Dileme polare

Acum trei saptamini lasam un mic comentariu, ba retoric, ba sarcastic, la un articol din Dilema Veche in care dna. Anca Manolescu lua la refec niste politicieni preadimboviteni care se dadusera in spectacol cu nu-stiu-ce briu grabnic facatoriu de minuni. Doua numere de revista mai tirziu, ma trezesc citat si combatut de autoare, la aceeasi rubrica „din polul plus”. Cum fiara sint si in viata ‘reala’, nu doar pe coclauri oxigeniste, am ridicat manusa cu textul de mai jos. Nu am cerut un ‘drept la replica’, pentru ca sint curios de amploarea disponibilitatii dialogale a distinsei dilematice. Deci.

Că „Biblia nu e coregrafie roză” era temeiul reacției mele la textul doamnei Manolescu (a cărei disponibilitate pentru dialog surprinde plăcut). Orice scriptură aspiră să fie un text totalitar, o carte a „întregului real”. Iar principalul motor al acestei aspirații e tocmai promiscuitatea hermeneutică a receptării textului sacru – lucru care se poate vedea deja în relația dintre cele două testamente ale Bibliei creștine. Secretul deschis al multiplicării imposibil de îngrădit a interpretărilor este prejudecata potrivit căreia a rămîne la „intenția textului” e de fapt „a-i distorsiona mesajul”. Vorbește Isaia 7 despre un prinț ierusalemitan de secol VIII precreștin, născut pe cale naturală? Vorbește. Ne spune evanghelistul că de fapt „sensul lui orientat transcendent” vizează un nazarinean partenogenetic din zorii Imperiului Roman? Ne spune. De ce să nu pretind și eu că Isus al lui Matei e doar schema tipologică a unei noi umanități? Sîntem doară „mereu mai departe pe drumul sensului”, nu? Nu spunea Tertulian că Pavel e haereticorum apostolus? Și cîți creștini sînt oare conștienți că teologia paulină nu are nici cunoștință, nici trebuință de nașterea din fecioară? Să te smintești, nu alta!

Jertfele din Legea lui Moise sînt totuși circumscrise unor „interese prea umane” – preoția, adică administrația de stat (în teocrație), trebuie să aibă ce mînca. Ba chiar dijmuiește prizoniere de război. Și templul, și tabernacolul sînt guvernate de aceeași topologie religioasă a centrului greu accesibil – căci orice jertfă e qorban, adică „(mijloc de) apropiere”. În Sfînta Sfintelor intră doar un om, doar o singură dată pe an. Crucea aruncă în aer această paradigmă a sacrului, deschizînd în Hristos un drum liber, accesibil oricui, oricînd, oriunde, către focul îmblînzit al slavei Tatălui (a se revedea teologia Epistolei către Evrei, cu accentul ei obstinat asupra discontinuității legămintelor). Cheia simbolică a acestei rupturi e sfîșierea catapetesmei. Iar a spulbera paradigme ale sacrului într-o teocrație este, evident, a face politică. Vameșul, curva și samarineanul intră mai degrabă în Împărăție decît preotul, levitul și fariseul. Pentru că Împărăția a și venit, e „în(tre) voi”. „Glasul inspirat” al Noului Legămînt a „dinamitat închiderile”.

Istoria creștinismului este însă prea adesea povestea „insensibilității față de noutatea cu care divinul se adresează omului”. Biserica redevine prea ușor „instituție-închidere” – de la reinventarea catapetesmei ca iconostas la excluderea femeilor de la altar. Nu e o coincidență că țările cele mai religioase ale Europei creștine sînt și cele mai antisemite. N-au trecut nici două veacuri de cînd papa numea libertatea de conștiință “absurda illa ac erronea sententia, seu potius deliramentum”. Creștinii ardeau cărți în Fapte 19, iar monumentele intelectuale ale modernității sînt mai toate la Index. Apropo, nu și cărțile lui Darwin, pe care însă le digeră greu creștinismul răsăritean. Să recapitulăm și celelalte orori, mai vechi sau mai noi, ale Europei creștine? Nu e cazul. Ajunge să ne amintim că mulți europeni se întreabă de ce există și azi, încă, un stat teocratic pe continent. Stat a cărui conducere tocmai a decis că anafora nu poate fi gluten-free. Suferă greu Europa că nu se laudă cu creștinismul! Lucru cît se poate de fals, de altfel. E la modă de cîteva decenii ca filozofi atei să-l redescopere pe Pavel, apostolul. Duhul încă înmulțește sensurile, iar noi, europenii ambivalenți față de creștinism, încă ne numărăm anii de la Hristos.

