Nesocotințe

Terezie. Ta-ra-si-ja din liniarul B, care pare să descrie economia cretană?

Cică δοῦλος, grecescul pentru sclav, e do-e-ro în Creta. Poate că au dreptate cei care zic că invazia dorică a fost de fapt o revoluție a sclavilor. Seamănă, nu?

Apropo, țepii sînt rezistenți inclusiv la distribuția geografică. „Să iei o sulă şi să-i găureşti urechea, să-ţi fie rob pentru totdeauna.”

Înainte să fie arhanghel, Mihail a fost probabil zeu la Bet-Șean (pe zidurile căruia a fost crucificat iubitul lui David). Acolo unde, cică, s-a născut și Dionis.

Dar de ce să ne mulțumim cu un egiptean din timpul celei de-a XIX-a dinastii? Avem un mileniu mai devreme chiar un faraon cu nume care poate fi etimologizat în tradiția doxologică semitică – a lui e a treia dintre faimoasele piramide.

Legendele creștine ne spun cu gura lor că primele biserici închinate arhangelului sînt, din Asia Mică pînă la Atlantic, continuări ale unor culte păgîne. Creștinismul a fost, înainte de toate, o revoluție celestă.

Ca la orice revoluție, s-a avut grijă să nu se schimbe nimic prin părțile esențiale. Piramidele rămîn. În vîrful lor, t(e)rezia metatronică.

Socoteli

V-am spus cîndva că pasajul meu favorit din suluri e Iov 32 – obrăznicia impetuoasă a misteriosului Elihu. Cum sînt binișor trecut de mijlocul vieții, am burtă și chelie, trebuie să-mi aleg alt model, nu? Am găsit. Noul meu erou biblic e somnorosul din Proverbe 27:14: „Binecuvîntarea aproapelui cu glas tare dis-de-dimineață este privită ca un blestem.” Lăsați-mă dracului cu treziile voastre!

De ce-mi place această apoftegmă? Nu doar că încurajează politețea bunelor intenții. Nu doar că scaldă cele mai calde urări de bine în botezul ambiguității. Dar și pune în chestiune un verb despre care am mai vorbit: חשב, a socoti. „Celui ce binecuvântează pe prietenul său cu glas mare dis-de-dimineaţă i se socoteşte ca un blestem.” De-acasă pînă-n tîrg, socoteala evoluează.

E verbul cheie al creștinismului. „Dar nu numai pentru el este scris că ‘i-a fost socotită ca neprihănire’, ci este scris şi pentru noi.” Socoteala din Genesa 15:6 e extinsă, refăcută, telescopată, metamorfozată, transmigrată, evoluată în socoteala mult mai încăpătoare din teologia paulină. Am fost puși în ecuație. Ne-am trezit în terezie.

והאמן ביהוה ויחשבה לו צדקה – a crezut în tetragramă și i-a socotit-o faptă bună. Wait, what?! Vrei să spui că Genesa 15:6 e ambiguu? Că e perfect posibil ca cel ce crede și cel ce socotește să fie unul și același? Că traducătorii sulurilor, începînd de la cei mai vechi, și apostolii duhnind a Duh au tras de text cum le-a căzut mai bine? Absolut.

Vi se pare ciudată ideea că Avram e cel care socotește meritele lui Yahweh? N-ar trebui. Zeul tocmai ce-i arătase cerul înstelat și-i promisese sămînță fără număr, fără număr. Cum să nu i se pară bărbatului fără plod o idee bună – credibilă și lăudabilă! Nu e Yahweh cel care se ocupă și de realizarea promisiunii? Nu e meritul Lui că Avram devine Avraam? Nu face fapta bună a Zeului măcar cît un prepuț?

