Unitate în Diversitate?

Ceea ce se întâmplă la GC („Conferinţa Generală” AZŞ), sau la oricare alte concilii şi sinoade bisericeşti, nu este o probă de „unitate in diversitate” ci suprimarea diversităţii, în tentativa unei unităţi forţate, induse şi întreţinute artificial. Hotărârea unor Diviziuni sau Conferinţe de a acţiona unilateral (de capul lor), în SUA şi în Europa,  o demonstrează o dată în plus, la nivel macro. Oricât s-ar voi, instituţionalizarea şi globalizarea religiei nu va funcţiona niciodată altfel decât prin mijloace politice (ca să nu spunem machiavelice).

Sacrificarea ideologiilor individuale sau minoritare în numele şi din voinţa unei majorităţi (care nici aceasta nu este pe deplin unitară în opiniile ei, dacă s-ar intra în detalii) reprezintă o formă morbidă de comunism. Sau o „dictatură a majorităţii”. Thomas Jefferson spunea: „Democraţia nu este altceva decât puterea mulţimii prin care 51% din populaţie poate lua dreptul celorlalţi 49%.” Ca să nu mai pomenim că, de prea multe ori, această „majoritate” este tocmai aceea care se dovedeşte a fi mai susceptibilă de a se lăsa manipulată şi guvernată, după principiul instinctului de turmă, de către o oligarhie cu interese mai mult sau mai puţin meschine.

In realitate, miza originară a Creştinismului a fost crearea şi recunoaşterea unei dimensiuni (inclusiv spaţiu/timp) în care individul să fie liber, în toata splendoarea unicităţii sale. „Veritas liberabit vos”. Discursul lui Isus este incărcat de exemple şi apeluri la atitudini şi acţiuni singulare, la afirmarea individualităţii, uneori chiar cu preţul vieţii sau al stigmatizării.

În ceea ce priveşte sfera colectivă, socială, idealurile creştine se definesc prin (şi se rezumă la) empatie şi altruism pro-activ (vezi „Regula de Aur”). Ele presupun capacitatea (prin „civilizare”) şi efortul diferiţilor indivizi care compun grupul, de a se manifesta şi acţiona pentru salvgardarea şi dezvoltarea „bună-stării”, a drepturilor şi oportunităţilor individuale, aplicând mecanisme de echilibrare, compensare a inegalităţilor.

Cât despre „misiunea civilizatoare” a acestor idealuri sau, altfel spus, progresul organic al mentalităţii unei societăţi, acesta are loc prin educaţie şi cooperare. O educaţie care sa aibă la bază un dialog necoercitiv, de pe poziţii diferite, dar egale. Orice impunere a unei ideologii de către unii asupra altora (indiferent de metoda folosita – vot, decret sau terorism) reprezintă o violare a principiului diversităţii şi deci a libertăţii individului de a gândi şi a se exprima într-un mod în care să fie coerent cu sine.

„În ceea ce priveşte credinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu, orice creştin poate fi un tot atât de bun judecător pentru sine ca şi papa, chiar dacă este susţinut de milioane de concilii”. „Eu şi cu Dumnezeu formăm majoritatea” – de la Martin Luther citire.

 

Turnul de fildes al lui Ibrian are fereastra cu gratii

Nemultumirea lui Ibrian imi aduce in minte un dialog dintr-un film romanesc cu actiunea in timpul guvernului Radescu. “Uite, asta nu-mi place mie la voi, comunistii. Nu aveti chestia asta – cum spun englezii – ‘fair play’” – spune Fory Etterle,in rolul unui politician subtire cu arterele ingrosate. (Tragi)-comedia tine de context. Omul avea deja scris pe frunte Canalul Dunarea-Marea Neagra. Absenta manierelor anglo-saxone la comunisti era ultima lui problema.

