Hamadă

Promit că e ultima pentru o vreme.

Ca să vedeți cît de adîncă e istoria steagului / conducătorului / zeului, să adăugăm niște inele în lanț. Numele hieroglific al faraonului era nswt. Eu înclin să le dau dreptate celor care îl pun în legătură cu sumerianul ensi. Și da, unul dintre numele sanscrite ale conducătorului era netra. „Yahweh este faraonul meu”. Nu, nu militez pentru nostratism aici. Mă mulțumesc să sugerez că, atunci cînd vine vorba de arhitecturi sociale, deci de ideologii, civilizațiile antice au avut mai multe în comun decît se crede îndeobște. Măcar niște Wanderwörter.

Dumnezeul evreilor bagă în presă toți bîntuitorii cerului antic. Vechile imnuri și legende sînt stoarse de simbolistică. Yahweh e un cocteil de esențe tari. Superzeul face cumul de funcții. Se abstractizează, se apocalipticizează – devine polul contrapus lumii, materiei, colcăielii. Geniul iudaismului lui Isus e că îl aduce pe Yahweh, ontologul, cu picioarele pe pămînt – reînnobilînd lumea, materia, șerpăria. Centrul însuși trebuie jertfit. Fiecare dintre noi e stea(g). Problema iudaismului lui Isus e că nu a acceptat niciodată vestea bună a morții lui Dumnezeu.

Celălalt nume hieroglific al faraonului era ḥm. Numele întrupării zeului. E pur și simplu numele omului, al individului – de la faraon la servitor (ḥmt e femeia, ḥm-nṯr e preotul). În limbile semitice, aceeași rădăcină înseamnă „cald”, „inflamabil”. Generează o familie de cuvinte ce include concepte precum: roșu, furie, lavă, saună, zel, febră, fanatism, jar, dorință, violență, leșin, venin. Toată gama de pasionalitate a vieții – de la plăcere la suferință, trecînd prin mînia lui Ahile, e-n numele omului.

Cînd zic că împărăția nu-i a misionarilor, zic că împărăția e a misionatului. Dacă misionarul vrea să intre în împărăție, trebuie să învețe că are ce învăța de la misionat. Doar contribuindu-și amîndoi zestrea de poveste se poate naște un soare nou.

Hematii. Himie. Human. Humor. Homer. Ham-ham. Haoma. Huma. Scepticul Hume. Hm.

Psihoza noastră cea de toate zilele

Numele adevărat al spiritualității este psihoza. Psihanalistul s-a vrut uns cu darul deosebirii duhurilor. Oricine deosebește duhurile e psihotic. Pentru că nimeni nu-și transcende povestea. Logos-ul însuși e propriul său prizonier.

Singurul lucru pe care îl putem face – ca să nu ne scoatem unii altora ochii, la infinit – e să lăsăm poveștile să dialogheze. Dia-logos-ul. Între povești se naște calea, adevărul, viața.

Epistemologia lui Florin Lăiu e strict psihotică. Întrebarea la care caută el răspuns e cît din povestea mea trebuie să tai ca să nu mă fac de rușine în piața poveștilor. Există o psihoză mai bună – mai generoasă, mai iubitoare, mai spirituală chiar. Cea pentru care întrebarea devine – confortabil – însăși povestea.

Atît i se cere lui Florin pentru ca să intre în împărăție: să-și împartă avuția de certitudini la săraci. Împărăția e a celor care se împart. Care se lasă pătrunși de poveștile altora. Care se (de)convertesc – nu a misionarilor. Împărăția se ia cu asalt. Cu pofta iremediabilă a copilului pentru poveștile lumii.

Scepticismul nu e orbire. E viziune mai încăpătoare. Perihoreza poveștilor – v-am mai spus-o. Răscrucea povestașilor. Ghemul poveștilor e motorul lumii. Niciunul dintre noi nu iese vreodată din labirint. Dar labirintul însuși e ghemul Ariadnei.