Recitiți psalmii. Sînt plini ochi de neprihănirea lui Yahweh, care nu e deloc o stare de drept, ci o ghirlandă de fapte făcute în favoarea seminței lui Avraam în fața lumii. עשה צדקות יהוה – Yahweh este înfăptuitorul de neprihăniri (Ps. 103:6). Singurul om căruia i se atribuie vreo neprihănire e Fineas, cel care face ispășire cu sulița (Numeri 25:13) – ותחשב לו לצדקה לדר ודר עד־עולם (Ps. 106:31). „Lucrul acesta i-a fost socotit ca o neprihănire din neam în neam, pe vecie.” Nu o „stare de neprihănire”, ci o faptă bună. Războinic ca Yahweh.

Să ne mirăm că niște creștini mai la est socotesc ciuperca atomică un merit al zeului lor? Că se împărtășesc din meritele Mielului bălăurind prin Ucraina? Scuze, denazificînd. „Credința fără fapte este moartă.” Contabilitatea divină poate oricînd trece orice crimă în coloana faptelor credinței. Pînă și sîngele e ambiguu. Pînă și Dumnezeu știe să se mintă pe Sine.

Aufhebung

Minciuna mare e o specie a sublimului. Trump e încă viabil politic pentru că minte măreț, cu o dezinvoltură monstruoasă. Precum Dumnezeu.

Unul dintre textele pivotale ale antichității este cel Despre sublim atribuit lui Longinus. Autorul, dacă nu e evreu, e sigur la curent cu Tora, din care citează. Anticii știau și ei să mintă fabulos.

Implauzibilul e seducător. Realismul e adevărat cînd e magic. Limbile sînt toate de foc – niciunele mai hot decît cele nemistuitoare ale îngerilor.

Credeți că doar în Vechiul Testament lui Dumnezeu îi pute gura? Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Halena lui Isus – epifania pîrjolitoare a parusiei.

Și Pavel, apostolul, știe artificiile sublimului. Să puteţi pricepe care sînt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea. Nimeni nu știe ce dimensionează autorul aici. Dar fix asta-i șmecheria. Contează doar enormitatea. Înălțimea paulină e fix sublimul din tratatul pseudo-longinian. Să cunoașteți ceea ce e dincolo de cunoaștere, ajungînd plini de plinătatea lui Dumnezeu. Pentru că abia postmodernii au inventat pleroma contradicției.

E sublim pentru că lipsește cu desăvîrșire.

Litolalie

Înainte să se laude creștinii că Isus iubește atît de mult homosexualii că-i trans-formă-n hetero-, deci ortosexuali, naziștii raportau sute de tratamente de succes. Asta cînd nu decupau răsturnate triunghiuri roz.

Acum trei luni, principala biserică adventistă din Hamburg (cea de la sediul conferinței locale) a primit cu bucurie vestea că unul dintre pastorii lor e bisexual. N-ajungea oare că celălalt pastor e femeie? Evident că unii adventiști au început să audă pietrele vorbind – chemînd-i să le facă să zboare.

Acum aproape un secol, adventiștii germani au sărbătorit venirea la putere a unui conducător vegetarian și abstinent. Aveau mai apoi să omoare oameni în sabat pentru el. Noroc cu creștinii și comuniștii care au cîștigat războiul – ei știau cine erau adevărații homosexuali.

Pastorul bi- din Hamburg are susținerea conferinței locale – n-a fost deloc dat afară. Ba chiar și pe cea a uniunii – care a recunoscut existența homosexualilor în biserică și a invitat la dialog. Rămîne de văzut ce au pietrele de hotar de spus.

Să trans-plantezi testicule hetero- în scroturi homo- – da, da, s-a încercat. Tratamente hormonale (trans pentru Domnul, nu?), electroșocuri, lobotomie, viol, ba chiar și rugăciune – totul s-a încercat. N-a mai rămas decît cea mai simplă opțiune terapeutică – evoluția lui Dumnezeu.

Cine are urechi de auzit să audă ce zic bisericilor pietrele.

