A doua venire a mantuitorului cu mustacioara

Prima surpriza pe care am avut-o vizionand filmul (si citind cartea) Er ist wieder da / Look who is back a fost absenta cliseelor anti-naziste. La fel ca Hannah Arendt in Eichmann in Jerusalem, Timur Vermes, autorul cartii si scenariului, nu exorcizeaza demonii istoriei ci exploreaza banalitatea umana a nazismului. La fel ca ea, Vermes a fost criticat pentru deconstructia mitului care se afla la baza consensului moral-istoric al epocii. In cuvintele unuia dintre critici, cititorul nu rade de Hitler ci impreuna cu el. Este inversul experientei pe care o ai vizionand Dictatorul lui Chaplin.

La fel ca in cazul Hannei Arendt, etnicitatea lui Timur Vermes constituie un cap de acuzare in sine. Intelegerea lui Hitler dinlauntru ar fi un act de tradare a propriului neam. Voi sustine ca, dimpotriva, etnicitatea autorului se afla la baza experimentului de gandire in mintea lui Hitler. Un nazist este, in cuvintele lui Hitler, un german care a infrant evreul dinlauntru. Trebuie sa incepi prin a fi evreul dinlauntru pentru a intelege costul acestei victorii.

Notiunea evreului launtric este folosita de Pavel pentru a desemna omul universal la inceputul Crestinismului. Hitler a inteles bine conceptul. Pentru el evreul launtric reprezinta dimensiunea european-universala a germanului inradacinat in secolul luminilor. Filozofii luminilor s-au declarat cetateni ai universului mai degraba decat membrii ai unui trib. Iluminismul revendica universalitatea ratiunii si a moralei in opozitie cu traditiile culturale. Nazismul revendica tribul si kultura. Daca cineva gaseste aici o asemanare cu hiper-multi-kulturalismul post-modern inseamna ca nu sunt singurul.

Filmul de propaganda Der Ewige Jude (Evreul Etern) arata clar ca in conceptia nazistilor problema evreiasca nu este evreul neasimilat cu caftan si perciuni, ci evreul cosmopolit care intruchipeaza idealul kantian de cetatean al universului. Germanul cosmopolit inca poate fi mantuit prin legatura mistica cu Vaterland, Terra Patris, pamantul unde sunt ingropati parintii, de unde patriotismul. Evreul nu poate fi mantuit pentru ca nu are patrie, nothing to die or to kill for.

Iluminismul german s-a autodefinit in opozitie cu filistinul german. In conceptia lui Goethe, filistinul uraste tot ce nu este la fel ca el. Filistinul german a constituit baza electorala a puterii lui Hitler. Procesul fusese deja anticipat de Marx in Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte: filistinul renunta la drepturile politice pentru ca un regim autoritar sa-i protejeze stilul de viata (suna familiar). In cuvintele lui Marx, accepta sabia lui Damocles desupra capului daca aceasta il apara de schimbari sociale nedorite.

Hitler nu a fost filistin. Asemenea lui Goebbels si altora din cercul interior al puterii, Hitler a fost un om de cultura universala. Pentru ei, lectura lui Nietzsche (pe care l-au inteles foarte bine) a fost instrumentala in vederea unei abandonari constiente a valorilor europene in favoarea unei forme moderne de barbarism. Asta se numeste in limbaj codificat epurarea evreului dinlauntru. Totodata, Hitler a dispretuit profund filistinismul german pe care intentiona sa-l anhileze la sfarsitul razboiului. Germanul lui era bestia blonda nu burghezul conformist.

Sa ne intoarcem la film. Timur Vermes pune in scena intalnirea lui Hitler cu filistinul german al anului 2016. De acest public incuiat, hedonist si xenofob, indragostit de showuri vulgare si kitch politic, ne trezim ca radem impreuna cu Hitler. La sfarsitul filmului intelegem ca Hitler va lua iarasi puterea si va conduce Germania daca nu Europa intr-o noua aventura suicidala, dar impartasim cinismul lui. Asa le trebuie daca sunt prosti.

Problema evreiasca nu mai este in prim plan. Acum este problema imigratiei. Nu ca publicul caruia i se adreseaza Hitler ar fi ingrijorat de Islamul politic si erodarea valorilor iluministe. Problema lor este aceiasi ca in 1933: ei sunt altfel. Hitler va rezolva problema: nimeni nu va avea dreptul sa fie deosebit.

Insa motivul adevarat pentru care problema evreiasca nu mai este stringenta pentru Hitler in 2016 este acela ca evreul dinlauntru este oricum pe cale de disparitie. De aceea nici nu mai este nevoie de camere de gazare. Singurul personaj care intelege ce se intampla, un alter-ego al autorului, apare in ultima scena din film izolat intr-o clinica de psihiatrie. Cine mai are nevoie de lagare de exterminare cand avem mass-media pentru prosti si balamucul pentru cei cu mintea intreaga.

Anunțuri

Apocalipsa dupa Sorin Petrof

Cum a pierdut Dembsky pariul cu Darwin

Am inteles din articolul lui Sonata ca oamenii de stiinta folosesc argumente teologice, si ca ar trebuii sa invate de la Intelligent Design cum se face stiinta fara argumente teologice. In general, nu ma intereseaza ce spun acesti domni, dar fiindca tot veni vorba, ma voi referi la o predictie pe care William Dembsky a facut-o in 2004 cu privire la prabusirea din lipsa de argumente stiintifice a Talibanului lui Darwin, si victoria stiintei fara agenda teologica care este bineinteles Intelligent Design.

În următorii cinci ani, darwinismul molecular, – ideea ca procesele darwiniste pot produce structuri moleculare complexe la nivel subcelular, – va fi mort. Când acest lucru se va întâmpla, biologia evolutionista va experimenta o criză de încredere, deoarece biologia evolutionista depinde de evoluția moleculelor potrivite. Prin urmare, prevăd un colaps al darwinismului în stil Taliban în următorii zece ani. Design Inteligent va profitai desigur în mare măsură. („Measure of Design: A Conversation About the Past, Present & Future of Darwinism & Design” Touchstone, volume 17, issue 6, pages 60-65, at page 64, July/August 2004).

Au trecut doi ani de la data anticipata pentru prabusirea Talibanului stiintific insa, la fel ca in cazul celuilalt Taliban, s-a dovedit inca o data ca wishing doesn’t make it so. Nu este dealtfel singura predictie si wish list a neoconilor (culoarea politica a lui Dembsky) la inceputul mileniului care nu s-a implinit, insa in acest caz lucrurile au iesit chiar pe dos. TE este astazi mai credibila decat oricand tocmai din cauza a ceea ce Dembsky numeste “darwinismul molecular”.

