Tovarasul Militian

Serialul american Comrade Defective/Tovarasul Militian se desfasoara intr-o Romanie alternativa, in care militienii romani se impusca pe strazi cu contrbandisti de biblii, blugi, casete cu muzica rock, filme sexy, si, last but not least, Atlas Shrugged.

Insa nemultumirea spectatorului roman nu este intemeiata. Filmul nu este despre Epoca de Aur ci despre Make America Great Again.

George Orwell a fost primul care ne-a atras atentia asupra potentialului de spalare la creier a televizorului intr-un regim totalitar. Aldous Huxley l-a corectat. Spalarea la creier prin programe TV functioneaza  mai degraba intr-o democratie hedonista. Orwell ne-a spus ca un regim totalitar, ca sa functioneze, trebuie sa interzica cititul. Dar noi eram mai bine cititi decat americanii, inclusiv in propria lor literatura. Huxley ne-a atras atentia la pericolul unei democratii in care cetatenii gasesc cartile prea grele sau plictisoase in comparatie cu showul TV.

Prima greseala ar fi  aceea de a intelege filmul ca pe o incercare de a reconstruii cotidianului romanesc din anii ‘80. Ce-i drept, atentia la detalii este impresionanta. Insa comedia este prezentata ca un serial politist produs de “Departamentul de Divertisment Acceptabil” (!?) al RSR. Intentia de parodie este clara, mai ales cand pe lista creditelor apar nume ca consultant Colonel Rechin Pungas, producator Ana Maimuta si regizor Bebelus Pisicuta.

Aici vine a doua greseala, mai subtila. Serialul se recomanda ca o satira la adresa filmului comunist de propaganda. De fapt, adevarul este exact pe dos. Tovarasul Militian este o incercare de a-l face pe spectatorul american constient de mecanismele subtile de propaganda din filmul politist american.

Producatorii ne spun de la inceput ca au crescut cu Rocky IV si Red Down, fara sa constientizeze ca au interiorizat mesajul de propaganda asezat subtil in film. Antagonistul sovietic intruchipa raul absolut. Protagonistul american castiga victoria in confruntarea maniheica dintre bine si rau. Furat de actiune, spectatorul inghitea carligul cu bat si undita fara sa sa fie constient.

Pentru americanul de rand (the true believer), societatea comunista se inpartea in doua clase: cei spalati la creier de comunism si cei vanati de politia secreta pentru ca citeau Biblia sau pentru ca vizionau casete video cu Chuck Norris. Romanii care au povestit cum erau opriti cu pistolul de militianul din sat cand isi duceau copii la biserica in sabat, sau cum au fost amenintati cu plutonul de executie pentru credinta in timpul serviciului militar (si au fost salvati printr-un miracol), au gasit in bisericile americane  urechi credule conditionate de industria TV.

Propaganda comunista a fost mai putin inteligenta.Filmul comunist zugravea o realitate domestica despre care oricine stia ca este falsa. In ce priveste propaganda anti-americana, Ceausescu se concentra asupra inegalitatii intre Lumea Intaia si tarile in curs de dezvoltare, si a pericolului inarmarii, subiecte care il lasau rece pe omul de rand. America nu era prezentata ca  “imperiul raului” ci mai degraba ca un sistem care revendica aceleasi scopuri ca si socialismul insa nu le poate atinge. In rest, romanii vizionau sambata seara Cojak si Colombo si faceau coada la bilete sa vada ultimele productii Hollywood. Lucrurile s-au schimbat in anii ‘80 din motive de austeritate fiscala si din cauza intoarcerii lui Ceausescu spre nationalismul protocronist, mai degraba decat din cauza radicalizarii in ideologia marxista.     

Cum ar fi aratat propaganda comunista daca ar fi folosit aceleasi tehnici ca cea americana? Cum ar fi aratat un serial politist  ceausist in care actiunea si harisma eroilor ascunde carligul propagandei razboiului rece fara ca spectatorul sa fie constient ca este prins cu undita?

Nu declama lozinci. Atrage-l pe spectator intr-un univers imaginar in care fictiunea si realitatea se confunda. Nu incerca sa vopsesti mizeria in roz. Arata ca dintre toate mizeriile, mizeria tarii tale e cea mai buna. Nu incerca sa ascunzi brutalitatea politiei. Dimpotriva, prezint-o ca pe o reactie de inteles a politistului stresat pana la epuizare in serviciul public, care e si el om. Desensibiliseaza publicul la violenta prin spectacol si arata-i ca este necesar ca politistul sa nu fie ingradit de lege. Nu incerca sa ascunzi faptul ca tara ta este un stat politenesc. Inventeaza pericole imaginare care fac ca tortionarul sa para erou.

