria. Recent catalogata (din nefericire, de o alta femeie) intr-un comentariu ca si ’’curva evreica’’. Poate aceeasi poveste. Sau poate un viol. Cine stie?

Si nu stiu daca este o iluzie de-a mea sau textul asta va fi citit si de domnisoare, femei, doamne hranite sau mai bine zis injectate cu diferite seringi culturale, sociale, bisericesti.

In caz afirmativ, asa ca de la om in toata firea, la om in toata firea:

Dragele mele Eva, e adevarat ca vi s-au deschis portile altor gradini cu alti pomi doar ca acestia au fost deja preselectati in mare masura, asa ca va indemn sa gasiti voi gradini/livezi noi, alti pomi si sa gustati din alte fructe frumoase la vedere, bune la gust. Catarati-va in ei, luati-va timp si mancati. In primul rand pentru voi, pentru ca meritati asta. Apoi, daca aveti parteneri, acestia se vor bucura (mai mult sau mai putin) si sa nu mai spun de celelalte persoane din jurul vostru care de asemenea, vor avea de castigat.

Dragele mele Lilith, ce sa va spun eu voua? Demonizate, temute, de unii urate, de altii adorate. De multe ori neintelese, in special de voi insiva. Ce ar fi sa invatati sa jonglati cu focul? Poate ca v-ati ars si i-ati ars pe altii neintelegandu-i functionarea dar haideti sa va spun care este culmea acestui joc: sa te joci cu focul si sa il arzi tu pe el. Sau ce ar fi sa va cunoasteti mai bine fiecare ingredient astfel incat sa puteti incepe a scrie carti de retete cu meniuri gustoase si hranitoare in primul rand pentru voi, apoi pentru familiile voastre si pentru ceilalti din jurul vostru?  

Cu drag,

Un om. O femeie.

O sansa pentru viata

Virusul este si nu este viata. Tocmai aceasta ambiguitate face din el o oglinda a vietii elementare. Este principiul lui Malcom in filmul Jurassic park: “Viata gaseste o cale”. Sunt fascinat de viata care gaseste o cale si nu ma refer la virusi.

Teama perpetuata de apocalipse Hollywood si elite diverse este ca o societate amenintata existential ajunge sa fie controlata de instinctul primar de supraviețuire. “Homo homini lupus.” Insa adevarul uitat de Hobbes este ca lupii nu se mananca intre ei. Cu cat iarna este mai grea cu atat haita este mai mare. Viata gaseste o cale nu in sectarism politic sau religios, nationalisme, tribalism, ci in solidaritatea umana universala. Poate tocmai de asta se tem „ei”.

Diversi indivizi pe care ii numesc romantici, in lipsa altui termen, deplang distantarea sociala ca pe o abdicare a umanitatii. Eu vad in atitudinea care pastreaza distanta in lift si se intoarce cu spatele cand tuseste grija fata de aproapele. Nu ma consider un candidat probabil pentru cei 3%. Ma consider insa un candidat posibil pentru purtătorul de virus. Grija mea sunt cei 3%.

In anii ‘90 am avut pentru prima data viziunea unui inghet mai teribil decat fusese vreodata comunismul. Tocmai descoperisem “Sfarsitul Istoriei” de Francis Fukuyama. Fukuyama anunta victoria definitiva a neo-liberalismului. Istoria de acum inainte, spune autorul, va fi “plictisoasa.” Oamenii nu se vor mai lupta pentru idei pentru ca omenirea s-a maturizat. Oamenii vor cauta de acum lucrurile care conteaza cu adevarat: un portofoliu in economia de casino, implinirea masurata in consum.

In ultimul sfert de secol am trait aceast inghet al vietii. Au ramas fantomele. Economie de himera, democratie de himera, asseturi himera, relatii de himera in cluburi si biserici, pana si sexul a devenit o himera cu 100 de fete. Singura “realitate” care ne ramane este himera electronica pe care o numim news.

Asa cum era de asteptat, religia, mama tuturor himerelor, s-a reinventat ca evanghelie a prosperitatii, (reprezentata la Casa Alba prin profetesa Ellen Paula White), si agentie comerciala de asigurari pentru viata viitoare.

Insa decizii luate intr-o lume imaginara afecteaza viata reala.

