Intalnire Generala de Chat

Daca doriti sa avem o ora prestabilita dintr-o zi a saptamanii pentru chat, votati la sondajul de mai jos:
[poll id=”5″] [poll id=”6″]

Dragostea creștină, între stăpânire de sine și comportament pasiv-agresiv

Mare taină-i taina iubirii. Dar și mai mare taină pare să fie taina iubirii creștine. Iisus dă o poruncă nouă: ”să vă iubiți unii pe alții”. Ușor de zis, greu de aplicat. Dovadă stă orice carte de istorie. Sau, mai aproape de noi (temporal și spațial), dovada o constituie unele biserici creștine. Stând de vorbă cu diverși oameni nou-convertiți, am aflat că primul lucru care i-a atras către o biserică sau alta a fost căldura (frățească) cu care au fost întâmpinați. Numai oameni zâmbitori, numai oameni binevoitori, ce mai! – un adevărat spirit creștin. Am avut curiozitatea să vorbesc cu aceiași oameni și după câțiva ani de frecventare a respectivei biserici. Rezultatul discuției? Nu unul la fel de plăcut precum aș fi vrut să aud. O fi scăzut din entuziasmul pe care îl avea inițial față de comunitatea frățească? O fi scăzut din credința sa? S-o fi răcit dragostea dintâi? Dacă da, de ce? În mod neașteptat, motivul pentru care cei mai mulți dintre ei deveniseră simpli practicanți ai unui crez sau al altuia pierzându-și bucuria inițială, a fost același pentru care aderaseră la acest crez: comunitatea de credincioși. Altfel spus, relația cu frații săi.

Adesea am observat că mulți dintre practicanții creștinismului adoptă o atitudine agresivă între ei (verbală, mergând chiar până la cea fizică uneori) din cauza diferențelor doctrinare. În aceste cazuri, porunca nouă a lui Iisus e înlocuită cu o furie aproape demonică îndreptată de unul împotriva altuia. Mă gândesc că Iisus o fi avut un motiv foarte serios de a pus această ”poruncă” pe aceeași treaptă cu cea referitoare la dragostea de Dumnezeu. Știa Iisus ce știa… Dar, chiar mai gravă decât prima situație descrisă, mi se pare una care este mult mai sulemenită în gesturi bine-intenționate, mult mai aproape de a imita dragostea adevărată. Mă refer la acele fețe zâmbitoare, zâmbitoare tot timpul, zâmbitoare până la epuizare. Să fie purtătorii acestor chipuri adevărații împlinitori ai poruncii divine? Mă îndoiesc. Se întâmplă în zilele noastre un fenomen vechi de când lumea, unul ce stă sub semnul ipocriziei, unul atât de frecvent întâlnit mai ales în bisericile creștine. Mă refer la comportamentul pasiv-agresiv.

 

Ce înseamnă comportamentul pasiv-agresiv și cum se manifestă el?

