Psalmul XIX

Anunțuri

Depinde Binele de Dumnezeu?

Sa se dea cate un (dumne)zeu la toata lumea, sa ajunga la fiecare!

Daca n-o fi prea indraznet, eu zic ca intre zeul lui Edi si cel al unui tert (al carui nume nu-l invoc – pentru ca eu, spre deosebire de Edi, recunosc ca nu respect orice opinie), nu e o prea mare diferenta. La modul substantial ambii zei sunt o proiectie si eu intotdeauna, ca o chestiune de gust, prefer zeul celui care se intampla sa fi citit mai mult.

Ne zice gazda noastra:

„Dumnezeu este realitatea deplina atinsa prin auto-determinare, si orsicine este capabil de un grad oarecare de autodeterminare stie ca Dumnezeu exista. Dumnezeu este realitatea noastra in continua crestere si, in acelasi timp, infinita posibilitate.”

De unde stie Edi aceste chestiuni? Din, cum vedem mai jos, „noi”…. Ma indoiesc insa ca exista ceva precum un „noi” si nu vad de ce e zeul dator sa fie analog noua. Zeul tertului e dezgustator taman pentru ca se intampla sa fie prea ca „noi”. Intr-un oarecare loc, K. Barth spunea ca teologie nu inseamna a vorbi despre om pe un ton mai ridicat.

Pai si cu ce sa incepi?

„Singurul motiv pentru care apare că Dumenzeu este numit potrivit cu ce este găsit în creatură, este acela că, în calitate de creaturi, noi trebuie să începem psihologic cu noi înşine în vederea oricărei cunoaşteri. […] În contrast cu aceasta, în tot cazul, trebuie să începem cu Dumnezeu ca punct de pornire absolut al cunoaşterii noastre. ” – C.Van Til

La un moment dat, cand il acuza pe tert de necredinta, Edi isi da si el seama ca daca Dumnezeu nu e punct axiomatic de pornire (adica e dubitabil pascalian), atunci de fapt avem de face cu necredinta. Necredinta lui Edi e camuflata insa acum de un jargon panenteist-hegelian. Iar lupta pare mai degraba a se da intre modaltatile de indicare si definire a zeilor, despre care stim, si metodologic si ex hipotesi, ca sunt fictivi.

Ce te faci dacă NU există Dumnezeu?!?

Articol preluat de pe blogul Reset your religion

Recent, fostul pastor adventist Cornel Dărvășan a susținut la Centrul creștin Sapienția o serie de predici intitulată „ Ce te faci dacă există Dumnezeu ”? ( aici și aici ). Desigur, întrebarea este adresată scepticilor, fie atei, agnostici sau oameni seculari, care nu mai pot crede în secolul 21 într-un Dumnezeu atotputernic sau interesat de rasa umană. Și cu atât mai puțin în Dumnezeul „creștin”. Articolul de față constituie o replică la ideile sale, din punctul de vedere al unui sceptic.
Ca unul care am crezut cândva în întregime teologia creștină, dar care am învățat în ultimii ani să trec prin filtrul rațiunii orice argument adus de tabăra credincioșilor, și mai ales să citesc printre rânduri, vreau să remarc încă din start natura tendențioasă a întrebării lui Cornel. Când spun acest lucru… Vezi articolul intreg

Obiectivism de la marginea buzei

„Am vrut doar sa arat aspectul subiectiv al adevarului istoric. Isus putea fi la fel de bine fiul lui Pantheras, Maria putea avea conversatia cu Gabriel ca un defens mechanism, Isus putea avea halucinatii pe cruce, fara ca asta sa stirbeasca adevarul profund al teologiei logosului intrupat.Pe de alta parte, incercarea de a stabili adevarul/neadevarul obiectiv prin abuz de istorie nu duce nicaieri.” Edi

Daca toate spusele despre Isus pot deveni lejer fictiuni istorice si mai toate „logiile” puse pe seama sa pot fi compilari tarzii de autenticitate dubioasa, impresia mea nu este ca asta nu stirbeste „adevarul profund al teologiei logosului intrupat”. Si asta din doua motive: nu este vorba in acest context de niciun fel de adevar (let alone – unul profund) si un logos intrupat este unul necesarmente intrupat intr-o istorie obiectiva (obiectuala- „s-a facut carne”) sau nu avem de a face cu nicio intrupare – punct.