Condacul gîndacului

Numele soarelui-răsare în limba steagurilor era ḫprj. După ce își săpase drum toată noaptea prin infralume, soarele mijea din nou, dimineață de dimineață. De aceea, ḫpr e vocabula creației, a devenirii, a ființei. Și-n ebraică חפר înseamnă „a săpa”, „a cerceta”, „a spiona”. De altfel, știți deja că soarele înaripat și scarabeul sînt simboluri frecvent dezgropate de arheologi în Israel, apărînd chiar și pe sigiliul lui Ezechia, exterminatorul de Nehuștan. Soarele, gîndacul, ontologul („eu sînt cel ce sînt”).

Îmi plac gravurile. Unul dintre maeștrii și inovatorii artei a fost francezul Jacques Callot, celebru pentru un eseu grafic despre realitatea războiului creștin. Vreau să mă opresc însă asupra uneia dintre emblemele Sfintei Fecioare desenate de Callot. Soarele e, evident, divinul. Cristalul rămas intact după străfulgerare e Femeia. Asta-i fantezia acuplării – să ai epifania sinelui în carnea celuilalt. Femeia diafană, invizibilă rămîne întreagă. Slava femeii ideale e că-l reproduce integral pe invadator. Bărbatul ideal e cel care nu lasă urme.

Legenda gravurii lui Callot e ușor eretică. Nu doar că „sînul” pe care îl lasă Isus în urmă e de fapt al Tatălui, dar Augustin ne spune că Verbum potuit matris uterum assumpto corpore fecundare, et de sinu Patris non emigrare – Cuvîntul și-a imigrat trupul în trupul mamei fără să emigreze din sînul Tatălui. Mai interesant însă e că, la origini, în textul grecesc al evangheliei, femininul „sîn” e κόλπος – fald, pliu, poală, vale, golf, adînc, sinus, cavitate, vagin. Dumnezeu e trans.

E în separarea luminii de soare (ca în Genesa 1) un enorm progres al gîndirii. Logos-ul e lumină. Particulă și undă. Așa cum svastica din ecuația lui Einstein (soarele împătrit din coadă) nu are nimic de a face cu vreun astru, nici – alt progres – cu lumina însăși. E constanta universală a cauzalității. E dansul infinit al spațiului cu timpul. E focul de viață din sînul materiei.

Eu cred că centaurii vin din centru. Obsesia centralității e falică. Nu ne mirăm deloc de religia omenilor de acum 10-12 mii de ani (dionisiaci care deja ridicaseră steagul lui Yahweh). Bisericile sînt încă cluburi de toiege. Culpa Tatălui e încă de descoperit. Femeia încă trebuie dezvăluită. Și nu, nu mă supăr dacă vă ajută să știți că unul dintre numele antice ale clitorisului era „coroana” (da, rudă cu secera) – keter.

Nu sfîntul din icoană e sfînt – cea care sărută icoana e sfînta. Nu sfînta sfintelor e centrul – țapul pentru Azazel e hierofania. Nu soarele pe care îl dibui dincolo de carne îți merită închinarea – carnea e Dumnezeu. Singura catapeteasmă admisibilă e limita care protejează viața și libertatea. Nu vreau găuri în mănușa chirurgului. Nici dumnezei care zic „da” cînd eu zic „nu”.

Condac vine din kontakion – un diminutiv pentru aceeași rudă de băgat în viespi. Sulul e steagul înfășurat pe sulă. Și, ca să vezi drăcie (știu, pleonasm), gîndac înseamnă în românește și „șarpe”. Diavolul e Dumnezeu.

Contagiu

Una dintre cărțile pe care Einstein spune că le-a citit pe la 13 ani a fost Kraft und Stoff (1855) a doctorului Ludwig Büchner (fratele lui Georg, în numele căruia, de un secol, se decernează anual un premiu literar în Germania). Kraft – forță. Stoff – materie. Un filozof amator (profesionist exeget al trupurilor pacienților săi) a anticipat cu jumătate de secol E=mc2. Pentru că Büchner era materialist – punea semnul egal între forță și materie. Lui Einstein nu i-a rămas decît să adauge soarele.

Un alt filozof amator a fost Vasile Conta (jurist de profesie), considerat azi întemeietorul filosofiei românești. Drept pentru care sînt încă români care se cabrează amenințător la sugestia că Vasile Conta ar fi fost armean. Idioți naționaliști susțin că n-ar fi putut fi decît ortodox, de vreme ce avusese cel puțin trei generații de preoți în arborele genealogic, iar Moldova secolului al XVIII-lea fusese curat ortodoxă. De parcă Alexandru cel Bun nu instalase încă de la începutul secolului al XV-lea un episcop armean la Suceava. Iar Cantemir nu lăudase pe la 1700 și ceva bisericile armenești (și catolice) din Moldova.