Anti-anticatastază

Recunosc, cînd am ales să import grecescul antikatastasi pentru a vorbi despre „teologia înlocuirii” (engl. supersessionism) am… înlocuit numeroase, frumoase cuvinte deja existente în română. Aș fi putut zice substituționism – dar ăsta e deja, frecvent, colorat teologic, vizînd pozitiv ispășirea „substitutivă”. Sau supleanță – dar ăsta e confiscat politic și, în mod normal, se referă la o înlocuire temporară. Sau vicarianță – dar ăsta e medical și subliniază prea gros carența originală. Ar fi trebuit să zic surogat. Văzînd că neamul nu-l îmbrățișează, Dumnezeu s-a dus la neamuri, să se roage de ele să-l ia-n primire. Noi sîntem un surogat de Israel.

Pentru o vreme, la întoarcerea din America acum aproape două decenii, am ținut prin România un seminar de introspecție intitulat „Arta renașterii”. Încercam să joncționez psihologia traumei infantile și teologia noutestamentară a înfierii. Dumnezeu ca părinte surogat.

Nu, deconstrucția nu caută să pună nimic în loc. Deconstructivismul e tocmai sesizarea faptului că orice punere în loc, orice in-staur-are (ia uite unde se pitește crucea!) e, deja, o înlocuire. Orice constructivism e (auto)distructiv. Orice ridicare de steag se face în detrimentul orizontului și al oricărui alt steag. Și-și conține sîmburele aplecării, al străpungerii, al ferfeniței. Orice steag flutură în bătaia vîntului deconstrucției.

Isus învie, pe bune? Foarte bine. Numai aveți grijă ce fel de Isus învie – dacă nu cumva tocmai pe voi vă lasă pe dinafară. Și nu uitați că Isus-de-sus coboară, promițînd să fie de nerecunoscut celor care cred că-l știu. Vîntul deconstrucției e steagul mîntuirii.

Să fugim dar

V-ați întrebat vreodată de ce numim bijuteriile deconstructiviste scrise de Bach „fugi”? E acolo o voce, un motiv, o mișcare ce invocă imitație, emulație, cinegetică. Un mănunchi de voci care se fugăresc una pe alta. Dar e mai mult. E groaza vocii de monotonie, eliberarea glasului de vibrația unică, anularea indistincției în beția melismei. Pluralitatea aiuritoare a fugii e cuprinsă în însuși motivul inițial, în eclozarea originală, în palpitul inconturnabil al vocii ce se caută pe sine. Al ieșirii în timp. Fuga e deriva înfirită a sensului. E motorul libertății noastre.

E în psihiatrie splendid numita fugă disociativă. Povestea o poate lua pe arătură. Dar sîmburele fugal ce poate înflori în luxurianța patologiei psihiatrice e însăși conștiința de sine – însăilarea de sine, rostirea de sine, construcția de sine. Cu fiecare afirmare de sine sinele se deconstruiește. Interpretarea corectă nu e mai puțin fugace decît cea eronată. Căutîndu-ne, ne pierdem. Adunîndu-ne, ne irosim. Fugind, ne eliberăm.

Maieutica, știți bine, e moșirea – eliberarea pruncului de mamă și a mamei de durerile facerii. Și e rudă bună cu mania – profeția, psihiatria. Eliberarea sinelui de sine. Și, cu niște mijlocire maghiară (e încă tulbure povestea), cu însăși mântuirea. Fuga sufletului din carne. A cărnii către Dumnezeu. A lui Dumnezeu de Sine.

Să ieșim dar

Una dintre cele mai mari minciuni pe care le spun adesea traducătorii biblici este că Genesa 34 ar fi despre un viol. Nici vorbă. Dina și Sihem s-au văzut și s-au plăcut. Nu e nimic în v. 2 care să sugereze agresiune sexuală – nici măcar pentru o cultură în care doar masculul se aude vorbind. Natura crimei e elucidată de cuvîntul folosit de trei ori în capitol (v. 5, 13, 27) – „a necinsti” la Cornilescu, de fapt termenul tehnic pentru impuritate rituală în original. Precum și de întrebarea retorică din final: „Se cuvenea oare să se poarte cu sora noastră cum se poartă cu o curvă?” Crima lui Sihem e că a tratat-o pe Dina ca pe o femeie liberă. Pentru că asta face diferența între o femeie respectabilă și o curvă – cea dintîi știe că nu-și aparține.

