O viata de om

Avatarurile povestii

Chiar in interiorul povestii, sau in imediata ei vecinatate, Duhul se inspira dintr-o multitudine de scripturi trecute cu vederea de cei care vor sa-i puna Duhului zabala. Autorii NT citeaza din sau elaboreaza conceptual pe texte extracanonice. Iar Parintii, incepind macar cu Iustin Martirul, ne spun ca si filozofii grecilor au profetit despre Isus. Nu degeaba Virgiliu e ghidul lui Dante in cerul crestin.

Apocalipticismul iudaic, in diferitele lui intrupari si bine incadrat in istoria profetismului antic, e exhaustiv documentat. Merita sa remarcam ca si celelalte doua invataturi evanghelice au pedigriul lor. Filozofii faceau de sute de ani critica cultelor singeroase ale antichitatii. Ashoka interzisese sacrificiile animale inca din secolul III a.Chr. – si stim sigur ca reformele lui au avut ecouri dincolo de subcontinentul indian. Comunitatea de la Qumran denunta chiar din interiorul iudaismului Templul de la Ierusalim, refocusind loialitatea lor religioasa pe o preotie cereasca.

Revalorizarea periferiei avea radacini chiar in Vechiul Testament. In interiorul povestii, Israel – natie de preoti/imparati – se naste dintr-o comunitate de nomazi ajunsi sclavi. In istorie, evreul este cel mai probabil continuatorul etnic al pestritului habiru din epoca imperiilor de bronz. Yahweh e pastorul imigrantilor, al mercenarilor, al minerilor si transhumantilor. Ce aduce nou Noul Legamint e moartea zeului national si nasterea subiectului, a individului – si ea cu moase printre pagini.

In contextul asta, merita subliniata din nou eroarea celor care vor sa confiste Duhul pentru ideologii de dreapta. Religia Bibliei este de la un capat la celalalt, in filonul ei cel mai substantial, revolutionara – in sensul politic al cuvintului. Critica imperiul si templul, desi – impartasindu-se din pacatul dintotdeauna ale revolutiei – cauta sa edifice Imparatia sub pumnul de fier al Marelui Preot. Si da, religia sclavilor nu poate sa nu fie instrumentul reactiunii. Deci confiscati, va rog!

Intorcindu-ne la oile noastre, e clar ca oricine abordeaza onest scripturile crestine nu ajunge decit la concluzia lui Laplace – “nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”. Nu e nimic in Biblie care sa se sustraga evolutiei geniului omenesc. Reusitele si prostiile Bibliei sint toate ale noastre – pentru ca nimic nu e mai omenesc decit sa ne facem zeu dupa chipul si asemanarea noastra. Asa cum e clar ca le datoram enorm excentricilor care ne invata ca fiecare dintre noi e centrul lumii. Si ca, in cele din urma, niciunul dintre noi nu e centrul lumii. Buda, Isus, Copernic, Darwin, Freud.

Nu ne ramine decit un pariu pascalian cu fundul in sus: ce te faci daca singura viata care ti-e data e aia pe care o pierzi pregatindu-te pentru o alta?

Neputinta povestii

Nu, nici macar in povestea evangheliei profetiile nu se implinesc. Inaintea lui Pilat, Isus e nevoit sa recunoasca: „Imparatia Mea nu e din lumea aceasta”. Imparatia a venit, dar trebuie sa mai vina o data. Eschaton-ul e doar „inaugurat”, adica traim de 2000 de ani intr-un sfirsit fara sfirsit. Profetiile se implinesc inca zi de zi, pentru ca nu s-au implinit niciodata. Isus e Domn – dar pina una-alta aparatorii credintei sint Trump si Putin. Nu mai vorbim ca, tot in marginea povestii, unii vor sa reconstruiasca templul de la Ierusalim.

Povestea evangheliei e complet neputincioasa si in confruntarea cu fanii ei. Crestinul nu are niciun avantaj moral fata de alti credinciosi sau fata de necredincios. E la fel de lacom, de prost, de nesimtit. Sau de bun, umil, destupat. Isi bate nevasta la fel de mult. Isi fute copiii – macar metaforic, daca nu si pe bune – la fel de mult. Minte si copiaza la examen cot la cot cu restul lumii. Mai rau, tradeaza chiar in biserica invatamintele povestii – reface ziduri de despartire, inventeaza noi jertfe si fabrica noi masti in dosul carora sa piteasca, fara prea mult succes, coltii si coarnele fiarei.

