Geodezia în era post-adevăr

Într-un eseu publicat in 1946, George Orwell argumentează că acela care crede că pământul e plat nu este mai prost sau mai ignorant decât decât cei 99% care cred că pământul e rotund pentru că “oricine știe că e rotund”. Pentru Orwell, pericolul vine de la cei 99%.

Știința s-a născut din îndoiala filozofică. Certitudinile ei, care de cele mai multe ori contrazic bunul simț, nu se bazează pe autoritatea experților ci pe rezolvarea carteziană a îndoielii filozofice. De unde știm că rațiunea are puterea să definească adevărul independent de mărturia simțurilor, tradiție, sau autoritate?

Majoritatea oamenilor nu și-au pus niciodată întrebarea, și Descartes oricum nu se mai poartă. Ei învață la școală câți electroni dansează in jurul unui atom așa cum studenții medievali învățau câți demoni dansează pe vârful unui ac. Este o problemă de autoritate.

Orwell argumentează că, într-un context istoric în care volumul de informație științifică devine tot mai greu de mânuit chiar și pentru expert, scepticismul filozofic și relativismul epistemic se vor întoarce în forța și se vor cristaliza politic în tirania post-adevăr descrisă în “1984”.

Redau mai jos o parte din disputa despre adevăr dintre Wiston și O’Brien, regizată în camera de tortură de la Ministerul Adevărului.

– Fratele cel Mare există?

– Sigur că există. Partidul există. Fratele cel Mare este întruchiparea Partidului.

– Dar el există în acelaşi sens în care exist eu?

– Tu nu exişti, i-o retează O’Brien…

Pentru o clipă, Winston uită de cadran. Face un efort violent să se ridice în capul oaselor, dar nu reuşeşte decât să-şi provoace o durere sfâşietoare în tot corpul.

– Dar cum puteţi să controlaţi materia? – izbucneşte el. Nu puteţi controla, de pildă, clima sau legea gravitaţiei… Şi mai sunt şi bolile, şi durerea, şi moartea, şi…

O’Brien îl reduce, însă, la tăcere cu un gest din mână.

– Controlăm materia din moment ce controlăm mintea oamenilor. Realitatea se află numai sub țeastă. Ai să înveţi tu, Winston, încetul cu încetul, dar ai să înveţi până la urmă. Nu există nimic pe lumea asta ce să nu putem realiza – invizibilitate, levitaţie – orice ! Dacă mi-aş propune, m-aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun. Nu-mi propun, pentru că Partidul nu-mi cere aşa ceva. Trebuie neapărat să scapi de obsesiile tale de secol nouăsprezece cu legile Naturii. Noi facem legile Naturii…

– Bine, dar chiar şi lumea asta toată nu-i decât un fir de praf. Iar omul este mic şi neajutorat! De când există oameni? Pământul a stat nelocuit milioane de ani.

– Aiurea. Pământul are exact atâţia ani câţi avem noi, nici unul în plus. Cum să fie mai bătrân?! Nimic nu există în altă parte decât în conştiinţa omului.

Winston se lasă să cadă înapoi pe spate.

– Nu-i adevărat. Rocile sunt pline de oasele animalelor dispărute, de mamuţi, de mastodonţi, de reptile enorme care trăiau pe vremea când de om nici măcar nu era vorba.

– Le-ai văzut tu vreodată, oasele alea, Winston? Evident că nu. Naturaliştii din secolul nouăsprezece le-au născocit, înaintea omului nu a existat nimic. După om, presupunând că el ar ajunge să se stingă, nu va exista nimic, în afara omului, nu există nimic.

– Cum să nu?! întregul univers există dincolo de noi. Stelele, de pildă! Unele dintre ele se află la milioane de ani-lumină de noi şi niciodată n-o să putem ajunge la ele.

– Stelele?! Ce sunt stelele? – zice O’Brien, mimând indiferenţa. Nişte foculeţe aşezate la câţiva kilometri depărtare. Dacă vrem, putem merge până la ele. Sau le putem stinge de pe cer. Pământul este centrul universului. Soarele şi stelele se învârt în jurul Pământului.

