Metaxy

Cel mai mare mijlocaș din istoria biblică e un filistean. Cel mai mare dintre filisteni.

Iov se plînge (9:32-33):

Căci el nu este un om ca mine, ca să-i pot răspunde
şi să mergem împreună la judecată.
Nici nu este vreun mijlocitor între noi,
care să-şi pună mâna peste noi amândoi.

לא יש בינינו. Nu este (nimeni) între noi.

Goliat, pe de altă parte, e איש הבינים – omul intervalului (1 Samuel 17:4).

„Dați-mi un om!” Nimeni nu vrea să-și scape clanul de impozite? (1 Samuel 17:25)

Cinci pietre.

David era roșcat (1 Samuel 17:42). Același cuvînt ca în Genesa 25:25. Ce traducători rasiști! Îl fac pe Esau roșcat, dar pe David blond. Ha ha ha! Biblia de la București (1688 – „roșiatec”) și Biblia de la Blaj (1795 – „roșu”) sînt mai aproape de adevăr.

„Ce, sînt cîine?”

Capsat (1 Samuel 17:49).

Ce fac filistenii? וינסו. Steagul alb. Steagul căzut. Steagul care devine vînt.

„Al cui fiu?” „Nu știu.”

Betleemitul.

Aritmanție

Digitalizarea lumii n-a început cu Berners-Lee, nici cu Shannon, nici cu Leibniz. Digitalizarea lumii a început cu primul pierde-vară care s-a apucat de numărat stele. Sau prima – că doară și gagicile-s pasibile de autism. Ritmul, rima, ritul (înrudite probabil etimologic) sînt pură numerologie. Scuze, aritmetică. Nu mai vorbim de iluzia perspectivei în artă (inventată, zic unii, tot în secolul V a. Chr.) sau de cabală, isopsefism sau hurufism. Pînă și poetul care-am fost cîndva zbenguia astfel:

HENDIADĂ

interesant îmi pare
spuse el cogibund că
orice creier artificial
se nutreşte din alternanţa
lui zero şi unu pe cînd 
omenescul vezi tu mijeşte
la întîlnirea lui unu cu
doi deci computerul e
rudă cu neantul iar noi
ne tragem din hiperabundenţa 
treimii ce zici

Ne place să perforăm suprafețele chiar și cu iluzorii adîncimi. Bolta cerului ne spune povești. Căușul cochiliei ne vorbește cu vocea mării.

REMANENŢĂ

după ce am urmărit la televizor 
un splendid documentar despre 
ţinuturile arctice ceva de genul 
vai pătura de ozon cu ce ne
mai învelim la vară o să ne bată 
soarele nu în cap la cap să ne 
luăm tălpăşiţa să ne mutăm pe 
altă planetă că asta gata i-ajunge 
am rămas uşor şocat de 
electrizanta peroraţie a calmului 
persuasivului comentator aş zice 
mai curînd am rămas polarizat

mă luase aşa cu dor de draperiile 
tăcut fascinante ale aurorei 
boreale de urletul născut nu 
făcut al întunericului hemienal 
de labirintica ilimitare albă
şi mi-am aruncat privirea pe 
faţa îngheţată a paginii 
osîndite zicîndu-mi demenajez 
într-un sfert de oră eram
gata instalat la noua mea 
reşedinţă un iglu săpat în 
imaterialitatea dură a hîrtiei

Theodor Schwartz a făcut dreptul la Cluj, foamea în Siberia și, acum 100 de ani, revista esperantistă Literatura Mondo la Budapesta. Și-a schimbat numele în 1936 în Tivadar Soros. Soros – viitorul verbului „a zbura”, „a plana” în esperanto. Ca duhul pe deasupra apelor. Ca Israel pe aripile lui Yahweh.

Svastica are în miez verbul „a fi”. Între ontologie și evangheliștii prosperității (sv- e eu-, ca-n „euforie”), soarele nazist. Care nu e decît forma esențializată (autistă, geometrică, simetrizată, împătrățită) a lui Aten.

Svastica, pe numele ei clasicizant gammadion (crux gammata). Nu seamănă gamma cu un steag?

Odradek-ul kafkian – înstelatul dreidel – e și el gamat.

Unii zic că ebraicul shóresh („rădăcină”) vine din (semiticul pentru) „trei”. Io zic că vine din (arianul pentru) „sursă”. Că și pe mine mă fute vîntul.

Praf și pulbere. Puzderie. Nor. Vechiul nostru prieten, שחק.

