Dacă măcăne ca un mit…

Edi trebuie să-și ducă gîndul pînă la capăt. Interpretarea – doar aparent concordistă – pe care o dă primelor 11 capitole ale Genezei este construită pe realizarea fundamentală a caracterului lor mitic. Faptul că refuză încă să le numească „mituri” este singurul lucru care îl mai leagă de concordism. Acum, că mitul poate avea rădăcini istorice (sau științifice, într-un sens primitiv) este un fapt indisputabil. Numele trandafirului al lui Umberto Eco, de exemplu, are certe și, uneori, explicite raporturi cu realitatea istorică – religioasă, culturală, socială – a sfîrșitului de secol XIII, începutului de secol XIV. Dar este totuși operă de ficțiune, cu pretenții mitice în măsura în care vorbește despre chestiuni perene ale existenței umane, ba chiar oferind o etiologie pentru dispariția unui text aristotelian. Știm că există în Austria un vechi oraș medieval numit Melk, cu o abație întemeiată undeva spre sfîrșitul secolului al XI-lea, renumită pentru scriptoriul și biblioteca ei. Dar nu mă apuc să-l caut pe Adso.

Daca religiile (nu, nu doar creștinismul) dau sens vieții este doar pentru că ele oferă o poveste ale cărei personaje putem deveni și noi. Aceste povești, mai ales cînd au puternice accente eschatologice, pretinzînd că dezleagă și viitorul nostru, nu doar trecutul, răspund nevoii noastre de vector, de direcționalitate, de deznodămînt. Iar nevoia aceasta e mai veche și mai profundă decît aceea de a înțelege lumea în care trăim. Eclesiastul e minoritar. Țesătorii de povești au avut mereu cîștig de cauză. Dacă Dumnezeu există, ne seamănă teribil – pentru că ne spune dintotdeauna povești, lăsîndu-ne să ne batem de unii singuri capul cu dezvrăjirea științifică a lumii.

Geniul creștinismului, subminat în varii moduri (încă din teologia NT) de creștinismul însuși, a constat în umanizarea totală și ireversibilă a lui Dumnezeu. Divinul încape fără probleme în pielea omenescului – în paharul întins celui însetat, în copilul strîns în brațe proteguitor și drăgăstos, în grija pentru aici și acum, nu pentru sînul lui Avraam. Descoperindu-l pe Dumnezeu, Isus ne-a arătat cum să fim oameni. Și că a fi om este suficient. Ați observat că dacă stai la masă și frîngi pîinea, împarți paharul și spui povești, nu există erezii?

Definiția titanismului

Recunoașteți autorul:

Cît de trecătoare, scurtă și fragilă este viața omului, și cît de expusă dezastrelor, cu atîtea boli și accidente fără de sfîrșit – prăbușiri de clădiri, naufragii, cutremure, fulgere! De aceea, nu e deloc nevoie și de nenorocirile războiului; mai multă suferință vine din această sursă decît din oricare alta. Era de datoria predicatorilor să înlăture pe deplin ideile discordiei din inimile oamenilor. Dar, dimpotrivă, anglii îi urăsc pe gali, galii îi urăsc pe angli, fără altă pricină decît aceea că sînt angli. Irlandezul, doar pentru că e irlandez, îl uraste pe britanic; italianul pe german; șvabul pe elvețian; și tot așa. O regiune urăște alte regiuni, un oraș alte orașe. De ce oare ne despart aceste nume fără noimă mai mult decît ne unește numele împărtășit al lui Hristos? Deși e adevărat că unele războaie sînt drepte, e de datoria preoților înțelepți să îndrepte mințile oamenilor simpli și ale prinților către alte lucruri decît nebunia acestui flagel. Dar, din păcate, ei (preoții) sînt astăzi tocmai instigatorii războaielor. Episcopii nu se rușinează să umble cu crucea prin cantonamente, cu trupul lui Hristos, amestecînd sacramentele cerești – simboluri ale iubirii desăvîrșite – cu lucruri mai mult decît infernale. Încă mai ridicol, Hristos e în ambele tabere ce se înfruntă, ca și cînd ar purta război cu sine însuși. Nu era de ajuns că războiul e tolerat printre creștini, a trebuit să ajungă și lucru de cinste!

Dacă învățătura lui Hristos nu condamnă peste tot războiul, daca se poate invoca fie și o singură laudă la adresa lui, să se razboiască creștinătatea! Evreilor li s-a permis sa lupte, dar numai la porunca lui Dumnezeu. Or, oracolul nostru – descoperit necontenit in Evanghelie – ne împiedica să ne războim; cu toate acestea, o facem mai abitir decît evreii. David a fost plăcut lui Dumnezeu în multe privințe, și totuși El i-a interzis construirea templului din cauza întinării cu sînge, adică pentru că era un razboinic. Pașnicul Solomon a fost ales in loc. Dacă așa stăteau lucrurile între evrei, cum ar trebui să fie între noi, creștinii? Ei n-au avut decît umbra lui Solomon; noi avem adevăratul Solomon, prințul păcii, Hristos – cel care împacă toate lucrurile, cerești și pămîntești.

Despre 22 octombrie

Așa cum Geneza 1 găzduiește, adesea ignorată, o tainică și fertilă pluralitate (omul se naște din dialog, dintr-o relație, din „noi” – „să facem om dupa chipul nostru”), creștinismul se întemeiază pe o fascinantă pluralitate hermeneutică – vocile distincte ale celor patru evanghelii, care sînt cinci, dat fiind că Pavel vorbește explicit despre „evanghelia mea” (Romani 2:16; 16:25; 2 Timotei 2:8), generată de „apocalipsa lui Isus Hristos” (Galateni 1:12; 2:2; Efeseni 3:3). Isus nu a produs nicio ediție definitivă a mesajului lui Dumnezeu pentru lume. A scris o singură dată, în pasajul apocrif din Ioan 8. Nu ni se spune ce, iar pașii trecătorilor sau o boare de vînt au șters irevocabil opera lui. Logos-ul s-a făcut trup pentru a se (răs)frînge în multiplicitatea unor întîlniri personale. Descoperirea maximă a „absolutului” a fost asumarea generoasă, plina de har și de adevăr, a relativității.

Fragmentarea (intra)denominațională a creștinismului nu este o nenorocire, ci un destin împlinit. Creștinismul este frîngere. Isus nu și-a propus să ne aducă pe toți la același numitor dogmatic sau liturgic. Revoluția lui vizează modul în care ne privim unii pe alții, dincolo de orice distincție, de orice prejudecată, de orice accident genetic, de orice succes sau eșec. Obsesia omului cu absolutul, cu singularitatea este babelică, este totalitară. Dumnezeu este frîngere. Dăruirea de sine este chipul lui Dumnezeu în om. Apropierea pe care o propune Isus, drumul nou, perfect deschis, către Tatăl, trece prin a învăța să te împarti măcar „unuia din acești micuți”. Pentru că sfînta sfintelor nu este un loc; este însăși apropierea. Altă certitudine și altă unitate decît aceea a brațelor deschise (Marcu 10:16; Luca 15:20; 1 Ioan 4:20) nu ne este dată.