Winston se mişcă din nou de parcă ar fi zguduit de convulsii. De data aceasta, însă, tace. O’Brien continuă, ca şi cum ar răspunde unei alte obiecţii spuse cu voce tare:

– Din anumite motive, evident, nu este adevărat. Când navigam pe oceane sau când prevedem o eclipsă, ni se pare potrivit, de cele mai multe ori, să plecăm de la premisa că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi că stelele se află la milioane de milioane de kilometri. Şi ce-i cu asta? Crezi că nu am fi în stare să descoperim un sistem astronomic dual? Stelele pot fi departe sau aproape, în funcţie de necesitatea momentului, îţi închipui, cumva, că nu avem matematicieni care să reuşească treaba asta? Nu uita dublugânditul (doublethink).

Suntem familiari cu doublethinkul celui care vorbește la telefon cu cineva de la antipozi și spune ”la noi a venit sabatul”. Pământul este rotund cât vorbești cu Australia dar redevine plat când închizi telefonul și deschizi sabatul. Însă partea îngrijorătoare este că argumentele lui O’Brien nu le auzim doar de la flateartheri. Scepticismul filozofic, hiper-relativismul epistemic, și hiper-multiculturalismul, se intersectează cu autoritarismul tradițional-religios în negarea simultană a individului și a universalității umane, a autonomiei minții și cunoașterii obiective. Imaginea digitală se substituie gândirii matematice ca argument științific.

Nu mă tem de cei care cred că pământul este plat pentru că nu știu mai bine. Mă tem de cei care cred că pământul este rotund pentru că nu știu mai bine.

Ușurința de a fi mințit

Lasa mortii sa-si ingroape mortii

Ianis nu are nevoie de o exegeza filozofica pentru a justifica dezacordul cu neo-liberalismul catolic/ortodox al intelectualului roman. Nu ai nevoie de apologii cand duci un cadavru la groapa comuna. Iau in serios gluma de la subsolul articolului, ca l-a manat duhul sa scrie despre Baconschi. Prin “duhul” inteleg aici Spiritul lui Hegel. Ianis este impulsionat de Zeitgeistul care a condamnat ideile neo-conservatoare la groapa comuna a istoriei.

Curentul reprezentat de Baconschi si restul pseudo-pleiadei pravoslavnice sau papistase, nu s-a nascut la Bucuresti sau la Paltinis. S-a nascut la Washington, atunci cand  neo-conservatorii americani i-au asezat pe Berdiav si Soljenitin in panteonul “noii Europe”, alaturi de Ioan Paul II si maica Tereza. Aceasta ideologie care se pretinde post-ideologica are la baza mitul “catacombelor” comuniste, in care, conform profetiei lui Berdiaev, ortodoxia rusa urma sa se purifice de pacatul iubirii de putere si bogatie lumeasca. Cat de bine s-a purificat se vede la Moscova, unde autocratia lui Putin, inaugurata cu toata pompa curtii imperiale, a primit binecuvantarea unui cler miliardar. Se vede si in Romania, eternul “Bizant dupa Bizant”. Dar mai ales se vede din dosarele KGB-ului si Securitatii care dezvaluie adevarata natura a „catacombelor” lui Berdiaev. Biserica a continuat relatia cu puterea inaugurata de Constantin.

O continua raportare la spectrul comunismului a fost justificarea deregularilor si privatizarilor radicale, nu numai in economie dar si in mass-media si educatie, si chiar in aventuri militare internationale, de la 1990 incoace. Rolul bisericii, in aceasta mitologie postcomunista, a fost acela de exorcizare a fantomei lui Marx. Avem nevoie de semnul crucii sa ne apere de secera si ciocanul.

Insa sperietoarea care a tinut sub plapuma timp de un sfert de secol generatia etern infantila a baby-boomerilor, nu  ii sperie pe copiii lor, maturizati in conditiile iresponsabilitatii adulte. Milenialii cunosc rele mai recente si mai periculoase pentru viitorul lumii pe care au mostenit-o. Pentru ei, judecata istoriei nu trebuie invocata impotriva celor morti ci impotriva membrilor auto-proclamati ai juriului. Un sfert de secol este  destul pentru minciuna mare. 