Sabatul vrajitoarelor

In vara lui 1979, polonezii strigau in strada, sub comunism, la vizita polonezului ajuns papa, “il vrem pe Dumnezeu!”. In vara lui 2017, niste polonezi adusi cu autobuzul de partidul de guvernamint (cum se obisnuieste) striga in strada, intr-o democratie subrezita de nationalism crestin, “Donald Trump!” (apropo, gasiti un raport jurnalistic excelent in… da, da – Semnele Timpului). Ateul de mine nu poate decit sa zimbeasca satisfacut.

Asa cum sint de-a dreptul orgasmic cind vad cum marii ‘detractori’ ai corectitudinii politice au preferat un presedinte care nu poate iesi in lume decit daca i se asigura un public aplaudac. Si care se ingroapa cu voluptate in ‘post-adevar’. Nu se putea presedintie mai marxista (in tot ce are ‘marxismul cultural’ mai jegos – inclusiv politicile identitare si auto-victimizarea) decit cea a lui Trump. Si nu e „razboiul civilizatiilor” mai ieftin decit unul cald?

La fel, jubilez constatind ca cei care-i reprosau democratei siajul plutocratilor au preferat eliminarea middle-(wo)man-ului. Acum bogatii sint la butoane pe fata, in osanalele turmelor din biserici. America lui Trump (in masura in care America este a lui Trump) este Rusia lui Putin – capitalism orgiastic blagoslovit de bunul Dumnezeu. Iar asta e, intr-adevar, adevaratul scandal al momentului. Pentru ca nimeni nu e mai capabil sa-i faca pe oameni sa voteze impotriva lor insisi decit Dumnezeu.

Happy Sabbath, motherfuckers!

Dezgropind mortii

E de un comic absurd sa deplingi “teroarea morala” (Patapievici) a corectitudinii politice de la acelasi amvon de unde predici despre radacinile crestine ale modernitatii occidentale. In primul rind ca tertipul e perfect transparent pentru mai toata lumea – ce faci tu nu e sa ne predai o lectie de istorie, ci propaganda pentru crestinism azi (desi modernitatea ii reproseaza chiar mai multe decit ii datoreaza). Apoi, pentru ca religia este inevitabil intemeiata pe o forma de corectitudine politica. Zeul se naste si se nutreste din controlul drastic al limbajului si al imaginii (vezi decalogul). Iar monoteismele sint in mod expres opusul categoric al libertatii de constiinta, predicind fara menajamente ‘robia’ (pentru ca ‘legamintul’ e de vasalitate), ba chiar avind ’supunerea’ in nume (apropo, conceptul modern de ‘libertate de constiinta’ nu s-a nascut in crestinism, ci intre crestinisme). In fine, pentru ca zelatorii zeului, creatorul universului, nu pot face, pare-se, fata la un pic de „teroare morala”, desi n-au probleme sa ne mustruluiasca de cite ori se simt inspirati.

Face poate sa reiau aici un text pe care l-am scris acum doi ani si jumatate (pe care l-am postat atunci doar intr-un comentariu). Veti revedea cit de mica e dinstanta dintre dreapta crestina si terorismul islamic. Si cum e o nesimtire ipocrita ca un Patapievici (Baconschi, Neamtu, Plesu si cine mai vreti voi) sa denunte ‘corectitudinea politica’.

SATIRA SI DRUMUL CRUCII

Am fost dezamăgit să-l citesc pe Andrei Pleșu spunînd ieri, într-un interviu acordat RFI, că, „atunci când ştii că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înţelepciune să îi provoci, jucându-te cu simbolurile lor… Nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi.” Opinii asemănătoare au fost enunțate și de alții, neîncetînd să suscite, acolo unde am sperat la mai mult, un sentiment de jenă. Sînt, pentru mine, trei probleme în aceste luări de poziție.

