Teologie cu tubul in nas

Filmul The Debt culmineaza cu confruntarea finala dintre babeta Mossad, Rachel, si fosila SS, Vogel, in secția de terapie intensiva a unui spital din Kiev. Ubermenschul in scutece o injunghie pe Rachel cu foarfeca. Babeta il termina cu o siringa otravita in spate.

Articolul lui Florin Laiu, BIBLIA ȘI GSM (Grupul de Studii Mincinoase), evocă siringa otravita pe la spate din film, intre teologii pe masina de respirat.

Laiu ataca heterodoxia lui Cârstea de pe poziția ortodoxiei, dar își amageste cititorii sa creada ca o face exclusiv pe baza Bibliei. Vorbim despre studii mincinoase.

Biblia afirmă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu (Mesia/Christos), adică Om adevărat (Da 7:13; In 5:27; 12:34; 1Ti 2:5) și Dumnezeu adevărat (Is 9:6; Ro 9:5; Tit 2:13; 2P 1:1; 1In 5:20)

Mai intai, Biblia nu afirma nimic, pentru simplul motiv că Biblia este un construct. Ta biblia – cartiile – reprezinta o colectie de carti care afirma lucruri diferite și de multe ori contradictorii. Biblia creștină este colecția de cărți pe care Constantin le-a legat impreuna, în 330, pentru a fi citite în Biserici.

Creștinii s-au închinat lui Isus înainte de a avea Biblia și Dogma. Asta insemna superstitie pentru greco-romani si blasfemie pentru evrei. Dogma a căutat sa raspunda acestor acuzații. Așa se face ca Atanasie argumentează că dacă Isus nu este Dumnezeu, creștinii sunt idolatrii. Argumentul este circular. Poziția lui Laiu implica un alt argument circular: dacă Biblia nu “afirmă” că Isus este “Om adevărat… și Dumnezeu adevărat…” înseamnă că poziția lui se bazează pe o autoritate extra-canonică. Diferenta este ca Atanasie era cinstit.

Argumentul dublei naturi se bazează pe neoplatonism și metafizica lui Aristotel. Bertrand Russel arată ca neoplatonismul a fost îngropat de teoria seturilor (nu exista un Unu primordial) iar meatfizica lui Aristotel confunda sintaxa frazei cu structura existenței (“eroarea grecilor”). Pe partea opusă, filozofia (așa numita) Continentală, a reinterpretat Trinitatea ca insemnand ca Dumnezeu se actualizează în om iar omul se actualizează în comunitatea universală (Duhul).

Florin și Gili, de altfel baieti isteti, nu și-au pierdut timpul cu filozofii greci “spiritiști” (de la Florin citire) și cu atat mai puțin cu agnostici moderni. Cine are pana inspirată are tot ce trebuie. Cu atat mai rău. Florin nu știe de ce e ortodox și Gili nu știe că e gnostic. Mana pe carte baieti ca ati imbatranit degeaba sau muriti proști.

Însă marea lacuna a celor doi este ca nu înțeleg Biblia pe care vor sa ne-o explice. Biblia este altceva decat se predica de la amvoane. Cei doi dau din aripi ca porumbelul lui Kant.

Porumbelul în zborul liber, care taie prin aer rezistența pe care o simte, poate crede că ar putea zbura și mai bine în spațiul fără aer. La fel, Platon a abandonat lumea simțurilor pentru că a reprezentat atât de multe piedici pentru înțelegere și a îndrăznit să treacă dincolo de ea pe aripile ideilor, în spațiul gol al înțelegerii pure.

Pentru ca cei mai mulți dintre ucenicii lui Laiu și Carstea navighează greu prin rezistența simțurilor și a grijilor lumesti, este ispititoare iluzia ca exista minți care au văzut Ideea. De fapt, este un duel intre idei moarte.

Realitatea și Reflectarea ei – Natural și SupraNatural

Există o singură realitate – lumea naturală și reflectarea ei mentală, lumea ideilor. Prima presupune materia, energia și informația. A doua presupune, rațiunea, conștiința, limbajul, metafizica, etica și estetica. Și producțiile psihopatologice – ele au alimentat imaginarul și credințele prin iluzii, reverii, halucinoze, halucinații, delir, mitomanie, false amintiri, confabulații, etc.

Prima este obiectivă, a doua este subiectivă.

Prima este amorală, indiferentă, non-teleologică. A doua este intuitivă, ține seama de valori, motive, scopuri, convingeri, relații, simboluri.

Prima este relativ simplă, guvernată de legi simplificate, dar aparent, stratificate: clasică – obișnuită, cu corecții suportabile, tip k – newtonian-kepleriană, cuantică – a (in)finitului mic, pentru care nu avem încă un model definitiv, dar se conturează o fuziune între câmpul cuantic și cel gravitațional, în fine: astrală – a (in)finitului mare, guvernată de relativitatea einsteiniană, cununia dintre spațiu-timp, imixtiunea vitezei, accelerației și același câmp gravitațional, urzeala întregului univers.

A doua este complexă, indeterminată de opțiuni subiective, aleatorii, gusturi, mode, tradiții, capricii, cultură, mituri.

Este documentat științific, că la nivelul cunoștințelor actuale, întregul univers are aceeași alcătuire fizică și chimică, aceleași legi îi guvernează structura și funcțiile, cel puțin în cele ce știm. Lumina este aceeași, elementele sunt identificate refractometric, ca și pe pământ, la miliarde de ani lumină. La un spațiu atât de vast, nu putea să corespundă decât un timp proporțional, ca durată.