Afirmatia mea poate sa surprinda pe cei care cunosc doar partea Dembsky/ID a argumentului din evolutia moleculara computationala. De aceea trebuie sa adaug ca argumentul ID – improbabilitatea statistica a evolutie complexitatii si diversitatii – ignora matematica evolutiei moleculare asa cum este studiata de omul de stiinta si construieste in locul ei un om de paie pentru a fi daramat.

ID argumenteaza din ceea ce in teoria probabilitatilor se numeste se numeste probabiltate fizica. Este vorba despre limita calculata a frecventei unui numar de rezultate intr-un numar dat de incercari. Cand dai cu zarul exista o probabilitate de 1/6 pentru fiecare numar, sau 1/36 pentru acelasi numar daca arunci doua zaruri. ID arata la (im)probabilitatea statistica ca diversitatea si complexitatea moleculara a lumii vii sa fie rezultatul unui proces aleatoriu dirijat prin selectia naturala. Ca sa ma intorc la exemplul cu zarul, este foarte putin probabil ca doua zaruri sa cada 6/6 de 10 ori consecutiv.

Ce faci insa daca zarul a nimerit 6/6 de cateva ori consecutiv sub ochii tai? Aici se deosebeste probabilitate evidentiala a urmatorului 6/6 pe baza istoriei jocului de probabilitatea teoretica a frecventei rezultatelor 6/6 la un numar dat de trageri. Posibilitatea a zece 6/6 consecutive devine credibila pe baza rezultatelor obtinute pana acum in acelasi joc. La fel si suspiciunea ca jocul este facut. Suspiciunea este legitima pentru jucatorul care pierde. In cazul TE, cel care pierde jocul este teologul, de unde suspiciunea ca o inteligenta misterioasa dirijeaza zarul evolutiei.

Pentru omul de stiinta intrebarea este alta: exista o cauza naturala care mareste sansele ca 6/6 sa devina mai probabil decat alte rezultate? O explicatie ar fi ca centrul de greutate al zarurilor se afla mai aproape de latura cu 6. Nu conteaza daca zarurile au fost fabricate asa cu intentie (evolutionsim teist), sau daca este un accident de fabricatie (evolutionism a-teist). Omul de stiinta este agnostic metodologic chiar daca crede in Dumnezeu. Importanta este cauza naturala care modifica probabilitatea fizica in directia probabilitatii evidentiale.

Un exemplu familiar este predictia meteorologica. Atunci cand ne spune “astazi sunt 48% sanse de ploaie”, meteorologul calculeaza probabilitatea evidentiala. De cate ori a plouat atunci cand toate celelalte conditii meteorlogice au fost aceleasi? Raspunsul in cazul amintit este: de 48 de ori la suta de cazuri. De unde cele 48% sanse de ploaie.

Stiinta vremii este un bun exemplu si in cazul incalzirii globale. Istoria meteorologica a planetei arata o tendinta de crestere in temperatura globala care a inceput acum cateva decenii. Pe aceasta baza este calculata probabilitatea continuarii incalzirii planetei in viitorul previzibil. Catastrofa ecologica este posibila. In acest context, ne intrebam daca putem reduce probabilitatea. Data fiind relatia intre incalzirea planetei si revolutia industriala, si propietatea moleculei de CO2 de a inmagazina energie termala, corelatia intre emisia industriala de CO2 si incalzirea globala apare probabila. Omul de paie aici este idea ca credinta bazata pe probablilitate evidentiala este dogma. De fapt este vorba despre un pariu cu viitorul pe care nu putem risca sa-l pierdem.

Intorcandu-ne la TE, intrebarea este: pe ce ar paria un jucator indiferent la teologie dupa ce a calculat probabilitatea evidentiala a evolutiei moleculare? Omul de stiinta va raspunde ca toate dovezile arata la probabilitatea extrem de mare de a castiga pariul de partea evolutiei. Notiunea aceasta poate fi usor rastalmacita de cineva care nu intelege ca orice fapt stiintific este un adevar foarte probabil. Mai rau este insa faptul ca matematica pe baza careia se se stabileste probabilitatea evolutiei moleculare si a stramosului comun este ignorata de publicul larg. Asta face loc pentru omul de paie.

Iata cateva intrebari la care ar trebuii sa raspundem inainte de a pune banii jos in pariul cu Darwin:

Exista o schimbare/evolutie naturala in secventa moleculelor in proteine/ADN de la o generatie la alta?

Ce arata analiza comparata a acestor secvente la forme de viata diferite?

Indica ele la probabilitatea stramosului comun?

Corespunde arborele filogenetic dedus din analiza moleculara cu cel dedus din studiul fosilelor?

Care sunt instrumentele computationale pe care le folosesc oamenii de stiinta atunci cand cauta sa raspunda la aceste intrebari?

Voi incerca sa raspund in articolul urmator.

Argumente teologice pentru evoluţie? Nu, mulţumesc.

Asa cum remarca Paul A. Nelson[1], se vorbeste destul de rar si putin despre rolul teologiei in gandirea evolutionista. Nu doar Darwin sau Dobzansky au folosit “la greu” argumente teologice in demersul lor de a contrazice creationismul si a valida evolutionismul, ci si o serie de filozofi si oameni de stiinta moderni. La o prima citire a textelor unui Jerry Coyne (Why Evolution is True – 2009) sau Richard Dawkins (The Blind Watchmaker – 1986), frecventa invocare a argumentelor de sorginte teologica, i.e. “un Dumnezeu benevolent si atotputernic nu ar fi creat organismele x, y, z, asa cum sunt” par stranii considerand pozitia lor declarata de atei, de materialisti. Insa daca se ia in consideratie faptul ca Dawkins sau Coyne sunt si ei niste “darwinisti clasici” care stau aproape de dascalul lor, incepi sa intelegi ca folosirea argumentelor teologice in vederea sustinerii teoriei evolutiei a fost si inca este o necesitate. Care este explicatia? Cat de “stiintifica” este o teorie care se bazeaza pe argumente teologice in loc de evidente empirice? Si de ce ar fi Dumnezeu asemenea “Dumnezeului lui Darwin”?