Ibrian pare la fel de rupt de realitate ca personajul jucat de Fory Etterle. Oameni de stiinta din US se angajeaza in dispute publice impotriva YEC si ID. Constroversa a ajuns in curtea de justitie. Scoala este sub presiune politica sa se intoarca in era procesului maimutelor. In Romania, invatamantul este sub presiune sa se intoarca sub aripa bisericii, si manualul de biologie este deja victima inchizitiei. In Rusia, unde oameni de stiinta ca Vavilov au murit in gulag pentru ca s-au opus Lysencoismului, neo-darwinismlui pentru care au fost persecutati este denuntat ca ideologie comunista si scos din scoli. La cosmodromul din Baikanur, popi barbosi fac slujbe langa rampa de unde a fost lansat Gagarin, atunci cand nu a vazut o gradina acolo unde biserica spunea ca exista una.

Este doat varful icebergului. Sub apa, atentatul impotriva lui Charlie Hebdo si manualul de Creationsim sunt parte din acelasi colos in colizie cu civilizatia apuseana, cea beata de multiculturalism si relativism etico-filosofic.

In acest context periculos, Ibrian ne mustra ca ne ocupam de un subiect aflat in afara preocuparilor crestinismului istoric. Asta imi aminteste iarasi de o nuvela a lui Paul Goma, in care o mama senila il sfatuia pe fiul ei, detinut la Gherla, sa nu neglijeze exercitiul regulat la pian in puscarie. Ma intreb si eu ca Zarathustra: “Cum e posibil ca sfantul acesta, in padurea lui, sa nu fi aflat ca Gott todt ist”. Asta inseamnand, explica luteranul apostat in „La Gaya Scienza“, ca “Dumnezeul crestin a devenit incredibil”. Adica, inteleg subsemnatul, bazele ontologice/metafizice ale crestinismului istoric sunt inacceptabile pentru omul modern.

Este irelevant pentru noi cum defineau Creatia calugarii si doctorii care impartaseau ceea ce Bertrand Russell numeste “greseala grecilor”: confuzia intre sintaxa frazei si ontologie. “Potcoave de la cai morti”, ar spune Creanga.

Mai mult, Ibrian ne trimite inapoi la parintii bisericii, care poarta raspunderea morala pentru linsarea barbara a Hypatiei, la Luther, care l-a condamnat verbal pe Copernic, la Calvin, care l-a prajit pe Servetius la flacara mica in Geneva protestanta, si, last but not least, la Karl Barth, care a rezolvat dilema Creatiei folosind notiunea Orwelliana de adevar dublu. Cu alte cuvinte: WAR IS PEACE, FREEDOM IS SLAVERY, IGNORANCE IS STRENGTH. Sa nu-l uitam aici pe compatriotul Tutea: DOGMA E LIBERTATE. Restul e sectarism nemanierat si nerusinat.

Exista totusi vesti bune pentru Ibrian. Pocaitii incep sa se pocaiasca de pocaiala lor. Unchiul Lucian a re-descoperit recent neo-platonismul parintilor bisericii si empirismul lui Thomas Reid in aceiasi suflare, macar ca cele doua se potrivesc ca nuca-n perete. Organizatia Amicus tocmai si-a imbogatit colectia de potcoave de la cai morti.

Sa ne intoarcem la personajul jucat de Fory Etterle. Mesajul subtil al plangerii din turnul de fildes cu privire la lipsa de maniere a jocului politic post-belic este acela ca cisma sovietica a fost doar o parte din tragedie. Cealalta parte a fost senilitatea partidelor istorice. Daca Ibrian se plange de caracterul sectar al dezbaterii pro/anti – YEC, noi ne plangem de senilitatea crestinismului istoric care nu inceteaza sa recita aceleasi platitudini si dogme milenare in fata dilemelor moderne.

La fel cum politicienii romani cu papillion declamau lozinci semanatoriste intr-un context istoric definit de intalnirea de la Yalta, cu Stalin la Rasarit, o Europa inclinata spre stanga, in care intelectualii simpatizau deschis cu marxismul, si un comunism confident si machiavelic acasa, Ibrian ne cheama sa inlocuim dezbaterea a ceea ce este real si esential cu o teologie care mai are valoare doar in istoria literaturii.

Ma intorc iarasi la scena din film. Singura strategie realista pentru partidele democrate ar fi fost implicarea in luptele SECTARE din SECTA politica comunista, alianta cu Patrascanu. Cand s-au intalnit in puscarie era deja prea tarziu.