In fictiune, salvatorul in chief  apara „demnitatea” umana (citeste sufletul metafizic) de la conceptie la moartea „naturala” (nici o protectie pentru sinugicasi si junkies). In lumea reala vaccinul pentru virusul corona are nevoie sa fie testat pe cobai cu tesuturi umane clonate din tesuturi fetale. In fictiune, stiinta pentru profit salveaza vieti. In realitate, investitorii in industria farmaceutica preseaza institutele de cercetare sa sacrifice vieti pentru a incolti piata. In fictiune, nationalismul pazeste de virusul chinez. In realitate, lumea si-a intors deja ochii spre China pentru ajutor logistic si stiintific. Insa orice imperiu moare visand.

E greu sa nu ma gandesc la caderea abrupta a comunismului cand vad prabusirea neasteptata a acestor himere. Peste noapte, oamenii descopera ca ce conteaza cu adevarat este viata. „Acum slobozește Doamne in pace pe robul tau.”

Imi suna in minte o fraza a lui Bakunin: “Numai revolutia va fi in stare sa inchida carciumile si bisericile”. A venit revolutia?

Cine va duce corabia în port?

Natură vs Cultură

Fuziune și Fisiune. Energie împachetată aproape infinită. Fuziunea stelară face risipă de energie, captată de plante prin fotosinteză în biocombustibili alimentari. În org animale, la temperatură și presiune obișnuite, normale – pentru casa noastră, pământul – sunt transformate, prin pachete moleculare fosfat-macroergice – ATP – în lucru mecanic, sinteze chimice și căldură. 

Toate aceste procese entropice sau negentropice, se bazează unele pe altele, sunt neintenționate, inconștiente, spontane – de jos în sus. 

La fel arderile, oxidările, etc. Toate sunt oportunități. Procesele naturale au loc autonom, spontan, fără impulsuri exterioare sistemului, din aproape în aproape! Combinația de materie, energie și informație, conduce la realitatea ai cărei spectatori și actori, suntem! 

Ființele vii, regnuri, ordine, clase, familii, specii, încolțesc, înmuguresc, fecundează, devin zigot, morulă, blastulă, gastrulă, etc. Se dezvoltă, înfloresc, rodesc, se pârguiesc, se coc, sau se nasc și totul se reia. 

Nu poate fi demonstrată nicio intervenție exterioară asupra lor. Își sunt singure suficiente. Intervenția factorilor exteriori, benefici sau malefici, inclusiv a omului, poate oricând – și în mod absolut arbitrar – să le favorizeze, optimizeze, blocheze, jeneze, mutileze. 

Și au o capacitate de a răzbi, de a învinge, de a supraviețui, de-a dreptul formidabilă! Ați văzut cum răsare pirul, troscotul și buruienile dintr-n lăstar invizibil? Ați văzut firul de iarbă, sau lăstarul plăpând, fragil care ridică asfaltul? Ați văzut rădăcinile arborilor seculari sau milenari, prelingându-se printre stânci, bolovani, caldarâm, în căutarea solului fertil? 

Ființele animate, vii, se fac, obiectele inanimate sunt făcute.

Doar că omul, ființă gânditoare, proiectivă, creatoare, transgresează granițe, praguri.

El face aparențe de animație – cinematograful, obiecte consumatoare de energie care fac lucru mecanic – la muncă!, se deplasează – automobile, efectuează operații matematice, abstracte, intelectuale – computere, roboți; modifică genetic organisme vii, spărgând granițe dintre specii – OMG (O, my God: organisme modificate genetic), feritilizează in vitro, inseminează artificial, clonează, tratează cu celule sușă sau stem.

Invocarea ceasornicarului și grădinarului, în argumentele privind existența sau absența lui Dumnezeu, nu sunt chiar întâmplătoare! Dacă deiștii au presupus că Dumnezeu imită ceasornicarul, de ce n-ar imita și grădinarul, agronomul, medicul, pe Dumnezeu?

Sunt celebre și pot fi consultate printr-un singur click, argumentele ontologice, teleologice, cosmologice și morale, ale existenței lui Dumnezeu. Disputa durează de milenii și nu va fi epuizată prea curând. 