Dar să-l lăsăm pe Vasile Conta fiu de popă ortodox, nepot de popă ortodox, strănepot de popă ortodox. Punem astfel și mai bine în relief faptul că acest amator, întemeietor de școală național(ist)ă, a fost materialist și evoluționist. Ludwig Büchner i-a recenzat elogios eseul de metafizică. Ba chiar i-a prefațat versiunea pariziană a Ondulațiunii. Și lăsăm astfel neștirbită românitatea antisemitismului lui Vasile Conta (nu, Ludwig Büchner nu i-a împărtășit și antisemitismul).

Nu doar Einstein le-a dat dreptate amatorilor acestora. Soarele care răsare în „Moartea” lui Baluschek e tăiat de linia unui orizont marin. Așa se face că discul lui plin e de fapt din două bucăți – una materială, și una spirituală. Vă las pe voi să decideți care-i care.

Capitalismul financiar

Republicată recent în România (uitați-vă și la oferta curentă a editurii în cauză), scrisă de arădeanul Ioan Slavici în 1878, în contextul Congresului de la Berlin, Soll & Haben (debit și credit) este o carte profetică. Este primul monument al naționalismului antisemit, vag creștin, care va bîntui Europa ultimelor două decenii ale secolului XIX și prima jumătate… Dar ce vorbim, e viu și azi. Am decupat cîteva pasaje ca să vedeți că nu glumesc. Le voi comenta minimal.

„Ciocoii… acea nenumărată ceată de oameni pretențioși, iviți ca din senin, care umplu toate locurile goale în statul român (funcționari, toptangii, avocați, contraccii, deputați, arendași etc.) – sînt înșiși un fel de ovrei.” Pentru că da, statul capitalist e gloria evreității. „De sus pînă jos viața noastră economică e atît de rău întemeiată, încît ovreiul e cuiul, pe care scoțîndu-l, întreaga alcătuire se desface și se prăbușește.” Zici că citează, precum Isus, din psalmul care zice: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea!” Doar că Slavici zîmbește cu jumătate de gură.

„Venind în România [încă mică], românul de peste Carpați află că frații săi de aici sînt niște români cam curioși [ciudați]; iară acești frați îl privesc pe dînsul ca pe un român cam original [ciudat], cam singur în felul său.” D-aia e românul o minunăție: tot românul găsește un român care se ciudește după el – ca lumea după fiară (Apocalipsa 13). „Societatea europeană ne-a trimis destule lepădături [etnii conlocuitoare]: le-am primit pe toate și din cele mai multe am și făcut elemente sănătoase [românizîndu-le, dacă nu cumva și civilizîndu-le]. Vom face și din celelalte, dar numai potrivit cu legile firești și cu măsura puterilor noastre. Cerem deocamdată răgaz ca numai după ce vom fi isprăvit o muncă să ne apucăm cu nouă puteri de cealaltă.” Eram încă ocupați cu românizarea grecilor și bulgarilor – ba chiar și a aromânilor. Evreii – deși coloana vertebrală a economiei și a statului – puteau să mai aștepte mîntuirea.

Slavici, cum bine știm, nu e un prost: „Pînă în ziua de astăzi prăpastia între noi [remarcați onestitatea auto-includerii] și popor e foarte mare. Întreaga noastră viață intelectuală și morală e streină de firea lui; cultura noastră, multă, puțină cîtă este, …pleacă din niște premise cu totul închipuite și stă oarecum atîrnată în văzduh. Într-un cuvînt, punctele de atingere între noi și dînsul [poporul] nu sînt decît foarte puține, și astfel îi facem impresia unei invaziuni ce-l jignește în dezvoltare”. Adevăratul corp străin în viața românilor era România, veche de nici două decenii. Ca să reducă distanța dintre elitele multiculti, cosmopolite și poporul inculti, împotmolit, era mai ușor ca elitele să se coboare la nivelul prejudecăților poporului (pe care poate chiar elitele le încurajaseră, dacă nu împărtășiseră) decît să-l ridice pe acesta în cine știe ce nou cer. Mai bine să urască dimpreună evreii. Altfel, „ovreii vor face deplină ruptură între noi și popor”.