Autorul Genesei 34 nu știe de nicio vexațiune a Dinei (Sihem n-o „liniștește” în v. 3, ci „îi vorbește pe inima ei”, exact cum face Yahweh în Osea 2:14). Ea e doar pretext pentru ultragiul fraților ei. Ei sînt adevăratele victime ale poveștii. A lor e durerea, mînia, răzbunarea. Dina e absolut irelevantă pentru sabia lor învîrtoșată. Granița clanului a suferit. Steagul a fost ciuruit. Drept pentru care îi invită pe sihemiți să se convertească. Să și-o ia pe la spate. Să iasă din cetate (v. 24), să fie sensibili la ce „ar fi ocară pentru noi” (v. 14), să dea jos zidul de despărțire, să devină „un singur norod” (v. 16, 22). A treia zi, steagul a înviat. „Au ridicat-o pe Dina și au ieșit afară” (v. 26). Ocazie cu care au eliberat și pruncii, femeile și vitele sihemiților. Și au fost un singur popor.

Sînteți confuzi? Nu mai știți dacă e bine au ba să ieși din cetate, să porți ocara (Evrei 13:11-13)? Cum? N-ați observat că marea surpare de ziduri, marea deschidere de drumuri, marea împăcare a lui Dumnezeu cu lumea exclude, crucifică, scuipă? „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujbă în cort” (Evrei 13:10). Crucea e o capcană. Steagul nu și-a schimbat năravul. Isus e șarpele cel vechi. Mai mult, Isus e Dina. „A necinstit-o” din finalul Genesei 34:2 e, prin intermediul LXX, același cuvînt cu cel din Filipeni 2:8 – „s-a smerit”. Șarpele se face blestem pentru ca să fie ridicat, să atragă lumea la Sine, să se răzbune pe noi. A treia zi, a înviat. Și ne-a făcut pe la spate.

Viața trinitară și deconstrucția

Citindu-l zilele astea pe Crépon, care-l citește pe Derrida, mi-a atras atenția un cuvînt folosit de acesta din urmă în textul lui testamentar:

Au moment où je laisse (publier) « mon » livre (personne ne m’y oblige), je deviens, apparaissant-disparaissant, comme ce spectre inéducable qui n’aura jamais appris à vivre. La trace que je laisse me signifie à la fois ma mort, à venir ou déjà advenue, et l’espérance qu’elle me survive. Ce n’est pas une ambition d’immortalité, c’est structurel. Je laisse là un bout de papier, je pars, je meurs : impossible de sortir de cette structure, elle est la forme constante de ma vie. Chaque fois que je laisse partir quelque chose, que telle trace part de moi, en « procède », de façon irréappropriable, je vis ma mort dans l’écriture.

Urma purcede din autor. Derrida resimte aici presiunea limbajului trinitar (nu degeaba ghilimelele). A lăsa urme e a-ți exercita eternitatea și – în egală măsură – a-ți trăi moartea. A o supraviețui – a o trăi maximal, în îmbrățișarea iremediabilă a risipirii.

Fiul e semnul Tatălui. Rostindu-l, Tatăl se dă pe Sine, murind binecuvîntat. Fiul se încarnează, scrijelindu-se în textul lumii. Se încrucișează cu toate celelalte semne ale interminabilei povești. E urma care scapă turma. Duhul e procesiunea imprevizibilă a relecturii. Cititori noi rescriu Cuvîntul, dăruindu-se și ei morții – jocul nemuritorilor.

Totul începe cu decizia liberă a autorului de a se livra poveștii. Trăim cu toții deplin cînd ne cuminecăm în poveștile altora. Nu putem controla interpretarea. Ortodoxia e, ca în 1984 orwellian, inamicul libertății. Idiolectul se mîntuiește în deriva înfinită a sensului. Sîntem, slavă Domnului, incorigibile fantome. Dumnezei adevărați din sfîntă deconstrucție.