Hieroglifele sînt, în originalul egiptean, mdw-nṯr – „vorba zeilor”. Zeu, în limba zeilor, e steagul. După ce Yahweh a înecat zeii Egiptului, Israel a tocat niște amaleciți. Mai exact, Isus a tocat niște amaleciți (Exod 17:13). Isus, fratele lui Caleb – cîinele. Anubis.

După victoria lui Isus, Moise – gamatul (Exod 17:11-12) – zidește pentru prima dată un altar lui Yahweh. Îl poreclește „Yahweh este steagul meu” (Exod 17:15). Steag, adică zeu. Unii zic (fuck, io zic) că ebraicul נס e rudă cu hieroglificul nṯr. În Numeri 21:8-9, șarpele e înălțat pe catarg (נס). Șarpele e steagul mîntuirii. Zeul terapeutic. Poate așa dăm și de etimologia lui Dionysos – „Dio este steagul meu”.

În Exod 19:4, Yahweh se dă drept vultur – nésher. Nasr. Nazar.

Triskeles.

Dante ne spune că centrul (mezzo) este limita (meta). Circul roman era de fapt o elipsă, cu două metae. Azi, în italiană, meta e poarta în care dăm goluri. Sfere-n mă-ta! Ek-sistăm pentru că ne rotim în uni-vers. Cînd ne resoarbe centrul, sistăm. În mintea lui Dumnezeu – unde se-aprinde amorul răcorit de virtute – e golul din orice adytum. Lasciate ogne speranza.

Se umplu de ridicol toți docții care ne explică cum curge multiplul din absolut. Numerologi ratați. 

Joshua Starr i-a pus pe hartă pe athinganoi. Între atingere și țigan, creștini care știau să cheme luna. Poate chiar și împărați bizantini (iconoclaști, desigur).

Alteritatea nu trece doar prin Abel.

Doar de vele avem nevoie. Steagurile (vexilla – diminutivul de la vele) sînt mai de folos profanate. Românii știu mai bine decît mulți că sfîntă e gaura din steag. Catapeteasma deșirată.

Ni se fîlfîie. Să ne cinstim cu niște sörös.

Noul ateism sau evanghelia fara frisca

Quincunx

Joshua Starr s-a născut la New York în 1907. A avut, luînd-o și el de jos, ambiția unei cariere în educație. Și un doctorat în istorie (despre evrei în lumea bizantină). În studenție, a editat o revistă intitulată Ferăstruica (Haeshnav), semnînd editoriale sub pseudonimul Hamashkif (observatorul; nu trebuie să vă mai spun că שקף nu e, măcar în ochiul meu, departe de „sceptic”). Știa, printre altele, românește – a și scris despre istoria dreptului de cetățenie al evreilor în legislația românească sau, la cald, despre fascismul românesc, despre Goga etc. Între ’47 și ’49 a lucrat în Europa (într-un proiect inițiat de fiul lui Moses Gaster, Theodor Herzl Gaster – el însuși eminent istoric al religiilor) la recuperarea patrimoniului evreiesc, trecîndu-i prin mîini sute de mii de cărți. Ba chiar a intervievat specialiști ai antisemitismului nazist – e un sîmbure de roman aici, dacă imaginăm, de pildă, o întîlnire cu Schramm însuși. Întors la New York, s-a sinucis în decembrie 1949. Avea 42 de ani.

Într-un volum de folclor iudaic publicat în America acum 100 de ani, e reținută povestea unui tarnik care își întemeiază credința în venirea lui Mesia la 1840 pe Genesa 7:11: „cînd Noih avea 600 de ani, s-au deschis ferestrele cerului”. Și pe Cîntarea cîntărilor 2:12: „cîntecul turturelei se aude în țară” – unde înaripata e תור, adică (ignorînd-o pe mater lectionis) 600. Scepticii au făcut mișto de gematria tarnicului. La care el a replicat: „știți doară că și כלבים משחקים (cîinii batjocoritori) însumează 600”.

Iov, neprihănitul nervos, zice la un moment dat (Iov 30:1) că rîd de el (שחקו עלי) tineri pe ai căror tați nici măcar nu i-ar fi învrednicit cu compania cîinilor săi de turmă (לשית עם כלבי צאני). Asta da înjurătură! Și da, poate că e la mijloc o mică alternanță fonetică (sin/shin).