„Și cine sînt acești oameni streini? Sînt ovreii, …nici de o rasă cu noi, dintre toate popoarele din Europa cel mai depărtat de firea noastră indo-germană și îndeosebi traco-latină. Starea de lucruri… fiind așa, noi ne aflăm în legitimă apărare.” Ne bîntuia încă ontologia. „Dacă principele Bismark are dreptul de a lua la goană pe iezuiți și pe socialiști, nu înțelegem cum nouă ni se tăgăduiește același drept față cu ovreii, care de asemenea sînt o conjurațiune contra societății moderne.” Necesitatea dușmanului comunitar ca bază a noii religii naționaliste – Germania abia emancipase evreii, începuse între timp, cum e firesc, a culture war. Antisemitismul românesc era doar vitala jertfă de ocazie a românismului.

„Întreaga individualitate a poporului ovreiesc e alcătuită din niște însușiri omenești care fac ordinea socială și buna înțelegere peste putință …cuib de disordine… niște oameni cărora le lipsesc cele mai de căpetenie calități cetățenești: curagiul, modestia și bunul cumpăt.” Zise Slavici cumpătat, modest și brav. „Pe fața pămîntului noi sîntem singurul popor care a știut să facă din o parte mare a țiganilor oameni cumsecade, singura țară în care țiganii ară, seamănă și seceră.” Sclavia e civilizatoare, nu? Mai ales cînd stăpînul de sclavi e biserica.

Savant: „Această izolare [genetică a evreilor] are motive poate chiar fiziologice… Îndată ce se încuscresc cu alții, ovreii, atît de productivi și de trainici, produc îndeobște urmași lipsiți de trăinicie… se stîrpesc cu a treia generație… În vecii vecilor [ovreii carantinați] vor rămîne în mijlocul nostru un element străin, care ne turbură armonia socială. Nu-i vorbă! Îi privim ca pe o nevoie fatală de care nu putem scăpa.” Doar rușii nu ne sîcîiau cu rectitudini politice. Iar condițiile toleranței erau: „nu putem da ovreilor dreptul de a înrîuri asupra legislației, asupra mișcării literare, asupra culturei estetice și îndeobște asupra vieții noastre morale și intelectuale.” Evreii chiar voiau să se românizeze, dar noi nu eram încă destul de români ca să avem „timp să mai stăm de vorbă și cu dînșii”.

Nu doar evreii erau în chestiune în proza lui Slavici. Însuși imperialismul german ne sufla în ceafă: „Cît pentru nemți, îi primim bucuros în mijlocul nostru, deoarece sînt un element care ne aduce o cultură adevărată, iară nu coruptă ca aceea a ovreilor; îi primim însă în locul ovreilor, nu împreună cu dînșii. Dacă astăzi nemții sînt întîmpinați la noi cu oarecare răceală, cauza e numai fiindcă îi știm ca pe niște susțiitori ai ovreilor.” În avîntul lui patriotic, citează, via Bolliac, două „hrisoave Domnești” care vădesc rădăcinile naționalismului românesc în secolul XVII – al brîncovenilor care se dau basarabi și al ostreicultorilor greci care se dau boieri moldoveni (și care abia dacă vorbesc românește). Texte savuroase, pline de creștinești blesteme: „să se măture de pe pămînt pomana lui”; „și foc și spuză și vînt viforit să-i fie partea paharului lui împreună cu Iuda și Arie”. Iuda, adică evreii. Arie, adică (la grămadă), armenii.

Cu ce se lăudau domnitorii cu origini dubioase puși de turci la București în sec. XVII? Cu eliminarea mitocăniei (mitocan – „lit. călugăr locuitor de mitoc, deci extraurban, de unde sensul peiorativ”). De unde rezultă că secularizare averilor mănăstirești, deși deplînsă de Slavici, are temei istoric și politic. Dar: „Ați alungat pe fanarioți și pe călugării grecești ca să faceți loc ovreilor? Ați luat moșiile închinate sfintelor așezăminte de binefacere ca să le dați ovreilor? Neatîrnarea țării o ați cîștigat, pentru ca să vă sinucideți?”