Incalzirea globala si viitorul adevarului

„Autoportret (robot) de conservator”

Am descoperit recent acest text al lui Teodor Baconschi, pe care l-a repostat pe Facebook la diferență de un an, sub titlul Autoportret de conservator. Din biografia lui (antropolog religios, autor, diplomat, teolog și politician român) mă interesează aspectul de teolog și apologet al creștinismului. Este reprezentativ pentru intelectualitatea creștină românească.

Îmi declar consternarea față de subîntelesul textului său și față de concluzii.  Căci, înlocuind „Dumnezeu” cu „Allah”  și „creștinism” cu „islam”, mielul începe să grăiască horror, ca un balaur apocaliptic. Ca și în islam, creștinismul lui Baconschi a pus coada la pruna civilizației. De fapt, nicio religie care se respectă nu se multumește cu mai puțin. Lumea este creația zeului (-lor), pentru slava Lui și, oricine nu aderă la setul lui de valori nu o merită.

Dacă asta înseamnă că sunt retrograd și periculos, obtuz și obscurantist, fie! – conchide triumfal Baconschi.  Din nefericire, asta e și mantra ‘telectualilor din mărunta ogradă de ziua a șaptea, vezi F. Lăiu.

Cu asemenea lideri și apologeți, proorocesc în duhul lui Arthur C. Clarke că, într-un viitor deloc distopic, credincioșii „adevărați” se vor simți la fel de bine într-o moschee ca în orice altă biserică.


1. Cred în Dumnezeu și în sinteza de la Niceea și Constantinopol (în care Noica vedea temelia Europei).

Evident că face paradă de ortodoxia (nu ortodoxismul) lui. Dar să te lauzi cu un Dumnezeu conceput de niște concilii în 325/381 e doar neputință și incompetență. Neputința de a vorbi pe limba secolului în care trăiești, incompetența de a fi relevant; formulările de la Niceea si Constantinopol n-au sens pentru omul de rând, necunoscător ale conceptelor filozofiei grecești de acum un mileniu.

2. Susțin civilizația libertății responsabile, conform principiului paulin: ”toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.”

Asta nu este libertate responsabilă ci pragmatism machiavelic. A avea libertatea de a face tot ceea ce îți este de folos e drumul cel mai scurt către iad pe pământ: lui Hitler i-a fost de folos o Polonie și a avut libertatea să și-o ia; coloniștilor americani le-au fost de folos teritoriile locuite de indieni așa că și luat libertatea de a și le însuși. Mă întreb dacă este vreun război, vreo agresiune, vreun holocaust care să aibă o altă motivație în spate. Nu avem motive să fim mândri de felul în care s-a construit civilizația noastră.

3. Consider că avem dreptul moral și datoria civică de a apăra valorile fondatoare ale civilizației euro-americane.

La fel a gandit și ucigașul lui John Lennon. Expresia „dreptul moral și datoria civică” în aceiași frază e o monstruozitate. Istoria ne-a învățat că, de obicei, datoria civică reprezintă sfârșitul dreptului moral.
În contextul ăsta, mi-e groază să mă gândesc la ce înseamnă ‘valorile fondatoare’. Au lăsat o dâră de milioane de morți în urmă.

4. Văd democrația (autentică) într-o cheie creștin-personalistă.

De două ori caricatură: democrație autentică (un exemplu ar fi binevenit, dacă există 🙂 ), democrație creștină.
Democrația nu e o invenție creștină, dimpotrivă, ea a rezistat în ciuda creștinismului. Orice democrație încăpută pe mâna unei majorități creștine se transformă în teocrație

5. Accept pluralismul cultural ca pe o taină a providenței, care ne testează astfel fidelitatea față de Evanghelie: îngrijește-te de străin, căci și Dumnezeu întrupat a fost ca un străin pe pământ.

Altfel zis, teologul nostru îi tolerează pe cei care nu îi împărtășesc valorile doar motivat de frica iadului și/sau pentru răsplata paradisului. Ce s-ar alege de el în absența motivațiilor?