În primul rînd, nu e nimic frivol sau nonșalant în satiră. A pune sub semnul întrebării, eventual în limbajul accesibil al imaginii, atașamente și solemnități de tot felul e terapeutic și, cu minimă inteligență, profund. Reacția violentă la virulența satirei arată tocmai cît de serios atinge aceasta. Iar spiritul se naște și din a face spirite.

În al doilea rînd, libertatea de a rîde în fața zeului e sacră în “viața spirituală a unei întregi comunități”. Poate ar fi mai ușor pentru dl. Pleșu să-și înteleagă eroarea dacă ar privi caricaturile din CH ca pe niște icoane – obiecte de cult sfințite de o tradiție a rîsului caustic, înlesnind împărtășania din trupul fragil al libertății de conștiință (care e, înainte de toate, libertatea de a nu crede). Atacul criminal de la Paris a profanat un templu al negării echidistante a tuturor fidelităților transcendentale.

În al treilea rînd, colaboraționismul “înțelept” cu demența fanaticului e necreștin. Isus și Pavel n-au ezitat sa meargă pe drumuri despre care știau că duc la moarte. Și pentru ce? Pentru a contesta valori și simboluri religioase. Apostolul înfiera o intreagă tradiție identitară, recomandîndu-le celor care se taie puțin să taie mai mult. Iar Isus s-a specializat, în scurta lui carieră, în a scandaliza: “peșteră de tîlhari”, “morminte văruite”, “pui de năpîrci”, “aveți ca tată pe diavolul”, “înainte de Avraam sînt eu” etc. Ce altceva decît caricaturi sînt multe dintre pildele lui? Nu toți preoții trec nepăsători pe lîngă omul căzut între tîlhari, și nu toți samarinenii se opresc să acorde ajutor. Nu toți cerșetorii ajung în sînul lui Avraam, și nu toți bogații sfîrșesc în iad. Cît despre vicleanul care își ingroapă circumspect talantul, afară cu el!

Unora ne-a fost dat harul necredinței și lumina ironiei. N-o să le dezmințim nici măcar în umbra crucii.

Crucificare

Scriam acum trei ani si jumatate ca “nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate”. Da’ cum Apocalipsa promite vindecarea ranilor de moarte, baby, I’m back! Si fiara mai fioroasa n-ati vazut voi de cind v-a facut mama.

Sa reincepem deci cu un raport nervos de lectura. A ajuns si la mine, in sfirsit, Solenoidul lui Cartarescu. Caramida asta de carte nu e decit o fastidioasa si, in cele din urma, esuata refutare a constatarii banale ca situatia este fara iesire. Mesia coboara degeaba printre ai lui. Alta scapare din poveste decit arderea prefacuta a manuscrisului nu este. Oricit cauti evadarea, nu ti se da altceva mai bun decit o harta care contine planeta, tara, orasul, cartierul, apartamentul, camera in care studiezi harta care contine planeta, tara, orasul… Simmias are dreptate, in pofida lui Socrate. “Toti sintem un zimbet al vidului si-al noptii.”

Tind sa dau crezare mitologiei fabricarii si publicarii volumului astuia inutil. Solenoidul e o sclifoseala autista, o plonjare obsesiva in semidoctism (vezi spiritualizarea ignara a geometriei) pavoazat cu referinte livresti, si nombrilism (chiar literal) garnisit cu artificii de scriitura postmoderna. Partea realista, documentara a cartii e singura care suscita un vag, nesustinut interes. Partea fantasta e ca o profetie venita prea tirziu – faptul ca falsul, gemelarul Cartarescu scrie in deceniul ’80 nu diminueaza citusi de putin caracterul derivat si perimat, mai ales dupa cinematografia ultimelor doua decenii, al imaginarului lui cosmaresc.