Lumea și reflectarea ei nu pot fi separate, ci sunt interdependente, tangente, secante. Există un substrat material, biologic, biofizic, biochimic, al ideilor. Iar ele nu pot reflecta prin conținutul lor, decât lumea reală sau o lume imaginară, populată de fantasme, imagini similare realității sau analogii – uneori stângace – ale acesteia. Nu poate exista o rațiune (auto)conștientă fără substrat material, energetic și informațional.

Lumea subiectivă nu rămâne datoare: structurează, descrie, clasifică, prescrie, modelează, ierarhizează, revine.

Mai mult, cel puțin din perspectiva constantelor necesare vieții, provoacă alterări, dezechilibre, riscuri, amenințări, ca și celelalte paliere, dar mai agresiv și mai inconștient, devenind un pericol pentru propria existență. E doar unul dintre paradoxuri.

Cunoaștem progresiv, atât realitatea obiectivă, naturală, cât și reflectarea ei, ideile noastre despre lume, chiar pe noi înșine, ca subiecți cunoscători – self-conștienți. Cunoașterea, ca și realizările tehnologice, deși uimitoare, sunt limitate, și rămâne mult mister, încă foarte multe de făcut. Ritmul de creștere este exponențial, ceea ce justifică un optimism precaut.

Nouă ne-ar plăcea ca totul să fie predeterminat, linear, simplu, dar realitatea este parțial determinată, diversificată, probabilistică, haotică.

Pentru a putea supraviețui și suporta realitatea, suntem avizi de sens, semnificație, ordine, determinare, valori, speranță, iubire, mângâiere, plăcere, bucurie, fericire. Acestea contracarează durerea, pierderile, dezamăgirea, frustrările, suferința, moartea.

Este relativ simplu: primim și dăruim, trăim, murim, dar circuitul natural continuă. O parte din noi merge mai departe, dar noi înșine, individualitatea noastră, conștiința noastră încetează – ne sunt date doar pentru o clipă, câte o singură dată, o viață – aceasta.

Putem broda oricare alte variante, dar ele nu sunt decât aspirații, imaginație, bune intenții, speranțe, convingeri. Sunt frumoase, avem trebuință de ele, astfel că vor persista – dar ireale. Autoamăgire!

Pentru a le acorda credit, autoritate, credibilitate, am creat o categorie distinctă, pur teoretică, metafizică – supranaturalul. Aici pot fi corectate toate inconveniențele existenței reale. Nu e neapărat rău.

Poate că singura eroare este aceea că uităm care este diferența între existența reală, naturală – pe de o parte, și idei, cuvinte, simboluri – pe de altă parte. Acestea sunt doar o reflectare mentală a ceea ce este real sau chiar posibil, dar improbabil. Asta nu înseamnă că produsele gândirii omenești nu aparțin existenței reale. Cultura este ceva foarte concret și real, poate una dintre cele mai rezistente forme de existență. Pur umană! Dar ea nu se confundă cu ficțiunea, imaginarul, cu fantasmele fantasticului! Prin semne, simboluri și limbaj, putem construi și vorbi despre o lume lipsită de orice corespondență reală dovedită și pentru care nu putem aduce dovezi, probe, evidențe, ci doar argumente ideatice, metafizice.

Fascinați de puterea limbajului, a simbolurilor și ideilor, de perfecțiunea lor ideală, am uitat că ele există doar în mintea noastră.

Și dacă sunt necesare, utile, de ce nu le-am folosi. Le-am instrumentalizat oportunist, veros.

Oricâtă forță ar avea ideile, cuvintele asupra rațiunii, conștiințelor, oricât de încărcate de sens, frumusețe, cultură, spiritualitate, ar fi ele, este o copilărie fără seamăn, să credem că ele au vreun efect, oricât de mic, asupra realității lucrurilor – care nu sunt neapărat inerte, sunt cuantice, bogate în forme superbe ale materiei, energiei, informației profunde, dar sunt lipsite de bios, viață, rațiune, conștiință. Cel puțin la nivelul cunoștințelor actuale.

Dacă nu au înțelegere, atunci trebuie constrânse. Totalitar! Cum? Prin exces de putere, supranatural! Este o contradicție de termeni, atât fizic, cât și metafizic. Ilogic, irațional, imoral. O imposibilitate!

Ceea ce nu ne putem permite între noi oamenii, cu greu ne-am putea permite față de animale și ne permitem tot mai rar, fiindcă devine ilegal, dar putem trata cu dispreț suveran, regnul mineral?

Și aceasta în numele lui Dumnezeu, al Religiei. Pentru că ne lipsesc metaforele. Și dacă le avem, nu credem în ele! Nici în parabole, nici în alegorii, nici în mituri. Nu, pentru că fanatismul, literalismul confundă simbolul cu realitatea, pentru că, acolo unde este vorba de viață și de moarte, nu mai e loc pentru cultură, pentru adâncimi și profunzime, pentru frumos. Agresivitatea împrăștie nuanțele. În lipsa tuturor acestora, viața se ofilește, este izgonită și se instalează moartea.

Să revenim la miracole. De ce? Ca să ne satisfacă curiozitatea, nevoia de fascinație, narațiuni șocante, senzațional –  escapismul, ca să le punem în slujba ideologiilor, dogmelor și intereselor ce țin de putere, control, prestigiu, confort. Însuși Mântuitorul Isus Hristos, a tratat miracolele distant, ca pe o specie secundă, purtătoare de confuzie, interese meschine, bune de ahtiat gloatele. Ele sunt efemere, li se uită semnificația, conduc la derizoriu, vulgarizează.

Existența este unitară, chiar dacă este structurată pe niveluri, sau o modelăm noi, deocamdată așa, în timp ce reflectarea ei este foarte diversă – poate egală cu multitudinea modelelor, sau chiar a conștiințelor care o reflectă.