Comportamentul pasiv-agresiv este o atitudine privind relaționarea cu semenii, atitudine care înglobează în alcătuirea ei două componente: componenta agresivă și cea pasivă. Este vorba, de fapt, despre o agresivitate manifestată într-o manieră pasivă. Pe de o parte avem de-a face cu o atitudine ostilă, de apărare, pasivă, pe de cealaltă parte întâlnim o atitudine ofensivă, de agresivitate, agresivitate pe care subiectul nu și-o permite la nivel conștient sau la nivel manifest, atitudinal. Această manieră de relaționare pasiv-agresivă ia naștere mai ales în relațiile de putere dintre doi oameni/două grupuri. Cel aflat într-o poziție inferioară, de teamă pentru consecințele unei posibile manifestări a nemulțumirii sale, adoptă o atitudine pasivă, falsă, aparent neutră. Pasiv-agresivitatea se întâlnește în relațiile dintre un șef și angajați de exemplu, între doi parteneri de cuplu, între un părinte și copilul său, între membrii unei biserici etc. De ce este această agresivitate împiedicată să se manifeste și este transformată într-o reacție pasivă? Probabil, cei mai mulți cred că asta înseamnă stăpânire de sine. Cu alte cuvinte, chiar dacă în interacțiunea mea cu celălalt a existat un moment în care am simțit că acesta a activat potențialul meu agresiv (latent), eu stopez manifestarea agresivității în răspunsul verbal pe care i-l adresez interlocutorului meu, în acest fel, dând dovadă de stăpânire de sine. Nimic mai fals. Stăpânirea de sine ar avea legătură, mai degrabă, cu o restructurare cognitivă, cu o educare a modului de a exprima emoția, în nici un caz cu ”abținerea” manifestării ei. Orice emoție neexprimată duce în timp nu doar la blocaj afectiv, ci această ”întoarcere înapoi”, către sine, va avea, mai devreme sau mai tarziu, o ”răbufnire” patologică, fie la nivel psihic, fie la nivel somatic. De pildă, un exemplu de comportament pasiv-agresiv este dat de un tată divorțat de soția sa care îi repetă copilului ”ești la fel de deștept ca maică-ta”. Durerea provocată de un astfel de comportament este mult mai mare decât în cazul în care tatăl și-ar fi exprimat agresivitatea în mod manifest. Un alt exemplu ar putea fi dat de o persoană care, deși profund nemulțumită și măcinată la nivel emoțional de o altă persoană, atunci când apare contextul de a-și exprima sentimentele, răspunde cu ”nu mă interesează persoana lui”. Alt exemplu concludent poate fi găsit, de pildă, într-un comentariu răutăcios, vulgar de pe un forum, semnat cu ”Anonim”. Persoanele pasiv-agresive, de regulă, nu își conștientizează agresivitatea. Ele sunt conștiente de conținutul manifest al reacției lor (cel pasiv), dar nu sunt conștiente de conținutul latent (cel agresiv). Astfel, chiar și o persoană ”bine-intenționată”, care, dintr-o înțelegere greșită a modului în care trebuie să-și gestioneze propriul potențial agresiv în relație cu ceilalți, ajunge să adopte un comportament pasiv-agresiv care va produce răni atât lui, cât și celuilalt. Privind din această perspectivă, expresia atât de îndrăgită și familiară comunității creștine -”iubiți frați și stimate surori” – poate deveni eticheta verbală perfectă pentru un comportament de tip pasiv-agresiv. În aceste condiții, nu e de mirare că în spatele acelor fețe zâmbitoare se ascund niște ”morminte văruite”, incapabile nu doar de a-și manifesta sentimentele, ci capabile, mai devreme sau mai tarziu, de cele mai mari atrocități în numele ”iubirii creștine”.

 

Ce e de făcut?

Dacă să fii pasiv nu e bine, să fii agresiv nu e acceptat social, atunci există vreo cale de mijloc? Una sănătoasă? Există! Și aceasta se numește – exprimarea emoțiilor, indiferent dacă ele sunt negative sau pozitive. Desigur, această exprimare nu trebuie să fie una care să lezeze regulile bunului-simț. O înjurătură manifestă sau un pumn în burtă nu sunt cu nimic mai bune decât o față ”pioasă” plecată. [Tipul de discurs preferat al pasiv-agresivului: „capul plecat, sabia nu-l taie”]. Cea mai mică neplăcere, cel mai de neluat în seamnă discomfort, trebuie exprimate, mai ales când vorbim de dinamica relației dintre oameni. Verbalizarea, atâta vreme cât ea se face într-o manieră pașnică, de clarificare, va oferi numai beneficii.