„Karl Heim a remarcata odata in gluma, intr-o conversatie particulara cu mine, ca de cand Karl Barth a relocalizat invierea lui Isus la ‚buza’ istoriei, istoricii din Europa, in ciuda eforturilor herculene de a descoperi o astfel de buza, nu au fost capabili sa o localizeze. ” […]”Barth implica faptul ca revelatia nu a fost data intr-un eveniment istoric obiectiv, care sa poata fi cunoscut in principiu in fara credintei personale” (C.F.H. Henry)

Plasarea lui Iisus in afara istoriei face irelevanta orice discutie despre el si despre teologia crestina. Naratiunile care-l privesc nu sunt defel foarte reusite stilistic si nici planul actiunii nu e foarte captivant. Orice copil poate remarca – daca nu a fost de-adevaratelea, nu prezinta vreun interes. In acest context „logosul intrupat” este o sintagma lipsita de sens, care esueaza in a se referi la ceva identificabil si in a fi supusa unui discurs cu o urma de pretentie publica. Iti ramane doar un subiectivism cras sau un ateism cinstit.

Invierea ramane doar o nota marginala a unei lecturi ce ignora orice pretentie a textului la extra-textual. Daca ar fi sa-l parafrazez pe unul dintre autorii mei preferati as spune ca Edi ne mai poate vorbi doar de o inviere a Hristosului „lui”.

Daca Hristos pica de pe buza istoriei, ingerii nu il vor prinde, pentru ca au disparut si ei din istorisire.

Hristos a inviat!

Pozitia de supunere

Am primit de curand urmatorul email de la Marcus Crassus:

Florin Laiu a postat un link despre slujirea femeilor in biserici, sau ceva asemanator – un studiu despre hirotonirea femeilor… Am remarcat un comentariu al unei fete de 28 de ani…

Redau mai jos o parte din comentariul fetei-de-28-de-ani.

Toate lucrurile au fost facute ca femeia sa fie un simbol al creaturii si barbatul sa fie un simbol al Creatorului… De aceea frati si surori care ati sesizat ca hirotonirea femeii ca pastor reprezinta un pacat capital, va rog sa nu omiteti radacina acestui rau intamplat. Cand poporul a cerut un conducator omenesc in locul lui Dumnezeu nu reprezinta (sic) altceva decat femeia in locul Barbatului sau creatura in locul Creatorului… Poporul adventist repeta aceasta istorie trista….. creatura in locul Creatorului, femeia in locul Barbatului…

Fata are dreptate. Cu o singura exceptie: a asezat caruta inaintea cailor. Barbatul nu este simbolul Creatorului, asa cum femeia nu este simbolul creatiei. Dimpotriva, mitul Creatorului patriarh este o proiectie simbolica a politicii sexuale din Canaanul epocii bronzului. Fantoma acestei lumi de mult trecute ne bantuie in imaginea unui Dumnezeu alpha-male.

Sa incepem cu un episod familiar din viata lui Avraam.

Avraam a zis celui mai batran rob din casa lui, care era ingrijitorul tuturor averilor lui: „Pune-ti, te rog, mana sub coapsa mea; si te voi pune sa juri pe Domnul, Dumnezeul cerului si Dumnezeul pamantului ca nu vei lua fiului meu o nevasta dintre fetele canaanitilor, in mijlocul carora locuiesc… (Gen 24: 2.3; vezi si Gen 47:29).

Rabinii sunt in general de acord ca “sub coapsa” este un eufemism pentru Milah, penisul circumcis. Cine jura trebuie sa puna mana pe un obiect sacru. Robul pune mana pe Milahul batranesc asa cum crestinul pune mana pe crucea popii. Caracterul sacru al Milahului s-ar datora faptului ca circumcizia este semnul Legamantului.

Exista totusi o problema cu aceasta interpretare. Avraam nu spune “te voi pune sa juri pe semnul Legamantului” ci “te voi pune sa juri pe Domnul, Dumnezeul cerului si Dumnezeul pamantului”, adica pe Creator. La fel ca fata-de-28-de-ani, Avraam si robul sau cred ca simbolul Creatorului se afla “sub coapsa”. Urmand sfatul lui Spinoza: “non ridere, non lugere, neques destestari, sed intelligere”, nu vom rade ca Charlie Hebdo, nu vom plange ca fata-de-28-de-ani, nu vom detesta pornografia juramantului, ci vom incerca sa intelegem ce se intampla.