Interesant este că, intuitiv, instinctiv, ne raportăm comportamentul cotidian la realitatea concretă. Cum am putea face altfel? Discursul nostru, vorbăria, pretind că reflectarea fantastică a existenței este la fel de reală. Aceste convingeri ajung să ne paraziteze parțial, periodic și intermitent, comportamentul.

Este domeniul în care se strecoară trăsăturile noastre marginale: puțină ipocrizie, autoamăgire, patologie socială, delir cultural, etc.

Probabil că preferăm acest preț rușinos și vicios, fiind astfel scutiți de consecințele amare, sumbre – sau pe care le considerăm în mod subiectiv și ezitant așa – ale realismului, lucidității și acceptării depline a adevărului privind existența. Cel puțin, acela verificat și dovedit!

Două lumi: mit și realitate

Știința pune întrebări la care nu se poate răspunde niciodată, religia predică răspunsuri care nu pot fi niciodată chestionate! Din Sean Caroll, cules de Dr ID, plus câteva idei imp.

Miturile sunt pentru omenire, ceea ce sunt visele pt om. Ele rezolvă tensiunile reale, indicând narativ, imagistic și metaforic, dinspre inconștientul individual sau colectiv, spre conștient, logic, propozițional și rațional – dezechilibrele și ceea ce este de făcut. Cambell are observații pertinente prin care îi taxează pe Frazer și Freud care n-au înțeles pe deplin natura și funcțiile mitului, ale credințelor, artei. Frazer, primul mare atropolog din sec XIX, ia în considerare aspectul magic – mecanicist al miturilor. Freud consideră religia și miturile – o nevroză. De fapt, miturile sunt un mecanism complex, cultural, spiritual, de adaptare!

Considerând, oarecum similar cu Genesa, că ceea ce deosebește omul de restul regnului animal, este conștiența de sine și că este muritor, iar aceasta l-a împins spre soluția spirituală, transcendentă, a mitologiei. Cele mai vechi forme hominide – homo fabilis – odată cu primele unelte, din Africa de Est, sunt însoțite de ceremonialuri ale înmormântării, cu speranța înveșnicirii. Mult mai târziu, au continuat cu piramidele.

Ființa umană a realizat de timpuriu că, prin ascendenți și descendenți, prin grupul social căruia îi aparținea, se autoperpetuează, se înveșnicește prin super–organismul social căruia îi aparține. Acesta are o structură, valori, cutume, specifice, markeri ai identității. Încă din copilăria lor, omul și omenirea, își reprezintă mama ca reprezentând natura, iar pe tată, ca structură socială, cultură, spiritualitate. Odată cu civilizația, Domnul Oștirilor, al mâniei și războiului, devine Tatăl nostru.

În încercarea de a defrișa complexul de atitudini față de narațiuni, va trebui probabil, să distingem între genuri literare narative, ca: ficțiune, istorie, relatare, reportaj, povestire, legendă, basm, articol științific, eseu filosofic. Nu cred că trebuie să le definim pe fiecare, dar cu siguranță, trebuie să fim conștienți de existența lor și de atitudinea noastră diferențiată față de aceste genuri. Este adevărat că mitul, mitologia, reprezintă mult mai mult decât literatura, genurile literare sau figurile de stil, de care se folosește copios.

Ce diferențiază literalismul, credulitatea, de analiză, gândire critică, luciditate? Ne situăm în interior, subiecți ai unui joc suprarealist, sau încercăm să obiectivăm întreaga procesualitate, să ne detașăm, încercând să înțelegem esența fenomenului? Să ne gândim puțin și să ne întrebăm: parabolele agricole au ca subiect agronomia? Samariteanul milos, pune bazele traumatologiei? A influențat Isus statistica morbidității sau mortalității în Canaan, Israel, Galileea sau Palestina? Chiar dacă evanghelia nesinoptică ne spune hiperbolic, că relatarea tuturor minunilor n-ar încăpea, prin terabiții ei, nici în suluri, nici în codexuri, nici în lume.

Este atât de comun și obișnuit ca, în orice formă de artă să acceptăm convenția, condițiile pe care le impune orice mediu artistic și să ajungem la mesajul, esențialul transmis.

De ce atunci, în cazul miturilor, pe care le-am transformat în crezuri, le-am proiectat și originat unor ființe cu trăsături ideale, absolute, trebuie să ne pierdem spiritul critic și să le acceptăm în mod idolatru, ca un mesaj absolut, sacrosant, infailibil? Mai ales că, la orice analiză documentată, științifică, se dovedesc a fi orice altceva, numai ceea ce ți se pretinde să crezi, nu – revelații – oricât de valoroase, înțelepte, cizelate multigenerațional și folcloric.

În interpretarea viselor – apropo de analogia vis / mit – există abordarea ericksoniană, în care totalitatea evenimentelor și personajelor din vis, sunt văzute ca referindu-se, în mod complex, la visător. Așa cum propune Campbell, cu referire la Jung și alții, miturile, vorbesc despre om, grupuri, etnii, culturi, având toate aceleași teme ancestrale și arhetipale: origini, sens și semnificații, valori, conflict, ură, dragoste, existență, moarte, suferință, viitor, veșnicie.

În acest caz, care este nivelul la care dorim să ne situăm în interpretarea miturilor, făcând analogie cu literatura? Luăm de bune, povestirea, jocul evenimentelor și al personajelor, le tratăm ca pe relatări, istorie și fapte, sau distilăm din aceste capodopere ale înțelepciunii și culturii universale, semnificațiile, mesajul, problematizarea, valorile neschimbătoare?

Campbell deplânge pierderea miturilor și face referințe sumbre asupra destructurării civilizațiilor invadate intempestiv de modernitate. Parțial, este de înțeles. Ni se spune că odată cu miturile pierdem mesajele lor, modul în care ne-am structurat ca oameni și civilizație, spiritualitate.

De altfel, apariția miturilor urbane, o formă de kitsch, pare să îndreptățească această opinie.

Totuși, să tentăm o analiză mai profundă. Avem tendința de a idealiza trecutul, deși oamenii rămân aceeași, dintotdeauna. Astăzi, când omenirea începe să înțeleagă – imperfect, desigur – natura și motivațiile acestor creații, când înțelegem mai bine resorturile conștiente și inconștiente ale psihismului uman, comportamentele sale sociale, nivelurile culturale, dimensiunile antropologice și spirituale, cu evoluțiile lor, n-am putea sugera sau găsi o rezolvare, prezentă sau viitoare, ceva mai apropiată de realitate, de tendințele omului modern? Vom fi urmăriți încă multă vreme de umbră, pulsiuni inconștiente, ghemul de instinctualitate, frică și groază, nevoia de mângâiere și siguranță, certitudine.

Oricât de valoroase și pline de înțelepciune ar fi narațiunile, miturile, poveștile, ne vom agăța în continuare de această lume ireală, de basm, pentru a putea trăi pe deplin, valoros, pentru a ne găsi temeiurile, sensul și semnificațiile cele mai înalte?

Este oare necesar să ne populăm existența și conștiințele cu mituri, când avem capacitatea de a ne autoanaliza, de a le analiza, de a înțelege nevoia și motivațiile care au dus la creația acestora?

Nu este existența, imperativele ei, nu sunt misterele sale, suficient de complexe, motivante și mobilizatoare, ca să nu ne mai refugiem în mitologic, imaginar, ci să devenim, în sfârșit mai realiști, orientați, eficienți și lucizi.

Înțelegând în profunzime, destinul milenar al omenirii, al fiecărui om pe pământ, cunoscând fie și parțial, fenomenele și procesele din natură, mai este necesar să ne agățăm de fantastic, de narațiuni imaginare? Nu cumva ne-am atins maturitatea necesară, pentru a ne accepta destinul cu serenitate, a trăi și a admira frumusețea, bucuria și fericirea pe care le oferă viața reală, natura înconjurătoare, misterele existenței? Sagan spunea că monotonia science fiction este cu mult depășită, pe toate planurile, de superbia structurală și morfologică, funcțională, a detaliilor, inclusiv electrono-microscopice, ale formelor de existență și de viață.

Dacă visele, visurile și miturile nu sunt decât proiecții ale noastre și de către noi înșine, spre noi înșine, dacă ele ne vorbesc în mod indirect despre noi, într-o formă narativă, alegorică, metaforică, nu sunt ele concomitent, o expresie a vechiului adagio: „Cunoaște-te pe tine însuți!” sau îndemnul sacru: „Cercetați-vă pe voi înșivă!”.

Percepția noastră senzorială, simțurile noastre, sunt orientate spre exterior. Dar lumea noastră interioară? Îi înțelegem mai bine pe semeni, decât pe noi înșine. Deseori, în terapie sau în relații, avem insight–ul, revelația motivațiilor, impulsurilor care ne caracterizează, ne definesc. De obicei suntem blindați cu mândrie, vanități, defense, complexe. Dacă am opta pentru a fi mai deschiși, mai transparenți, mai vulnerabili?! Ce-am avea de ascuns? Cu ce suntem deosebiți de toți ceilalți muritori? Am avea parte de o atmosferă fresh, de sinceritate, onestitate, autenticitate.

Dar la nivel de grup, colectivitate, confesiune, neam, societate? Punem mare preț pe tradiții, ritualuri, cutume, dogme, ca specificații ale identității și originalității. Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii se ucid, se urăsc, sunt torturați, umiliți, discriminați, în numele lor. Și totuși, Creatorul ne-a numit simplu: iș – ișa. Om.

Cum vom trata miturile și credințele? Cu detașare. Ca pe vise. Este, totuși, de datoria noastră să le deslușim, să le interpretăm sensul profund! Temerile, dorințele, trebuințele, înțelepciunea, din spatele lor. Este profund contraproductiv și dovada unei ignoranțe crase, să le tratăm ca pe adevăruri literale. E ca și cum te-ai mulțumi cu acțiunea, narațiunea și n-ai înțelegeo boabă din mesaj, din morală.

Sindromul spiritual paranoid

Fiecare copil, pui de om, este înconjurat cu dragoste, protecție și grijă, ca și cum ar fi singura ființă născută pe pământ. Este bine și este frumos așa, fiindcă această ființă plăpândă este încă neajutorată, continuă să se dezvolte, să crească și după ce s-a născut. Dezvoltă atașamentul și afectivitatea, toate celelalte dimensiuni cognitive și de relație, continuă să se mielinizeze după naștere.

Bineînțeles, că această grijă deosebită ne face să ne credem, fiecare dintre noi, centrul universului, buricul pământului, ombilicul lumii. Este o perspectivă infantilă, desigur. Cei care dobândim, într-un fel sau altul dificultăți sau, și mai grav, tulburări în dezvoltare și maturizare, putem deveni histrionici, cerșim atenție și vrem să rămânem toată viața în luminile rampei. O anumită doză, homeopată, rămâne în miezul vulnerabil al fiecăruia dintre noi.

Eul nostru psihologic, nu cel teologic, nucleul personalității noastre, aflată un timp în formare, apoi cristalizată, gonflează, se hipertrofiază, inflamează, inflaționează, fără să mai fim conștienți de aceste aspecte, pierdem dreapta măsură.

Putem avea doar trăsături paranoide discrete, ca tulburări de personalitate, sau să facem tulburarea delirantă persistentă, ca psihoză cu delir sistematizat – de gelozie, de persecuție, interpretativ, fantastic, etc. Poate fi o trăsătură de familie, moștenită în grade diferite, sau un caz răzleț. Dominantă este preocuparea delirantă față de propria persoană – egolatria monumentală – care este asaltată de răuvoitori, persecutori, trădători, oameni sau organizații malefice care ne vor răul, care vor să distrugă super valoarea pe care o reprezentăm, folosind în arsenalul inamic, chiar și mijloace fantastice de anihilare. De prisos să adăugăm că toată această construcție virtuală se găsește doar în mintea noastră, nu are nicio bază reală.

Aceasta este paranoia. O psihoză irepresibilă, impenetrabilă, dar care se poate ameliora cu mijloacele moderne de tratament. Nu există halucinații, dacă nu este vorba de o schizofrenie paranoidă, ci doar un delir sistematizat, foarte meticulos și logic articulat, dar care pornește de la premise false și ajunge la concluzii la fel de eronate.

Această afecțiune are o caracteristică ciudată, aproape unică. Poate fi contagioasă. Adică, o persoană sănătoasă, normală – atât cât putem, noi oamenii, fi de normali, fiindcă unii autori au spus că normalitatea este o utopie – se poate contamina prin tema delirantă a unui paranoic, dacă vine în contact cu acesta și îi sunt inoculate ideile paranoide. Începe să le creadă și le ia drept adevăr, deși sunt pure elucubrații.

Așa se explică cum de putem identifica destul de ușor, în anumite culturi, trăsături paranoide certe. La o analiză atentă, poate găsim și alte trăsături psihopatoide, cum ar fi înclinația spre agresivitate, adicții și alte hibe. Până la urmă, specificul fiecărei națiuni, poate că este doar o sumă a talentelor și psihopatiilor care îi caracterizează, fie și în doze infinitezimale. Trăsături culturale discutabile, cu nuanță paranoidă, pot fi regăsite în elementele culturale, istorice, de identitate, a unor grupe etnice, religioase, etc.

Atunci când un grup nesemnificativ statistic și cultural, este germinat printr-o elaborare cosmică, fantastică, cu caracter apocaliptic, când minți înfierbântate, într-o atmosferă culturală revivalistă, dintr-o societate care trăiește zorii modernității, încă buimacă, unde realitatea se amestecă cu visele și viziunile, unde literatura profetică sau apocaliptică este luată ad literam, putem spune că avem toate ingredientele cultural spirituale pentru o identitate, cultură spirituală, cu trăsături paranoide.

E ușor să te rătăcești, să amesteci realitatea cu imaginația morbidă, numai că toate acestea au un preț – suferință și dispreț, dezamăgire, marea dezamăgire, fiindcă în această afecțiune, totul este măreț, grandios.

Apoi, totul trece, oamenii sunt devastați, realitatea este greu de digerat, viziunile sunt ușor de recuperat. Mai ales că vizionarii reușesc uneori, să supraviețuiască prin compozițiile lor.

Mecanismele culturale, spirituale ale folclorului sunt puse în acțiune și mașinăria începe să funcționeze. Elementele cultural delirante trebuie să aibă coerență, să fie convingătoare, congruente, cu epoci istorice și culturale trecute – și există exemple destule, cu profeții viitoare și paranoia este gata. Faptul că există o minimă congruență, că există atâta confuzie și nevoie de orientare, direcționare, aprinde spiritele cele mai iluminate, se formează o atmosferă de emulație și creativitate, presărată cu erori, poticneli, extreme, dar toate acestea sunt scuturate. De-a lungul anilor, deceniilor, se cristalizează o formă specifică de respectabilitate, originalitate, identitate. Apoi totul este legalizat, organizat, cutremurat, reorganizat, teoretizat, sintetizat, purificat.

Trăsăturile paranoide pot fi nucleare, focale sau în termeni IT, virale, deși acest termen a dobândit exact sensul opus, pe rețele virtuale. Desigur, ele pot avea și trăsături sistemice, mai mult sau mai puțin discrete, dar epicentru procesului morbid este tema delirantă.

Există un centru de comandă absolut, ideal, atotputernic care furnizează credibilitate, autoritate și putere unui grup insignifiant, în esența sa. Apoi este preconizat un conflict cosmic, fantastic, militarizat – spiritual, imaterial. Noi suntem poporul ales, noi avem tot adevărul. Personificarea răului se concentrează doar asupra noastră, ne urmărește, ne zădărnicește, ne vrea răul… și epopeea este gata, continuă de la sine. Persecuția potențială sau reală, trecută, prezentă sau viitoare, este omniprezentă.

Pe de o parte, asediați, înfricoșați, dependenți, pe de alta vinovați, nevrednici, nevoiași – dar asigurați, protejați, iubiți cu o gelozie sfântă. Totuși amenințați, timorați, izolați, separați – ca să ne simțim bine împreună, să fim omogeni, ghetoizați, controlați, self și mutual, reciproc, cenzurați. Orice crâcnire, orice disonanță, orice erezie, atrage oprobiul binevoitor și conservator.

Sunt aceste trăsături ușor de identificat și diagnosticat. Da și nu. O trăsătură a tulburărilor psihotice este caracterul lor inconștient. La nivel cultural, spiritual, social, se întâmplă la fel. Din interior, presiunea grupului este atât de mare, controlul atât de intens, capacitatea de toleranță și obișnuință atât de prezentă, încât totul pare natural, firesc, de când lumea. Dar din afară? Ciudățenia este evidentă. Cum să te detașezi, cum să faci efortul de obiectivare? Nu e imposibil.

S-a spus că chiar și cele mai grave tulburări psihice sau psihosociale, ar putea fi de fapt, o formă de adaptare, de a face față vicisitudinilor interioare și exterioare. Înclin să cred că există o doză mare de adevăr aici, dar să nu uităm, e vorba de o formă morbidă, patologică de adaptare.

Desigur, că formele culturale de anormalitate au doar o analogie, asemănare cu patologia psihiatrică. Intră în joc, fenomenul de contaminare, afinitățile fiecăruia dintre noi, ca disponibilitate de aderență. Poate rămân, ca și în cazurile individuale, și unele trăsături ce pot produce avantaje relative. Capacitatea de a face față, o personalitate mai puternică, etc.

Dar, acestea sunt trăsături inadecvate, deplasate, dovedite foarte curând desuete, nerelevante, și astfel abandonate – dacă nu pe parcursul unei vieți, prin reflectare, redresare, era să zic maturizare, dar aceasta este o afecțiune prin excelență a maturității și senectuții – atunci transgenerațional.

Sindromul schizoid spiritual

Omul simplu proiectează, ca soluție a problemelor existențiale, inerente, o altă lume, opusul acesteia, absolută, perfectă. Din alăturararea absolutului cu limitele și limitatul, se naște paradoxul – o relație contradictorie, antitetică. Aceasta este religia – plină de paradoxuri. Rezolvarea acestei asocieri, lipirii unei rupturi, nu putea fi decât schizoidă.

. Natural / supranatural, divin / uman, credință / fapte, muritor / nemuritor, etc.

. Dumnezeu: natură, trăsături absolute, desăvârșite / descriere antropomorfă, norme culturale perfectibile, comportament social, de gen, etnic, istoric, religios amoral, imoral, inechitabil.

Lumea noastră (splendid: cele 3 lumi ale lui Popper – lumea materială, fizică, lumea trăirilor, lumea producțiilor spiritului uman – cultura), este relativă, complexă dar limitată, funcționează și se reglează prin universalitatea contrariilor.

Una dintre sincopele esențiale ale oricărei religii este aceea că, în timp ce își clamează sursa și originea într-o zeitate absolută, cu trăsături desăvârșite, perfecte, începe să elaboreze descrieri foarte mundane, antropomorfe și implicit limitate, contradictorii, ale doctrinelor, principiilor, legilor. Acest fapt le trădează imediat originea strict istorică, culturală, umană și nicidecum divină.

Clivajul acesta logic, ontologic, dintre transcendent, imobil, imuabil și existența care se încăpățânează să fie procesuală, devenire, istorică, apare implacabil, schizoid.

Religiile vorbesc despre o existență și natură absolute, dar toate referințele sunt profund umane, antropomorfe, limitate, contradictorii, ca și genitorii umani ai acestor producții. 

Acest eșec este lamentabil. Credința inițială, simplistă, părea perfectă, confortabilă și fără nicio asperitate, până când și-a pus problemele metafizicii eleniste sau a fost confruntată cu implicațiile contradictorii ale propriilor axiome, care trebuiau susținute, demonstrate în fața unor adversari mai puțin binevoitori – eretici, gnostici sau agnostici, specii teiste sau ateiste și materialiste – dar cu efect salutar asupra dezvoltării și purificării sau intoxicării crezurilor inițiale, care se transformau în doctrine și dogme, considerate irefutabile.

. Oamenii religioși tună și fulgeră asupra limitelor rațiunii umane – creată totuși de Dumnezeu – dar iată o mică mostră de raționament, surprinzător prin originea sa, Ethan Allen (Sagan, 1996, p 301):

„Cei care contestă validitatea rațiunii trebuie să aibă în mod serios în vedere dacă o contestă cu sau fără rațiune: dacă o contestă cu rațiune, atunci consolidează principiul pe care încercă să-l detroneze; dar dacă argumentează fără rațiune (cum trebuie să și facă, dacă doresc să fie coerenți), atunci se află dincolo de granițele convingerii raționale și nu merită o respingere rațională.”

S-a spus că receptorul, limbajul, sunt umane, limitate, dar problema fundamentală rămâne: totul este atât de uman, perfectibil și natural, încât orice pretenție de supranatural devine tot mai îndepărtată și străvezie.

Dacă problemele sunt atât de grave, de profunde, dacă comunicarea este atât de importantă într-un conflict de proporții cosmice, de ce se folosește Dumnezeu de oameni, de ce vorbește doar prin intermediul lor, de ce revelația, inspirația, iluminarea, sunt totdeauna secundare, relatări, dar niciodată primare? Este, în acest caz, absența – o dovadă de autism?

Când problemele insolubile sunt puse pe tapet, când controversele devin evidente, stridente și incomode, când apologetica și argumentele sunt dovedite nonfalsificabile, cele mai nobile trăsături etice, morale, spirituale, se metamorfozează subit în spectrul judecății, pedepselor veșnice disproporționate, trădând natura umană ranchiunoasă, răzbunătoare și gata să distribuie anateme cu mare generozitate. Este inatenția o formă de patologie? Cum de sunt virtutea și viciile atât de miscibile?

Colonizarea, exterminarea fizică, biologică sau cultural-spirituală a avut o față militară sau laică, dar și una misionar religioasă. Ce vom zice de pedofilia și homosexualitatea dintre ierarhi sau celibatarii eclesiaști?

Dar despre tortura, torționarii și rugurile inchiziției, vânătoarea de vrăjitoare, războaiele religioase, terorismul motivat spiritual? Da, absolutul clamat pretinde intransigență. În numele celei mai dezinteresate și pure iubiri – una nepământeană – s-au săvârșit cele mai abjecte și nedrepte atrocități, crimele cele mai absurde. Și asta este o schizofrenie!