„Dar nu avem unde să alungăm pe ovrei… nimeni nu vrea să-i primească. Nu ne-ar rămîne deci decît ca, la un semn dat, să închidem granițele și să îi tăiem și să îi aruncăm în Dunăre, pînă la cel din urmă om, încît să nu mai rămîie nici sămînță de dînșii. Aceasta e singura soluțiune ce după mintea sănătoasă îi poate rămîne unui popor trainic în niște împregiurări ca cele de astăzi… Dacă voim deci să mai trăim, trebuie ca, fără de ură și fără de mînie, să luăm mai curînd ori mai tîrziu o aspră hotărîre… Nu eu și nu oamenii de felul meu sînt aceia care vor sfătui pe români să ia o asemenea hotărîre aspră.” Slavici e antisemit doar pentru ca să stăvilească antisemitismul. Slavă Domnului! Soluția finală s-a născut pe-un picior de plai.

„E în interesul ovreilor, al prietenilor lor și chiar în interesul poporului român ca chestiunea să se rezolve într-un timp cînd alte împregiurări și alte stări de lucruri vor face cu putință ca românii, fără de a comite un act de sinucidere, să deie chestiunii o altă soluție.” Printre condițiile necesare confortului dialogului cu „ovreii”: „după ce ciocoii noștri se vor fi făcut oameni mai cumsecade”. Hahahahaha! Slavici se întreabă: „Cînd are să fie aceasta? Nici noi nu știm. Peste cinci, peste opt, peste zece ani.” Realist, dom’le! Noroc că: „Atîrnă de la timp și împregiurări. Atîrnă mai ales de la ovreii înșiși.” Desigur.

„Dacă lucrul vine la cuțit, apoi Europa creștină și indo-germană e pentru noi, iară nu pentru semiții mozaici. Știm noi cît de mult ovreii prin țările apusene sînt iubiți! Să încerce și să ne aducă la deznădăjduire; dar apoi să nu ne învinovățească pe noi dacă focul aprins pe pămîntul românesc va trece cumva în Bucovina, în Ardeal și în banatul Timișorii, în Galiția și în Țara Ungurească, în Boemia și în Austria, ba chiar în Germania cea luminată.” Chiar anul următor (1879), Wilhelm Marr, inventatorul cuvîntului „antisemitism”, publica Der Weg zum Siege des Germanenthums über das Judenthum (în care reface mare parte din argumentația lui Slavici) – tren în care aveau să urce imediat von Treitschke și Stoecker.

„Dintre toate relele cari ne pot ajunge, nu e niciunul atît de mare ca și acela pe care ni-l fac ovreii [noii fanarioți]… Așa cred eu… Ce-i drept, eu sînt român de peste Carpați și așa, cu deosebire, în chestiunile de interes național mai stăruitor și mai consecvent decît frații mei din România.” Slavici. Soarele românismului. Dar ca să nu vă las cu un binemeritat gust amar, să mai aruncăm un ochi în parabola lui Baluschek – veți fi remarcat că stema editurii Vicovia e un soi de svastică, vechiul nostru simbol solar.

Sînt trei sori falși în tablou – doi expliciți, unul implicit (care luminează cele două fețe din dreapta, de dincolo de ramă). Ba chiar patru, dacă punem la socoteală ochiul aprins al trabucului. Scena poartă titlul ambiguu ”Morgengrauen” – adică „zorii / grozăviile dimineții”. E noaptea foarte tîrzie a prețurilor mici, a clientului crud. Peste drum, două firme. La parter, o mîncătorie cu numele idilic „La brazi”. Ne aduce aminte de O Tannenbaum – mereu virgonț, cu frunze / pagini mereu credincioase / adevărate. Mai adînc, pe aceeași melodie, versurile unui cîntec studențesc, în care, printre altele, tempus edax rerum. Și care celebrează dorul de oscula – nu, nu are nimic de a face cu cal-ul apocaliptic; e doar diminutivul de la os, „guriță”.