A, si vine ca boul pe O2 sa arate cu degetul sloganuri pe care le-am imprumutat din evanghelie („adevarul va va face liberi”) sub steagul unui slogan pe care nici macar nu l-a gasit in Biblie – sola scriptura.

Puterea povestii

Cind spun ca evanghelia e doar o poveste nu inseamna ca incerc sa fug de tilcul povestii. Dimpotriva. Povestea evangheliei e plina de invataminte pentru cel care o citeste corect, fara prejudecatile credintei.

Prima si cea mai importanta morala a povestii evangheliei e ca nicio jertfa de animal nu te poate „apropia de Dumnezeu” – adica nu te poate face mai sfint decit esti deja. Daca punem la socoteala si ca, in poveste, Isus inviaza, adica nu e deloc o jertfa pe care te poti baza, pricepem ca evanghelia e chiar mai categorica: NICIO JERTFA nu te poate face mai sfint decit esti deja. Poate sa coboare Dumnezeu insusi din cerul povestii, nu are cum sa adauge vreun dram de sacru vietii tale. Esti sfint, asa cum Dumnezeul pe care ti-l imaginezi e sfint (sau nu). Apropo, Isus moare ca Dumnezeu. De inviat, invie doar Omul. Povestitorul.

A doua morala a povestii evangheliei, strins legata de prima si deloc mai putin importanta, e ca centrul e pretutindeni, mai ales la periferie. Templul e irelevant, pentru ca tu esti templul. Niciunde nu e mai prezenta „slava Domnului” decit in pleava societatii. Oamenii de nimic sint tot ce avem mai de pret – axa lumii, pomul vietii, muntele sfint. Prostituata in ochii careia ejaculezi victorios e Dumnezeu.

A treia si deloc ultima lectie a evangheliei e ca a trage de profetii esuate pentru ca sa le asiguri, intr-un miine mereu aminat, implinirea e un joc mizerabil. Mizerabil moral – pentru ca, in cioburile inevitabile ale oricarei apocalipse, Unsul e Fiara.

Haznaua hermeneutica

Când vrem să înțelegem corect Scriptura, în primul rând trebuie să ținem seama de modul de interpretare pe care îl găsim chiar în ea. Nu putem studia matematica cu ajutorul metodelor empirice folosite în biologie sau sociologie. Nu putem studia fizica folosind aceleași instrumente ca pentru istorie. Nici adevărurile spirituale ale Bibliei nu vor fi cunoscute și înțelese corect prin metodele ateiste care abordează Biblia ca și cum Dumnezeu nu ar exista, ci modul în care interpretăm Scriptura trebuie să ia în serios dimensiunea divino-­umană a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, ca să putem să o interpretăm corect, noi trebuie să abordăm Biblia cu credință, nu cu scepticism sau îndoieli metodologice. 

De pe undeva, de prin lectiile SS din primavara asta.

Paragraful asta e rezumatul sublim al mizeriei intelectuale in care lincezeste putrid adventismul de ziua a saptea (impreuna cu – fiti pe pace – sumedenie de alte crestinisme). Credinta nu poate fi punctul de plecare al unei abordari oneste a Bibliei. Credinta e, in cazul bun, in care Biblia se dovedeste de incredere, rezultatul interpretarii ei atente. Acuza nerusinata potrivit careia ateismul e o optiune metodologica nu e decit frunza de smochin pe care o poarta tantos hermeneutica gaunoasa a celor care pun carul inaintea boilor – credinta inaintea interpretarii. Oricine iti cere sa crezi ca sa intelegi e un trisor. 

Aveti nevoie de vreo demonstratie sa vedeti ca asa stau lucrurile? Uitati-va numai cum citesc crestinii orice alta scriptura – cu scepticism, indoiala metodologica, ateism. 

Ellen White minte si cind spune adevarul

Când studiați, lăsați deoparte opiniile voastre preconcepute, precum și ideile moștenite și cultivate. Nu veți atinge niciodată adevărul dacă cercetați Scripturile pentru a vă justifica propriile idei. Lăsați-­le pe acestea la ușă… Dacă, pe măsură ce citiți, apare convingerea și realizați că părerile pe care le prețuiați atât de mult nu sunt în armonie cu Scriptura, nu încercați să o faceți să se potrivească cu aceste idei ale voastre. Nu permiteți ca ceea ce ați crezut sau practicat în trecut să vă controleze înțelegerea.