6. Respect științele tari și ader la umanismul creștin care a permis nașterea lor, încă din Renașterea italiană. Universul e misterios, iar descifrarea lui are o dimensiune liturgică.

M-am liniștit. Baconschi promite că nu (mai) arde cărțile păgâne. L-aș întreba cum se împacă „datoria civică” exprimată anterior cu produsul umanismului creștin numit Reformațiune. Istoric vorbind, ortodoxia a flirtat cu lutheranismul.

7. Nu cred în revoluție, ci în evoluția lentă, realistă, fără șarje utopice și deformări ideologice potențial fanatice.

Depinde în ce barcă te afli (sau dacă te afli în barcă sau în baltă). Cu burta plină e normal să predici orwelian: ‘Ia-o ușurel ca fac indigestie’. Între timp, mieii sunt dusi la taiere pe bandă. În altă ordine de idei, nici nu e de mirare că ortodoxia nu a progresat după un mileniu și jumătate. Să se revizuiască dar să nu se schimbe nimic. La ei revoluție înseamnă să adopți calendarul gregorian la vreo 200 de ani după restul lumii.

8. Apreciez că istoria are o structură teleologică: se îndreaptă spre un țel pe care nu l-am fixat noi, voluntarist, ci Dumnezeu, ca suveran transcendent al parcursului umanității.

Despre argumentul teleologic (și celelalte avataruri defuncte ale lui: intelligent design, fine tuning) s-a discutat enorm pe oxigen2. Baconschi doar repetă papagalicește după Toma D’Aquino.

9. Văd anumite direcții culturale ale Occidentului contemporan ca pe niște erori alienante: excesele corectitudinii politice (transformată în poliție morală), consumismul excesiv (care implică idolatria mărfurilor și servitutea), populismul (care denaturează demnitatea persoanei și libertatea națiunilor).

El vede doar efectele dar nu și cauza. Alienarea, potrivit lui Marx, a început odată cu civilizația și cu apariția claselor sociale. Mai mult, apariția conceptului de zeu a generat un nivel și mai profund de alienare. „Poliția morală” pe care zelos o demască este tocmai idealul Cetății lui Dumnezeu în care visează el să trăiască.

10. Resping dogma progresului continuu: omul progresează științific, tehnic, cognitiv, dar nu moral: suma viciilor umane e constantă, mântuirea nu e colectivă, ci individuală. Hristos e modelul nostru: Dumnezeu făcut om adevărat, smerit, curat cu inima, simplu și curajos, gata să se jerfească din iubire, nu să găsească vinovați și să-i execute pe alții în numele unei Dreptăți abstracte.

Îmi este neclar după ce logică omul „progresează cognitiv, dar nu moral”. Pentru că, după logica aia, un neanderthal ar fi trebuit să fie la fel de moral precum sapiens-ul contemporan (no offence pentru neaderthals, am luat la cunoștință că aveau cutia craniană mai mare decat a lui homo sapiens). Dar știm bine că drepturile omului, de exemplu, nu le-am primit nici de la omul peșterilor, nici din ceruri ci le-am făurit cu sudoare și sânge. Și încă sunt „work in progress”. Abia recent le-am extins și asupra negrilor, femeilor, minorităților sexuale. Inutil să amintesc provocarile morale moderne: clonare, eutanasie, fertizare in vitro, mama surogat, etc.
Domnul teolog trăiește într-o realitate alternativă, bazată pe păcatul originar și mântuirea prin har care vine prin biserică. Știti poezia.

11. Sprijin patriotismul constituțional, nu și naționalismul ca mesianizare a unui neam pretins ales.

Asta cu patriotismul constituțional este de o grețoșenie fără limite. Și soldații lui Hitler sau ai lui Stalin erau patrioți constituțional. La fel și legionarismul. Uliul teocrație visează.

12. Cred că – în orice situație istorică – moderația și dialogul sunt mai bune decât radicalismul și monologul cu pretenții infailibile.

Last but not least, cum s-ar zice. Teologul cu pix de politician ne asigură că e deschis „moderației și dialogului”. Poate într-un univers paralel. În bula lui de pe facebook, comentează doar aplaudacii cu har. Ceilalți pot comenta o zi da, una nu. Astăzi nu 🙂

Și acum rămân acestea trei: „datoria civică”, „patriotismul constituțional” și „umanismul creștin”. Dar cea mai mare dintre ele este fățărnicia.