Nici propaganda anti-americana din film nu este asa cum o stim. Producatorii folosesc dubla fictiune a fimului despre film pentru a lovi acolo unde stiu ei ca doare.

“Ti-a dor de America?” – intreaba Anghel. “Desigur, nu mi-e dor de saracie, inegalitati sociale, rasism, crima, in nici un caza nu mi-e dor de AIDS – se pare ca in America aproape toata lumea are AIDS, dar America este totusi a great country” raspunde Jane. “De ce sunteti voi americanii atat de inclinati spre violenta?” – intreaba Baciu. “Cand traiesti fara un sistem de siguranta sociala instinctele primare pun stapanire pe natura umana” – raspunde franc ambasadoarea. „Religia este un drept fundamental”, spune Jane. „Asistenta medicala este un drept fundamental” raspunde romanul.“Este prima data cand apreciez obsesia americana cu Al Doilea Amendament” remarca ironic Anghel atunci cand primeste cadou pistolul de la Jane. „De cand ii pasa Amercii de dreptul international?” intreaba capitanul de parca am fi in secolul XXI. 

Asemenea dialoguri nu  ar fi spus nimic spectatorului roman din epoca de aur, care ar fi preferat oricum nesiguranta capitalismului certitudinii in mizerie.  Le fel, titluri ca Mana Invizibila sau Supravietuirea Celui Mai Puternic,  referinta la Adam Smith si Atlas Shrugged, ar fi fost opace pentru majoritatea romanilor. Mai degraba, aluzii la Romania ca „statul 51 al US”, prostitutuarea fata de Apus, si enclavele capitalismului salbatic in Bucuresti, par clisee decupate dintr-un film romanesc post-comunist, gen California Dreaming sau Moartea Domnului Lazarescu. Insa dialogurile nu sunt scrise in primul rand pentru romani, cu atat mai putin pentru cei din anii ’80. Producatorii au in minte alta realitate decat cea ceausista si alt public spalat la creier de TV decat cel romanesc.

“Am aflat ca in New York este un tip care construieste zgarie nori si isi aseaza numele in aur pe frontispiciu” – spune un militian. “Ar trebuii scrise numele tuturor celor care au lucra la constructie” raspunde partenerul sau in stil marxist. Intelegem ca nu e vorba despre Casa Poporului.

Avantajul de a fi crescut intr-o dictatura

Cand am venit in US, diferite categorii de binevoitori au incercat sa-mi explice ca noi, cei veniti din lumea comunista, fusesem supusi unei propagande de stat care ne-a indoctrinat in gandire de turma. Intunerecul se risipeste in lumina televizorului. Media informeaza, cetateanul decide.

Prietenii mei erau surprinsi sa afle ca media comunista te invata sa gandesti. Motivul este acela ca propaganda de stat era bazata pe un discurs rational. Omul de rand invata sa deconstruiasca un astfel de discurs de la primele fraze. Apeluri la sacrificiu pentru binele colectiv erau primite cu cinism. Imaginile si naratiunile orchestrate de putere erau reciclate in bancuri politice care le reduceau la propria caricatura.

Un astfel de mecanism de aparare a mintii nu exista in lumea libera. Motivul este acela ca politicienii si media si-au insusit tehnicile care l-au ajutat pe Hitler sa confiste puterea in Republica din Weimar. Aceste tehnici constau in apelul la emotii primare ca la meciurile de football sau trezirile religioase. Instinctele noastre de oameni ai pesterii ne fac sa dansam in acelasi ritm, la lumina aceluiasi foc digital, si sa vedem in aderarea la aceiasi naratiune semnul apartenentei la propriul trib. Sa nu ai alt mit afara de mine, este prima porunca.

In mod paradoxal, propagandistul comunist iti cerea sa gandesti pentru a intelege logica  partidului. Cu exceptia celor foarte prosti, omul de rand vedea usor falsitatea argumentului. Politicianul contemporan iti cere sa simti. Gama emotiilor poate varia de la ura fata de dusmanul oficial la simpatie cu victima oficiala, de la frica la triumfalism, insa emotia este totdeauna destul de primitiva pentru a fi sincronizata in masa. Partidele politice se deosebesc prin emotiile pe care le declanseaza in electorat. Alegatorul nu este chemat sa analizeze ci sa simta.

Discursul politic devine un ritual religios, in care raul este exorcizat prin incantatii si binele se realizeaza prin promisiuni codificate in slogane si imagini. Daca Orwell a fost vreodata profet, este acum.