În orice comunitate de oameni apar neînțelegeri, simpatii și antipatii, preferințe și dispute. Poți să ajungi realmente să iubești pe cineva pe care nu suporți nici să-l vezi în fața ochilor? Cum se mai aplică porunca lui Iisus în această situație? Ei bine, primul pas constă în a te duce și a-i spune celuilalt ce simți în legătură cu el. Criteriile de care trebuie ținut cont atunci când vom face acest lucru, le-am expus deja mai sus. Să nu fiu înțeleasă greșit: o situație în care o soră din biserică, de exemplu, merge la una mai tânără pentru a-i spune ce ”simte” ea în legătură cu lungimea fustei ei – aceasta nu este o situație de exprimare sănătoasă a sentimentelor. Sora cu pricina, ar trebui să lucreze cu sine însăși să vadă dacă nu cumva anumite frustrări proprii legate de imaginea de sine au dus-o către acele simțăminte (de revoltă, cel mai probabil) împotriva surorii mai tinere. Un exemplu pozitiv de exprimare a emoțiilor, unul reparator, ar putea fi următorul: un frate află, de exemplu, că un alt frate de-al său, într-o discuție cu un al treilea, l-a pus într-o lumină proastă, afirmând lucruri jignitoare și neadevărate despre el. Soluția nu este ca acesta să-și refuleze reacția de agresivitate (absolut normală), să se abțină de la orice comentariu așteptând ca ”soarele mâniei să apună” peste el. Atitudinea corectă este una de confruntare cu fratele bârfitor în care să-i comunice, într-o manieră civilizată, faptul că lucrurile neadevărate afirmate despre el l-au deranjat, l-au durut, nu doar pentru că au fost false, ci pentru că au atentat la integritatea sa ca om. Astfel, furia sa este descărcată într-un mod adecvat, reparator. În plus, e posibil ca interlocutorul său să-și dea seama de greșeala comisă și astfel, situația să se finalizeze favorabil pentru amândoi.

În concluzie, mare taină-i taina iubirii… Dar, dacă vom încerca să o pătrundem și să-i aflăm sensul, poate vom ajunge chiar să împlinim porunca lui Iisus așa cum a fost lăsată de El și nu doar să afișăm niște fețe zâmbitoare, false, ca ale unor bufoni de circ care își fac numărul, crezând că aceasta înseamnă adevărata dragoste frățească.

 

Anno Domini 26 – Machiavelli

Dacă Dumnezeu NU există, totul este INTERZIS!

Cu toții cunoaștem afirmația celebră a lui Dostoievski pusă pe buzele personajului Ivan din celebrul roman Frații Karamazov:

Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis.

Vedem în Ivan nu atât prototipul intelectualului ateu (el nu neagă existența lui Dumnezeu), cât cel al nihilistului revoltat împotriva unui dumnezeu dictator, însetat de sânge și uzurpator al libertății umane. Ulterior, existențialiștii și seculariștii moderni au făcut din această aserțiune unul dintre imperativele constituirii ideii de libertate a societății moderne bazată pe non-existența lui Dumnezeu, sau, mai familiar spus, pe celebrul Dumnezeu a murit!. Așadar, într-o lume în care Dumnezeu a murit (prin „Dumnezeu” nereferindu-ne la implicația ontologică a termenului, ci mai degrabă la legătura lui cu concepul de ”Lege”), totul este permis. Lucru demonstrat cu precădere atât de vizionarul romancier rus, cât și de realitățile lumii contemporane. Ne place să punem toate ororile care se întâmplă astăzi pe seama negării existenței lui Dumnezeu ca instaurator al Legii veșnice. Sau, mai corect spus, reprezentanților bisericilor care rămân din ce în ce mai goale, le place să pună criza morală cu care se confruntă umanitatea pe seama negării existenței lui Dumnezeu. Astfel, asistăm la același discurs prăfos al clericilor, irelevant, și, aș îndrăzni să spun, depășit. Pentru că, dacă în societatea lui Dostoievski, în plină înflorire a nihilismului, aserțiunea făcută de el stătea în picioare, nu știu cât mai este ea de relevantă în post-modernism.

Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Care ar fi opusul acestei propoziții? Sau, mai corect spus, care ar fi răsturnatul ei?