Stiinta moderna a prins radacini si s-a dezvoltat pe un fundal teist-Crestin care s-a caracterizat prin credinta ca atat noi cat si lumea in care traim au fost opera unui Dumnezeu Creator inteligent, personal si constient – un Dumnezeu care, mai mult, ne-a creat “dupa chipul Sau”, ceea ce ne permite asemanarea cu El in ce priveste capacitatea de a forma convingeri si de a cunoaste lumea.[2] In acelas timp, inca incepand cu Thales din Milet din era pre-Socratica a inceput sa se dezvolte un model naturalist de intelegere a universului si a vietii. Aceste doua paradigme s-au perpetuat de-a lungul secolelor. De la Parmenides la Plato si Aristotel, lumea era considerata o creatie dupa un Design divin. Desi conceptul de creatie si design a fost introdus si a persistat in crestinism, in perioada care a urmat reformatiunii, iluminismului si revolutiei stiintifice crestinismul a adoptat o forma liberala, cand “cunoasterea” lui Dumnezeu se dezvoltase prin uzul ratiunii si al descoperirilor in stiinte, si asta a permis tot mai mult oamenilor sa puna limite la cat si ce putea face Dumnezeu. Dumnezeul modernitatii era un Dumnezeu al ratiunii umane, facut “dupa chipul si asemanarea omului”. Acesta era timpul lui Darwin.

Scopul declarat al lui Darwin in Originea Speciilor (1959), lucrare pe care el a numit-o “un lung argument”, a fost sa invalideze “teoria creatiei”, care afirma ca viata si lumea naturala sunt opera unui Creator. Invalidarea conceptului de “creatie speciala” avea sa ofere cel putin doua avantaje: sa distanteze pe Dumnezeu de paradoxul prezentei raului[3] in lume, si sa dea validitate teoriei sale numita Common Descent sau Teoria Stramosului Comun Universal. Cornelius Hunter face o comparatie intre Charles Darwin si John Milton si arata ca ambii au fost preocupati de problema raului, moral sau din natura, si ca ambii au incercat sa ofere o solutie la problema raului prin a-l indeparta pe Dumnezeu de creatie, de responsabilitatea fata de prezenta raului[4]. In Paradisul Pierdut, o lucrare literara foarte populara in Anglia Victoriana si lectura preferata a lui Darwin pe timpul voiajului pe Beagle, Milton sugereaza ca Dumnezeu a trebuit sa lase omul liber sa aleaga intre bine si rau pentru ca apoi sa desparta pe cei buni de cai rai. Lumea, astfel, se pare ca isi urmeaza propriile cai si Dumnezeu este prezentat intr-o pozitie oarecum distanta fata de creatie. Darwin, prin teoria sa, il distanteaza si mai mult pe Dumnezeu de creatie, afirmand ca lumea, asa cum parea a fi in secolul XIX, nu putea fi de fapt opera lui Dumnezeu. Darwin scria unui prieten din SUA:

“There seems to me too much misery in the world. I cannot persuade myself that a beneficent and omnipotent God would have designedly created the [parasitic wasp] with the express intention of their feeding within the living bodies of caterpillars, or that the cat should play with mice.”[5]

Trad: “Mi se pare ca exista prea multa durere in lume. Nu ma pot convinge pe mine insumi ca un Dumnezeu benevolent si atotputernic ar fi creat cu buna stiinta viespea parasitica cu precisa intentie de a se hrani cu trupurile vii ale larvelor, sau ca pisica ar trebui sa se joace cu soarecele”.

Nemultumirile si nedumeririle lui Darwin cu ceea ce descoperea in natura erau multe si diverse. De ce se incruciseaza cu usurinta unele specii producand hibrizi, daca ele au fost create specii separate? Daca fauna si flora au fost create adaptate perfect la diferite locatii de un Dumnezeu intelept, cum se face ca unele plante care au fost introduse in locatii noi se adapteaza la acele locatii chiar daca nu au nimic in comun cu plantele autohtone? Flora care ar fi trebuit sa fie special adaptata pentru o anumita zona, este bine mersi si se dezvolta chiar mai bine in alta parte! De ce organisme care traiesc in locatii identice, dar separate, sunt atat de diferite unele de altele? Apoi, erau o multime de specii neadaptate corespunzator mediului in care traiau. Organisme care traiau pe uscat aveau picioare cu degetele unite, ca cele de gasca (de pilda cangurul), iar altele care erau creaturi marine aveau picioare cu degete neunite. Apoi, erau acele insecte care traiau ore intregi sub apa, dar nu se deosebeau prea mult de “verisorii” care traiau pe uscat, sau… atata risipa de polen in fiecare an![6]

Observatiile lui Darwin au fost pertinente. Chiar si la nivelul cunostintelor secolului al XIX-lea, existau destule evidente cu privire la o dezvoltare si complexificare a vietii pe parcursul unei lungi perioade de timp. Teologia liberala pe care Darwin a studiat-o la Cambridge deja se departase de la o intelegere literalista a creatiei din Geneza. Totusi, se pastrase ideea ca Dumnezeu a creat felurite organisme in diferite locatii pe glob, numite “centre de creatie”. Darwin, care se alipea tot mai mult de naturalism, a argumentat ca, cel putin dupa aparitia vietii (unde inca avea dubii cu privire la originea ei), nu a fost nevoie de un Creator. Lumea asa cum era descoperita in sec. XIX parea ca era rezultatul unor procese aleatorii unde anumite modificari care apar in organisme (fara sa fie inteles mecanismul de modificare) sunt apoi selectate de mediul inconjurator pe principiul eficientei, a avantajului pe care le ofera supravietuirii si reproducerii si sunt transmise generatiilor urmatoare (fara sa fie inteles mecanismul transmiterii, a mostenirii ereditare). O astfel de lume nu se putea explica, spunea el, prin teoria creatiei, ci prin teoria descendentei cu modificare pe care a sugerat-o el. Astfel, prin indepartarea lui Dumnezeu de creatie, si implicit de raul prezent in ea, insasi teoria evolutiei darwiniene nu este altceva decat o teodicee, in ciuda includerii multor fapte observabile din lumea naturala. Dupa cum amintea Jonathan Wells[7], “nu e de mirare ca disputa cu privire la darwinism sau neodarwinism implica teologia si filosofia: ele au fost presente acolo de la inceput”.