Halal halenă

Puțin după moartea lui Antioh Epifanul, alți seleucizi omorau evrei. Un rabin a fost crucificat. Un nepot nătîng, elenizat, a venit să-și bată joc de el, călare: „Vezi ce cal mișto mi-a dat mie domnul, și ce cal nasol ți-a dat ție Domnul?” Unchiașul i-a răspuns de pe cruce: „Dacă asta dă Domnul celui care-L supără, cu atît mai mult celui care-L ascultă.” Netotul, obraznic încă: „Nu ești tu cel care L-a ascultat mai abitir decît oricine?” Rabinul: „Dacă asta dă Domnul celui care-L ascultă, cu atît mai mult celui care-L supără.” Nepotul a încasat din plin lovitura. S-a dus acasă și s-a sinucis în toate cele patru feluri de execuție prescrise de lege: lapidare, ardere, decapitare, spînzurare (pentru detalii tehnice, vezi Bereșit Raba 65:22). Înainte să-și dea duhul pe cruce, rabinul și-a văzut nepotul căit zburînd spre cer. „Na că mi-a luat-o înainte în paradis!”

Dincolo de imorala poveștii, interesant e faptul că, în realitate, nu știm dacă rabinul a fost crucificat sau tras în țeapă. Cu tot entuziasmul anticilor pentru spectacole macabre, detaliile tehnice sînt neclare. Egiptenii și asirienii ne-au lăsat poze – peste tot numa’ țepe. Romanii (cu ceva precedent persan/sirian) par să fi iubit crucea. Creștinii au preferat (cu valahe excepții) spînzurătoarea. A muri pe lemn e, pe cît de eficient, pe atît de ambiguu.

σταυρόω (de unde „stavrofor”) poate însemna și „a construi o palisadă”. צלב (ebraicul modern pentru „cruce”) provine dintr-un verb care înseamnă și „a trage în țeapă”. Echivalentul arab (صلب) înseamnă și horny. Englezescul stour/stower și islandezul staur înseamnă „țeapă”. Nu mai știe omul de ce să-și agațe speranțele. Sau Hamanul.

Primii creștini n-au avut probleme cu ceața asta. „(Atîrnat) pe lemn” era suficient (Fapte 5:30; 10:39; 13:29; Galateni 3:13; 1 Petru 2:24). Important era că blestemul morții lui Isus a fost infirmat de Înviere.

Cuvîntul aramaic folosit în Bereșit Raba pentru instrumentul execuției rabinului este שָׁרִיתָא (șarita) – stîlp, bîrnă. Abia m-am abținut să nu vă spun o poveste despre cum ar putea proveni din egipteanul nṯr. O poveste frumoasă, cu afereze și păsări de pradă.

Și Odiseu, în procesul de restabilire a ordinii la întoarcerea acasă, pare să spînzure niște șturlubatice. Apoi se pune, cum povesteam și altădată, pe fumigații. Cere, mai exact, foc și pucioasă (Odiseea 22:481). E specialitatea lui Yahweh – sodomizatorul, apocalipticul. De altfel, cuvîntul grecesc pentru pucioasă e θεῖον (theion), perfect încadrabil familiei de cuvinte a divinului. Nu mai vorbim că Isaia 30:33 ne spune pe șleau că duhul Domnului duhnește a sulf. Isus e balaurul.

Dacă scepticul Cicero scria De ira, încercînd să facă terapia mîniei omenești (călcîiul nostru ahilian), creștinul Lactanțiu scria De ira Dei, aducîndu-ne aminte că, pentru a fi buni, Dumnezeu trebuie să fie rău. Lactanțiu urăște alegoreza, e voios înainte-mergător al „teismului deschis” (nu doar al lui Jonathan Edwards) și se ia la trîntă (fără șansă de succes) cu Leucip, Democrit, Epicur, Lucrețiu. Scria fix la începutul imperiului creștin – vremea în care creștinii îmbrățișau și semnul crucii. Nu știm, apropo, de unde vine labarum. Poate de aici.