Mai rau, textul e contaminat de timpenii care ar fi trebuit atent excizate de ochiul exigent al unui redactor serios. Anacronisme precum “lucrurile nu erau chiar atit de glamoroase”, barbarisme precum recurentul “inconcevabil”, “prezbiter” in loc de “prezbit”, “cuseta” in loc de “dulap”, simandicoase “lune” in loc de “luni” n-au ce cauta in carte. Atunci cind vorbeste despre lateralizarea functiilor cerebrale, Cartarescu confunda emisferele intre ele (poate pentru ca naratorul lui e, vai doamne!, inchis in oglinda?). Iar cind il chinuie stilul, isi da incapatinat cu stingul in dreptul: “asa cum desfaci sutele (more like “zecile”) de petale ale trandafirului ca sa gasesti in centrul sau inmiresmat (petalele contin de fapt compusii olfactivi specifici) organitele (diminutivul asta e specializat, numind exclusiv structuri intracelulare) fragede ale unei sexualitati androgine”.

Daca ar fi sa rezum cartea intr-o propozitie, ar fi de ajuns s-o cititi pe aceasta, in locul celor peste 800 de pagini ale lui Cartarescu (incluzind cele 12 – da, musai 12 – umplute cu un singur cuvint): sarcopt oliv levitind mandelbrotian deasupra unui madrepor de creode de ambra peristaltica, in hipogeul clorotic, hialin. In rest, merita doar sa insist ca asertiuni precum “dimensiunea in plus e perspectiva necesara ce aduce deplina cunoastere” sint aberatii patente (dimensiunea in plus nu face decit sa reclame nevoia unei extra dimensiuni pentru a ajunge la deplina cunoastere, fapt recunoscut de altfel in imaginea progresiei soresciene a zeului care e continut de un zeu mereu mai mare); si sa conced ca, daca e vreo sintagma memorabila in carte, e printre ele “adictia disperata a dumnezeirii”.

PS Daca aveti chef sa cititi ceva bun, tolaniti pe-o plaja, incercati mai degraba Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia (Andrei Cornea), Sarbatoarea corturilor (Ioan T. Morar) sau Spovedania unui preot ateu (Ion Aion).

Tragicomedia veacurilor

Schematizind, exista doua feluri de tragicomedie: cel in care personaje tragice sint confiscate de happy-end, de utopie (da, Tragedia veacurilor e, pe urma traducatorilor francezi, un titlu nefericit pentru tragicomedia care este The Great Controversy) si cel in care personaje comice se balacesc timp, adesea cu veleitati eroice, in nonsensul veacului (ca-n teatrul absurdului). In timp ce mitul fondator e tragicomedie de primul fel, adventismul e cel mai adesea tragicomic in al doilea sens. Cum e si firesc, de altfel – totul, sub soare, e tragicomic.

Intimplarea face ca ultima zi a lui 2013 sa fie a 1260-a de la aniversarea mea din 2010 – perioada in care am scris cele de sapte ori sapte „editoriale” pentru O2. Nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate. Asa ca nu-mi ramine decit sa ma inchin adinc in fata domniilor voastre.

De acum mai bine de doua milenii, de cind tragedia a devenit imposibila, tapul ride. Dar numai unul dintre ei – cel care, dat dracului, scapa de flacara pofticioasa a lui Yahweh. Desertul e singurul paradis care ne e dat. Na paradox, na dialectica!

Eddie, you rule! 

Comédia XIII

The Holy Spirit is the Source of Scripture’s inspiration and speaks through it. Through the Spirit, the Written Word remains current and contemporary… The words of Scripture are “living” words. The Holy Spirit interprets Scriptures for today and enables us to walk in the new covenant.

Asta e radacina tuturor relelor. Evident, se trec sub tacere detalii nesemnificative precum acela ca niste oameni au decis care suluri sint inspirate si care nu. Duhul vorbeste, da’ nu de capu’ lui, ci cind si cum hotarim noi, prin vot (eventual la al treilea vot, cind, dupa rugaciuni intense, am ajuns la concluzia pe care o trasese de la inceput episcopul). Ca doar „duhurile prorocilor sint supuse prorocilor” (1 Corinteni 14:32) – mai ales unora dintre proroci. Ei, ca sulurile alea inspirate citeaza ca inspirati autori pe care votul nostru inspirat nu i-a omologat ca inspirati e doar un alt detaliu nesemnificativ. Si tot asa.

