Binemeritatul exod

Scriu rindurile de mai jos pentru toti cei care, in pofida dezangajarii intelectuale fata de dogmele bisericii lor, isi mentin inca, dintr-un motiv sau altul, cel mai adesea „de dragul parintilor/copiilor”, adeziunea formala fata de adventismul de ziua a saptea.

A venit timpul sa parasiti biserica. