Notre-Dame: Ce a voit acel Apus?

Nietzschedenkmal auf dem Holzmarkt in Naumburg, By Eandré, CC BY-SA 3.0 de, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=34054646

Notre-Dame nu reprezintă pietatea medievală ci prima încercare a Europei de a se elibera de sub tirania ei. Într-o Europă în care călugări cu pupilele dilatate predicau Apocalipsa, iar ciuma bubonică era tratată cu procesiuni religioase și omorârea pisicilor negre (cei mai eficienți predatori împotriva șobolanilor care mișunau noaptea pe străzi), proiectul catedralei construite în decurs de generații reprezintă credința în istorie, adică secularismul. O credința pe care Biserica nu a avut-o niciodată și postmodernitatea a pierdut-o.

Notre-Dame a fost produsul micilor renașteri europene inițiate de Carol cel Mare și Otto, care au precedat Renașterea. În contextul dezbaterilor între via antiqua și via moderna, arhitectura gotică o reprezintă pe ultima. Pe plan filozofic, nominalismul preferă știința celor observabile și trecătoare științei celor nevăzute și eterne a realiștilor. Trubadurii nu cântă viețile sfinților ci frumusețea damelor și faptele cavalerilor. Constructorii liberi sunt mai interesați de traducerile arabe din Euclid și Arhimede decât de textele sacre, și introduc simboluri faustiene subtile în programul iconografic al catedralelor pe care le construiesc.

Și, ca să așezăm puțină sare pe rană, modernitatea medievală începe cu victoria lui Carol Martel împotriva Califatului și este susținută în continuare de experiența cruciadelor.  

Întrebarea pe care o ridică titanismul simbolic al catedralei gotice este: Ce a voit acel Apus?

Emil Cioran este de acord cu poetul că Apusul a voit puterea. Spre deosebire de el, nu vede superioritatea spirituală a celui care apără sărăcia și nevoile neamului. Catedrala medievală – spune Cioran – reprezintă voința de putere. Noi nu am construit catedrale (medievale) pentru că baciul mioritic, în mod evident, nu are voință de putere și viață. Catedrala modernă a salvării neamului reprezintă de fapt același simptom.

Incendiul de la Notre-Dame este simbolul auto-imolării Europei, nu pentru că Europa a renunțat la sacru, adică la eternitate, ci pentru că Europa a obosit de istorie. Europa nu mai are voința de putere. Corectitudinea politica si hedonismul mandatoriu au reușit acolo unde nu a reușit ciuma bubonică. A distrus voința de supraviețuire și credința în viitor.

În altă ordine, incendiul de la Notre-Dame a oferit Bisericii o excelentă ocazie să abată atenția de la scandalul preoților pedofili la pericolul care îl reprezintă pentru civilizația apuseană lipsa de respect față de institutiile ei. Poate  din cauza că respectul câștigat prin frică se pierde o dată cu ea? Ultima dată Biserica a fost „respectată” în Franța sub guvernul din Vichy când Parisul era ocupat de naziști și Franța lui Petain era disprețuită de axă și aliați în mod egal.

Însă nimic nu dovedește irelevanța Biserici (și a mediei) mai bine decât celebrarea pioasă a salvării relicvelor din incendiu. Acele relicve plimbate de călugări pe străzi insalubre pentru a salva Europa de ciuma bubonică. A fost salvată coroana de spini. Perfect. Biserica va putea continua circul încoronării lui Isus început în camera de tortură a lui Pilat din Pont și continuat de monarhiile europene de drept divin și dictaturile fasciste ale secolului XX.

La Pen: Jeanne d’Arc sau Leo Schlageter?

Pe data de 7 Mai 1429, Jeanne d’Arc și-a smuls o săgeată din umăr și a ridicat-o ca stindard la asediul Orleansului. Pentru cei care au uitat istoria, Jeanne i-a condus pe francezi la victorie dar a fost capturată un an mai târziu de englezi și condamnată la moarte pentru erezie într-un proces motivat politic. Nu este nici o îndoială că Marie La Pen este acuzată de erezie politică. Este la fel de sigur că a fost rănită electoral pe 7 Mai. Întrebarea este dacă va și câștiga războiul.

Pentru că tot vorbim de repetarea istoriei, în 1923 pe, aceiași dată fatidică de 7 Mai, francezii l-au executat pe național-socialistul Albert Leo Schlageter. Schlageter este cunoscut mai ales pentru zicala care i-a fost atribuită fictional: ”Când aud de cultură îmi vine să pun mâna pe pistol”. Acum se ridică ridică o altă întrebare. Care este comparația cea mai potrivită pentru 7 Mai 2017: săgeata lui Jeanne d’Arc sau execuția lui Schlageter?