Dacă Dumnezeu există, totul este permis.

Concluzie verificată și ea – vezi fundamentalismul religios oglindit în fenomene de tipul inchiziției până la terorismul actual. Sau, o altă interpretare a aceleiași propoziții – creștinismul care crede în existența lui Dumnezeu și acționează conform voinței divine fără a se simți încorsetat de cenzurile Legii: Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine (1 Cor.6:12). Și totuși, ar mai exista o variantă a premisei de la care am plecat pe care filosoful și psihanalistul francez Jacques Lacan a afirmat-o și asupra căreia aș vrea să insist mai mult:

Dacă Dumnezeu NU există, totul este INTERZIS.

Într-o lume în care Dumnezeu (Dumnezeu luat ca cenzură instituită prin Lege, ca prohibiție, reamintesc) a murit, satisfacerea imediată a plăcerilor (pulsiunilor sexuale și agresive după Freud) ar trebui să domine. Care este realitatea de fapt? Nu ai voie să fumezi în locuri publice, trebuie să fii cât mai cumpătat, să eviți excesele, să trăiești cât mai sănătos, să fii atent la tot pasul să nu-l deranjezi pe celălalt. Altfel spus, trebuie să fii corect politic. Ai voie să te bucuri de cele mai perverse plăceri ale hedonismului, dar doar atâta vreme cât el nu devine pervers în sine. Se sesizează nuanța? Mă gândesc la unul dintre versurile unui cântec al trupei U2 care ar reda perfect ideea anterioară:

I`ll give you everything you want except the thing that you want. (O să-ți dau tot ce vrei, mai puțin Lucrul pe care-l vrei.)

Cam așa văd postmodernismul și iluzia libertății pe care el o implică. În aceste condiții, există totuși libertate? Și dacă da, cum se poate obține ea? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de intrigant: Libertatea este condiționată de Lege. Doar Legea, într-un anumit sens, te poate face liber. Atunci când Iisus spunea că El a venit nu să strice Legea ci să o împlinească, trebuie să se fi referit și la faptul că Legea și, extrapolând, Dumnezeu, erau greșit înțelese de oamenii din vremea aceea. Nici cu oamenii din vremurile noastre lucrurile nu stau foarte diferit. De aceea, personal, cred că dacă vreau să înțeleg ce înseamnă Legea și ce presupune împlinirea ei, ce înseamnă Libertatea adevărată, trebuie să merg la Iisus. Tot Iisus a spus că Adevărul (și doar acesta) ne va face liberi. Adevărul, de fiecare dată, este dureros pentru cel care vrea să-l afle. Însă, rezultatul final va fi nu libertatea utopică pe care societatea a promovat-o pe post de propagandă de-a lungul timpului, ci libertatea individuală durabilă. Pentru un creștin, libertatea poate fi găsită în Iisus. Iar atunci când înțelegem că ”noțiunea” de Iisus implică și împlinirea Legii, atunci ne va fi mult mai ușor să acceptăm și alte modele (științifice) de explicare a aceluiași principiu, fără a deveni exclusiviști sau fanatici după principiul ”noi suntem singurii care deținem Adevărul”.

Conceptul de Supraeu sau Cum a apărut ideea unui Dumnezeu tiranic

Supraeul este dușmanul omului, dar și prietenul său. Nu este exagerat să spunem că viața psihică a omului este esențialmente făcută din eforturi crâncene fie pentru a scăpa de sub influența Supraeului, fie pentru a o suporta. (E. Jones)

Supraeul, instanță psihică inconștientă definitorie în formarea personalității umane, a fost descrisă explicit de Freud în cadrul celei de-a doua teorii ale constituirii dinamice ale aparatului psihic format din Sine, Eu și Supraeu. Această instanță este denumită ”moștenitorul complexului Oedip”, tocmai pentru că în perioada în care apare acest complex ea se cristalizează. În această perioadă, interdicția pe care părinții o impun copilului oedipian de a-și realiza dorința incestuoasă va deveni în Eu un ansamblu de exigențe morale și prohibiții pe care subiectul și le va impune de acum încolo lui însuși. Astfel, putem spune că Supraeul este această autoritate parentală interiorizată în anii complexului Oedip care se sfârșește spre vârsta de 5 ani.