Se cuvine sa examinam contradictiile caracteristice acestei abordari. Pe de o parte, Darwin si evolutionistii sau filozofii care recurg la argumente teologice in sprijinul unei teorii pe care o considera stiintifica, subscriu totodata la naturalism, conform caruia nu se poate invoca nici un fel de implicare a unei Divinitati, a unor cauze supranaturale in stiinta, in explicarea fenomenelor vietii. Invocarea unor argumente teologice pentru evolutie constituie o contradictie de procedura, sau cel putin inconsecventa, si denota (in ciuda intentiilor) o slabiciune a teoriei evolutiei darwiniene. Pe de alta parte, chiar daca aceasta invocare a argumentelor teologice ar fi acceptata, argumentele insesi sunt slabe si neconvingatoare. De regula, aceste argumente se grupeaza in doua categorii: argumente privind imperfectia organismelor (arguments from design), si argumente referitoare la homologie (faptul ca aceleasi trasaturi sau functii se regasesc in mai multe specii, asta sugerand, zic ei, o limitare a capacitatii si fanteziei unui Dumnezeu artizan creator). Lista celor ce utilizeaza intr-o forma sau alta argumente teologice, pe langa Darwin, include somitati ca: Ernst Mayr, Gavin de Beer, Stephen Jay Gould, Richard Dawkins, Niles Eldredge, Francisco Ayala, Philip Kitcher, George Williams, Jerry Coyne, Francis Collins, Kenneth Miller, Douglas Futuyma, si altii.

Stephen Dilley[8] arata intr-un eseu ca toate cele sapte argumente aduse de Dobzansky in lucrarea faimoasa “Nimic in biologie nu are sens decat in lumina evolutiei” sunt, in mod surprinzator, de sorginte teologica. Dobzansky reduce teologia creationista la o conditie absurda (“reductio theology”) in care creationismul este descris ca oferind predictii care contrazic lumea naturala. Mai mult, el foloseste “la greu” o teologie pozitivista (“positiva theology”) care functioneaza la doua nivele. Mai intai, ofera un suport epistemic pozitiv pentru evolutie, argumentand ca orice tip de divinitate benevolenta (admitand ca exista asa ceva) ar fi actionat prin cai compatibile cu teoria evolutiei, si impotriva creationismului. Toate cele sapte argumente aduse de Dobzansky au acest caracter comparativ, prin care nu doar ataca creationismul, dar ajuta la afirmarea ideii de descendenta cu modificare. Apoi, positiva theology este sectara. In cuvintele lui Dilley:

“Dobzhansky does not simply borrow creationists’ own theology in order to counter creationism or to support evolution; instead, he imports partisan theology into his arguments for evolution. In particular, Dobzhansky draws on theological concepts foreign to creationism or appropriates elements of creationist theology in a manner alien to creationism. Dobzhansky, too, adds tendentious God-talk to the discussion.”

Trad: “Dobzansky nu doar imprumuta teologia creationistilor pentru a refuta creationismul si a sustine evolutia; de fapt, el importa o teologie partizana in argumentele sale pentru evolutie. In special, Dobzansky utilizeaza concepte straine de creationism, sau aplica elemente ale teologiei creationiste intr-o maniera straina de creationism. Dobzansky insusi adauga o alura teologica tendentioasa discutiei”.

Urmand exemplul “clasicilor”, aproape orice adept al evolutiei foloseste, constient sau nu, argumente teologice ca “dovezi” pentru evolutie. Foarte des se invoca argumentul organelor vestigiale. Coyne (2009) spune: „un Creator n-ar fi pus organe fara folos in creaturile sale„. Organele vestigiale sunt considerate a fi acele organe a caror functie este necunoscuta sau atrofiata, si care, spun evolutionistii, au fost candva functionale la stramosii comuni din care provine organismul. Cu timpul aceste organe si-au pierdut functia si au devenit niste „vestigii” care atesta istoria evolutiei biologice dar care sunt pe calea extinctiei. Evaluarea este lipsita de validitate. Este posibil ca un organ a carui functie este deocamdata necunoscuta, pe masura ce stiinta avanseaza, in viitor poate fi dovedit ca avand o functie sau chiar mai multe. Aceasta este situatia cu marea majoritate a organelor despre care s-a crezut intr-un timp ca sunt „vestigiale”. Prin 1895, Robert Wiedersheim a publicat o lista de 86 de organe umane pe care le-a numit „vestigiale”, care in opinia sa erau de prisos. Treptat insa, unul cate unul, aceste organe s-au dovedit a fi functionale. Darwinistii inca se mai tin de vreo doua-trei din ele ca fiind „dovezi” ale evolutiei.

Cel mai faimos organ uman vestigial, dupa Coyne (2009), este apendicele. De fapt, apendicele, departe de a fi organ vestigial, joaca rolul de a repopula intestinul cu bacterii folositoare dupa afectiunile care provoaca diaree. In intestin, bacteriile daunatoare sunt in numar mic si nu se pot inmulti datorita bacteriilor folositoare care mentin controlul asupra lor. In cazul diareei, se pierde o cantitate importanta de bacterii folositoare, astfel ca bacteriile daunatoare se pot inmulti rapid, provocand afectiuni grave. Aceasta situatie este evitata prin apelul organismului la rezervele de bacterii folositoare stocate in apendice (Bollinger et al. 2007, Laurin et al. 2011). Desi Coyne admite ca apendicele inca are aceasta „mica” functie, el minimalizeaza rolul sau si prezice ca apendicele este pe cale de disparitie in procesul evolutiv. Prezicerea sa este contrazisa de ultimele cercetari care arata ca apendicele nu este doar functional, dar joaca un rol critic fiind parte a sistemului imunitar, sau dupa cum spune Rob Dunn (2012), „apendicele iti poate salva viata„. Alte trasaturi „vestigiale” la om ar fi mamelonul barbatilor, maselele de minte, reflexul „pielea gainii”, si coccisul. Eu resping ideea ca sunt “organe vestigiale” deoarece in fiecare caz din cele amintite mai sus exista explicatii alternative care nu au de-a face cu ideea de „vestigiu”. Biologul canadian Steven R. Scadding, desi darwinist, afirma ca “organele vestigiale nu ofera evidente pentru teoria evolutiei” [9]. Desi a fost contrat de un alt canadian, Bruce Naylor, care sustine ca “un organ, chiar daca inca are o functie poate sa fie totusi un organ vestigial”[10], Scadding raspunde prin a arata ca Naylor nu tine cont de faptul ca definitia pe care Darwin si altii o dau organelor vestigiale se refera la pierderea sau lipsa unei functii si la inutilitatea organului, nu la adaptarea sa pentru o functie diferita de cea originala.