Dezbaterile noastre sectare sunt doar fractale intr-un sistem de fractale care cuprinde toata planeta. Sectarismul nostru este universal. Tine de Zeitgeistul epocii. “S-a intors masina lumii”, cum spune poetul.

Lumea s-a intors spre trecut. Naivii cred ca lumea, obosita de secularism, se intoarce la Dumnezeu. Adevarul simplu si brutal este ca mai-marii-acestui-veac au redescoperit religia ca opium pentru popor. „Religia, o fraza de dansii inventata, / Ca cu a ei putere sa va apese-n jug”. (Seara asta sunt nostalgic dupa filmul si cartea de acasa). Dumnezeu nu are nici o legatura.

Turnul de fildes al teologului este zona de confort care-i permite sa priveasca conflictul de sus si sa nu se implice. Este Ibrian constient ca priveste printre zabrele?

De la Marea Lupta la Mein Kampf

Biserica din Loma Linda a postat recent pe Intercer prezentarile mele de “Daniel & Apocalipsa” din 2002. De aici, o furtuna de intrebari. Cum poate cineva sa fie atat de schimbator (citeste usuratic) incat sa-si schimbe pozitia radical in mai putin de zece ani? Despre stele cazatoare (multumesc pentru prima parte), si biserici care vor apostazia impreuna cu pastorii, am auzit. “Cu pastorii nostri-n frunte vom avea erezii multe”. O fi Omega? Sunt dator cu un raspuns.

Pozitia mea de la LL reflecta o ingrijorare pe care am regasit-o mai tarziu in doua lucrari ale lui George Knight.

Este vorba mai intai de cartea The Neutering of Adventism, care poate fi tradusa elegant ca Neutralizarea Adventismului, sau, mai pe sleau, Castrarea Adventismului. Titlul vorbeste de la sine. Knight este ingrijorat de disparitia etosului profetic si a caracterului contra-cultural al Adventismului contemporan. Suntem acum doar evanghelici de ziua a saptea.

Desi cartea lui Knight inca nu aparuse, impartaseam aceleasi sentimente. Dorinta mea era sa regasesc radicalismul pierdut.

A fi radical inseamna a merge la radacini. La LL am fost radical, insa radicalismul meu nu tinea de asa zisul adventism istoric, fundamentalismul imbratisat dupa primul razboi si reinviat dupa al doilea de Andreasen, Hartland, Amazing Facts, Educate Truth, Pippim, dinastia Wilson si tot adventismul din Romania. Dimpotriva, am incercat o intoarcere la adevaratele radacini, cele reprezentate de William Miller, John Andrews si Uriah Smith. Respectul meu fata de acesti biblicisti naivi dar inteligenti si independenti nu a scazut intre timp.

Cealalta lucrare a lui Knight este o prezentare video despre educatia adventista pe care am vizionat-o la o intalnire organizata de Conferinta Illinois. Knight incerca sa ofere o solutie pentru de-neutralizarea adventismului. Dupa vizionare, ne-am impartit in grupe pentru a discuta solutia propusa.

Aspectul socant pentru mine a fost incercarea autorului de a ne oferi ca exemplu miscarea Hitlerjugend din Germania Nazista si Stalinismul.

Comunismul a cazut din cauza ca URSS s-a destalinizat. Destalinizarea reprezinta convertirea unei ideologii in alb-si-negru la recunoasterea zonei gri. Concluzia fireasca: educatia adventista trebuie sa se re-stalinizeze. Sa renunte la zona gri a intrebarilor deschise. Sa se intoarca la teologia fiarelor apocaliptice, la fel cum nazistii se foloseau de spectrul evreului etern si comunistii de cel al dusmanului de clasa.

Mai socant a fost faptul ca am fost singurul socat. Colegii au fost de acord ca trebuie sa facem mai multa indoctrinare profetica in scoli, dar nimeni nu parea sa fi fost intrigat de analogia politica aleasa de Knight. Ma intreb daca a vrut sa recomande in mod sincer modelul nazist/stalinist sau a vrut doar sa ne deschida ochii? In a doua varianta, nu a reusit.