La etaj, nu știm exact ce se comercializează. Poate fi orice, de la Abhandlungen („tratate”) la Zweiteilungen („dihotomii”). Sigur sînt disponibile pe datorie (Teilzahlung), în rate. Deasupra femeii încolțite, iar nu știm pînă la capăt. Poate e o firmă de Autogenese – nume alternativ al abiogenezei. Sau, ambițios, o companie de transport aerian – Autogiro. După G pare să urmeze însă un alt A. Deci, mai bine, mai la subiect, Autogamie – pentru că orice client se caută pe sine. Spiritul se curbează în om pentru a se descoperi. Dumnezeu, în faza lui mistică, se transcende pe sine în carne.

În orice caz, singurii ochi pe care Baluschek ni-i arată întregi sînt cei ai curvei. Privita ne privește. Din ochiul clientului nu vedem decît sclera. Îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu din ochii prostituatei. De altfel, dacă e vreun soare în tablou, în afară de cel care amenință să răsară, e cel sugerat de bordura bonetei femeii. Femeia învăluită în soare (Apocalipsa 12). Magdalena e preasfînta maică și fecioară. Două curbe mai mult decît se ating. Sărutul.

Persiflaj la substanță

Hans Baluschek (1870-1935) a fost un pictor socialist. A reușit să-l enerveze cu un ciclu de desene în creion (intitulat „Jertfe”) pe ultimul împărat german. A publicat caricaturi în Der wahre Jacob (eternul mister – care-i adevăratul Israel) și a scris un roman – Enthüllte Seelen (1920), unde hüll acoperă cal-ul din apocalipsă, clop, clepsidră etc. (Apropo, Rumi se joacă la un moment dat cu omonimia qalb, „inimă” – qalb, „calp”.) A fost membru fondator al Secesiunii berlineze. Și a murit la doar doi ani după ce a fost tras pe linie moartă de naziști.

A pictat lumea modernă, în gloria ei tehnică (moștenise pasiunea pentru trenuri de la tatăl său) și-n irepresibila ei mizerie. Vorba lui Malaparte, rostită în Ucraina celui de-al doilea război mondial, își are contraponderea profetică în tabloul lui Baluschek despre întîiul. Stîrvul lui Dumnezeu. Iar drama cotidiană a deșertăciunii de sub soare, anesteziată cu frumos, e excelent surprinsă aici. Dar vreau să inspectăm împreună, despicînd firele poveștii, o altă imagine – la răscruce, sub un soare calp, se întîlnesc Dumnezeu și omul.

Puruṣa e masculul, individul, indivizibilul, invizibilul care vorbește din dosul măștii – persoana, perspirînd, persiflînd, sfîrcăind. Prakṛti e femela, pro-creația, sub-stanța, principiul material al lumii. Pro-stituata. Ce se întîmplă cînd, sub orice fel de soare, cei doi se întîlnesc? Se răscrucește lumea. Se încolăcesc șerpii. Se oglindește soarele. Ce? Nu știați că steaua lui David e vechi simbol cabalistic? Că abia naziștii au făcut-o celebră? Că steagul statului Israel e, printre altele, răzbunarea unei insulte? Reconfiscarea unei (re)confiscări?

Toți sîntem adoratori ai soarelui. Toți sîntem fii ai întunericului cu stele în ochi. Toți căutăm să rafinăm vederea. ”I’ve come to sow seeing in the world / To unveil God – Who has disguised Himself in the world” – declamă Heschel. Sehen säen. A dezveli – entschleieren – descleroza. Clerul e adesea coaja care ascunde vederea. Scepticul trebuie să eclozeze. A deghiza – verstellen – prostitua. Și Dumnezeu s-a făcut carne. Pentru ca să-l vedem mai bine. Și a suflat peste noi duh. Pentru ca să ne vedem mai bine.

Călcînd în străchini

Orice bebeluș e un fascist. Nu doar că, pînă îi vine mintea la cap, e centrul dictatorial al casei, vîrful fragil al piramidei febrile, emanatorul de zgomot și parfum, de ritm, devoratorul de zîmbet și sfîrc. E și înfășat. Fașă. Fascie. Fascism.

Sferă. Zefir (după Fibonacci). Zero. Cifră. Cifru. Sephirah. Siphruth – adică literatură.

Sfîrc. Sfîrșit. Desăvîrșit.

Virșli. Virus. Herma.

Vîrstă. Frust. Crenvurst.

Parashah. Peruzea. Shem HaMephorash.

QLP – coajă, pergament. QPR – ispășire, eretic.