Bible fast-food, partea întâi: Agape cu de toate

Nu știu cum sunt alții dar eu m-am săturat până peste cap de felul în care se predică în bisericile neo-protestante. Cu mici variațiuni sectare, vorbitorii au o listă scurtă de subiecte (speed dial), pe care le rulează în buclă până la imunizarea totală și definitivă a asistenței.

Cap de serie este magicul agape, cu binecunoscutele clișee: Dumnezeu iubește agape, credincioșii adevărați trebuie să (se) iubească agape, agape e picată din cer, creștinismul e fabrică de agape, agape va salva omenirea. Paradoxal, publicul parcă nu se mai satură de asemenea platitudini. Este de fapt pseudo-teologie.

O mică incursiune în trecut

În anii ’30, teologul luteran Anders Nygren propune un dualism între agape (dragostea necondiționată, creștină) și eros (dragostea egoistă, grecească): Agape and Eros (pdf). La modul practic, toate predicile moderne pe tema asta reciclează materialul suedezului, transformat în dogmă. Agape e dragoste sfântă, eros e dragoste carnală (zeul Eros).

Un teolog olandez contemporan, istoric al creștinismului, Gilles Quispel,  are curajul să dărâme ceea ce devenise un mit pios. In volumul Gnostica, Judaica, Catholica, (eseurile EROS AND AGAPE IN THE GOSPEL OF JOHN si GOD IS LOVE) Quispel iși arată nemulțumirea față de felul în care creștinii violează și abuzează textul Bibliei .

Analizând Ioan 15:13 (Nu este mai mare dragoste/agape decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi) observă că tema individului care își dă viața pentru prieten/iubit are o istorie veche în literatura clasică
Jesus is quoted as having said that the greatest love is to give your life for a friend. This is somewhat astonishing, because, as Bultmann remarks in his commentary, one would expect the greatest love to be love of your enemy. And then it occurs to us that this ideal of death for a friend is a locus communis of erotic literature.
Ideea lui este că eros și agape pot fi folosiți interschimbabil (eros nu apare în NT) si că idealul antic era:
It is a sign of eros if a man lays down his life for his friend(s).
Ceea ce a făcut și Isus.
Agape pe tavă
Dincolo de fanteziile pioase ale lui Nygren, agape este, de fapt, termenul generic pentru dragoste, fără vreo încărcătură religoasa. Nu e revelată, nu e specială, oricine o poate avea. Poate să includa banii si sexul:

Demas, din dragoste agape pentru lumea de acum, m-a părăsit şi s-a dus la Tesalonic – 2 Tim 4:10

Dragostea ta agape pentru mine a fost minunată,  mai minunată chiar decât dragostea femeilor – 2 Samuel 1:26

Căci iubirea ta agape este mai plăcută decât vinul – Cantarea Cantarilor 1:2 (si restul cărții)

Dacă-i iubiţi agape doar pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare colectorii de taxe nu fac la fel? – Matei 5:46

Dacă-i iubiţi agape doar pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care-i iubesc pe ei!– Luca 6:32

 … căci iubeşte agape neamul nostru şi el ne-a construit sinagoga! – Luca 7:5

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: căci ori îl va urî pe unul şi-l va iubi agape pe celălalt… – Matei 6:24

Poate nu întîmplător, termenul a dat naștere unui obicei foarte pământean: mesele în comun, numite in NT chiar agape (același lucru cu banchetele păgâne în cinstea zeilor sau cu pomenile românești în cinstea mortului) criticate de Pavel în bisericile Corintenilor pentru că deveniseră ocazii de îmbuibare, beție și etalare a poziției sociale.
Nu în ultimul rând, greaca modernă spune Te iubesc folosind același termen: Σ ‘αγαπώ (S ‘agapó)