Solutia propusa de Dr. Knight a fost definita de Dr. Goebbels ca principiul Minciunii Mari. Ideea este ca, pentru a fi crezuta, o minciuna nu trebuie sa ofere dovezi, ci trebuie sa fie cat mai mare. Omul simplu spune minciuni micisi nu crede ca cineva poate minti la scara mare.

Comunismul si-a pierdut credibilitatea atunci cand a recunoscut „greselile” staliniste. Apusul ar fi continuat sa creada impotriva oricarei dovezi, ca gulagul este un mit, asa cum unii cred astazi ca holocaustul este un mit. Diferenta este ca nazistii nu au renuntat niciodata la Minicuna Mare, in timp ce Hrusciov si Gorbaciov au incercat sa cocheteze cu adevarul, crezand ca asa vor mari credibilitatea comunismului.

Adventismul nu trebuie sa repete greseala lor. Nu trebuie sa acceptam ca exista incertitudini si aspecte dicutabile in doctrina. Nu trebuie sa recunoastem ca am gresit. Nu trebuie sa cochetam cu adevarul.

Cele doua lucrari ale lui Knight definesc bine traiectoria parcursa de mine de la prelegerile de la LL. Am inceput prin a cauta radicalismul pierdut. Am incheiat prin a-l regasi in Minciuna Mare. Nu am vazut alta solutie decat sa le resping pe amandoua.

Mi-am schimbat pozitia asa cum si-a schimbat-o Luther in fata crizei anabaptiste. Cand radicalismul Reformatiunii duce la fascism biblic, solutia este intoarcerea la moderatia lui Erasmus. Il recunosc pe Luther in radicalismul lui Karlstadt mai repede decat in Scrisoarea Catre Nobilimea Germana, dar a existat un moment cand Reformatiunea a avut de ales intre a pregati calea pentru Kant sau a deveni teocratia Bibliei lui Luther. Adventismul se confrunta cu o situatie asemanatoare dar fara Luther.

Recunosc astazi ca radicalismul naiv al pionerilor nu mai este posibil. Suntem prea maturi, prea bine informati, pentru a mai juca rolul lui Don Quixote. De unde ispita de a converti Marea Lupta (cu morile de vant) in Mein Kampf, adica Marea Lupta ca document de partid, convertirea Marii Lupte in Marea Minciuna.

Exista ceva mai sinistru decat castrarea adventismului: cireada de boi care defileaza in pas de gasca.

Akedah

Akedah – “Legarea” – este paradigma fundamentala a pietati Vechi Testamentare. Baza istorica a lui Akedah este legarea lui Isaac (Akedát Yitzḥák), sau a lui Ismael (Dhabih) in cazul Islamului, de catre Avraam. Desi Quranul introduce consintamantul lui Ismael in naratiune, (la fel ca Ellen White si Joseph Smith in cazul lui Isaac), un lucru este clar: odata legat, Isaac nu mai are puterea sa aleaga.

Chiar si asa, intrebarea este daca un copil fara expunere culturala in afara familiei si tribului poate sa spuna “nu”. Copii martorilor care refuza transfuzia de sange cu pretul vietii, copii evanghelici, home-schooled de o mama-closca, care cred ca refuza evolutia din motive stiintifice, copilul salvat la Jesus Camp, adventistul si mormonul care aleg sa ramana in ghettoul religios, au aceiasi libertate formala pe care o are o femeie musulmana sa imbrace burca, sau un bombardier sinugicas sa se arunce in aer.

Imaginea lui Isaac, legat de altar, sub cutiul care il va ucide sau doar circum-cide, obiectul absolut al vointei patriarhale, este simbolul perfect, nu doar pentru Iudaism si Islam, ci pentru orice forma de religie a cartii, definita de modelul supunerii absolute fata de ineranta cuvantului scris si a autoritatii patriarhale. Cu alte cuvinte, “Legarea” este Vechiul Legamant.