Folosim cu destulă inconștiență cuvinte privitoare la realitatea obișnuită, imediată – prin analogie – dacă este posibilă, cu privire la, sau încercând să, descriem un Dumnezeu transcendent. Analogia este cel puțin forțată, dacă nu deplasată și inadecvată. 

Acest aspect a dus la dezvoltarea în răsărit a unei teologii apofatice, negative, care încearcă să descrie cum nu este Dumnezeu, fără să spună aproape nimic despre cum este. O face teologia catafatică, prin antropomorfizare, analogie și simbolism, după cum observă Tilich. Aceste artificii nu sunt mulțumitoare pentru adepții teologiei naturale. 

Alți teologi au sesizat imediat riscul unor complicații nebănuite, dacă admitem că simbolurile sunt generate în inconștient (Freud), sau arhetipurile, în inconștientul colectiv (Jung). Astfel, prin improvizații sau cerințe de adecvare, antipatriarhale, feministe, riscăm să cădem în noncognitivism, reținând că nu putem spune nimic pertinent despre Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu este transcendent prin natura Sa, dacă nu se confundă cu creația Sa, fiind existent în afara spațiului și timpului create de El, înseamnă că Dumnezeu nu poate exista decât într-o altă dimensiune, existența și evidența Sa, nu vor putea fi dovedite niciodată prin mijloace logice, științifice, indiferent câte opinii, percepții subiective, certitudini interioare și experiențe personale am avea cu El.

Kant afirmă că putem face afirmații deterministe, privind relația cauză efect legate de Dumnezeu, doar în dimensiunea spațio-temporală cunoscută de noi, altfel nu au sens. De asemenea, una este să spui Dumnezeu este…, urmat de un atribut, în care verbul a fi este predicat, și alta să spui, Dumnezeu este, punct. Există. Ontologic. Este o axiomă. 

Această afirmație nu poate fi verificată în nici un fel, iar când criteriul verificabilității a fost constatat, uneori insurmontabil, în mod practic, și pentru domenii terestre, a rămas valabil criteriul falsificabilității. Antony Flew, a folosit parabola grădinarului, imaginată de John Wisdom, în care la final, nu poate fi operată nicio distincție între un grădinar invizibil, inodor, insipid, și un grădinar inexistent. Cu alte cuvinte, replierea argumentelor cu consecințe practice, conduce la nonfalsificabilitatea afirmațiilor religioase.

Să observăm că Flew trece de la o problemă privitoare la înțelesul cognitiv al propozitiilor religioase la afirmații cu privire la adevărul acestor propoziții. Ceea ce pare să sugereze el, este ca ar trebui să respingem o afirmație precum „Dumnezeu ne iubeste”, fiindcă nu putem indica un fapt care ar conta drept o infirmare a tezei respective.” Gh Ștefanov:  https://prezi.com/sr4b8qpgroz6/filosofia-religiei-curs-1/

Atributele lui Dumnezeu au fost considerate dintotdeauna absolute. Dar cum absolutul nu este o trăsătură cu similitudini în lumea noastră limitată și relativă, imediat ce încerci să le pui în relație, să le faci utilizabile, devin autoanihilante, sparg orice lege, principiu al existenței. Ceea ce pot face, este să enumăr atributele absolute, unic, infinit, atotputernic, omniprezent, după care nu mai pot afirma nimic, sau dacă o fac, devin suspecte de circularitate și contradictorii.

Fascinația puterii, mai ales ca putere discreționară, în manipularea destinului unei persoane, unui grup, colectivități, națiuni, societăți sau lumii întregi, a fost dintotdeauna, o temă artistică, istorică, mitologică, foarte fecundă!

Din momentul în care am devenit ființe gânditoare, conștiente, mai mult sau mai puțin raționale, proiective, posesoare ale ideilor, limbajului, comunicării informațiilor, când am putut modela, schematiza și modifica realitatea, am făcut lucruri, obiecte, și le-am făcut bine! 

De sus în jos!

Doar că aceasta este cultură, civilizație, nu natură!

Cred că eroarea fundamentală pe care o facem, este că extrapolăm asupra naturii, existenței, într-o manieră egolatră, modelele noastre culturale, artistice, mitologice, ideologice, spirituale!