Pentru a răspunde, trebuie să începem prin a eimina paralela falsă între alegerile din Franța și cele din US.

Mai întâi, Emmanuel Macron nu este Hillary. Tipul folosește bitcoin, ceea ce înseamnă că nu e prost, și că poate apărea suspect în ochii oligarhiei financiare de stânga. Emmanuel și soția lui au în spate o istorie incorectă politic gen Mourir d’aimer care l-ar descalifica în ochii liberalilor americani. Ce se poartă aici sunt fanteziile sexuale ale lui Podesta. Îți vin în minte reptilele lui David Icke. Emanuel pare cel puțin un animal cu sânge cald.

În al doilea rând, La Pen nu este Trump. La Pen este pentru apărarea spațiului public secular. Trump susține invazia religiei în spațiul public (ce a mai rămas din el). La Pen crede că statul trebuie să ocupe un loc central în spațiul public. Trump crede că locul statului este în buzunarul corporațiilor private.

Este La Pen fascistă? Fascism, spune George Orwell, este un termen vag, folosit în dreptul oricărei mișcări politice de care se tem elitele. Elitele se tem de orice universalitate care concurează cele patru universalii ale capitalismului financiar global: capitalul transnațional, media corporată, democrația parlamentară, și religiile considerate universale. Noțiuni ca cultură universală, adevăr obiectiv, drept natural, rațiune universală, sunt suspecte acum de conotații ”fasciste”. Pe de altă parte, nimeni nu poate spune că xenofobia și rasismul nu sunt atitudini fasciste. Elitele le resping (și de multe ori le exagerează), nu pentru că amenință universalul uman, ci pentru că amenință capitalismul financiar global.

În sensul istoric al cuvântului, fascismul este, așa cum a fost definit de Mussolini, o coaliție între corporații, biserică, și stat, împotriva a ceea ce Iluminismul definește ca spațiul public al rațiunii. Fascismul este politica militarizată a interesului privat împotriva interesului public. Fascismul contemporan este reprezentat de neoconservatorii americani și aliații lor din lumea islamică. În ciuda retoricii populiste în campania electorală, Trump s-a dovedit a fi doar un alt neocon la Casa Albă, la fel ca Bush, Obama și Hilary înaintea lui, probabil mai rău. La Pen pare să se situeze de partea opusă a baricadei. Întrebarea corectă ar fi dacă La Pen este național-socialistă.

Să ne întoarcem la Schlageter. Voi cita dintr-o cuvântare in memoriam Albert Leo Schlageter în locul cel mai neașteptat: plenara Internationalei Comuniste din Iunie 1923. Titlul cuvântării este Leo Schlageter: Rătăcitorul în Vid. Autorul este bolșevicul german Karl Radek.

Schlageter, a courageous soldier of the counter-revolution, deserves to be sincerely honoured by us, the soldiers of the revolution… If those German Fascisti, who honestly thought to serve the German people, failed to understand the significance of Schlageter’s fate, Schlageter died in vain, and on his tombstone should read: “The Wanderer into the Void”… We shall do all in our power to make men like Schlageter, who are prepared to go to their deaths for a common cause, not wanderers into the void, but wanderers into a better future for the whole of mankind; that they should not spill their hot, unselfish blood for the profit of the coal and iron barons, but in the cause of the great toiling German people, which is a member of the family of peoples fighting for their emancipation.

Teza lui Radek nu sună mai puțin curajos în contextul stalinismului de catifea numit corectitudine politică. Radek, un intelectual cosmopolit care fusese implicat în lupte de stradă cu naziștii, refuză să vadă în dușmanii lui o formă de sociopatie națională sau scuza metafizică a banalitatății răului. Radek recunoaște calitățile umane și idealurile emancipatoare ale compatrioților săi rătăcitori în vid. (În treacăt fie spus, Karl Radek a a vut ocazia să înțeleagă că propia lui cauză fusese o ”rătăcire în vid”, când a murit asasinat de executorii lui Stalin în gulag).

Stabilimentul european ar avea de învățat de la Radek.

Să alienezi 11 milioane de alegători numindu-i ”fasciști” sună corect politic dar este în același timp o greșeală fatală. Ca și cum oricine vrea să apere de bazarizare și barbarizare cea mai nobilă cultură a Europei visează noaptea lagăre cu sârmă ghimpată și camere de gazare. Sau cineva care angajează un imigrant la salariul minim într-un cartier luxos din Paris are dreptul să ofere lecții despre rasism muncitorului care încuie noaptea ușile înr-un cartier care a fost cândva al lui.

În încheiere, vreau să spun că mă bucur că a ieșit Macron pentru că un frenchxit ar fi o rătăcire în vid. Viitorul Europei este Europa, nu naționalismele. Europa nu are nevoie de o Franță care exitează ci de una care inspiră idei și revoluții în Europa, ca în vremurile de glorie.

Dar să nu uităm că revoluțiile nu se fac unii ca Macron ci cu cei ca La Pen.

Europa are nevoie de o Jeanne d’Arc.

Europa: topless dar fara pistol si steag rosu

Ce are statul Islamic cu ziua Bastiliei? Legatura este mai adanca decat apare la prima vedere. Existenta statelor islamice (ISIL nu este singurul) este rezultatul unei ideologii anglo-saxone care s-a nascut ca reactie la caderea Bastiliei. Mai mult, miscarea wahabista s-a nascut ca un instrument al aliantei anglo-otomane impotriva expeditiei lui Napoleon in Egipt.

Edmund Burke a pus bazele conservatorismului anglo-saxon in critica pe care a facut-o revolutiei franceze. Asa cum ne asteptam de la un aristocrat, Burke contesta notiunea rearanjarii carteziene a societatii. Traditiile si structurile de putere mostenite de la stramosi contin intelepciunea acumulata a multor generatii. Schimbarea lor poate duce la consecinte imprevizibile, ca domnia terorii in Franta. Societatile se dezvolta organic din institutiile si cutumele trecutului.

De partea continentala a disputei, Hegel si Marx au sustinut notiunea ca societatea evolueaza in salturi cuantice numite revolutii. Asemenea salturi pot fi uneori periculoase, la fel ca ale unui acrobat de circ, dar momentele de ratacire nu anuleaza legile progresului social.

Cele doua vederi reflecta istorii diferite. Common Law a crescut organic prin predcedente judiciare si reforme parlamentare, in timp ce Codul lui Napoleon s-a nascut din Revolutie si a fost dus cu sabia in Europa.

In conformitate cu aceasta filozofie, Imperiul Britanic a refuzat sa implementeze reforme radicale in India si in Arabia. Britanicii au condus India prin sultani si au orchestrat infiintarea statelor islamice din orientul mijlociu si indepartat. Pakistanul si Bangladejul au fost initial proiectate sa fie un singur stat islamic care sa prinda India lui Ghandi ca intr-un cleste. Orice revolutie seculara a fost privita cu suspicine burkeana dublata de paranoia razboiului rece.

Neoconservatorismul american este o struto-camila intre Hegel si Burke. De la Hegel au luat bonapartismul. De la Burke, notiunea ca Islamul poate fi un instrument in democratizarea si modernizarea orientului mijlociu. Vanzarea primaverii arabe reflecta teama burkeana de revolutie seculara.

Conservatori americani, ca Pat Buchanan sau George Will, au criticat viziunea hegeliana a neoconilor de pe pozitia lui Burke. Ceea ce lipseste este critica lui Burke de pe pozitia lui Hegel. In mod ironic, stanga nu a gasit alt argument impotriva aventurilor interventioniste din Irak, Libia si Siria decat cliseul reduntant al imperialismului apusean distrugand culturi inocente care nu vor altceva decat sa traiasca in pace cu restul lumii. Adica tot Burke.

Atacul islamic de ziua Bastiliei este un simbol tragic. Revolutia s-a autodezarmat atunci cand a acceptat dogma neo-burkeana a multiculturalismului si scepticismului fata de cartezianismul politic. Tabloul femeii topless cu un steag rosu intr-o mana si un pistol in cealalta a fost retusat. Topless a ramas, dar steagul si armele au disparut. Mai precis, le-a luat femeia cu hijab.

Profetul, Europa, si predicatorii

A doua venire a mantuitorului cu mustacioara

Prima surpriza pe care am avut-o vizionand filmul (si citind cartea) Er ist wieder da / Look who is back a fost absenta cliseelor anti-naziste. La fel ca Hannah Arendt in Eichmann in Jerusalem, Timur Vermes, autorul cartii si scenariului, nu exorcizeaza demonii istoriei ci exploreaza banalitatea umana a nazismului. La fel ca ea, Vermes a fost criticat pentru deconstructia mitului care se afla la baza consensului moral-istoric al epocii. In cuvintele unuia dintre critici, cititorul nu rade de Hitler ci impreuna cu el. Este inversul experientei pe care o ai vizionand Dictatorul lui Chaplin.

La fel ca in cazul Hannei Arendt, etnicitatea lui Timur Vermes constituie un cap de acuzare in sine. Intelegerea lui Hitler dinlauntru ar fi un act de tradare a propriului neam. Voi sustine ca, dimpotriva, etnicitatea autorului se afla la baza experimentului de gandire in mintea lui Hitler. Un nazist este, in cuvintele lui Hitler, un german care a infrant evreul dinlauntru. Trebuie sa incepi prin a fi evreul dinlauntru pentru a intelege costul acestei victorii.

Notiunea evreului launtric este folosita de Pavel pentru a desemna omul universal la inceputul Crestinismului. Hitler a inteles bine conceptul. Pentru el evreul launtric reprezinta dimensiunea european-universala a germanului inradacinat in secolul luminilor. Filozofii luminilor s-au declarat cetateni ai universului mai degraba decat membrii ai unui trib. Iluminismul revendica universalitatea ratiunii si a moralei in opozitie cu traditiile culturale. Nazismul revendica tribul si kultura. Daca cineva gaseste aici o asemanare cu hiper-multi-kulturalismul post-modern inseamna ca nu sunt singurul.

Filmul de propaganda Der Ewige Jude (Evreul Etern) arata clar ca in conceptia nazistilor problema evreiasca nu este evreul neasimilat cu caftan si perciuni, ci evreul cosmopolit care intruchipeaza idealul kantian de cetatean al universului. Germanul cosmopolit inca poate fi mantuit prin legatura mistica cu Vaterland, Terra Patris, pamantul unde sunt ingropati parintii, de unde patriotismul. Evreul nu poate fi mantuit pentru ca nu are patrie, nothing to die or to kill for.

Iluminismul german s-a autodefinit in opozitie cu filistinul german. In conceptia lui Goethe, filistinul uraste tot ce nu este la fel ca el. Filistinul german a constituit baza electorala a puterii lui Hitler. Procesul fusese deja anticipat de Marx in Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte: filistinul renunta la drepturile politice pentru ca un regim autoritar sa-i protejeze stilul de viata (suna familiar). In cuvintele lui Marx, accepta sabia lui Damocles desupra capului daca aceasta il apara de schimbari sociale nedorite.

Hitler nu a fost filistin. Asemenea lui Goebbels si altora din cercul interior al puterii, Hitler a fost un om de cultura universala. Pentru ei, lectura lui Nietzsche (pe care l-au inteles foarte bine) a fost instrumentala in vederea unei abandonari constiente a valorilor europene in favoarea unei forme moderne de barbarism. Asta se numeste in limbaj codificat epurarea evreului dinlauntru. Totodata, Hitler a dispretuit profund filistinismul german pe care intentiona sa-l anhileze la sfarsitul razboiului. Germanul lui era bestia blonda nu burghezul conformist.

Sa ne intoarcem la film. Timur Vermes pune in scena intalnirea lui Hitler cu filistinul german al anului 2016. De acest public incuiat, hedonist si xenofob, indragostit de showuri vulgare si kitch politic, ne trezim ca radem impreuna cu Hitler. La sfarsitul filmului intelegem ca Hitler va lua iarasi puterea si va conduce Germania daca nu Europa intr-o noua aventura suicidala, dar impartasim cinismul lui. Asa le trebuie daca sunt prosti.

Problema evreiasca nu mai este in prim plan. Acum este problema imigratiei. Nu ca publicul caruia i se adreseaza Hitler ar fi ingrijorat de Islamul politic si erodarea valorilor iluministe. Problema lor este aceiasi ca in 1933: ei sunt altfel. Hitler va rezolva problema: nimeni nu va avea dreptul sa fie deosebit.

Insa motivul adevarat pentru care problema evreiasca nu mai este stringenta pentru Hitler in 2016 este acela ca evreul dinlauntru este oricum pe cale de disparitie. De aceea nici nu mai este nevoie de camere de gazare. Singurul personaj care intelege ce se intampla, un alter-ego al autorului, apare in ultima scena din film izolat intr-o clinica de psihiatrie. Cine mai are nevoie de lagare de exterminare cand avem mass-media pentru prosti si balamucul pentru cei cu mintea intreaga.

Liberalism si Neo-Protestantism in Europa

Unde va fi curcanul vor fi si vulturii

America a oficiat iarasi sacramentul curcanului (“acesta este trupul Indianului care se frange pentru voi”) in amintirea evenimentului iconic cand indienii Wampanoag (s-)au adus curcani la masa peregrinilor din Massachusetts – simbol al posibilitatii coexistentei cu cei-care-sunt-altfel-decat-noi.

Numai ca multiculturalismul nu a lucrat pentru amero-indieni. Episodul idilic din toamna lui 1614 a fost preludiul unei bai de sange. Puritanii au continuat sa vina in numar crescut si sa revendice controlul asupra pamantului si triburilor native. Tribul Pequot a opus rezistenta militara si rezultatul a fost cel mai sangeros dintre razboaiele indiene. Maxima salbaticului bun a fost corectata: “indianul e bun doar mort”. De ce nu a a functionat multiculturalismul pentru amero-indieni?

Ca unul care m-am lepadat de invataturile incepatoare ale moralistilor, nu ma voi impiedica in intrebarea sterila cu privire la cine au fost baietii buni, respectiv baietii rai, in colonizarea Americii. Istoria este o lectie de viata, si viata nu opereaza in absoluturi morale. Multiculturalismul nu este astazi un esec din cauza ca unii sunt mai buni/rai decat altii. Statistic, ai sanse egale sa intalnesti acelasi numar din ambele clase in orice cultura. Ceea ce face ca doua culturi sa poata coexista sau, dimpotriva, sa fie incompatibile, nu este diferenta in frecventa indivizilor buni sau rai.

Acestea fiind spuse, consider ca motivul principal pentru care multiculturalismul nu era fezibil in 1624 a fost universalismul abstract al puritanilor. Europa se afla astazi in pozitia paradoxala a nativilor americani, in relatie cu puritanismul si universalismul islamic. Asa cum ne arata si experienta tribului Wampanoag, ospitalitatea nu va inmuia inimile impietrite de inchinarea la un dumnezeu gelos.

Dar inainte de a merge mai departe, sa ne debarasam de cateva mituri despre America.

Mit: Columb a fost o minte luminata care, in opozitie cu scolasticii din Sevilla, credea si voia sa demonstreze ca pamantul e rotund.

Fapt: Motivul pentru care invatatii nu au fost de acord cu Columb a fost acela ca ei se bazau pe stiinta greaca in estimarea circumferintei pamantului, in timp ce Columb se baza pe apocrife iudaice. Iudeii au “corectat” stiinta greaca cu privire la marimea pamantului, asa cum evanghelicii “corecteaza” astazi stiinta moderna cu privire la vechimea lui. Un pamant atat de mare/vechi e greu de imaginat atunci cand Geneza este citita ca manual de istorie naturala. Columb a fost un idiot norocos care a dat de un continent intre doua oceane. Daca Atlanticul si Pacificul formau un continuum pana in India, Columb ar fi fost mancat de propriul echipaj.

Mit: Civilizatia amero-indiana a fost condamnata de Dumnezeu din aceleasi motive pentru care au fost nimiciti cananitii: aducerea de sacrificii umane.

Fapt: Incasii si aztecii se aflau in epoca bronzului atunci cand au fost descoperiti de europeni si, la fel ca eurasiaticii in epoca bronzului, aduceau jertfe umane. Asta nu a impiedicat totusi evolutia civilizatiilor eurasiatice catre adoptarea unor coduri morale universale. Civilizatiile pre-columbiene reprezinta o evolutie similara intrerupta intr-un stagiu primitv. Pe de alta parte, europenii reprezentau anomalia unei civilizatii mult mai avansate care continua totusi sa se inchine unei divinitati din epoca bronzului. In numele acestei religii primitive sunt aduse sacrificii umane ca ardere de vrajitoare si eretici. Victimele sacrificiilor pre-columbiene palesc in comparatie cu cele ale inchizitiei. Mai mult, idolii de aur ai incasilor si aztecilor au fost confiscati si reciclati in efigiile divinitatilor Pesos si Dollar – carora li se ofera inca jertfe umane.

Mit: Istoria lui John Smith si Pochahontas dovedeste ca indienii si colonistii britanici aveau tendinta naturala spre asimilare si multiculturalism, dar extremisti de ambele parti au instigat la rasism si razboi.

Fapt: Smith si Pochahontas au fost individualitati puternice care ar fi meritat ceva mai bun decat kitchul insiropat al studiourilor Disney. Nici unul dintre ei nu reprezenta opinia sau tendintele unei majoritati.

Smith avea intr-adevar formatie si experienta multiculturala. Probabil ca vorbea chiar si limba romana. Pirat si aventurier inainte de a deveni mercenar in Transilvania, Smith a fost inobilat de Sigismud Bathory pentru merite deosebite in lupta cu otomanii. A luptat apoi sub Mihai Viteazul si, dupa asasinarea acestuia, sub Radu Serban, pana a fost luat prizioner de tatari si vandut ca sclav in Crimeea, de unde a evadat si a plecat in America. ( N.B. : mai bine pleci in America decat sa te bati cu tatarii in Romania). John Smith a fost deasemenea un promotor entuziast al individualismului si a ceea ce se va numi mai tarziu visul american. In America, spune el, cine are maini si vrea sa munceasca poate deveni bogat, indiferent de clasa sau etnie. A fost, de asemenea un explorator, cartograf si organizator colonial. A folosit bine experienta militara capatata in razboaiele cu semiluna impotriva triburilor de indieni. Atat despre coexistenta pasnica.

Pochahontas a fost prizoniera si ostateca in timpul razboaielor cu indienii. A refuzat sa se intoarca la tribul ei atunci cand i s-a oferit libertatea, preferand convertirea la crestinism si plecarea in Anglia, unde va deveni rasfatata societatii londoneze. Nu a suportat bine clima din Londra si a optat pentru intoarcerea in America, nu ca nativa ci ca parte a procesului de colonizare europeana. A murit pe drum, probabil de tuberculoza. Atat despre multiculturalism.

Mit (exclusiv pentru azs): America este “pamantul” pustiu din care se ridica “fiara cu coarne de miel”, lumea veche fiind “marea” populata de “multimi, neamuri si limbi”. US a “crescut” pasnic, asemenea cornitelor unui miel, nu a cucerit tara ca celelalte fiare din Daniel. Din nefericire, mielul incepe sa vorbeasca ca un balaur. (N.B. : Dr. Carson are voce de miel).

Fapt: America a fost populata pe la 10.000 I.H.

( Fapt corectat: Asta trebuie sa fie o alta inventie a oamenilor de stiinta, pentru ca se stie ca toate popoarele au plecat de la turnul Babel acum 4000 de ani. Nu stim ce e cu indienii astia, dar America nu putea fi populata inainte de Columb.)

Inapoi la intrebarea fundamentala: de ce nu a lucrat multiculturalismul pentru nativii americani. Jared Diamond are un triplu raspuns: arme de foc, otel si varsatul de vant. Imi permit sa adaug al patrulea si cel mai important: RELIGIA.

Chinezii au descoperit America in acelasi timp cu Columb. Exploratorii cu ochii shlitz s-au intors acasa si au spus imparatului ca lumea noua nu merita costul expeditiei. Nu au gasit porturi si negustori pentru comertul transoceanic. Spre deosebire de cele trei religii ale cartii, Taoismul, Confucianismul si Budismul nu au un mandat pentru convertirea lumii. Crestinii, dimpotriva, se considerau nu doar indreptatiti dar si obligati sa le confiste nativilor pamantul si religia. Mai mult, crestinii considerau o ratacire sa invete caile indienior, carora le-au oferit in schimb optiunea intre calea-cea-dreapta si moarte.

De ce va esua experimentul multicultural in Europa? Raspunsul este elefantul din sufragerie despre care nimeni nu indrazneste sa vorbeasca: Islamul are un mandat pentru convertirea lumii. La asta se adauga tehnologia apuseana si virusii de minte. In mod ironic, acest mandat este afirmat in contextul in care secularismul apusean-iluminist si-a pierdut increderea in propria universalitate.

Rezultatul conflictului este prezis intr-un model clasic din teoria jocurilor: ulii si porumbei. Sa zicem vulturi si curcani. Ferice de ulii caci ei vor mosteni pamantul. Nu sustin morala pasarii de prada. Mai degraba m-asi intoarce la un sfat vechi: fiti blanzi ca porumbeii dar cultivati instinctele sarpelui – antagonistul mitologic al vulturului. Caci unde va fi curcanul vor fi si vulturii.

Discursul presedintelui Cehiei cu ocazia aniversarii „revolutiei de catifea”

(La începutul întâlnirii, participanții au onorat victimele atacurilor teroriste din Paris cu un minut de reculegere, fiind invitati la aceasta de către șeful de stat).

Să comemoram pașnic ambele 17 noiembrie. Atat 17.11.1939 cat și 17.11.1989. Ce leagă aceste două aniversări împreună peste un decalaj de cincizeci de ani? Cred ca sunt două lucruri. În primul rând, dezacordul națiunii noastre cu ocupația. Atat cel manifest, în cazul ocupației germane, cat si cel mai putin vocal, dar existent, în cazul ocupației sovietice. Această națiune merită să se pronunțe independent, in asa fel încât nimeni, repet nimeni, din exterior, sa nu-i poata dicta ce să facă sau ce să nu facă (aplauze).

Un alt aspect al comemorarii celor doua 17 noiembrie este, probabil, la fel de grav. Atunci oamenii au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva manipulării. Pentru a protesta față de faptul că li se impune o singura opinie corecta, că sunt cusuti într-o cămașă de forță, o opinie uniformă, și ca nu trebuie să gândească altfel decât le este prescris de manipulatorii lor . (Aplauze; se scandeaza „Trăiască Zeman!”).

Astăzi trăim într-o societate liberă, în care spălarea creierului este mai dificilă decât în trecut. Dar asta nu înseamnă că nu există. Există o manipulare care are o mulțime de nume frumoase. Va voi oferi doar trei.

Cineva pretinde ca este un „lider de valori” și sustine că are dreptul să ne spună ce valori trebuie si, prin urmare, ce valori nu trebuie sa impartasim.

Altul se auto-proclamă așa- numit lider de opinie, de exemplu, lider de opinie publică și, de obicei, acestia sunt cei care se considera a fi elita, încercand sa atraga atentia asupra lor insisi, fără a fi aleși sau autorizati de nimeni altcineva.

Insa cea mai absolut oribila eticheta este aceea de autor de opinie (publica). Oamenii care se numesc pe ei insisi în acest fel sunt plini de dispret fata de calitatea de cetățean. Ei cred că oamenii sunt ca plastilina sau ca aluatul, care pot fi modelate și manipulate dupa nevoile manipulatorului. Dar noi nu suntem aluat, nu suntem figurine de lut. Toti aceia care ne-am adunat aici, toti încercam să gândim independent.

Am fost cu totii martori la multe mesaje mass-media, dar aș dori să menționez unul separat, pentru că rezoneaza cu întreaga națiune. Este un mesaj media asupra crizei migrației.

Consider că este nevoie de toleranța pentru opinii diferite. Că într-o societate liberă, oricine are dreptul să-și exprime punctul de vedere, dar, de asemenea, că punctul de vedere opus nu trebuie să fie redus la tăcere și etichetat, într-o societate cu adevărat liberă, cu diverse etichete, sau chiar insulte, cum ar fi „extremism”, „xenofobie”, „islamofobie”, „rasism” sau „fascism”. Etichetarea si insulta nu sunt argumente. Ele dovedesc doar caracterul rudimentar al gandirii celui care le foloseste. Pe de alta parte, nici urletele nu sunt argumente. Și exista si urlete. Acestea sunt manifestarea fasciștilor. Urletele sunt manifestarea spiritului de turma, asa cum am vazut cu totii in locul acesta anul trecut.

Natiunea noastra nu este xenofoba. În mijlocul acestui popor, în această țară, trăiesc mai mult de o jumătate de milion de straini. Și ei pot sa coexiste cu cultura noastră, sunt tratati prietenos, și nu avem probleme cu ei, dimpotrivă, dezvoltarea noastră sociala este stimulata de prezenta lor. Insa cultura lor este pe deplin compatibila cu valorile europene. Nu este o cultură a omuciderii si urii religioase.

Atunci cand incerc sa inteleg cauzele migrației, observ ca marea majoritate a acestor imigranți ilegali sunt tineri si bine hrăniți. Atunci ma întreb: de ce acești oameni nu lupta pentru libertatea țării lor împotriva statului islamic? Și în cazul în care provin din zone fara conflict, de ce nu lucreaza pentru țara lor, și pentru dezvoltarea acesteia ca să depășească înapoierea ei prezenta?

Vocea președintelui republicii trebuie să fie vocea națiunii, nu vocea mass-mediei, nu sa trambiteze pozitia sustinuta de mass-media. Deși recunosc că mi-ar fi mai usor s fiu in ton cu mass-media. Acei jurnaliști care scriu în fiecare zi despre ceva nou si nu înțeleg nimic, m-ar lăuda pentru astfel de discursuri frumoase. Insa as fi in conflict cu poporul meu. Și astfel, la încheierea discursului meu, aș dori să vă provoc la aceasta: să facem tot ce putem ca să trăim mai departe într-o societate liberă, în care putem aprecia diversitatea opiniilor, in care le putem discuta, în care putem aduce argumente, și în care nu ne vom lasa spălati la creier.

Resentimentul

Ce a scos din voi Apusul cand nimic nu (mai) e de scos?

Cuvantul “european” a fost folosit prima data intr-o cronica iberica din perioada dominatiei islamice. Europenses sunt soldatii lui Carol Martel care au respins invazia araba in batalia de la Tours (732). Europenii intra in scena ca antagonisti ai Islamului.

De ce au fost numiti francii “europeni”? Curat si simplu: pentru ca erau barbari. “Europa” fusese in antichitatea clasica numele partii necivilizate a peninsulei balcanice. In secolul VIII zona barbara se mutase in nord-vest. Bizantul reprezinta acum civilizatia crestina iar Califatul pe cea islamica. Europa nu era parte din civilizatie. De aceea a invins.