Funcțiile Supraeului sunt de interzicere a plăcerii, exaltare a dorinței și protejare a integrității Eului, funcții antagonistice, dar care ne arată cât de mult reglează instanța Supraeului mișcările Eului în ceea ce privește juisanța (=plăcere în psihanaliză): mișcarea de ură împotriva interdicției juisanței, mișcarea de iubire (atracție) pentru juisanța imposibilă și mișcarea de teamă față de juisanța înfricoșătoare. Reținem că Supraeul este încărcat tocmai de aceste afecte, ura originară devenind Supraeul sadic de mai târziu, iar angoasa va deveni sentiment de culpabilitate a Eului.

Lucru puțin cunoscut, este acela că Supraeul integrează două părți: Supraeul-conștiință, cel care ne reglează conduitele, ne judecă și ne oferă un model ideal. Activitatea conștientă, care este considerată a fi un derivat al Supraeului primitiv, desemnează în Eu încorporarea nu doar a legii interdicției incestului, dar și a influenței critice a părinților și, progresiv, a societății însăși. Alături însă de Supraeul-conștiință se află Supraeul-tiranic, crud și feroce, responsabil de cele mai mari nenorociri ale speciei umane (crimă, sinucidere, războaie etc.). ”Binele” pe care acest Supraeu ne comandă să-l găsim, nu este binele moral (adică cel al societății), ci juisanța însăși care este, prin definiție, imposibil de atins. Așadar, Supraeul nu înseamnă doar un reprezentat psihic al unei legi morale vizând propriul nostru bine și acela al altora (Supraeul-conștiință), ci și o parte feroce caracterizată nu doar prin exagerarea încurajării, ci și prin exagerarea rolului de interzicător al plăcerii. Ne aflăm astfel în fața unui paradox bizar în care, pe de-o parte, Supraeul frânează plăcerea, iar pe de alta, se bucură el însuși de exersarea acestei frânări.

Cum se naște acest Supraeu tiranic, acest ”Dumnezeu” gelos și sadic totodată? Dacă Supraeul primordial (cel conștiință) se formează în urma complexului Oedip, Supraeul tiranic ia naștere dintr-o traumă primitivă a copilului. Aceasta se traduce prin faptul că Supraeul tiranic nu încarnează legea intedicției primare, ci o lege găurită, un simulacru al legii, o vociferare grăbită și dementă a legii (Lacan). Astfel, singurul atribut care dă acestui Supraeu o aparență de lege este modul imperativ pe care îl adoptă pentru a se face auzit de Eu. De aici, variațiile patologice pe care această realitate le înglobează descriu formele cele mai grotești ale sadismului până la inhibiții și melancolia derivată din sentimentul de culpabilitate a Eului.

Freud spunea că Supraeul tiranic este tot atât de amoral și crud ca și Sinele (Sinele fiind instanța guvernată după ”principiul plăcerii”). Fără a avea pretenția de a ridica la rang de adevăr absolut cele afirmate într-un limbaj poate destul de ambiguu pentru cititorul care nu este foarte familiarizat cu termenii psihanalitici, sper totuși că expunerea aceasta a ajutat pentru a ne face o imagine mai clară asupra imaginii de Supraeu/Lege/Dumnezeu (în acest caz, sinonimia fiind acceptată). Mai departe, rămâne să decidem singuri cu care parte a Legii ne vom identifica. Pentru că, întotdeauna, vor exista două părți cuprinse în aceeași Lege.