Un alt argument la fel de slab este ceea ce Susumu Ohno prin 1972 a numit “junk DNA”[11]. Mult timp s-a crezut ca in afara de cele 1-2 % din DNA care codeaza pentru proteine, restul de aproximativ 98% din cele peste trei miliarde de nucleotide care formeaza molecula de DNA sunt doar “vestigii” ale unor ere preistorice de dezvoltare a genomului, material genetic care a devenit nefunctional si care se copiaza la nesfarsit, fara nici un beneficiu pentru organism. Proiectul ENCODE a rasturnat mesele si a revolutionat modul in care se gandeste astazi despre DNA, aratand ca peste 80% din DNA este functional, avand diferite functii de control si reglaj al modului in care lucreaza alte sectiuni ale DNA-ului (codonul) si al modului cum sunt exprimate genele. In cuvintele lui Elizabeth Pennisi, “proiectul ENCODE scrie eulogia conceptului “junk DNA”.[12] Si inca suntem la suprafata aisbergului. Genomul, cu sistemul sau de informatie care depaseste orice capacitate umana de concepere si intelegere, contine in el mistere care asteapta sa fie descoperite in viitor.

Nici pe vremea lui Darwin, si cu atat mai putin acum, teoria evolutiei Darwiniene nu are la baza evidente empirice. Ea se bazeaza pe abilitatea lui Darwin si a urmasilor sai de a distruge conceptul de “creatie speciala” ca fiind opera lui Dumnezeu. Dar Dumnezeul acesta este un “straw God”, un anume tip de Dumnezeu imaginat de Darwin, pe care apoi el si altii l-au atacat. Argumentele teologice contiua sa fie preferate de evolutionisti dar ele nu pot oferi validitate stiintifica unei teorii care duce lipsa de evidente empirice (conform metodei stiintifice, care de la Karl Popper incoace se aplica in toate stiintele). Cunoastem prea putin despre viata pentru a ne pronunta asupra unui organism ca este imperfect, neadaptat, vicios si crud fata de alte organisme, conceput in mod gresit, posesor de relicve sau organe vestigiale fara functie, etc. Cunoastem prea putin despre Dumnezeu pentru a stabili cum este, ce poate sau nu poate sa faca, ce sau cum ar fi trebuit sa creeze, ce inseamna o creatie perfecta, etc. Este drept, “creatia speciala” este un concept gresit daca este inteles la nivelul secolului al X-lea BC sau al XIX-lea AD. Dar nu exista un singur fel de creationism (teoria lui Darwin nu invalideaza creationismul progresiv, de pilda), si “Dumnezeul lui Darwin” ar putea foarte bine sa nu aiba nimic de-a face cu adevaratul Dumnezeu. Dar ceea ce ar trebui sa conteze in enuntul si sprijinul unei teorii stiintifice nu sunt argumentele teologice sau filosofice, ci argumentele stiintifice, si de aici ridicolul procesului din Dover amintit de Edi.

In primul rand procesul nu a fost impotriva miscarii ID, asa cum a fost prezentat, ci impotriva consiliului de conducere al liceului de stat din Dover. Atat dezbaterile cat si decizia judecatorului Jones se gasesc pe internet pentru cei care vor sa-si formeze o opinie personala, dezbaterile la adresa: http://www.talkorigins.org/faqs/dover/kitzmiller_v_dover.html iar decizia se poate citi la adresa: http://www.talkorigins.org/faqs/dover/kitzmiller_v_dover_decision3.html#p302. Nici vorba de frauda din partea lui Behe, ID sau Discovery Institute! Frauda sau minciuna despre care aminteste Edi are de-a face cu activitatea comitetului de conducere al liceului. Decizia judecatorului, totusi, este inteleasa ca fiind si impotriva miscarii ID: nu este o stiinta, ci o forma de creationism progresiv. Pe ce criterii?

Evident, criteriul are de-a face cu modul in care este definita stiinta si cu metodologia specifica ei, naturalismul metodologic. De regula, filosofii stiintei fac o deosebire intre naturalismul metafizic (sau materialism) si naturalismul metodologic. Naturalismul metafizic este o filosofie care contine aspectul ontologic al negarii existentei oricarei divinitati or fiinte supranaturale, realitatea fiind doar lumea materiala. Prin aceasta prisma, a pomeni despre Dumnezeu este tabu. Spre deosebire de acest tip de naturalism, naturalismul metodologic nu neaga existenta lui Dumnezeu sau a altor fiinte supranaturale, ci sustine ca ceea ce este supranatural nu poate fi obiect de studiu al stiintei, deaceea in incercarea de a explica viata si lumea trebuie sa fie folosite doar observarea naturii si fenomenelor ei, ratiunea, si simturile. Izvorul acestei conceptii isi are obarsia in rationalismul lui Descartes si, mai exact, Locke. Acest concept despre stiinta face parte, spune Platinga, din intreaga conceptie despre credinta si ratiune mostenita de la Iluminism[13]. Baza epistemologica a stiintei merita a fi tratata intr-un articol separat. Aici doar sugerez ca din punctul de vedere al oamenilor de stiinta teisti, ei nu se simt obligati sa practice o stiinta “Duhemiana”[14], contransi de naturalismul metodologic. Ridicolul deciziei judecatorului Jones de a considera Intelligent Design ca fiind o forma de creationism pe baza unui argument teologic deriva din observatia ca oameni de stiinta ca Darwin, Dobzanski, Coyne, sau Dawkins au folosit exact argumente teologice pentru a sustine evolutia.

Daca, judecand prin prisma naturalismului metodologic, conceptul Intelligent Design nu este considerat stiinta (nu am o problema cu asta) pentru ca admite actiunea atat a cauzelor naturale (neinteligente) cat si a celor supranaturale (inteligente) in formarea si functionarea lumii, in aceeasi masura si prin aceeasi metodologie teoria evolutiei darwiniene nu poate fi o teorie stiintifica daca se sprijina pe argumente teologice sau filozofice. Ea trebuie sa fie sprijinita pe evidente empirice, dar pe acestea nu le poate oferi. In opinia mea, invocarea de catre evolutionisti a argumentelor teologice va continua si, chiar mai mult, le este necesara.

____________________
[1] Nelson, Paul A. “The role of theology in current evolutionary reasoning”. Biology and Philosophy 11.4 (1996): 493-517.
[2] Plantinga, Alvin. „Science: Augustinian or Duhemian”. Faith and Philosophy 13.3 (1996): 368-394.

[3] Folosesc o forma personificata atunci cand spun “raul”, deoarece “rau” este un adjectiv, adica ceva este rau. Asadar “raul din natura” are sensul de suferinta, durere, cruzime, cataclisme naturale, etc.

[4] Hunter, C.G.Darwin’s God. Evolution and the Problem of Evil”. Grand Rapids, MI: Baker (2001): 11-18.