Colibă – clepsidră – apocalipsă – caliciu – clop (calpac) – celulă – qlippoth

qalāpu (akkadiană) – coajă, piele, solz

Determinantul cuneiform al divinității – un soare din patru.

Scalp. Sculptură. Sculărie.

Culpă. Culă. Cur.

Stridie. Strachină. Ostrac.

Curzio Malaparte, admirînd Europa celui de-al doilea război mondial: „Mi-a fost rușine. Mi-a fost rușine că sînt creștin.”

Abraham Joshua Heschel, poetul, ne spune că shem hamephorash – numele desfășurat-înfășat al lui Dumnezeu – e מענטש (mentsch), adică omul.

Din litere se naște lumea. În litere înecăm lumea. Ars combinatoria vrăjește și dezvrăjește.

Benben la Betel

Am urmărit ieri un interviu recent cu un pastor care, acum trei decenii și mai bine, mi-a marcat copilăria. N-o să vă spun despre cine e vorba, nici unde și cum găsiți înregistrarea. Cei care trebuie să priceapă vor pricepe.

E o poveste despre un om care în multe, multe feluri îmi aduce aminte de bunicul meu matern. O poveste despre Constanța, biserică, fete, securiști, traumă, bunătate, trădare, maturizare, lanțuri apocaliptice, prieteni. Despre piramida în vîrful căreia tronează Dumnezeu.

Despre o hîrjoneală pe plajă, la Mamaia. Despre neologisme. Despre cicatrice. Despre cărți. Despre împuterniciți. Despre un tur al României cu un autocar ONT. Despre Retezat, Maramureș, mănăstiri muntenești și moldovenești, peșteri, cascade, Deltă. Despre virșli. Despre umor.

Despre pastori pețitori. Despre pastori autiști. Despre pastori împrăștiați.

Despre tăceri. Despre vulnerabilitate. Despre oameni.

Benben la Betel.

Metaxy

Cel mai mare mijlocaș din istoria biblică e un filistean. Cel mai mare dintre filisteni.

Iov se plînge (9:32-33):

Căci el nu este un om ca mine, ca să-i pot răspunde
şi să mergem împreună la judecată.
Nici nu este vreun mijlocitor între noi,
care să-şi pună mâna peste noi amândoi.

לא יש בינינו. Nu este (nimeni) între noi.

Goliat, pe de altă parte, e איש הבינים – omul intervalului (1 Samuel 17:4).

„Dați-mi un om!” Nimeni nu vrea să-și scape clanul de impozite? (1 Samuel 17:25)

Cinci pietre.

David era roșcat (1 Samuel 17:42). Același cuvînt ca în Genesa 25:25. Ce traducători rasiști! Îl fac pe Esau roșcat, dar pe David blond. Ha ha ha! Biblia de la București (1688 – „roșiatec”) și Biblia de la Blaj (1795 – „roșu”) sînt mai aproape de adevăr.

„Ce, sînt cîine?”

Capsat (1 Samuel 17:49).

Ce fac filistenii? וינסו. Steagul alb. Steagul căzut. Steagul care devine vînt.

„Al cui fiu?” „Nu știu.”

Betleemitul.

Aritmanție

Digitalizarea lumii n-a început cu Berners-Lee, nici cu Shannon, nici cu Leibniz. Digitalizarea lumii a început cu primul pierde-vară care s-a apucat de numărat stele. Sau prima – că doară și gagicile-s pasibile de autism. Ritmul, rima, ritul (înrudite probabil etimologic) sînt pură numerologie. Scuze, aritmetică. Nu mai vorbim de iluzia perspectivei în artă (inventată, zic unii, tot în secolul V a. Chr.) sau de cabală, isopsefism sau hurufism. Pînă și poetul care-am fost cîndva zbenguia astfel:

HENDIADĂ

interesant îmi pare
spuse el cogibund că
orice creier artificial
se nutreşte din alternanţa
lui zero şi unu pe cînd 
omenescul vezi tu mijeşte
la întîlnirea lui unu cu
doi deci computerul e
rudă cu neantul iar noi
ne tragem din hiperabundenţa 
treimii ce zici

Ne place să perforăm suprafețele chiar și cu iluzorii adîncimi. Bolta cerului ne spune povești. Căușul cochiliei ne vorbește cu vocea mării.