Pavel dezleaga pe credinciosul aflat sub Noul Legamant atunci cand spune ca Avraam a primit neprihanirea inainte de a fi circumcis. Cu alte cuvinte, urmasii spirituali ai lui Avraam nu sunt sub Akedah. Din nefericire, argumentul lui Pavel are putina putere in contextul re-introducerii autoritatii canonic/patriarhale in Crestinism.

Toti adeptii “dezlegarii”, de la Pavel la Luther, s-au bazat pe argumente teologice prea subtile pentru a fi efective, sau au devenit eretici, ca Marcion. Avantajul nostru este acela ca putem pune sub semnul intrebarii moralitatea lui Avraam, si implicit Akedah, din punct de vedere istoric.

Biserica ca o Himera Economica

images Versiune audio

Impotriva Canonului

 

imagesVersiune audio

Sfarsitul veacului traim: propaganda prin muzica si cultul mortii

Dacă doreşti să alini pe cel în suferinţă, să îl înspăimânţi pe cel fericit, să-l încurajezi pe cel deznădăjduit, să-i calmezi pasiunile celui stăpânit de ele sau să-l domoleşti pe cel însetat după ură, şi cine i-ar putea numi pe toţi aceşti stăpânitori ai sufletului uman – emoţiile, atitudinile şi sentimentele care îl duc pe om spre rău sau spre bine – ce mijloc mai eficace decât muzica ai găsi? [Martin Luther în Preface to Georg Rhau’s Symphoniae iucindae (1538)]

Cuvintele lui Luther de la început de secol XVI deschideau calea unei conştietizări de care, de atunci, s-au servit guverne, religii, mişcări culturale şi sociale: muzica este unul dintre instrumentele cele mai eficiente de persuasiune a maselor. Aflată la graniţa dintre real şi simbolic, muzicii îi este atribuit rolul de exprimare a simbolismului transcendental prin intermediul acestei arte. Muzica este un canal de comunicare al voinţei divine şi, mai puţin recunoscut, al voinţei umane.

Dacă ne gândim la contextul Reformaţiunii şi la provocările îndrăzneţe propuse de Luther, sigur, folosirea muzicii ca instrument de manipulare a maselor este o idee cât se poate de inovatoare şi utilă. Dacă însă ne gândim la felul în care muzica a fost folosită în propaganda nazistă, apoi în cea comunistă, ne gândim că ea a devenit, cu repeziciune, o unealtă în mâna diavolului. Până să hotărâm însă care divinitate se foloseşte cu succes de muzică şi prin ce mijloace o face, să nu uităm totuşi că, înainte de toate, muzica este o unealtă a Omului. Pentru mine personal, drumul către această constatare a fost dificil şi dureros. Odată însă acceptat acest adevăr, am descoperit că în spatele Imnurilor atât de mult iubite şi-atât de mult disputate (!) se află un conţinut predominant mortifer. De la cântările de speranţă până la cântările cu mesaj apocaliptic te surprinde, dacă reuşeşti să te detaşezi afectiv suficient de mult, acest mesaj constat morbid al unei realităţi care nu este o realitate vie, nu este o realitate dinamică, ci este vorba despre un spaţiu şi un timp suspendate, în care gândurile şi afectele sunt suspendate (pe vecie?!?), o lume de făpturi tâmpe, de cadavre ambulante, de fiinţe care nu cresc. Toate aceste caracteristici ţin de ceea ce psihanaliza numeşte pulsiune de moarte, adică de acea parte din noi care ţine de agresivitate şi de distrugere. Pulsiunea este un concept aflat la limita dintre somatic şi psihic, este motorul întregii noastre vieţi psihice. Freud descoperă două pulsiuni prezente în structura aparatului psihic: cea de viaţă şi cea de moarte. Ele sunt prezente de la începutul vieţii. Ceea ce dă amprenta psihopatologică, cea a suferinţei, este prevalenţa pulsiunii de moarte în faţa pulsiunii de viaţă.