Tot ce este natural este spontan, amoral, indiferent, nonintențional, nesemnificativ – în sens neutru, neuman. Cei care reflectă, apreciază, dau sens, atribuie semnificații, suntem noi, oamenii.

Este posibil ca amestecul de materie, energie și informație, structurat în spațiu și aflat pe longitudinala timpului, să fie exploziv. Să conducă la creșterea spontană a complexității negentropice, de jos în sus, adică de la trăsăturile cuantice, atomice, moleculare, inclusiv organice.

Atunci când apar organismele, adică viața, prin competiție și selecție naturală, aceasta devine conștientă, apare subiectivitatea, nevoia de sens, semnificație și scop. Organizarea devine subiectivă, intențională, de sus în jos, piramidală.

Cele două forme de organizare sunt opuse, dar complementare, coexistente și nu trebuie confundate, deoarece au principii fundamental diferite.

Prima este naturală, spontană, în firea lucrurilor, cea de a doua este conștientă, voluntară, conceptuală, programatică, teleologică.

Ambele fac risipă de resurse, eșuează sau reușesc, se dezvoltă sau dau faliment, dispar, folosesc orice oportunitate, cresc în complexitate, evoluează.

Deși opuse în fundamentul lor, sunt secante, își împrumută frecvent și parțial, modele, reușite, mai ales dinspre natură spre cultură și civilizație. Dar și invers!

În natură, organicul, individualitatea, sunt perisabile, dar informația, succesiunea, reproducerea, procesele, rămân și se perfecționează.

La fel se întâmplă și în cultură, civilizație. Există un progres în complexitate, facilități, confort.

Apoi, un ciclu se încheie și urmează altul. La scara miliardelor de ani sau ani lumină! Fiindcă nu întunericul contează!

Noi, ființele conștiente, afective, determinate și motivate, cu aspirații și temeri, cu proiecte și creativitate, cu interese și fobii, cu isterii, panică și capacitate formidabilă de manipulare, atribuim sens și semnificații în funcție de oportunități, calamități – condiția noastră umană.

Pacostea in vremea holerei

Mai tineti minte vorba aia, cum ca orice ateu e credincios pe patul de moarte? Uite c-a venit moartea la usa si toti credinciosii sint brusc atei.

ISIS în Eden? Marea Luptă, Simbioză, Evoluție

Realitatea este atât de incomodă, încât e musai să inventăm niște eufemisme care s-o ascundă, să îndulcească asperitățile, să salveze aparențele, să cocoloșosească rușinea, să îmblânzească cruzimea, să atenueze adevărul. Nu, astea nu sunt minciuni, sunt doar paranteze, proteze, veșminte, scutece, obiele.

Cum crește numărul unei populații de viețuitoare, peste o anumită limită, fie că s-a născut sau nu, un anume Malthus, încep să se lupte între ele pentru resurse, până se restabilește un echilibru, sau se ajunge la extincție.

Desigur, am putea spune că ar trebui să existe un minister al uciderilor, fără menajamente al dușmanilor de moarte. Dar nu, nu e frumos, corect politic, să definești criminal, o structură publică. Cândva, când eram mai primitivi și mai sinceri, îl numeam ministerul de război. Dar războiul este una dintre cele mai mari atrocități din istoria umanității. Câtă suferință, excese împinse până la absurd, pierderi, moarte. Nu! Sună mult mai frumos: ministerul apărării!

Oamenii fac eforturi lăudabile – convenția de la Geneva – dar există o realitate declarată, numită război, în care interesele unor mase mari de oameni, sau alt fel de interese, numite, cum altfel, dacă nu – vitale – conduc la conflict armat, curte marțială, execuții în masă sau victime colaterale inocente, toate justificate. Un anumit tip de agresivitate, este numită legitimă apărare.

Și cum, agresivitatea, uciderea, războiul, sunt activități extrem de consumptive, care duc rapid la epuizare, s-a ajuns la forme sofisticate de evitare, încetare: armistițiu, pace.

Dar știți că, populații pot fi considerate și albinele, furnicile, bacteriile, virusurile, celulele. Fie ele monocelule sau multicelule, adică organisme. Monocelulare sau multicelulare.