Prima explicatie care vine in minte este ca pro-creatia simbolizeaza Creatia. Intrucat se credea ca barbatul are “samanta” iar femeia este doar “brazda” sau “gazda”, (sau vre un alt cuvint de origine geto-dacica), in care este semanata samanta. Barbatul impartaseste o calitate divina, care explica si superioritatea lui morala – vir-tutea. “Ferice-acela… ce ca si Iacob sta var-tos”. Idiomul romanesc exprima intr-un cuvant cele doua calitati cardinale ale patriarhului biblic: virtutea si hiper-potenta sexuala.

Si totusi, Milahul lui Avraam este o departare de simbolurile falice ale Neoliticului. Baal este intr-adevar o divinitate hiper-sexuala. Yahveh manifesta o virilitate ascetica. Mai mult, cultele fertilitatii sunt condamnate hotarat in Biblie. Milahul exprima o mutatie in teologia politica.

Pentru a intelege aceasta mutatie, vom merge mai departe la continutul juramantului pe care Avraam il cere de la robul sau: “jura ca nu vei lua fiului meu o nevasta dintre fetele canaanitilor, in mijlocul carora locuiesc”. Rabbi Shlomo Ephraim ben Aaron Luntschitz explica astfel relatia intre asezarea mainii pe Milah si continutul juramantului: circumcizia simbolizeaza despartirea reproducerii de pofta sexuala. Fetele canaanite au mostenit dorintele sexuale puternice care l-au facut pe Ham/Canaan sa profite de Noe la betie (era mare criza de fete dupa potop). Recunoastem aici teme de mai tarziu: pericolul femeii straine, care trebuie indepartata cu orice pret, ca in Ezra 9; pacatul originar ca pofta sexuala, la Augustin; circumcizia femeii, in Islam; izolarea vestimentara sau excluderea femeii din spatiul public, in Islam si in Iudaismul Ortodox; conceptia imaculata; sexul doar pentru reproducere; obsesiile puritane; lista continua.

Toate acestea ofera impresia unei preocupari morale. In realitate, reprimarea dorintei are un caracter politic. Scopul este transformarea sexualitatii intr-o relatie de putere. Relatia intre Yahveh si Creatia sa, in special relatia cu Israel, este o relatie sexuala distilata in mod absolut la aspectul de dominatie masculina. Activitatea reproductiva a patriarhilor are ca scop sa genereze o posteritate careia sa-i “porunceasca” cu autoritate absoluta. Simbolul puterii regale este haremul. Scopul acestuia nu este satisfactia carnala, ci proiectia puterii. Yahveh i-a pus lui David la san sotiile stapanului sau. Absalom “a intrat” public la sotiile tatalui sau. Imparatul Siriei cere lui Ahab sa-i dea sotiile si ficele. Imparatul Asiriei ridica asediul Ierusalimului numai dupa ce Ezechia ii cedeaza haremul. Violul de razboi este ritualul invingatorului. Violul strainului, ca in Sodoma, este tot un ritual al puterii.

Femeia devine simbolul obedientei absolute. De aceea ritualul obedientei la barbat este “prosternarea”, adica pozitia de supunere a masculului mai slab in fata la alpha-male. Pozitia de supunere, intalnita la mamiferele gregare, este un ritual sexual, in care masculul se declara simbolic femela, pentru a evita coarnele masculului rival. Este interesant de observat cum a copiat religia si monarhia Orientului Mijlociu acest ritual. Nu doar prosternarea, dar si castrarea simbolica (circumcizia) este necesara pentru a nu starni mania lui Yahveh.

Milahul lui Avraam este simbolul divinitatii, pentru ca este un simbol teologic-politic. Este simbolul dominatiei absolute. Creatorul este vazut ca o divinitate super-masculina aflata intr-o relatie sado-masochista cu propria creatie. Merita sa ne intrebam in ce masura simbolurile de mai tarziu ale Creatorului: coarnele altarului, sulul Torei, filacteriile, crucea, sunt versiuni sublimate ale Milahului patriarhal. Ce-i lipseste femeii ca trebuie sa taca in biserica?