[5] Citat de Steven Jay Gould, “Nonmoral Nature,” in Hen’s Teeth and Horse’s Toes (New York: W.W. Norton, 1983).

[6] Gillespie, Charles Darwin and the Problem of Creation (Chicago: University of Chicago Press, 1979) 72, 77-79, 126-27.

[7] Wells, Jonathan. “Darwin’s Straw God Argument”. Discovery Institute, Articles. (December 31, 2008).

[8] Dilley, S. “Nothing in biology makes sense except in light of theology?” Studies in History and Philosophy of Biological and Biomedical Sciences (2013).

[9] Scadding, Steven R. „Vestigial organs do not provide scientific evidence for evolution,” Evolutionary Theory 6 (1982): 171-173.

[10] Naylor, Bruce G. „Vestigial organs are evidence of evolution,” Evolutionary Theory 6 (1982): 91-96.

[11] Ohno, Susumu. „So much ‘junk’ DNA in our genome,” Brookhaven Symposia in Biology 23 (1972): 366-70.

[12] Pennisi, Elizabeth. “ENCODE Project Writes Eulogy For Junk DNA”. Science 337 (2012): 1159-1161.

[13] Platinga, Alvin. “Methodological Naturalism?” Perspectives on Science and Christian Faith 49 (September 1997): 143-154.

[14] Idem 2.

Între confort şi junglă – reloaded

Introducere:

Cu ceva timp in urma am scris un pamflet incendiar ca reactie la o actiune simultana de a fi prezentat ca „the new kid on the block”, dar unul care nu trebuia luat in serios (la ce am mai fost invitat? este intrebarea). Dupa cateva zile, am considerat ca lectia fusese bine inteleasa si nu mai era nevoie de acel editorial, prin urmare l-am sters. Desi cei din echipa de administrare, printre care Marcus sau Ianis, puteau foarte usor sa-l ia din trash si sa-l republice, retragerea articolului le-a oferit o noua ocazie de a continua denigrarea. Cei ce urmaresc discutiile din subsolul articolelor stiu ca, recent, aceasta retragere a fost cotata ca un „lack of balls”, ca un act de lasitate, desi am explicat, foarte sumar, ca l-am retras pentru ca nu facea onoare celor pe care i-am identificat pe nume. Deoarece consider ca aceste aluzii la acel pamflet sunt nefondate, repostez acel pamflet, „due to popular demand”.

Articol:

Se practică un obicei frumos printre oamenii civilizaţi, mai pe oriunde, că atunci când o persoană sau familie se transferă cu domiciliul ȋn alt oraş sau cartier, vecinii – oameni amabili şi de bun simţ – le oferă o surpriza placuta si, pe nevazute, le plaseaza un cos cu bunătăţuri in fata usii de la intrare: cereale, fructe, dulceturi, poate si o sticla de vin, si o felicitare prin care le ureaza familiei bun venit in mijlocul lor. La fel au stat lucrurile si in cazul meu, daca le priviti cu fundu-n sus, cand am raspuns invitatiei amfitrionului de a ma transfera temporar din confortul solitudinii mele lunatice in postura de colaborator pe Oxigen2. Imediat dupa ce pastorul Edi mi-a intins mana dreapta a Junglei, mi-a trimis un mesaj privat, cifrat, un “Welcome to the fry!”, care in traducere libera inseamna “Bun-venit la rotisor, puiul tatii puişor!”. Pe langa urare, m-am pomenit cu o surpriza tri-tonala in sforzzando (diabolus in silva), incepand cu-amfitrionu’ ce-a dat tonu’, urmat con justo de plutonu’ de la paza contractuala, deghizati in locotenenti de stat major (la panda).

Edi m-a prezentat, voalat, ca as fi sclavul dogmei si un jucator cu vorbele, adica un neserios in aval, desi in amonte tot el precizeaza cu ocazia primei mele interventii pe O2, prin 2013: “desi nu sunt de acord, apreciez pe cineva care gandeste cu mintea lui” (smile). Apoi Marcus imi atribuie o calitate inexistenta: “disprețul condescendent cu care-i privește pe membrii acestui grup”. Da, da, si dumneavoastra… si dumneavoastra… si chiar si dumneavoastra sunteti inclusi, toţi, in acest grup pentru a-i tine de urat, Marcus fiind bantuit de Duhul lui Florin Laiu. De altfel, epitetul “FGL 2.0.” nu este “decat si fix” o insulta (la adresa lui Florin), “doar si fix” (e “tare” al nostru gigialuarvinte) un exercitiu la care Marcus recurge cand, trimestrial, are nevoie de un orgasm verbal. Apoi, epuizat, se cuibareste sub pat, asteptand cu-nfrigurare (ney) de-zbaterea, fireste, a altora. In urma vine Ianis, ca de obicei, si ma plaseaza in randul fundamentalistilor-crestini. Copiind cateva definitii pe care nu le intelege prea bine, el explica faptul ca “evoluția este o teorie științifica pornită de la o ipoteză”, desi pentru publicul educat sistematic, evolutia este ea insasi o ipoteza pornita din observatii. In final, tot ca un fel de surpriza, ceva mai surprinzatoare, apare polihronu, un teolog cioplit la Cernica si slefuit la Andrews, care nu este in stare, se pare, sa faca deosebirea intre suflet (fiinta) si credinta. De El Zorab vorbesc.

Aceste caracteristici imprumutate mie cu forta nu au nimic de-a face cu mine, “the real McCoy”.  Ele nu sunt altceva decat ingredientele unei retete letale de a transforma un om normal, de carne, intr-un om de paie asupra caruia sa-si indrepte ei, arcasii, sagetile otravite in invidie, vulgaritate si, mai ales, teama. Daca ma intrebati, va  pot spune ca eu sunt liber, bine-mersi, cu sau fara axiome, si ca in nici un caz nu ma joc cu vorbele. Asta, din cate stiu, este meteahna pastorilor de cariera. Si nu, nu dispretuiesc pe nimeni, in ciuda aparentelor furnizate de momentele de sarcasm, inerente oricarui om care s-a saturat sa fie huiduit. Iar in ce priveste asemanarea cu Florin Laiu pe care o gaseste Marcus,  sau fundamentalismul-crestin asumat de Ianis, eu ii rog sa-l contacteze pe Florin si sa se informeze de la sursa.