 

Cum poate fi invalidat evolutionismul

Este intrebarea lui Ionica si oricum, tema editorialului meu. „Dovedind ca Dumnezeu a creiat viata”? intreaba el. Aurel Ionica face aceiasi greseala ca Martin Luther si Cezar Luchian. Confunda teoria evolutiei cu abiogeneza. Teoria evolutiei nu se ocupa de aparitia vietii. Intrebarea lui Ionica este insa pertinenta si voi raspunde.

Teoria evolutei va fi falsificata daca urmatoarele predictii se implinesc.

  1. Este descoperita o fosila intr-un strat geologic inferior celui in care a aparut stramosul ei. De exemplu se gaseste un iepure in Cambrian. Sau un elefant in Jurasic.
  2. Daca se descopera o specie al carei ADN este cu totul diferit de al celorlalte specii, cu alte cuvinte nu contine ADN-ul stramosului comun + mutatii.
  3. Daca un strat geologic va fi datat radiometric ca fiind mai tanar decat cel de deasupra lui in coloana geologica (a nu se confunda cu acele portiuni unde scoarta terestra este torsionata de miscari tetonice).

Daca una singura din aceste predictii va fi confirmata, teoria evolutiei cade.

Este creationismul falsificabil?

Am afirmat la AD ca Ellen White a semanat ideea unei stiinte falsificabile a originilor. Prin aceasta afirmatie am recunoscut meritul stiintific al teoriei enuntate de McReady Price pe baza lui Ellen G. White si dezvoltate  de Henry Morris in Potopul Biblic. Problema cu creationismul stiintific este ca a fost falsificat. Este deci o teorie stiintifica falsificata.

Mai jos sunt sapte predictii „riscante” facute pe baza creationismului stiintific, care au fost falsificate.

  1. Vom gasi fosile ingropate in straturi geologice anterioare datarii los de catre oamenii de stiinta. Aceasta este cea mai putin riscanta formulare a predictiei care izvoreste din modelul geologiei potopului. De fapt formula cinstita ar fi: „Nu exista straturi geologice. Vom gasii fosilele amestecate deavalma de potop”.   Dar chiar si forma conservatoare a predictiei, care sustine ca fosilele sunt aranjate conform zonelor ecologice, implica ideea ca ordinea coloanei geologice va fi intrerupta de depozite haotice macar pe alocuri. Sau ca animale din aceiasi zona (cum ar fi cele de pe fundul oceanelor), nu vor fi ingropate in secvente  progresive. Sau ca cele cinci regnuri nu vor indica o evolutie in paralel indertependenta ecologic. De exemplu: aparitia ierbii este insotita de schimbarea dentitiei la animalele vegetariene din stepe, si lansarea „cursei inarmarilor” intre ierbivore si carnasiere de stepa, sau evolutia in paralele a paduchilor de corp si hainelor la om, etc.
  2. Deoarece unitatea lumii vii implica un model comun dar nu o origine comuna, speciile inrudite nu vor impartasii aceleasi mutatii nefunctionale in aceasi pozitie sau aceiasi retrovirusi fixati in ADN in aceaisi pozitie.
  3. Creatiunea fiind perfecta, nu vom intalnii organe care sa fie doar adaptari imperfecte ale unor organe cu functii diferite in speciile stramos. V-ati intrebat vreodata de ce suntem predispusi la hernie de disc sau cancer de prostrata, de ce mamiferele marine nu au patru aripioare sau branhii auxiliare (ca omul amfibie) si nu misca coada orizontal cum fac reptilelel si pestii, de ce bietul liliac are numai doua picioare desi nu este biped si ca atare a invatat sa doarma cu capul in jos. Alt exemplu este degetul fals al ursului Panda.
  4. Urmatoarea predictie o asez in cuvintele lui Joe Crwes: „Omul si primatele au ADN diferit.” Fara comentarii. ‘Omul a fost creat ca un ordin cu totul nou” Ellen G. White. Ordinul primate, familia hominide, genul homo, specia homo-spaiens. Exista si alte primate, au existat mai multe specii extinse de hominizi si homo.
  5. Intrucat hominizii sunt amalgamari pre si post deluviene, genomul omului din Neantherdal ar trebuii sa dovedeasca aceasta. In realitate exista ceva gene de Neantherdal la europeni si asiatici, dar cele doua specii au evoluat separat.
  6. Ceasurile radiometrice vor infirma datarea stratigrafica a fosilelor. Admitand ca datarile radiometrice sunt gresite  (este ca si cum am spune ca masa critica a bombei de la Hirosima a fost calculata gresit) armonia ceasurilor radiometrice intre ele si cu datarea stratigrafica nu poate fi explicata.
  7. Ar trebuii sa existe un mecanism genetic care sa permita salturi rapide in organisme complexe, cum ar fi transformarea sistemului digestiv ierbivor in carnivor imediat dupa cadere, sau aparitia raselor umane la cateva secole dupa potop. Ceasul ADN este atat de lent incat schimbari radicale nu se vad decat in timp geologic.