Solii pentru tineret 260 apud lectia SS de miine

Cind ai deschis Biblia azi, ai lasat deoparte prejudecata potrivit careia e o carte speciala care, pentru a fi inteleasa corect, trebuie interpretata cu reguli pe care nu le aplici niciunei alte carti? Ai abandonat ideea mostenita cum ca autorii ei nu se pot contrazice intre ei – idee care te face s-o fortezi sa spuna si ce nu spune sau mai putin decit spune? Te-ai dezbarat de prostul obicei de a-i impune sa-ti vorbeasca tie, in 2020, desi niciunul dintre autorii ei nu-si imagina un public dincolo de generatia lui?

Credinta in Dumnezeu nu este citusi de putin in armonie cu realitatea textuala a Bibliei, ci doar prima dintre multele prejudecati pe care ar trebui sa le abandonezi ca sa ajungi, citind si aceasta scriptura, la adevar.

M-a pus dracu’

Sa va spun o poveste. M-a pus dracu’ sa deschid azi cartea lui Laurentiu Mot Morphological and Syntactical Irregularities in the Book of Revelation. A Greek Hypothesis (Brill 2015) – versiunea lustruita a disertatiei lui doctorale. Am trecut cu succes peste pagina de dedicatie, unde autorul isi inchina opul nevestei si, modest, lui Dumnezeu. M-am impotmolit insa intr-o nota de subsol din pagina 3.  

Acolo, intr-o paranteza cu un citat latinesc [“Dionysius Graecae Dictionis in Evangelia & Epistolis Caftitatem Nimis Extulit” (sic)], trei lucruri mi-au aprins brusc toate beculetele: un f care tine gresit locul unui s lung din tipografia clasica (caftitatem in loc de normalizatul castitatem), majuscule folosite aberant la inceputul tuturor cuvintelor si, cel mai grav, evangelia in loc de ablativul neutru evangelio. Evident ca, pentru o lucrare de lingvistica in care se reface abundent si istoria cercetarii pe subiectul ales, apelindu-se si la surse fara versiuni moderne, constelatia asta de erori ridica imediat intrebari. 

Cartea din care provine citatul e disponibila gratuit si integral pe internet, chiar in editia consultata de domnul rector. E vorba de Curae philologicae et criticae a lui Johann Christoph Wolf. Referinta bibliografica din infranota noastra contine alte trei erori: cind mentioneaza editorul, include si latinescul sumtibus (care e echivalentul functional al lui “publicat de”) inaintea numelui care ar fi trebuit redat la nominativ (Johannes in loc de Johannis – apropo, bibliografia e plina de pacatul asta, nici el practicat macar consecvent) si, infinit mai grav, ne trimite la volumul 3, cind e de fapt vorba de volumul 5. Se inmultesc astfel semnele ca Laurentiu Mot nu stie latineste. Nici sa numere.

Ajuns in sfirsit la adresa prost indicata, ce sa vezi? Nu doar ca domnul rector nu pricepe textul (confirmind fara drept de apel ignoranta lui in privinta limbii latine), dar nici macar nu sesizeaza ca nu e tocmai din Curae-le lui Wolf! Teologul german i-a jucat aici o festa: a inclus, ca extensie a introducerii sale la notele despre Apocalipsa, versiunea proprie (condensata si tradusa in latina) a volumului trei din A Critical Examination Of the late New Text and Version of the New Testament in Greek and English apartinind lui Leonard Twells – care, intimplarea face, a pastorit acum trei sute de ani o biserica pe linga care trec frecvent. Macar de-ar fi stiut domnul rector atita latina cit sa-si dea seama ca, macar in acest caz, nu trebuia sa-si bata capul cu latina! 

Semidoctismul asta impopotonat cu diplome si titluri academice m-a facut sa inchid cartea, sa-mi fac semnul crucii cu limba-n cerul gurii si sa admir tupeul celui care vine pe O2 sa se distreze („pentru relaxare”, ca sa fiu acribios).