Cele mai aberante predici cu aromă de agape le-am auzit din Ioan 21, dialogul dintre Isus și Petru.Mai întâi trebuie spus că textul este o ficțiune. Isus și Petru n-au vorbit între ei în greacă, făcând jocuri de cuvinte (la fel este și cazul dialogului Tu ești Petru și pe această piatră…)
Simone mă iubesti (agape)? Da, te iubesc (fileo)
Simone mă iubești (agape)? Da, te iubesc (fileo)
Simone mă iubești (fileo)? Da, te iubesc (fileo)
Comentatorii văd aici o poveste descrescătoare, Isus cere dragoste necondiționată lui Petru dar el nu e capabil să ofere așa că, a treia oară, Isus coboară ștacheta și se multumește cu mai puțin.
După părerea mea, autorul face un joc în sens crescător, de la dragoste generică (agape) la dragoste care merge până la moarte (fileo), sacrificiu ce i se va cere lui Petru în curând
Simone mă iubesti (agape), așa ca toată lumea?
Simone mă iubesti (agape), așa ca toată lumea?
Simone mă iubești (fileo), gata să mori pentru mine?
Din cate se vede, de la Sola Scriptura la Biblia fast-food nu e decât un pas. E suficient să învârți niște cuvinte grecești, să le atribui semnificații mistice și să găsești un public superficial. E rețeta perfectă pentru anesteziat stomacurile creierele avide de fast-food misticism.

Barbati albi morti cu mustacioara

Razboiul inca nu se terminase cand Scoala din Frankfurt a lansat bomba atomica peste Europa.

Este vorba despre cartea lui Adorno si Horkheimer “Dialectica Iluminismului”. Teza cartii, pe scurt, este aceea ca Immanuel Kant purta mustacioara. Mai pe larg, Hitler ar fi dus lucrarea inceputa de Kant la ultima concluzie. Holocaustul a fost produsul natural al Secolului Luminilor.

Iluminismul are la baza premisa ca natura umana este universala. Asemenea categoriilor logice, spune Kant, etica si estetica, binele si raul, frumosul si uratul, sunt aceleasi pentru toti oamenii. Europa a ajuns la stadiul universalitatii si, ca atare, este pregatita sa creeze o comunitate de natiuni, bazata pe ratiune si valori etice/estetice  universale.

Optimismul iluminist a fost zguduit de violenta secolelor care au urmat. Esecul revolutiei de la 1848 in Transilvania, familiara noua, este un bun exemplu. Ceea ce a inceput cu idealuri europene s-a incheiat ca primul conflict balcanic al modernitatii.

Radacinile fiintei, sustin romanticii, nu trebuie cautate in transcendenta eului cartezian care se recunoaste pe sine in gand, ci in trinitatea tara, sange, norod. Dumnezeirea comuna a acestor trei ipostaze se numeste rasa.

Hitler a venit ca mesia intrupat al acestei divinitati triune. De unde idea ca Hiler a fost produsul Iluminismului?

Este o smecherie demna de avocatul lui O.J. Simpson. Hitler, ni se spune, a vrut sa suprime particularul, (evreu, tzigan, homosexual, trans), pentru a instaura universalitatea europeana. Adevarul este ca Hitler a fost dusmanul declarat al Iluminismului. Holocaustul a fost consecinta intoarcerii Europei la tribalism. Tribalismul duce la genocid. Fascismul este o miscare romantica. Modernitatea este acceptata doar sub aspectul tehnologiei si eficientei.

O data razboiul terminat, mustacioara a fost lipita pe alte sperietori: rationalismul, modernitatea, tehnologia, stiinta, barbatul-alb-straight, si, bineinteles, barbati albi morti (chiar daca nu erau toti straight). Darwin ocupa un loc special intre ei cu idea lui “periculoasa”: selectia naturala. Acesti barbati straihgt sau gay, (si cateva femei trans), sunt vinovati de toate crimele istoriei.

Peste urmasii lor care nu se metanoiesc (nu se lasa spalati la creier) sa vina tot sangele inocentelor victime, de la homo neanderthalensis  pana la Dr. Martin Luther King si incalzirea globala.

Am si eu o intrebare avocateasca stil procesul lui O.J. Simson: si daca mustaciora nu se potriveste sub nasul lui Kant?