Cand am spus ca aceste trei editoriale, publicate in mod dogmatic 3=1 in doar doua zile, au constituit o surpriza pentru mine, m-am gandit in primul rand la declaratia lui Edi:

Edi spune: Ince priveste dezbaterea, asa cum am sous „Your move”. Prefer insa sa accepti sa publici ca autor pe oxigen chiar daca postezi in acelasi timp pe blogul tau dialogul. Vorbeam candva si de un dialog in fata camerei. Cred insa ca r fi important sa incepem cu ce suntem deacord cu privire la evolutie – pentru ca un bystander va intelege ca esti YEC iar eu satana – cand de fapt pozitia ta este considerata tot satana.

Impresia pe care invitatia lui Edi mi-a lasat-o a fost aceea ca, inainte de a ne pune manusile de box si incepe versiunea noastra de “Grudge Match”, dansul chiar doreste sa incepem cu ceea ce suntem de acord cu privire la evolutie. Se pare insa ca intre timp Edi s-a gandit ca asemanarile in conceptiile noastre despre origini nu sunt atat de importante cat ar fi un atac prin surprindere, drept care a inceput printr-o lovitura sub centura. Se mai intampla in box si din intamplare, nu doar intentionat. Fara voal, el spune de fapt: “Eu sunt cu axioma, tu cu dogma. Eu sunt cu stiinta, tu cu Metafizica. Eu vorbesc serios, tu te joci cu vorbele”.

Pe de alta parte, incep sa cred ca nu se intentioneaza nici un fel de discutii pe argument bazate, nici o intentie de a discerne intre stinta si pseudo-stiinta. Cat despre o prezentare in fata camerei, poate doar la security camera de la portile iadului. Am fost invitat aici, probabil, doar pentru a fi insultat. Au nu au retinut ei oare ce a spus Ge2oana, ca eu “imi apar saracia, si nevoile, si neamul”, si nu o fac oricum, cu umbre si fum, ci o fac “cu zel, cu sabii de-otel”? Sa nu-si dea seama, oare, ca sunt un om carunt, trecut prin viata si oameni ca argintul viu? Daca generalul sau caporalii chiar doresc sa aiba o dezbatere cu mine, le dau un sfat prietenesc: sa se puna cu burta pe carte! Daca nu au timp, sau nu sunt in stare, sau nu au chef, nu le ramane decat fuga potarnichilor dinaintea furtunii, oblojindu-si teama viscerala in singurul loc’şor in care se pot simti confortabil: in cutia opaca in care s-au ferecat, pe peretii careia scrie cu litere de tipar: MENE, MENE, TEQEL, PHARSIN. Astazi, stimabililor, se implinesc cuvintele acestei proorocii sub ochii vostri.

Concluzie:

Inca nu sunt sigur care sunt intentiile lui Edi. Recent, mi-a propus un plan de dezbatere a unor concepte legate de evolutia moleculara. I-am sugerat sa alcatuiasca, dupa dorinta, o lista bibliografica pe care s-o folosim amandoi, si a fost de acord. Sunt inca in asteptarea realizarii unui dialog lipsit de ideologie (sic).

Depinde Binele de Dumnezeu?

Liberul arbitru – un răspuns penibil la problema suferinței

 

Atunci când în lume au loc tragedii majore, răspunsul creștinilor cu privire la cauza existenței răului este de fiecare dată același: „liberul arbitru”. De ce a permis Dumnezeu genocide înspăimântătoare și războaie lungi și cumplite? De ce a permis ororile holocaustului pentru 4 ani de zile, timp în care au murit milioane de ființe nevinovate? De ce permite ca o fetiță să fie violată și ucisă cu bestialitate de un monstru sadic cu chip de om? Răspunsul halucinant al prietenilor creștini este de fiecare dată același: „pentru că Dumnezeu este iubire, și încă iubire desăvârșită”.

Nu ați înțeles? Nicio problemă, nu e vina dvs, dar voi repeta: Dumnezeu este dragostea desăvârșită. Așa … din start, apriori … pentru că asta cred prietenii creștini. Și ca să demonstreze că este dragoste desăvârșită, permite ca unii copii ai săi să ucidă cu sălbăticie alți copii ai săi nevinovați, deoarece le-a dat tuturor liberul arbitru. Altfel Dumnezeu n-ar mai fi dragoste și dreptate… Incredibil… dar aceasta este teodicee creștină populară, deoarece cea profesională, făcută de teologi care chiar au habar despre textul biblic, se abține să dea vreun răspuns oficial cu privire la problema suferinței pe Terra.

Poate pentru secolele 17 (Leibnitz) sau 19 ( Ellen White), o asemenea teologie a suferinței ar fi fost încă acceptabilă. Dar în secolul 21 ea mi se pare o jignire cumplită la adresa rațiunii și inteligenței cuiva. Și să spun și de ce: imaginați-vă că un tată ar permite ca fiul său mai mare să-i chinuie și să-i omoare pe frații lui mai mici care nu se pot apăra, fără ca acest tată să intervină în vreun fel, deși este la curent cu acțiunile fratelui mai mare!! Ar mai fi numit acest tată de către cineva întreg la minte un tată iubitor?!? Sau mai degrabă un tată monstru, dacă știe de acțiunile copilului său mai mare și nu face nimic ca să-l oprească? Ei bine, nici măcar un singur creștin sănătos la cap n-ar afirma că acel tată este un tată iubitor, sunt sigur, ci bun de internat într-un sanatoriu psihiatric, în cel mai bun caz.

Ori atunci când vine vorba despre Dumnezeu, dintr-o dată exact același comportament este scuzat, Dumnezeu nu numai scăpând de oprobriul general, dar încoronându-se cu atributul de „iubitor”. Aceasta este teologia creștină! Să te mai mire de ce oamenii raționali părăsesc cu miile creștinismul în fiecare zi? Pentru răul colosal din lume poți da vina pe păcat; pe Adam și Eva; pe Lucifer devenit diavolul; pe liberul arbitru; dar niciodată, sub nicio formă… nu trebuie să dai vina pe Dumnezeu, adică pe creatorul acestei lumi!