Marele filosof german Friedrich Nietzsche identifica geniul Europei in dialectica lui Apollo si Dionisos. Apollo este Logosul (masura) intrupat in arta, ratiune, poezie si lege. Dionisos este vitalitatea barbarului iubitor de libertate, razboi si orgii. Grecia a atins echilibrul intre Apollo si Dionisos in perioada pre-socratica. Din punct de vedere cultural are loc nasterea tragediei, care disciplineaza impulsul dionisiac in canoane poetice si reflectii filosofice. Din punct de vedere politic-militar, sinteza Apollo-Dionisos este ceea ce asigura victoria Greciei, individualismul disciplinat politic, impotriva despotismului gregar al Orientului Mijlociu.

In mod surprinzator, Nietzsche vede inceputurile caderii Greciei clasice in excesul de rationalizare moralizatoare din perioada post-socratica. Asemenea exces este pentru el simptomul unei oboseli a sufletului super-civilizat care nu mai are puterea sa imbratiseze tragismul si libertatea unei existente fara sens moral.

Aceasta anemie culturala va deschide calea pentru distrugerea lumii clasice. Roma nu a ar fi fost cucerita de barbari daca nu ar fi fost strivita sub povara nevoii de rationalizare moral-teologica a oricarui eveniment istoric si act politic. Nimeni nu mai e multumit cu un veni, vidi, vicit dupa Constantin.

Sa luam, de exemplu, invazia Romei de catre Vandali in 455. Romanii nu se intreaba de ce nu au fost in stare sa-si apere cetatea, ci de ce nu i-a aparat Dumnezeu. Problema cea mai acuta este cea a femeilor violate de vandali. Pentru ca Dumnezeu a ingaduit sa se intample, intrebarea este daca nu cumva au avut si ele o vina. Augustin raspunde ca romanele sunt nevinovate daca nu au simtit placere cand au fost maltratate (dovada ca Augustin avea mintea bolnava).

Asta ne aminteste de rationalizarile culturale si mea-culpa morala atunci cand un gang islamic violeaza o fata intr-un oras din Europa. Intodeauna intrebarea este unde a gresit Europa si unde a gresit fata (cu nelipsitele suspiciuni augustiniene). Gangul este doar prima victima a Apusului.

In termenii dialecticii lui Nietzsche, barbarismul Apusului medieval este premisa dionisiaca unei noi sinteze numita Renasterea. Pe de alta parte, Bizantul civilizat reprezinta faza avansata a decadentei post-socratice. Otho cel Mare se plangea ambasadorului bizantin ca saxonii manuiesc spada mai bine decat pana. Am putea adauga ca atunci cand europenii au invatat sa manuiasca pana au folosit-o tot ca spada, adica ca arma de atac. Orice dogma, orice crez, orice prejudecata sacra a fost atacata si a cazut sub pana Apusului. Pana bizantina s-a ferit de provocari si a fost sterila in creatie. Rasaritul nu a cunoscut nici Renastere, nici Secolul Ratiunii sau al Luminilor, si nici nu a comis sacrilegiile modernitatii.

Mercenarii normanzi care au luptat de ambele parti ale razboaielor Bizantului radeau de soldatii greci spunand ca isi lasa sotiile in grija eunucilor si apoi pleaca la razboi condusi tot de eunuci. Pentru barbarul nordic imensa birocratie bizantina nu era altceva decat un mod de a aseza barbatii in paza eunucilor. Dar nu este aceasta Uniunea Europeana? Nu este Europa o fortareata plina de negustori si bancheri condusa de o birocratie emasculata? Nu sunt europenii sub paza eunucilor care ii protejeaza de idei si experimente interzise? Nu este interzis intelectualului sa foloseasca pana sau tasatura ca arma, sa se angajeze in razboaie de idei si sa contrazica consensuri moral-politice? Nu a cerut Angela Merkel ca Facebook sa cenzureze orice forma de hate-speech (citeste orice argument impotriva Islamului)?

Atunci cand cavalerii apuseni veniti sa apere Constantinopolul au cerut o biserica pentru a celebra liturghia in rit latin, grecii le-au refuzat cererea, respingand implicit suportul lor militar. Pericolul profanarii spatiului sacru a prevalat in fata pericolului Otoman. In mod similar, pericolul profanarii ortodoxiei multiculturalismului si corectitudinii politice prevaleaza in fata pericolului islamizarii.

Problema Europei nu este in primul rand caderea lui Apollo ci epuizarea lui Dionisos. Pericolul nu este „barbarii la porti” ci absenta barbarului dinlauntru, aflat in tensiune creatoare cu civilizatia. In cuvintele lui Eminescu, este momentul cand Apusul nu mai gaseste nimic de scos in europeni.