Sa revenim la timpul nostru cu un citat din Michel Foucault:

Underlying both the general theme that power represses sex and the idea that the law constitutes desire, one encoun­ters the same putative mechanics of power. It is defined in a strangely restrictive way, in that, to begin with, this power is poor in resources, sparing of its methods, monotonous in the tactics it utilizes, incapable of invention, and seemingly doomed always to repeat itself. Further, it is a power that only has the force of the negative on its side, a power to say no; in no condition to produce, capable only of posting limits, it is basically anti-energy. This is the paradox of its effective­ness: it is incapable of doing anything, except to render what it dominates incapable of doing anything either, except for what this power allows it to do. And finally, it is a power whose model is essentially juridical, centered on nothing more than the statement of the law and the operation of taboos. All the modes of domination, submission, and subju­gation are ultimately reduced to an effect of obedience. Why is this juridical notion of power, involving as it does the neglect of everything that makes for its productive effec­tiveness, its strategic resourcefulness, its positivity, so readily accepted? In a society such as ours, where the devices of power are so numerous, its rituals so visible, and its instru­ments ultimately so reliable, in this society that has been more imaginative, probably, than any other in creating devi­ous and supple mechanisms of power, what explains this tendency not to recognize the latter except in the negative and emaciated form of prohibition? Why are the deploy­ments of power reduced simply to the procedure of the law of interdiction?

Let me offer a general and tactical reason that seems self-­evident: power is tolerable only on condition that it mask a substantial part of itself. Its success is proportional to its ability to hide its own mechanisms. Would power be ac­cepted if it were entirely cynical? For it, secrecy is not in the nature of an abuse; it is indispensable to its operation. Not only because power imposes secrecy on those whom it domi­nates, but because it is perhaps just as indispensable to the latter: would they accept it if they did not see it as a mere limit placed on their desire, leaving a measure of freedom­ however slight-intact? Power as a pure limit set on freedom is, at least in our society, the general form of its acceptability.

Pentru cei care nu au avut rabdare sa citeasca tot pasajul, il voi reduce la o idee oarecum trunchiata. Represia sexuala ascunde adevaratul caracter si scop al puterii. Suntem facuti sa credem ca daca nu am acorda altora puterea sa limiteze libertatea noastra, am fi in pericol. Puterea nu este interesata decat de putere, dar vrea sa credem ca este interesata de conditia noastra morala, pentru a ne controla vietile cu consintamantul nostru.

Nici o societate, orcat de barbara, nu ar accepta omorarea cu pietre daca ar stii ca scopul ei este doar acela de a intarii puterea de viata si moarte a conducatorilor religiosi. Nici o biserica nu ar accepta controlul pastoral absolut, daca ar stii ca pastorul este preocupat doar de putere. Hirotonirea femeii nu ar fi o problema daca agenda politica a celor care i se opun ar fi clara. Creatia nu ar fi o sotie desculta si gravida in bucatarie, cu o vanataie sub ochi, daca fata-de-28-de-ani ar intelege natura politica a sexismului biblic. Dar creatia pare sa aiba Stockholm Syndrome.

Taburetul triunic

Am avut astazi o epifanie: unul dintre titlurile populare ale oricarui mesia este „trimisul cerului”. Ati sesizat, nu? TRImisul. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi decit TRInitar. Iar cel mai bun scaun are trei picioare – nu se clatina pe suprafete inegale.

Rid cu jumatate de gura insa. In vremurile credintei mele, obisnuiam, in orice discutie despre trinitate, sa atrag atentia asupra faptului ca, in muzica, nu se poate vorbi despre armonie decit odata ce apar trisonurile. Astazi, vad in „trei” doar marca succesului reproducerii sexuate.

Glumesc, tot pe jumatate. Geometria incepe de fapt cu trigonometria. Dupa Dumézil, lumea toata – a omului, a zeilor – e dominata de o „ideologie tripartita” (ma rog, in versiunea indo-europeana). Erau templele si textele antichitatii pline de triplete – de la triada capitolina la doctrina modalista a corpurilor lui Buddha din Marele Vehicul.

Marea problema a acestui gen de „demonstratie stiintifica” este ca nu e nici stiintifica, nici nu demonstreaza nimic. Analogiile ne permit sa „cunoastem” orice fel de obiecte, atit reale, cit si imaginare. In ordine epistemologica, trinitatea crestina nu e cu nimic diferita de monstruoasele spaghete zburatoare.

Iar, daca hiperabundenta modelului ternar in natura ne spune ceva despre zeu, de ce n-am analoga figura divina plecind de la cea mai glorioasa caracteristica a universului – aceea ca ii sintem cu totul indiferenti?

Sa nu uitam totusi: romanul lui Sorescu e TREI dinti din fata, nu doi, da?