Vă propun alt exercițiu de imaginație. Să zicem că un director executiv CEO al unei firme de calibru mondial, renumit pentru bunătatea și corectitudinea sa, are în subordinea sa într-o țară oarecare un manager general care este însă o pacoste. Acesta din urmă exploatează muncitorii peste măsură fără ca să le plătească orele suplimentare, dă ordine ca salariile să fie plătite în mod mizerabil și cu întârziere, angajează supraveghetori speciali care exercită violență fizică și psihică oribilă asupra muncitorilor fără vreun motiv anume, femeile sunt maltratate și chiar violate dacă își cer drepturile, și toate grozăviile care vă mai pot trece prin cap. Directorul executiv al companiei este la curent cu toate aceste abuzuri strigătoare la cer ale subordonatului său din acea țară îndepărtată dar nu ia absolut nicio măsură de reglementare a situației. Motivul? Ei bine… liberul arbitru! Managerul sadic este liber să conducă fabrica sa după cum îi dorește sufletul. O imixtiune în treburile locale ale acelei fabrici din partea directorului general al firmei pentru a face dreptate celor oprimați ar fi catalogată ca „ lipsă de bunătate” din partea sa. Și de către cine ar fi catalogată astfel?De muncitorii abuzați? Nu, desigur, ci doar de managerul general local.

Cine dintre angajați ar mai continua să-l considere pe directorul executiv, în ciuda neimplicării sale criminale, un om bun și corect? Cum ar reacționa opinia publică generală în fața unei asemenea situații? Și cât de serios ar fi argumentul aplicării liberului arbitru în acest caz? Ei bine, ceea ce este absolut penibil și condamnabil pentru creștini în relațiile inter-umane, este pe deplin justificabil în relația Dumnezeu-om. Știți deja placa repetată obsesiv de către creștini: Dumnezeu -șeful suprem al universului – este iubirea întruchipată și desăvârșită, dar există undeva pe o planetă minusculă din univers un personaj malefic numit diavol, de asemenea creație a lui Dumnezeu și aflat desigur în subordinea Comandantului suprem… Iar acestui diavol i se dă stăpânire peste acea planetă și libertatea supremă de a face ceea ce dorește cu oamenii. Și oricât de cumplit ar fi tratamentul aplicat oamenilor de către diavol, neimplicarea lui Dumnezeu  este bună și dovedește dragostea sa nemărginită pentru … oameni. Serios acum… mai înțelegeți ceva? Asta este teologia creștină!

Să mai adaug aici că biblia susține mai degrabă, prin nenumărate versete, dogma predestinării decât cea a liberului arbitru? Să mai adaug aici că experimente nenumărate din științele neurologice ale ultimilor ani au dat definitiv de pământ cu liberul arbitru? Să mai spun că filozofic vorbind ideea liberului arbitru nu face niciun sens? Degeaba. Orice argument sănătos, fie din logică, fie din neuroștiințe, fie chiar din biblie, adus de cineva rațional împotriva dogmei liberului arbitru va fi egal cu un mare zero pentru creștinul care nu vrea să gândească cu propriul creier. Pentru cineva care crede apriori într-un Dumnezeu iubitor dar în aceeași măsură nu poate nega atrocitățile cumplite de pe Terra, liberul arbitru ( acordat diavolului sau omului în egală măsură) este singura scăpare teologică, singura ancoră de care se mai prinde. A recunoaște failibilitatea ideii cu liberul arbitru înseamnă pentru el trezirea la o realitate sumbră. Și cine are chef să se trezească la o asemenea realitate, când visarea la umbra dogmei este atât de plăcută?

În plus, suferința de pe Terra nu se poate explica întotdeauna prin argumentul falacios al liberului arbitru. Există suferință indusă de acțiunea directă a omului ( războaie, crime, violuri, etc ), dar există și suferință ca rezultat al fenomenelor naturale care nu depind de om: cutremure devastatoare, tsunamiuri, vulcani, alunecări de teren. Milioane fără număr au pierit în istorie din cauze care nu pot fi atribuite vreunui misterios liber arbitru, decât în ipoteza puțin probabilă, să zicem, în care acele victime au ales să se nască în regiunile calamitate…Dar moartea lor nu este mai puțin sfâșietoare decât moartea celor din atentatele teroriste de la Paris și Bruxelles.

Comparația folosită uneori de creștini cu o mamă care alege totuși să dea naștere pruncului ei deși este conștientă că s-ar putea ca în viitor acesta să devină un hoț sau un criminal notoriu este cât se poate de absurdă, din cel puțin două motive. În primul rând, o mamă nu știe viitorul pruncului ei, spre deosebire de Dumnezeu cel atotștiutor atunci când creează… De  fapt, de foarte multe ori mamele chiar refuză să dea viață dacă știu cu siguranță că pruncul care se va naște va avea o boală genetică incurabilă. Să înțelegem că Dumnezeu a știut ce se va întâmpla cu Lucifer, sau cu Adam și Eva, sau cu Hitler, Bin Laden și ISIS, dar a permis totuși să se întâmple? Așa ceva este monstruos pentru orice om rațional din secolul 21.

În al doilea rând pruncul ei, odată ajuns la maturitate, capătă independență totală iar mama nu mai poate fi făcută răspunzătoare pentru deciziile ulterioare ale fiului său matur. Mama, în cel mai literal sens al cuvântului, și-a pierdut controlul sau autoritatea asupra fiului ei. Sunt creștinii gata să accepte exact aceeași logică și în ceea ce-l privește pe Dumnezeu și diavol? Mă îndoiesc. Iar dacă nu o acceptă, atunci comparația cu mama nu-și are niciun rost. Cum nu-și au niciun rost toate acele versete biblice care, chipurile, pledează pentru liberul arbitru. „ Dacă vei asculta și nu vei mânca din pomul oprit vei trăi, dar dacă nu vei asculta și vei mânca, vei muri negreșit” vă sună cumva ca o expresie a libertății? Ce fel de libertate poate exista la umbra unei amenințări? Și de ce trebuie să existe doar două variante ( ascultare/viață, neascultare/moarte) acordate făpturii create? Până și un părinte omenesc acordă libertate totală copilului său adolescent, fără ca să-l amenințe în schimb cu ceva.  Ca să-l avertizeze de consecințele deciziilor sale este una, amenințarea însă e deja un semn al unei deficiențe mentale sau de natură morală. Să înțeleg că Dumnezeu este inferior din punct de vedere etic unui părinte omenesc din moment ce promite omului că dacă va călca porunca divină, va muri?

Oricum am diseca problema, eliberați de lanțurile greoaie ale gândirii dogmatice, liberul arbitru este un răspuns penibil la problema cumplitei suferințe umane. Să creezi niște roboți superinteligenți, dar pe care-i poți ține sub control din punct de vedere etic, este mult mai responsabil decât a crea ființe libere cu conștiință proprie care se pot ucide și chinui între ele. Așa cum este prezentat de teologia creștină, Dumnezeu este fără doar și poate un monstru cosmic. Iar locul monștrilor este în legendele antichității sau în basmele copiilor, dar nu în mintea unui om educat din secolul 21.