Apocalipsa dupa Billy Graham

A murit Billy Graham.

Este un eveniment reverberat in camere de ecou si decorat cu platitudini  asa cum te astepti cu privire la cineva care a colectat in viata lui mai multe decoratii decat un general sovietic.

Cine a fost Billy Graham? Epitetul cel mai des intalnit este acela de “profet la Casa Alba”. Este ceea ce Isus a numit “un om imbracat in haine moi”. Profetii locuiesc in inchisorile imparatilor, nu in casele lor. Alt epitet este acela de apostol. Imaginea care vine in minte este cea a unui Saul din Tars strabatand Imperiul in triere militare romane. (Uneori, o entitate invizibila, omniprezenta si omnistienta, daruieste avioane misionarilor americani in America de Sud. Entitatea se desemneaza cu trei litere si acestea nu sunt GOD). Alt epitet media este “papa protestant”. De data asta termenul e bine ales. Huston, we have a problem.

America a fost conceputa ca “o tara fara rege si fara papa”. Cand a ajuns America sa aiba papa? Intrebarea corecta este: cand a ajuns sa aiba rege?

Nu este un accident faptul ca pontificatul lui Billy Graham  a atins apogeul sub presidentia regala a lui Nixon. Un bun papa, Billy Graham a chemat Casa Alba la cruciada. Nu ma refer la cruciade evanghelistice. Ma refer la razboiul sfant, o notiune pe care Luther, dealtfel suporterul unui razboi pan-european pentru izgonirea otomanilor din Balcani, a condamnat-o ca anti-crestina. Exista razboaie drepte – spune Luther – dar cruciadele sunt metoda lui Antichrist.

Pentru Graham, Antichristul este comunismul si, bineinteles, coloana a cincea a comunismului in America, evreii. Mai exact, comunismul este coloana a cincea evreilor, care sunt “stapaniti de Satana”  pentru ca “asa spune Biblia”, – incearca el  sa il convinga pe Nixon intr-o conversatie confidentiala care a fost picurata cu exceptia ultimelor douazeci de minute, redactate din motive lesne de inteles.

Documentele personale ale lui Graham sunt sigilate, insa ce cunoastem este suficient ca sa ne dam seama ce se ascunde in umbra.

Atunci cand Nixon/Kissinger a bombardat cu napalm populatia civila din Vietnam, a aruncat asupra Laosului, (o tara neutra), mai multe bombe decat au fost aruncate in Europa in WW II, a bombardat populatia civila si infrastructura din Cambodgia (alta tara neutra) pana la haosul din care s-a ridicat Pol Pot, a incurajat genocidul islamic al crestinilor din East Timor (o pierdere colaterala in exterminarea comunistilor), te asteptai ca profetul de la Casa Alba sa isi ridice vocea impotriva crimelor de razboi. Dimpotriva, Billy Graham a spus ca a fost prea putin. America ar trebuii sa foloseasca bomba H ca sa expedieze paganii cu ochi migdalati in focul cel vesnic pregatit Diavolului si ingerilor sai rosii. Pana si Kissinger – da, pana si Kissinger, – a fost speriat de propunerea profetului.

Nu ca nu ar exista si oameni vredinci de admiratia omului lui Dumnezeu intre dictatorii comunisti. De exemplu Kim Il-Sung, prietenul personal al lui Billy Graham, pe care predicatorul l-a admirat ca pe un mare conducator. Inclin sa cred ca mega-evanghelistul, la fel ca Ceausescu, a fost impresionat de ritualul sincronizat al zecilor de mii. Este punctul in care dictatura comunista se  intalneste cu evanghelismul de stadion. Nu degeaba Pyongyang a fost supranumit Iersualimul din Rasarit. Christopher Hitchens sustine ca este chiar un model al Ierusalimului Ceresc. Daca este asa, Kim-Il Sung si Billy Graham cohabiteaza acum o cetate pe gustul lor, iar Hitchens se bucura sa fie in companii mai interesante.