In articolul de pe Wikipedia in romana citat de Richard, gasim urmatoarea afirmatie care se potriveste perfect la evolutia creationismului (ne)stiintific dupa falsificarea lui.

Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare susținute de către apologeții lor – de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să scape infirmarii. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu prețul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său științific.

Fara comentarii.

Va urma.

Exista o stiinta a originilor?

Multumesc lui Florin pentru raspunsul prompt.

Ma voi referii aici  doar la una din tezele lui care reprezinta, dupa mine, prejudecata fundamentala a fratilor mei.

Exact asceasta susţineam şi eu, că teoriile despre origini, oricare ar fi ele, nu sunt ştiinţă, chiar dacă operează cu instrumente ştiinţifice…. Originile nu pot fi experimentate… Nu există nici un test experimental care să ateste evoluţionismul.

Inteleg de aici ca Florin este dispus sa negocieze cu teoriile despre origini daca acestea pot fi experimentate. Voi incerca deci sa raspund la aceasta provocare.

Cand cineva emite o ipoteza, implicit anticipeaza ce se va intampla atunci cand ipoteza este testata prin experiment. De exemplu, cand Galileo sustinea ca doua obiecte de greutati dferite cad cu viteza egala, anticipa ca daca o ghiulea si un glonte sunt lasate sa cada din turnul din Pisa vor atinge pamantul cu aceiasi viteza. Ipoteza a fost testata prin experiment. Odata confirmata prin experiment, ipoteza devine teorie stiintifica. Expresia “doar o teorie…” este inselatoare pentru ca sugereaza ca teoriile despre origini nu au fost testate empiric. Orice teorie stiintifica a fost testata, inclusiv teoriile despre origini.

Intrebarea este insa cum poate fi experimentat ceva nu poate fi reprodus in laborator sau observat in timp real. Intrebarea nu se refera doar la origini, ci in primul rand la modele cosmologice cum ar fi heliocentrismul sau teoria gravitatiei universale.

Sa incepem cu ipoteza lui Copernic. La inceputul secolului XVII heliocentrismul si geocentrismul erau doua modele matematice neconcludente, deci simple ipoteze. Problema cu amandoua sistemele era ca tineau cu incapatanare la o viziune estetica despre cosmos (suna familiar sau mi se pare mie) in care orbitele corpurilor ceresti descriau sfere perfecte cu viteza invariabile.

Timp de noua ani, Johannes Kepler a incercat mai multe modele geometrice ale orbitei lui Marte, pana i-a venit ideea sa incerce elipsa. Kepler a enuntat faimoasele lui trei legi: orbitele sunt elipse, viteza planetelor variaza dar triungiul format de planeta si focare acopera suprafete egale in perioade egale, si cubul distantei de la soare in unitati astronomice este egal cu patratul anului. Toate observatiile ulterioare au confirmat legile lui Kepler.