Inca mai nasol, tot duhu’ asta insidios si vag ca dracu’, etern maleabil si contondent fix cit trebe, face sulurile la fel de adevarate in toate epocile si culturile. Sclavagismul e bun, ca a zis duhu’. Abolitionismul si drepturile civile sint bune, ca a zis duhu’. Sa arzi vrajitoare e bine, ca a zis duhu’. Libertatea de constiinta si expresie e buna, ca a zis duhu’. Genesa ne arata ca Pamintul are doar 6000 de ani, de la duhu’. Genesa vorbeste despre explozia cambriana, din acelasi duh. Femeia sa taca, zise duhu’. Sa turnam niste duh si peste pastorite, zise acelasi duh. Cezarul e de la duhu’, democratia parlamentara e tot de la duhu’. Si tot asa.

Ieremia 33:17-18 (care, apropo, ar trebui sa ilumineze Daniel 9:26) ne arata care era viitorul de aur al noului legamint imaginat de profetii Vechiului Legamint – rege davidic pe tronul lui David, preoti levitici la altarul lui Aharon (singe de mamifer si in vinele imparatului, chit ca albastru, si in jugulara cornutei de sub cutitul preotului). Ce importa ca noul legamint din Ieremia 31 nu are nimic de a face cu inovatiile teologice predicate de autorul Evreilor? Si slova care omoara e de la duhu’! Cum de la duhu’ vorbesc si baptistii, si penticostalii, si adventistii, si catolicii, si ortodocsii, si mormonii, si dracu’ si lacu’.

Sigur ca „intrebarea despre Dumnezeu” este legitima. Dar orice raspuns e o prostie cumplita, o nesimtire aroganta.

Proscomídie

Am asistat ieri, impreuna cu un amic pianist, la o conferinta-recital sustinuta de András Schiff la Wigmore Hall, dedicata Variatiunilor pe o tema de Diabelli ale lui Beethoven. Am avut, timp de doua ore si jumatate, privilegiul bucuriilor unei exegeze informate si inteligente la un ópus fascinant (executia lucrarii a facut parte fireasca din actul interpretativ). Unde mai pui ca, in doua ore si jumatate, ai ragazul sa te gindesti la prostii.

A sustine ca Noul Testament produce sensurile adevarate ale Vechiului e la fel de idiotic ca a pretinde ca adevaratul sens al temei din Capriciului 24 de Paganini e de gasit in a optsprezecea variatiune din Rapsodia lui Rachmaninov. Sau – doamne fereste! – in vreuna dintre variatiunile propuse de Lutosławski. Da, Apocalipsa e o bucata literara absolut fabuloasa, plina ochi de aluzii si imposibil de inteles fara o cultura textuala solida; dar asta nu inseamna ca profetii Vechiului Legamint au imaginat vreo clipa scenariile istorice sau eschatologice ale vizionarului de pe Patmos. La fel, Unsul crestin e o figura caleidoscopica, alcatuita din cioburile traditiei esuate a cultului si utopiei nationaliste evreiesti; dar nimic din Vechiul Legamint nu-l prevesteste. Isus e Templul, dar templul de la Ierusalim n-a fost niciodata o parabola crestina.

Nu mai vorbesc ca, din diferite pricini (de contaminare ideologica sau limite istorice, de pilda), nu avem acces nemijlocit la primii evrei si ideile lor religioase sau politice (o distinctie, de altfel, moderna). Si eu v-am trimis la un „original” al lui Paganini care nu e citusi de putin original (aveti aici intregul set de Capricii, in versiunea pentru vioara solo – doar una dintre posibilele interpretari ale textului lui Paganini). De altfel, prima inregristrare a integralei Capriciilor (1940, cu austriacul Ossy Renardy) a fost aranjamentul cu pian al lui Ferdinand David – se intimpla frecvent ca cea mai populara incarnare a unui text sa aiba foarte putin de a face cu „intentia autorului”. Pun pariu ca celor mai multi o sa va placa acest Paganini, singurul adevarat (care nu putea sa nu citeze si din Rachmaninov), al lui Denis Matsuev &co. Luati mincati!

PS Evident, i-am lasat deoparte pe multi (Brahms, Liszt, Fazıl Say, Nathan Milstein), dar nu pot sa nu va trimit si la adevaratul Paganini al Aurei Urziceanu.