In acest context cultic, a gandi este crima politica. Deconstruirea mitului, le fel ca in Evul Mediu, te aseaza de partea Diavolului. Esti bigot daca nu accepti drepturile de grup. Esti comunist daca nu accepti privilegiile celor putini. Esti anarhist daca nu accepti brutalitatea politiei. Esti rasist daca aperi legea si ordinea. Esti xenofob daca esti impotriva balcanizarii Europei. Nu esti patriot daca crezi in visul european. Esti elitist daca accepti incalzirea globala. Esti cavalerul apocalipsei daca nu crezi in energia solara. “Totuna-i ce faci:/Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci”, cum spunea Arghezi.

Prostia a devenit virtute civica. Ne batem pentru credinta ca sa nu fim suspecti de logica. Urmasii nostri vor crede ca stiam pentru ce ne batem la fel cum noi credem astazi ca cei din secolul IV vedeau o diferenta intre homoousios si homoiousios.

Filmul, bratul drept consacrat al propagandei, ne invata ca eroul bun este totdeauna omul simplu care se increde in instinctele lui. Intelectualul este suspect. Omul de stiinta este un potential Mengele. Liceanul interesat de stiinta e “nerd”. Jucatorul de football e “cool”. Walter White e “breaking bad” pentru ca e chimist. Jessie Pinkman (mi se pare mie, sau numele astea nu sunt alese la intamplare) se mantuieste pentru ca e semi-literat. Hank, politistul brutal, e bun pentru ca e politist. Gus e demonic pentru ca a fost general.  

Intr-o situatie fara precedent, politicienii cauta sa para mai prosti decat sunt. Unul pretinde ca nu crede in incalzirea globala. Altul sustine ca pamantul e vechi de 6000 de ani. Cineva propune granite deschise si stat de wellfare in aceiasi suflare.

Nu-i credeti. Nu sunt atat de prosti. Trebuie sa treaca de prosti ca sa se califice ca reprezentanti ai celor multi. Se numeste democratie.

Potemkin

Sfarsitul veacului traim: propaganda prin muzica si cultul mortii

Dacă doreşti să alini pe cel în suferinţă, să îl înspăimânţi pe cel fericit, să-l încurajezi pe cel deznădăjduit, să-i calmezi pasiunile celui stăpânit de ele sau să-l domoleşti pe cel însetat după ură, şi cine i-ar putea numi pe toţi aceşti stăpânitori ai sufletului uman – emoţiile, atitudinile şi sentimentele care îl duc pe om spre rău sau spre bine – ce mijloc mai eficace decât muzica ai găsi? [Martin Luther în Preface to Georg Rhau’s Symphoniae iucindae (1538)]

Cuvintele lui Luther de la început de secol XVI deschideau calea unei conştietizări de care, de atunci, s-au servit guverne, religii, mişcări culturale şi sociale: muzica este unul dintre instrumentele cele mai eficiente de persuasiune a maselor. Aflată la graniţa dintre real şi simbolic, muzicii îi este atribuit rolul de exprimare a simbolismului transcendental prin intermediul acestei arte. Muzica este un canal de comunicare al voinţei divine şi, mai puţin recunoscut, al voinţei umane.

Dacă ne gândim la contextul Reformaţiunii şi la provocările îndrăzneţe propuse de Luther, sigur, folosirea muzicii ca instrument de manipulare a maselor este o idee cât se poate de inovatoare şi utilă. Dacă însă ne gândim la felul în care muzica a fost folosită în propaganda nazistă, apoi în cea comunistă, ne gândim că ea a devenit, cu repeziciune, o unealtă în mâna diavolului. Până să hotărâm însă care divinitate se foloseşte cu succes de muzică şi prin ce mijloace o face, să nu uităm totuşi că, înainte de toate, muzica este o unealtă a Omului. Pentru mine personal, drumul către această constatare a fost dificil şi dureros. Odată însă acceptat acest adevăr, am descoperit că în spatele Imnurilor atât de mult iubite şi-atât de mult disputate (!) se află un conţinut predominant mortifer. De la cântările de speranţă până la cântările cu mesaj apocaliptic te surprinde, dacă reuşeşti să te detaşezi afectiv suficient de mult, acest mesaj constat morbid al unei realităţi care nu este o realitate vie, nu este o realitate dinamică, ci este vorba despre un spaţiu şi un timp suspendate, în care gândurile şi afectele sunt suspendate (pe vecie?!?), o lume de făpturi tâmpe, de cadavre ambulante, de fiinţe care nu cresc. Toate aceste caracteristici ţin de ceea ce psihanaliza numeşte pulsiune de moarte, adică de acea parte din noi care ţine de agresivitate şi de distrugere. Pulsiunea este un concept aflat la limita dintre somatic şi psihic, este motorul întregii noastre vieţi psihice. Freud descoperă două pulsiuni prezente în structura aparatului psihic: cea de viaţă şi cea de moarte. Ele sunt prezente de la începutul vieţii. Ceea ce dă amprenta psihopatologică, cea a suferinţei, este prevalenţa pulsiunii de moarte în faţa pulsiunii de viaţă.