Unul dintre cele mai savuroase pasaje din Talmud zice că, atunci cînd urlă cîinii, trece îngerul morții prin cartier. Cînd cîinii se joacă (כלבים משחקים), trece Ilie profetul (recapitulînd poate 1 Regi 21). Dar că dihotomia asta hermeneutică se aplică numai dacă nu e vreo cățea prin apropiere. Atunci, legile firii bat profetismele sau transparențele imaginale.

Apropo de numerologie, ați remarcat că gravatarul meu este un quincunx? Nu, nu e o cruce. E doar iluzia unei cruci. Sînt cinci fețe care o implică, pentru a închide cubul Noului Ierusalim, pe a șasea – mesia, fiul omului. Sau nu.

E doar elicea unei mori de vînt. Vorba lui Dante:

La natura del mondo, che quïeta

il mezzo e tutto l’altro intorno move,

quinci comincia come da sua meta;

e questo cielo non ha altro dove

che la mente divina, in che s’accende

l’amor che ’l volge e la virtù ch’ei piove.

Note și reflecții

Max Hellmut Schramm s-a născut undeva lîngă Dresda, spre sfîrșitul lui 1904. După ce a devenit învățător în 1929, a obținut acces la arhiva de stat din capitala saxonă și a scris o disertație despre un personaj de secol XV care a avut drumuri pînă în Trent-ul habsburgic în perioada în care episcopul local era prințul Johannes Hinderbach, căruia îi plăcea să ardă pe rug, de Paște, evrei. A primit titlul de doctor în istorie abia la a doua încercare (mai știm noi și pe alții), în 1933. Dintr-o combinație de ambiție profesională și pliaj pe modele intelectuale ale momentului, a început apoi să producă propagandă anti-iudaică axată pe alegația de infanticid ritual. Așa a devenit autorul favorit al lui Himmler în momentul de culminație disperată a nazismului.

În 1943, anul apariției magnum opus-ului său, Schramm era, mai mult sau mai puțin formal, colaborator al agenției de propagandă anticomunistă din subordinea ministerului lui Goebbels. Pentru că da, anticomunismul și antisemitismul au supt aceleași virginale țîțe. Cercetătorul australian Darren O’Brien (multe dintre informațiile astea vin din cartea lui, The Pinnacle of Hatred. The Blood Libel and the Jews din 2011) a numărat 19.000 de exemplare din diferite tiraje ale cărții lui Schramm. După război, acesta și-a reluat cariera profesorală lîngă Dresda. S-a mutat (a emigrat) în Berlinul de Vest chiar de la construirea zidului, în august 1961. A trăit liniștit cît să-l vadă căzînd. A murit în vara lui 1990.

Și Biserica Catolică, și orașul Trento s-au dezis de rușinosul episod antisemitic din 1475 și secolele de cult și propagandă pe care le-a înrădăcinat. Biserica Ortodoxă Rusă încă mai arde tămîie pe altarul minciunii criminale. Și asta în timp ce se închipuie antifascistă.

Cartea lui Neofit Monac este omniprezentă în pogromuri și procese antisemitice – din Iașiul lui 1803 în Kievul lui 1913. Und darüber hinaus.

Teologia legămintelor este, mai ales în creștinism (puternic aliat neoplatonismului), fundată pe o viziune ierarhică a lumii. Ca să dezumanizezi, trebuie să te crezi transuman. Cînd războinicul luminii, Jordan B. Peterson, îmbină homarii și jungianismul, el predică practic antisemitismul. Mai ales că e anticomunist.

Ironia speciei e că am fost în majoritatea existenței noastre pe această planetă egalitarieni, făcînd bîză de orice impuls de împăunare. Progresul – de la revoluția agrară încoace – e cel care ne-a făcut din nou animale. Clănțănitorii conservatori din toate timpurile nu sînt decît niște cimpan-zei progresiști.

Licornul de o miriadă de carate

Credeți că degeaba v-am vorbit în zilele din urmă despre nefelofilie și seceră? Think again.

Sacrul e și el o tăietură. Descinde dintr-o rudă sanscrită pitită chiar în coada cuvîntului „sanscrit”. Și da, Gesenius însuși o apropia de akkadianul karātu și ebraicul karath („a tăia”, inclusiv legăminte). Din sacru ne vin și crima, și critica. Nu mai vorbesc de discriminare.

În aceeași zonă conceptuală (și poate etimologică) găsim roșcovele din Luca 15:16 – kerátion, qéren, corn. Semințele roșcovei ne-au dat caratele. Iar unii lingviști coboară roșcova însăși, pe filieră slavonă, din inorog, unicorn. Împunsul, penetrația.