O generatie mai tarziu Newton a integrat mecanica Galileana experimentata in laborator (turnul din Pisa si ghiulelele) cu legile lui Kepler in teoria gravitatiei universale. Forta gravitatiei este direct proportionala cu produsul maselor si invers proportionala cu patratul distantei. Cu formidabilul telescop cu oglinda iventat de el, Newton a putut observa nu numai planetele dar si comete si toate confirmau teoria gravitatiei universale.

Vreau sa remarc doua lucruri. In masura in care un experiment Baconian a fost posibil – turnul si ghiulele – teoria gravitatiei universale ar fi putu fi infirmata in laborator. Dar confirmarea ei pozitiva s-a facut prin observatie. Mai precis, Kepler si Newton au facut predictii despre felul in care se vor misca corpurile ceresti si acestea au fost confirmate fara exceptie prin observatii repetate. O singura exceptie in cer ca sau pe pamant ar fi rasturnat teoria gravitatiei universale.

Asta face ca astronomia sa fie o stiinta observationala. La fel ca in experimentul baconian, ipoteza prezice parametrii masurabili ai unui fenomen observabil, dar fenomenul nu este reprodus in laborator. Ipoteza este confirmata sau infirmata prin observate stiintifica.

Vreau sa amintesc aici un episod anecdotic. Am auzit odata un medic american predicand ca stiintele despre origini nu sunt cu adevarat stiinte pentru ca sunt observationale si nu experimentale in sens baconian. L-am intrebat la iesire daca stiinta medicala este o stiinta reala. “Fireste” – mi-a raspuns medicul. “Atunci singurul reprezentant adevarat al acestei stiinte a fost doctorul Mengele” – am continuat. Stiinta medicala este in mare masura, la nivelul biologiei umane, o stiinta observationala. Nimeni nu face cobai din oameni.

Empirismul Baconian s-a dovedit un criteriu insuficient pentru stiinta moderna. Bacon insusi a ramas un geocentrist credincios propriilor limite. Din cauza aceasta, in secolul XX, logicianul Karl Popper a simtit nevoia sa depaseasca dihotomia observatie-experiment printr-un nou criteriu pe care l-a numit falsificabilitate.

Popper ne ofera doua exemple. Primul este Psihanaliza. Faimoasa teorie a lui Freud este foarte logica, acopere un camp vast de observatii si explica multe. Popper a observat insa ca atunci cand predictiile psihanalizei sunt infirmate in cazul unui pacient, terapeutul este gata sa explice de ce, si va elabora o noua explicatie pe baza aceleasi teorii. Nu exista o ipoteza de genul “daca aceasta predictie nu se implineste, psihanaliza este o teorie falsa”. In alte cuvinte, psihanaliza nu este falsificabila.

Al doilea exemplu este Relativitatea Generala. Einstein sustine ca gravitatia este o curbura a spatiului-timp. Ideea este contraintuitiva si contrazice o premisa fundamentala a fizicii Newtoniane. Spre deosebire de Freud, Einstein a venit insa cu un criteriu masurabil de falsificare. Fotonul nu are masa, forta gravitatiei (va amintiti, produsul maselor) este zero in cazul luminii. Daca insa gravitatia este o curbura a spatiului, fotonul va urma o traiectorie curba in apropierea unei mase uriase. In alte cuvinte, stelele trebuie sa-si schimbe aparent pozitia cu cateva secunde atunci cand le vedem langa soare. Lucrul acesta putea fi confirmat sau infirmat numai in cazul unei eclipse solare. In 1919 Einstein a fost confirmat in timpul unei eclipse in Africa.

Popper continua aratand ca Psihanaliza nu este stiinta pentru ca nu este falsificabila. O teorie stiintifica trebuie sa faca o predictie masurabila care daca nu se implineste o singura data infirma teoria definitiv.

Vreau sa reformulez problema ridicata de Laiu in limbaj Popperian. Sunt stiintele despre origini falsificabile? Daca da, care este criteriul de falsificare? Cum a fost aplicat si care sunt rezultatele?

Va urma.