Afirmaţiile făcute mai sus pot părea greu de acceptat decă vrem să aducem argumentul „mesajului speranţei” atât de invocat în muzica creştină. Acest argument se pare, însă, că e valabil doar pentru acei oameni obişnuiţi cu această muzică. Am fost foarte surprinsă când un ne-membru, văzându-mă jubilând în timp ce ascultam frumoasa voce a unei fetiţe interpretând Lumea noastră nu-i Paradisul – una dintre piesele preferate ale copiilor! – mi-a spus, pe un ton grav, că nu a auzit vreodată o melodie cu un mesaj mai mortifer. Sigur, de aici până la comparaţia cu imnurile propagandistice din perioada comunistă nu a fost cale lungă. Avea dreptate.

923996

Adventismul s-a născut, aşa cum s-au născut şi alte religii şi aşa cum Edi a adus în atenţie atât de elocvent în discuţiile sale din ultima vreme, ca rezultat al unei traume. Trauma care a dat naştere adventismului a ţinut de un sfârşit (de Sfârşit) şi de o dezamăgire (Marea Dezamăgire). Pentru ca o traumă să fie vindecată e nevoie, înainte de toate, ca ea să fie recunoscută şi acceptată ca traumă. Impresia mea este că nu a fost recunoscută ca atare. Prin urmare, acest cult al Sfârşitului, precum şi durerea dezamăgirii au luat două forme. Sfârşitul – care nu a avut loc atunci când fusese hotărât – s-a multiplicat, la nesfârşit, într-o multitudine de sfârşituri, de idei obsesive şi ritualuri privind ameninţarea sfârşitului. Trăim „Sfârşitul veacului, cu ură lupte şi război” de peste 100 de ani. Practic, trăim cu acest Sfârşit încă de la naştere, cu acest sfârşit care nu lasă loc nici creşterii, nici vieţuirii şi, paradoxal, nici morţii. Este vorba despre pulsiunea de moarte la lucru transformată într-un cult mortifer, într-un cult al morţii. Durerea dezamăgirii sau mai bine spus refularea acestei dureri a dus către o atitudine contrară: o apărare maniacală în faţa ameninţării depresive, apărare manifestată printr-un fals extaz şi o falsă speranţă. Nu e de mirare, dacă acceptăm această ipoteză, că mulţi dintre oamenii religioşi suferă patologii din două mari sfere: perversiuni şi depresie. Perversul nu se poate bucura (sau nu are voie să se bucure!) de plăcerea vieţii pe care o oferă sexualitatea genitală, adică sexualitatea matură. Perversul este un veşnic copil în căutare de plăceri temporare şi parţiale. Copilul caută aceste plăceri – şi este normal să o facă – tocmai pentru că accesul la sexualitatea completă îi este amânat până în perioada adolescenţei. Perversul nu poate ajunge la plăcerea actului sexual matur finalizat prin intermediul orgasmului genital. Pe de altă parte, nici depresivul nu se poate bucura de viaţă pentru că îşi neagă impulsurile agresive şi distructive. Când „eşti pe calea mântuirii” aceste sentimente, foarte umane de altfel, îţi sunt refuzate. Refugiul este boala, iar depresia, prin excelenţă, înseamnă întoarcerea sentimentelor agresive rezervate persoanelor din exterior înlăuntrul bolnavului. Nu îţi este permis să simţi ură faţă de semenul tău, prin urmare, ura se întoarce împotriva ta. Cei interesaţi de această dinamică fascinantă a depresiei şi melancoliei, pot citi articolul foarte grăitor al lui Freud din 1915, Doliu şi melancolie.

Marele teoretician, psihiatru şi psihanalist Jacques Lacan, în stilu-i şugubăţ, făcea o afirmaţie foarte tricky:

Cum am putea suporta viaţa dacă n-ar exista moarte?

Problema este că unii nu suportă nici viaţa, ei perpetuează moartea prin viaţă. Ei sunt aşteptătorii pasivi ce se închină morţii, ce cântă moartea. Ei nu mai cresc, ei privesc în gol, ei se simt deznădăjduiţi, ei au fost copleşiţi de o dezamăgire perpetuă şi nu îşi dau voie să simtă această durere. Ei trăiesc într-o spirală mortiferă în care pulsiunea de moarte, alături de agentul său credincios, compulsia la repetiţie este unicul şi adevăratul dumnezeu. Unde este Evanghelia aici? A murit de mult.

Principiul Minciunii Mari