Cu palmele goale (karate), străpunse, Isus fute mahrama preasfinției. El este eroul trans – al trecerii curajoase dincolo de barierele crude ale sacrului. El este monocerul. El încornorează fecioara.

Isus e cel care fute catapeteasma dintre viață și moarte. Hristos a înviat! Fuck you too.

Codicil ambulanțier

Coresi – Dosoftei – Neofit

Ce citeau Einsatzkommandos plecați spre est înarmați cu un răspuns la die Judenfrage? Himmler le-a trimis special cîteva sute de exemplare din Der jüdische Ritualmord: Eine historische Untersuchung a unui oarecare Hellmut Schramm, publicată în 1943. Printre sursele citate, Neofit Monac – despre care Schramm elucubrează interesat cum că s-ar fi călugărit ca să scape de persecuția coreligionarilor scandalizați de revelațiile lui.

Coresi – Dosoftei – Neofit – Himmler

Reambulare

Reambularea este procedura topografică de actualizare a hărților. Asta fac și istoriciștii cu hărțile lor profetice. Cum mai expiră un termen escatologic, cum resurvolează peisajul istoric pentru a redesena scenariul sfîrșitului de lume. Mesianismul iudaic este esențialmente istoricist. Și încă insuficient integrat în istoria hermeneuticii biblice medievale și moderne (în ciuda unui Le Roy Edwin Froom de exemplu). Asta și din cauză că mulți evrei preferă să le lase gloria apocalipselor eșuate creștinilor.

Realitatea este că iudaismele dintotdeauna au tins să supraliciteze hermeneutic vechile texte pentru a dibui profilul istoric al restaurării Israelului (vechiul, adevăratul, nu noul, uzurpatorul). Asta se întîmpla și în jurul lui 1800. Și nu doar în zone de iudaism în care te-ai fi așteptat la fervoare mesianică. Jacob Emden însuși, vînătorul de eretici, anticipase (pe la mijlocul secolului al XVIII-lea) restaurarea de la 1840. Arie Morgenstern a scris un excelent capitol în Hastening Redemption. Messianism and Resettlement of the Land of Israel (OUP 2006) despre popularitatea transcontinentală a anticipării restauraționiste legate de anul 5600 din calendarul evreiesc. Pînă și liderul conservator de la Vilnius pare să fi încurajat grăbirea binemeritatului sfîrșit.

E la mijloc un lanț de exegeză istoricistă la anumite profeții din Daniel, un fragment de cronologie milenaristă din Talmud și un pasaj entuziast din Zohar. Adepții apocalipticismului lui 5600/1840 au fost porecliți, în mediul slav al iudaismelor est-europene, tarnici – de la cele două litere din alfabetul ebraic care, însumate, dau 600 (anul de mileniu 6 în care ar fi trebuit să vină mesia). Tarnik pare să fi fost și Neofit. Evident că, încreștinînd povestea, argumentează doar pe baza viziunilor danielice și anunță victoria globală a ortodoxiei la 1840. Nu e de mirare – nu? – că patriarhia din Fanar a îmbrățișat călduros mesianismul botezat al românului (știu, protocronizez – dar de ce nu?). De altfel, grecii au modificat biografia Cavsocalivitului pentru a-l confisca pe Neofit al nostru pentru ei înșiși.

Că istoria antisemitismului creștin e împănată de evrei convertiți n-ar trebui deci să ne mire. Există o comuniune hermeneutică între israeliții Mișnei și cei ai Noului Testament (aka creștinii – Origen a avut un maestru evreu, nu?). Dacă punem la socoteală și persecuțiile atroce pe care evreii le-au suferit frecvent în mîinile creștinilor, e pură strategie de supraviețuire să joci același joc interpretativ de partea cîștigătoare a baricadelor istorice. Acuzația de infanticid ritual pare să fi avut încă de la început niște contribuție iudaică. Pe de altă parte, au fost evrei care au interpretat ororile de la Damascul lui 1840 ca ultim test al credinței înaintea revelării lui Mesia. Apocalipsele nu se pot dispensa de sînge. Și de disonanță cognitivă.