Calcidius îl traducea în aceeași perioadă în latină pe Platon. Echivala „trupul lumii” cu machina mundi. Versiunea lui avea să definească teologia creștină și nașterea modernității (vezi-l pe Cusanus aici). Cum se petrecuse tehnicizarea universului? Eu cred că răspunsul e, de pildă, în Lucrețiu. În superba carte a cincea a Poemului naturii, scrie:

Principio maria ac terras, caelumque tuere,
Horum naturam triplicem, tria corpora, Memmi,
Tres species tam similes, tria talia texta,
Una dies dabit exitio, multosque per annos
Sustentata ruet moles et machina mundi.

Marea, pămîntul și cerul sînt cele trei corpuri ale întreitei naturi. Cele trei specii (fețe, persoane). Cele trei texte (țesături, firmamente). Toate se vor nărui într-o zi. Toată „materia și mașina lumii”. Textualizarea veacului duce la revelația mașinii universale. Organul devine instrument. Apropo, tuere îmi aduce aminte de semiticul טוּר (tur) – a vedea, a inspecta, a augura.

Exitium. Anihilare. Antonim? Adventus. Poate asta e creștinismul – tentativa patetică de a imagina post-lumea.

De ira Dei l-a făcut posibil pe Augustin. Eu îl prefer pe Aristofan tuturor serioșilor Domnului. În secolul V înainte de Țeapă, era perfect posibil să tragi un pîrț în fața zeului și să supraviețuiești (vezi splendidul episod din Belșugul). Vorba vorbelor lui Lucrețiu: verbis vexare dominos acris.

Legea lustrației

Unul dintre fascinantele mistere etimologice ale latinei este dacă mundus care a dat „imund” și mundus care a dat „mondial” sînt unul și același cuvînt. Eu sînt printre cei – nu puțini de data asta – care cred că da. Nu știu dovadă mai bună decît cuvîntul „monden” – și curat, manierat, stilat, și umblat, la modă, în văzul lumii. E destul de clar o familie conceptuală care clasează lumea spălată, ordinea strivitoare a opulenței, atotcuprinderea puterii. Puterea atotcuprinderii, opulența strivitoare a ordinii, spălarea lumii.

Avem paralelă în evoluția grecescului kosmos – împărțit frățește între „cosmetic” și „cosmic”. Ambiguitatea e splendid surprinsă în trecerea de la textul Septuagintei pentru Genesa 2:1 (καὶ συνετελέσθησαν ὁ οὐρανὸς καὶ ἡ γῆ καὶ πᾶς ὁ κόσμος αὐτῶν) la cel al Vulgatei (igitur perfecti sunt caeli et terra et omnis ornatus eorum). Originalul ebraic are צבא (țavá) – mulțime, șleahtă, armată (ca în cărtărescianul SAVAOTH). Pentru că sensul de bază al lui kosmos e „ordine”. Iar oastea Domnului trebuia să fie și curată (Deuteronom 23:9-14).

Precedentul egiptean e însăși Ma’at. Lumea e frumoasă cînd se respectă ordinea. Ba chiar este doar pentru că cineva a făcut ordine în haos. Întemeierea lumii e impunerea ordinii. Cosmetizarea e cosmicizare. De aceea inaugurarea unui templu e purificarea unei noi lumi. Iar Creația e imposibilă fără sînge. Tiamat, Kingu, Isus – cineva trebuie să moară pentru ca lumea să existe (Apocalipsa 13:8 iluminat de/contaminat cu Evrei 9:26, Matei 25:34, 1 Petru 1:20, Efeseni 1:4, Evrei 1:2).

Bineînțeles că v-am mințit. E perfect posibil să mai fie un mundus care și-a vîrît coada în povestea nu tocmai curată a „lumii” – un radical indo-european care a dat în germana medievală Mund („căuș”, „protecție”), iar în engleza modernă mound („movilă”, „glob”). E aici poate ecoul lui mundus cerialis. Vorba lui Ovid: prima Ceres dedit leges, Cereris sunt omnia munus. Rotunjimile lumii, regula lor perfectă, cerul de deasupra și cerul de dedesubt. Închisoarea libertății noastre. Sanctuarul mizeriei noastre.