Afirmaţiile făcute mai sus pot părea greu de acceptat decă vrem să aducem argumentul „mesajului speranţei” atât de invocat în muzica creştină. Acest argument se pare, însă, că e valabil doar pentru acei oameni obişnuiţi cu această muzică. Am fost foarte surprinsă când un ne-membru, văzându-mă jubilând în timp ce ascultam frumoasa voce a unei fetiţe interpretând Lumea noastră nu-i Paradisul – una dintre piesele preferate ale copiilor! – mi-a spus, pe un ton grav, că nu a auzit vreodată o melodie cu un mesaj mai mortifer. Sigur, de aici până la comparaţia cu imnurile propagandistice din perioada comunistă nu a fost cale lungă. Avea dreptate.

923996

Adventismul s-a născut, aşa cum s-au născut şi alte religii şi aşa cum Edi a adus în atenţie atât de elocvent în discuţiile sale din ultima vreme, ca rezultat al unei traume. Trauma care a dat naştere adventismului a ţinut de un sfârşit (de Sfârşit) şi de o dezamăgire (Marea Dezamăgire). Pentru ca o traumă să fie vindecată e nevoie, înainte de toate, ca ea să fie recunoscută şi acceptată ca traumă. Impresia mea este că nu a fost recunoscută ca atare. Prin urmare, acest cult al Sfârşitului, precum şi durerea dezamăgirii au luat două forme. Sfârşitul – care nu a avut loc atunci când fusese hotărât – s-a multiplicat, la nesfârşit, într-o multitudine de sfârşituri, de idei obsesive şi ritualuri privind ameninţarea sfârşitului. Trăim „Sfârşitul veacului, cu ură lupte şi război” de peste 100 de ani. Practic, trăim cu acest Sfârşit încă de la naştere, cu acest sfârşit care nu lasă loc nici creşterii, nici vieţuirii şi, paradoxal, nici morţii. Este vorba despre pulsiunea de moarte la lucru transformată într-un cult mortifer, într-un cult al morţii. Durerea dezamăgirii sau mai bine spus refularea acestei dureri a dus către o atitudine contrară: o apărare maniacală în faţa ameninţării depresive, apărare manifestată printr-un fals extaz şi o falsă speranţă. Nu e de mirare, dacă acceptăm această ipoteză, că mulţi dintre oamenii religioşi suferă patologii din două mari sfere: perversiuni şi depresie. Perversul nu se poate bucura (sau nu are voie să se bucure!) de plăcerea vieţii pe care o oferă sexualitatea genitală, adică sexualitatea matură. Perversul este un veşnic copil în căutare de plăceri temporare şi parţiale. Copilul caută aceste plăceri – şi este normal să o facă – tocmai pentru că accesul la sexualitatea completă îi este amânat până în perioada adolescenţei. Perversul nu poate ajunge la plăcerea actului sexual matur finalizat prin intermediul orgasmului genital. Pe de altă parte, nici depresivul nu se poate bucura de viaţă pentru că îşi neagă impulsurile agresive şi distructive. Când „eşti pe calea mântuirii” aceste sentimente, foarte umane de altfel, îţi sunt refuzate. Refugiul este boala, iar depresia, prin excelenţă, înseamnă întoarcerea sentimentelor agresive rezervate persoanelor din exterior înlăuntrul bolnavului. Nu îţi este permis să simţi ură faţă de semenul tău, prin urmare, ura se întoarce împotriva ta. Cei interesaţi de această dinamică fascinantă a depresiei şi melancoliei, pot citi articolul foarte grăitor al lui Freud din 1915, Doliu şi melancolie.

Marele teoretician, psihiatru şi psihanalist Jacques Lacan, în stilu-i şugubăţ, făcea o afirmaţie foarte tricky:

Cum am putea suporta viaţa dacă n-ar exista moarte?

Problema este că unii nu suportă nici viaţa, ei perpetuează moartea prin viaţă. Ei sunt aşteptătorii pasivi ce se închină morţii, ce cântă moartea. Ei nu mai cresc, ei privesc în gol, ei se simt deznădăjduiţi, ei au fost copleşiţi de o dezamăgire perpetuă şi nu îşi dau voie să simtă această durere. Ei trăiesc într-o spirală mortiferă în care pulsiunea de moarte, alături de agentul său credincios, compulsia la repetiţie este unicul şi adevăratul dumnezeu. Unde este Evanghelia aici? A murit de mult.