Un mare fan al lui Neofit Monac a fost catolicul de origine evreiască Cesare Algranati. Romanul lui din 1895, intitulat Nella tribù di Giuda și semnat cu pseudonimul Rocca d’Adria, citează din Înfruntarea jidovilor în contextul unui catalog al „dovezilor” insațiabilei pofte de sînge creștin a evreilor. Conservatorii noștri dragi ar trebui să știe că Algranati a fost printre cei mai influenți promotori italieni ai creștin-democrației. Așa cum ar trebui să știe că nu doar Hasdeu cita favorabil din Neofit, ci și omologul lui grec – eminentul istoric și filolog născut la Iași, Skarlatos Vizantios. Sau că cea mai populară versiune arabă a infamelor Protocoale – cea a lui Ajjaj Nuwayhid din 1967 – îl pomenește și pe Neofit.

Din nou: știu că, așa cum nu există iudaism, ci iudaisme, nu există nici creștinism, ci creștinisme. Ba chiar doar creștini. Admir autori vechi și noi care au știut și învață încă să facă teologie și altfel – nesîngeros, generos, sănătos. Unii dintre ei români (Petre Chiricuță, de pildă). Sînt chiar printre evreii convertiți figuri luminoase precum cea a cardinalului Lustiger, a monahului Nicolae Steinhardt sau a preotului (și istoricului religiilor) Alexandr Men. Cred că e loc și de un fost creștin iudaizant, actualmente ateu teologizant la masa celor care spun povești. Avem încă a redesena hărțile trecutului pentru a face prezentul posibil și viitorul apetisant.

În concluzie, doar trei lucruri. În primul rînd, iată un articol recentisim (din superb intitulata revistă Entangled Religions) despre posteritatea armenească a Înfruntării jidovilor. În al doilea, Teofilact (tipărit de același Coresi) se înșală: “Iară noi am fost păgîni, ș-au priimit pre noi Domnul în locul jidovilor ș-am sosit la creștinătate, că ne spun cuvîntul lu Dumnezeu mai chear decît jidovilor.” Nu, Domnul nu primește pe nimeni în locul altcuiva. Toți navigăm aceeași mare deschisă atunci cînd vine vorba de sensurile Duhului. Și, în fine, poate ar trebui să ne întrebăm împreună cu Howard Jacobson dacă nu cumva și evrei, și creștini (și musulmani) am face bine să renunțăm la canibalismul lui Yahweh. Timpul ne devorează pe toți.

Funambulism

Ca să pricepeți mai bine lumea în care s-a născut și a scris Nicolae Botezatul / Neofit Monac (așa se semnează, în acrostih, în cărțile lui) trebuie să citiți măcar două romane. Pe primul l-am mai recomandat – e Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia al lui Andrei Cornea. Pe al doilea, n-aveți cum să-l citiți încă în românește, deși se tot pregătește ivirea lui la Polirom sub titlul Scripturile lui Iacob – originalul polonez a contribuit la Nobelul pe care Olga Tokarczuk l-a primit în 2018 (există, pînă una-alta, versiuni în franceză, germană și engleză). Aceste două povești refac parte din istoria iudaismelor de secol XVII și XVIII. E, în mare parte, istoria Ucrainei.

Apoi, sînt trei texte fundamentale care se ocupă în mod direct de Înfruntarea jidovilor. Primul e capitolul 4, ”Ritual Murder Makes a Comeback”, din The Popes Against the Jews. The Vatican’s Role in the Rise of Modern Anti-Semitism a lui David Kertzer – apărută tot în 2001, precum cea a lui James Carroll. Al doilea e studiul lui Dimitrios Varvaritis, ”An Overlooked Work of Antisemitism: The Neophytos Tract in the Greek-Speaking World, 1818-1891”, din Modern Antisemitisms in the Peripheries. Europe and its Colonies 1880-1945 editată pentru Institutul Wiesenthal de la Viena, în 2019, de Raul Cârstocea și Éva Kovács. Ultimul e articolul ”Néofit, le moin affabulateur, ou le faux «mystère du sang»” al canadianului Pierre Berthiaume, publicat anul trecut în Revue d’Histoire de la Shoah.

O să mă opresc aici cu bibliografia. Trebuie doar să adaug că, din păcate, în românește s-a scris în ultimii 30 de ani doar tangențial și imprecis despre Neofit – existînd, pe de o parte, impulsul criminal de a-l recupera necritic și, pe de alta, tendința unor docți de a marginaliza sau obfusca subiectul. Nu, Neofit al nostru nu e Neofit Cavsocalivitul. Nu, operele lui nu sînt traduceri ale unor originale străine. Nu, subiectul nu e deloc anodin – dimpotrivă, vorbim de autorul de limbă română care a influențat istoria ultimilor 220 de ani mai mult decît oricare altul.