Ba există și o sistematizare a teritoriilor. Cu autostrăzi. În sfârșit! Organele ar putea fi municipii, sistemele digestiv, respirator, circulator, excretor, ar putea fi provincii.

Fiecare celulă, dintre miliardele de celule ale organismului nostru, ar putea fi considerată un apartament, e adevărat, cam aglomerat, pentru cca 10 bacterii și mai multe virusuri, prioni, etc. Cel puțin acesta este raportul statistic. Există mai multe microorganisme pe noi și în noi, decât stele pe cer, în universul explorabil: 10 urmat de 30 de zerouri. Mai nou, se numește microbiom. Noi înșine suntem un adevărat ecosistem!

Un rău necesar, ca multe altele! Pur și simplu, n-am putea trăi fără ele. Ne aflăm într-o permanentă stare de beligeranță și armistițiu. Le numim saprofite, pe cele cât de cât amabile. Dar sunt parșive. Nu mai puțin, ca noi înșine. Ne așteapă la colț! Să facem un pas greșit! Așa am fos creați? Sau așa evoluăm?

Desigur, e un lucru comun că avem în noi înșine, un minister al apărării, cu armate ucigașe, cu arme, cum altfel – biologice – de ucidere în masă, și cea mai mare realizare și satisfacție, este atinsă când, până și cel din urmă agresor este răpus. Abia după convalescență, se reinstalează starea de sănătate. Se numește sistemul imunitar. Vă puteți imagina că a conceput și a creat Dumnezeu așa ceva?

Că nu exagerăm, stă mărturie gripa spaniolă din iarna 1918-19, iată: 101 ani, când au fost secerați între 40-50 milioane europeni, mult peste victimele primului război mondial. Ce să mai vorbim de ciumă?

Realizăm că, un război nu poate fi dus orbește. Există logistică, informații și contrainformații. Marea problemă biologică este că, apar tentative – de cele mai multe ori reușite – de lovitură de stat – cancerigenă, sau contraspionajului îi reușește câte o lovitură de maestru și inițiază ruinarea propriilor structuri, prin boli autoimune.

După jumătatea sec XIX au început să fie descoperiți microbii, după un secol, erau deja folosite antibioticele, iar azi au devenit uz comun biocinele – armele biologice țintite, teleghidate, care vor avea un succes tot mai mare în bolile infecțioase și în cancer. Cu concursul virusurilor bacteriofage.

Asta e partea luminoasă. Dar ce te faci cu sociobiologia? Cea care creditează ideea că anumite comportamente umane complexe, sunt adaptative. Adică ar fi admisă o regresie instinctivă, automată, în detrimentul culturii, civilizației, ceea ce e greu de digerat.

Extrapolând puțin teologic, cum am putea admite sau explica, fără a recurge la logica circulară sau afirmații axiomatice fără bază reală, naturală, starea de fapt a modului cum suntem alcătuiți.

Fie, acceptăm selecția naturală, adaptarea, ca procese intime, ce se petrec sub ochii noștri, și care presupun lupta pentru supraviețuire, existență, pe viață și pe moarte.

Fie, acceptăm ipoteza creaționistă a originilor edenice, perfect armonioase, lipsite de ecosisteme, lanțuri trofice, cu o altă formă de viață, inexistentă, imposibilă pe planetă și în firea lucrurilor naturale, așa cum le știm.

Dar atunci, cum explicăm războaiele naționaliste și religioase, epurarea etnică, pedepsele capitale pentru aspecte de conștiință, conduse – la porunca unui Dumnezeu – al oștirilor – bun, drept, iubitor, către niște oameni de bine, ca Iosua și Samuel?

În morala și spiritul războiului, există atâta subiectivism și tendențiozitate, încât rămâi interzis. Și cum explicăm baia de foc și sânge, apocaliptică? Modelul acesta oriental are atâta kitsch si miopie, este atât de încărcat, decadent și rococo, încât nu poate fi luat în serios.

Fie, zidurile și porțile noului Ierusalim vor fi mai impenetrabile decât cortina de fier, fie se va lucra intens la lobotomizarea noastră și nu ne vom mai aminti asfel de grozăvii, istorice, teologice, culturale sau biologice. Sunt realități istorice, legendare, doctrinale, ideologice, pe care mintea modernă, pur și simplu, nu le mai poate accepta.