Pe de o parte suntem confruntați cu mistere insondabile, cu complexități întortocheate, suntem închiși în limite greu defrișabile, dar nu imposibile, iar pe de altă parte, în loc de soluții eficiente, rezolvări salutare, suntem saturați cu adevăruri absolute, ideale, inaplicabile într-o lume relativă, suntem amenințați cu pedepse capitale, dacă nu dovedim suficientă docilitate și credulitate. Nu este aceasta o atitudine, schizoidă?

Această situație existențială strâmbă și nedreaptă i-a făcut pe oameni celebri și gânditori profunzi ai umanității să răspundă senin că, date fiind premisele foarte promițătoare ale tuturor religiilor, ei privesc optimist momentul bilanțului, ziua de apoi a judecății, ca pe un eveniment coerent, logic, o judecată dreaptă, în care argumentele și premisele vor cântări greu în favoarea acuzaților – dacă se poate vorbi cu adevărat despre o astfel de categorie. Continuăm să sperăm în răspunsuri cât de cât satisfăcătoare. 

. Există, totuși, o anumită schizoidie a creștinilor practicanți. În timp ce se simt confortabil încapsulați prin credulitate și refuz al gândirii critice, în domeniul crezurilor, al tărâmului “spiritual” – concomitent, sunt sau devin surprinzător de vigilenți, critici, prevăzători, în chestiuni practice, cotidiene. Ai zice că, potrivit unui principiu al compensării, tot ce a rămas nefolosit în domeniul metafizic, logic, rațional, este folosit cu sagacitate, în domeniu derizoriului, prin inteligență practică, descurcăreală, viclenie. Bineînțeles că toate aceste veleități poartă numele de “binecuvântări ale Domnului!” Există însă și cazuri mai grave, sau maimuțărite de oligofreni funcționali, în care gradul de inadecvare și inadaptare este extrem. Sărmanii oameni par niște zombi căzuți într-o lume de neînțeles, gândesc și vorbesc lent, defazat, reacționează cu întârziere.

. Cineva care își propune să compare atitudinea religioasă, respectiv, științifică, față de adevăr, îmi amintește de basmul Albă ca Zăpada și oglinda fermecată. Maștera privea și întreba oglinda. Răspunsul era permanent selfconfirmator, până a apărut concurența tinereții și vitalității – zorii modernității. Proiectăm adevăruri absolute, imuabile – extrase dintr-o oglindă magică care ne vorbește despre noi înșine și capacitatea noastră de a ne amăgi – într-o lume aflată în continuă curgere și schimbare. Aparent, aceasta pare să fie cea mai bună asigurare că te afli în posesia adevărului, dar este o iluzie virtuală. În același timp, știința care se verifică permanent, se reîmprospătează, se neagă și se reafirmă, pare nesigură, dar rămâne vie. Rămâne astfel, cea mai temeinică și mai bună explicație și concepție asupra lumii, la orice moment dat.

. Creația, ruptura origini / actualitate, eșecul lamentabil al recuperării prin potop. O monstruozitate! Biblică! Recunoaștem – holocaustul a fost cu mult depășit. Din fericire, imaginar, mitologic, ireal. Dar, un potențial profetic în legătură cu ceea ce avea să urmeze, în istoria umanității. Într-un anumit moment istoric, cât se poate de bine documentat și verificat, este introdus un personaj de serviciu, pentru salvarea teodiceei. Împreună cu el, răul, păcatul, căderea și toată recuzita monstruoasă care sluțește natura umană, viața, sănătatea fizică și mentală. Da! Numai că acest monstru numit arhivrășmașul, inamicul public, Satana, Diavolul, Scaraoțki, aduce cu sine alte contradicții insolubile, schizoide.

. Ce vom spune despre soluția apocaliptică? Când principiul educativ rudimentar al biciului / zăhărelului nu s-a verificat istoric, când a devenit evident că nu există un determinism bazat pe voință și legislație divină, când tema aceasta aproape exclusivist biblică, a celui nelegiuit care prospera și a celui neprihănit care se afunda, s-a extins de la persoane individuale la întreaga națiune, la lumea cunoscută atunci, criza a devenit atât de profundă, încât trebuia găsită o soluție de avarie. Nu aceasta este lumea în care putem avea speranța echității, corectitudinii și dreptății. O fi existând o justiție imanentă, dar se îndepărtează sine die, devine transcendentă. 

Această lume este uzurpată. Va fi bine, cald și frumos într-o altă lume, într-o altă împărăție, pe un alt pământ. Reșapat. Nou. Și tot visând așa, de ce să ne mai preocupăm de lucrurile astea minore, cotidiene, imediate, oricât ar fi de presante și reale, când avem colea o lume interioară, plină de valori ideale. Teleportare psihică, spirituală. Și asta este o schizoidie. Și cu ea, întreaga cohortă de hermeneuți oraculari, hărți grafice, despicători ai zoomorfismelor halucinoide, bâlbe și calcule reluate, reiterări și abandonări, recrudescențe vetuste, pretinse vintage.

. Ce vom zice despre isihasmul interior, flagelarea ascetică interioară, retezarea oricăror instincte, bucurii, plăceri, ascultare fără odihnă, perpetuă? Sau despre derapajele accidentale inerente? Dar izolarea, demarcația, linia despărțitoare de lume, ghetoul cultural, bula psihosocială? Sunt oare și acestea forme de autism și spiritualism schizoid?

. Animalele. Poate că nu ele sunt precursorii noștri, deși reflexele noastre necondiționate, instinctele noastre, chiar socializate, continuă să funcționeze, să ne țină în viață, și să existăm ca specie, încă, în ciuda tuturor inhibițiilor, reprimărilor, frustrărilor și decompensărilor, maladiilor sociale și familiale. 