REMANENŢĂ

după ce am urmărit la televizor 
un splendid documentar despre 
ţinuturile arctice ceva de genul 
vai pătura de ozon cu ce ne
mai învelim la vară o să ne bată 
soarele nu în cap la cap să ne 
luăm tălpăşiţa să ne mutăm pe 
altă planetă că asta gata i-ajunge 
am rămas uşor şocat de 
electrizanta peroraţie a calmului 
persuasivului comentator aş zice 
mai curînd am rămas polarizat

mă luase aşa cu dor de draperiile 
tăcut fascinante ale aurorei 
boreale de urletul născut nu 
făcut al întunericului hemienal 
de labirintica ilimitare albă
şi mi-am aruncat privirea pe 
faţa îngheţată a paginii 
osîndite zicîndu-mi demenajez 
într-un sfert de oră eram
gata instalat la noua mea 
reşedinţă un iglu săpat în 
imaterialitatea dură a hîrtiei

Theodor Schwartz a făcut dreptul la Cluj, foamea în Siberia și, acum 100 de ani, revista esperantistă Literatura Mondo la Budapesta. Și-a schimbat numele în 1936 în Tivadar Soros. Soros – viitorul verbului „a zbura”, „a plana” în esperanto. Ca duhul pe deasupra apelor. Ca Israel pe aripile lui Yahweh.

Svastica are în miez verbul „a fi”. Între ontologie și evangheliștii prosperității (sv- e eu-, ca-n „euforie”), soarele nazist. Care nu e decît forma esențializată (autistă, geometrică, simetrizată, împătrățită) a lui Aten.

Svastica, pe numele ei clasicizant gammadion (crux gammata). Nu seamănă gamma cu un steag?

Odradek-ul kafkian – înstelatul dreidel – e și el gamat.

Unii zic că ebraicul shóresh („rădăcină”) vine din (semiticul pentru) „trei”. Io zic că vine din (arianul pentru) „sursă”. Că și pe mine mă fute vîntul.

Praf și pulbere. Puzderie. Nor. Vechiul nostru prieten, שחק.

Hieroglifele sînt, în originalul egiptean, mdw-nṯr – „vorba zeilor”. Zeu, în limba zeilor, e steagul. După ce Yahweh a înecat zeii Egiptului, Israel a tocat niște amaleciți. Mai exact, Isus a tocat niște amaleciți (Exod 17:13). Isus, fratele lui Caleb – cîinele. Anubis.

După victoria lui Isus, Moise – gamatul (Exod 17:11-12) – zidește pentru prima dată un altar lui Yahweh. Îl poreclește „Yahweh este steagul meu” (Exod 17:15). Steag, adică zeu. Unii zic (fuck, io zic) că ebraicul נס e rudă cu hieroglificul nṯr. În Numeri 21:8-9, șarpele e înălțat pe catarg (נס). Șarpele e steagul mîntuirii. Zeul terapeutic. Poate așa dăm și de etimologia lui Dionysos – „Dio este steagul meu”.

În Exod 19:4, Yahweh se dă drept vultur – nésher. Nasr. Nazar.

Triskeles.

Dante ne spune că centrul (mezzo) este limita (meta). Circul roman era de fapt o elipsă, cu două metae. Azi, în italiană, meta e poarta în care dăm goluri. Sfere-n mă-ta! Ek-sistăm pentru că ne rotim în uni-vers. Cînd ne resoarbe centrul, sistăm. În mintea lui Dumnezeu – unde se-aprinde amorul răcorit de virtute – e golul din orice adytum. Lasciate ogne speranza.

Se umplu de ridicol toți docții care ne explică cum curge multiplul din absolut. Numerologi ratați. 

Joshua Starr i-a pus pe hartă pe athinganoi. Între atingere și țigan, creștini care știau să cheme luna. Poate chiar și împărați bizantini (iconoclaști, desigur).

Alteritatea nu trece doar prin Abel.

Doar de vele avem nevoie. Steagurile (vexilla – diminutivul de la vele) sînt mai de folos profanate. Românii știu mai bine decît mulți că sfîntă e gaura din steag. Catapeteasma deșirată.

Ni se fîlfîie. Să ne cinstim cu niște sörös.