Care sînt datele cheie ale poveștii? Un evreu de vreo 38 de ani se convertește, spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea românesc, la ortodoxie. Nimic neobișnuit în epocă. Știm că mitropolitul Dositei Filitti încuraja activ, inclusiv financiar, convertirile. Neofit ne spune chiar el că mitropolitul l-a consiliat să scrie, ceea ce și începe să facă în timpul anilor de călugărie de la Cernica. Se va muta apoi la Neamțul post-paisian (apropo, și Velicicovschi avea ceva sînge de evreu în vene, iar azi se scrie despre interferențele dintre misticismul creștin și cel iudaic). Avem mărturii și din surse evreiești (care îl numesc Noih Belfer sau Melamed – supranumele indică ocupația pre-convertire), și din surse creștine (vezi de exemplu introducerea lui Dumitru Furtună la Două catehisme ale monahului Neofit din 1914) care coroborează detaliile autobiografice.

Textele lui Neofit confirmă că a fost evreu cu un modicum de educație rabinică. Transliterarea termenilor evreiești trădează o cultură de Yiddishkeit sătmărean. Fuziunea evreității cu creștinismul e la el perfectă, incluzînd tot repertoriul de specialitate – de la vitriolul acuzației de infanticid ritual la teologia anticatastazei la speculații eschatologice care l-ar face să înverzească de invidie pe William Miller (Neofit produce exegeză danielică pe principii adventiste, anunțînd sfîrșitul lumii la 1840). Cu un veac mai devreme, Jan Serafinowicz făcuse lucruri similare, în mediu catolic. De altfel, în 1759 evrei din Sighet, Cernăuți și București semnau corepondență frankistă către arhiepiscopul Łubieński de la Lviv, în care proferau ca argumente în favoarea convertirii aceleași mituri antitalmudice dragi creștinilor. În contextul facționării iudaismului n-au fost puține nici ocaziile în care unii evrei au recurs la putere creștină pentru a combate alți evrei.

Spectaculoase la Neofit sînt două lucruri: că aterizează pe un artificiu exegetic antisemitic la care apelase, în secolul VI, și Grigore cel Mare – în Moralia la Iov, comentînd Vulgata la Isaia 9:8 (v. 7 în bibliile care versifică precum LXX), celebrul papă ne spune, invocînd aceeași elucubrație filonică, că Iacov sînt evreii și Israel neamurile; și că posteritatea Înfruntării jidovilor e mai mare decît și-a putut el vreodată închipui. În română, a avut peste o duzină de reeditări – inclusiv după ’89. Și, în ciuda acestui fapt, a fost una dintre cele mai copiate cărți din mănăstirile românești. Prima traducere (Varvaritis nu știe) a fost executată chiar la Iași, în 1808, în armeană – mercurienii (e termenul lui Yuri Slezkine) nu sînt neapărat aliați, mai ales cînd îi desparte teologia. Tot la Iași a apărut, 10 ani mai tîrziu, ediția grecească – cea care l-a făcut pe Neofit best-seller internațional. Au urmat versiuni bulgărești, rusești, caramanlii, englezești, franțuzești, italienești, olandeze și, important, arabe.

Prima reeditare a versiunii grecești a ieșit în 1834 la Istanbul, chiar din tipografia patriarhiei. Iar Vaticanul a avut grijă, prin colaborarea cardinalilor Lambruschini (secretarul de stat – adică, printre altele, șeful spionajului catolic) și Fransoni (prefect al ministerului de propagandă), ca Înfruntarea jidovilor să-și înceapă, în 1840 (în contextul scandalului de la Damasc), cariera occidentală. În felul acesta, o poveste jegoasă de ev mediu cretin care debutase în Anglia, în secolul al XII-lea, s-a întors, 700 de ani mai tîrziu, la origini – cu binecuvîntarea entuziastă a lumii ortodoxe. Înainte de 1800, Vaticanul dezmințise calomniile anti-evreiești. După Napoleon, în secolul revoluțiilor, anticatastaza sîngeroasă redevenise viabilă, culminînd în fascismele secolului XX (și, iată, în demența moscovită de astăzi).

Exact 100 de ani după publicarea Înfruntării, un alt român – Pavel Crușeveanu – scotea la Sankt Petersburg prima versiune a Protocoalelor. România ortodoxă e pînă peste cap implicată în minciuna criminală care bîntuie și azi lumea. Și are încă nesimțirea să pună în gura bătrînului Simeon „poporul binecredincios”.