Probabil că singurul lucru existențial de care nu au precunoaștere, este faptul că sunt muritoare. Ele n-au căzut ca noi, ne suportă doar consecințele. Și pe noi. Dar suferă și ele, ca și noi, ba mai abitir, mor și sunt omorâte. Adevărat zoocid. Dar nu, nu sunt mântuite, fiindcă presupunem că nu au conștiință. Unii preoți le binecuvânteză – odată pe an – niște ‘decadenți’. Prin nu știu ce miracol, ele sau niște mutanți ai lor, ajung pe noul pământ. Dezghiocate de instinctualitatea lor naturală, ierbivore (despre regnul vegetal și mineral, cu altă ocazie), rumegând ceea ce au pășunat, zdrobind creația vegetală, într-o lume a armoniei și păcii universale. Insensibile. Și aceasta e o schizoidie. Întrebări incomode. 

. Providența. Latura pozitivă. Acționează Dumnezeu personal și personalizat în toate cazurile favorabile sau aplicăm pletora de fenomene și procese pur naturale, ale căror mecanisme au devenit locuri comune sau vor fi descoperite în viitorul apropiat. Această succesiune s-a repetat de nenumărate ori, încât concluzia este evidentă și se impune. Dar de ce sunt criteriile atât de arbitrare și misterioase, de ce sunt miracolele distribuite cu atâta zgârcenie statistică? Știați că, miracolele – chiar dacă ar fi reale și nu legendare, folclorice, circumstanțiale, relatări cu cele mai bune intenții și credință – au o incidență și prevalență mult inferioară statisticilor vindecărilor spontane ale oricărei boli fatale, inclusiv cancerului? De ce? Fiindcă nu toți pacienții vindecați miraculos sunt religioși. Uff, statisticele astea!

Latura negativă. Atunci când nimeni nu intervine, când durerea, tragediile și suferințele devastează, când rugăciunile nu primesc niciun răspuns, vom oferi explicații de circumstanță, eufemistice, vom recurge la teodiceea lui Epicur, sau vom folosi argumentul autorității, ca în cazul lui Iov, suspendând orice răspuns și limpezire?

Teodiceea însăși, este schizoid apologetică. Mor 9000 de copii inocenți pe planeta pământ, în fiecare oră, 18 mii de părinți îi jelesc devastați, în timp ce în împărăția iubirii, a îndurării și bunăvoinței sunt alte lucruri mai importante, alte priorități! Este aceasta o schizofrenie? Pur umană, desigur!

. Cum s-a născut termenul fariseism? O pondere importantă pare să aibă conținutul discursului „vaiurilor” din Mat 23, ultimul dinaintea „micii apocalipse”. Erau cărturarii și fariseii mai ipocriți decât semenii lor? Probabil că nu. Iosif din Arimateea pare să reflecte adevărata relație dintre creștinism și farisei în primele decenii. Apoi, s-a produs ruptura, criza anilor 70, izgonirea din sinagogi, reflectată în In 9. În acest caz, cum au devenit un simbol al acestei metehne? Este reflectată aici întreaga amărăciune a rupturii schizoide dintre cele două religii surori, a căror relației devenise de neîmpăcat. 

Este și un reflex al paradoxului și schizoidiei, exagerărilor și extremelor naturii umane, constrânsă să joace nenatural. Aflat în preajma absolutului, relaționând cu acesta, omului i se cere să se nege pe sine, să se închine până la pământ, să dispară prin anulare, convertire și pocăință și regenerare, naștere din nou – nu cosmetizare. Acestea nu sunt procese naturale, ci supra naturale.

Oamenii obișnuiți, în împrejurări naturale și obișnuite, pur și simplu, nu pot fi decât naturali, conform naturii lor. Cu limitele lor.

Poți face unul sau un număr limitat de acte demonstrative, ostentative, dar apoi obosești, trebuie să redevii tu însuți, sau însăți. Natura ta, subconștientul, inconștientul, stereotipiile, vor răbufni și vor ieși la suprafață. Este o regulă. Niciodată nu se va întâmpla altfel.

Ei bine, în atmosfera – nu supranaturală, ci nenaturală a „sfințeniei” jucată cu morgă, cu fețe prelungi, roluri mediocre și stângace, de amator, face să transpară ipocrizia și fariseismul. Acest contrast – între pretenția ideală împinsă la extrem și natura umană care nu face nimic altceva, decât să-și ceară drepturile instinctive care asigură supraviețuirea – dă caraterul profund schizoid al acestui mediu nesănătos.

Lista ar putea continua indefinit, la infinit. Devine redundantă.

Există soluții? Da. Creștinii se mângâie cu valorile spirituale. Și nu sunt neglijabile. Privesc disprețuitor sau compătimitor asupra adicțiilor, comportamentelor periferice escapiste: etilism, sex, gambling, droguri – virtual rupt de virtute. Dar religia nu este oare o cultură spirituală escapistă? Nu este o fugă? O negație? A cui? A vieții și vitalității, realității și realismului, naturii – inclusiv umane și mediului, prezentului și spațiului, locului – care așteaptă să fie sfințit.

Să încetăm să fugim și să ne refugiem. La munți. Să acceptăm viața, provocările, prezentul, natura, frumusețea tuturor acestora. Munții nu trebuie diabolizați sau divinizați, ci vizitați, nu ne mai refugiem, ci vom face re-creație – o altă cultură. O altă știință. Aici și acum. Atunci și acolo aparține lui Dumnezeu. Pentru că avem credință, avem speranță. Rămânem optimiști.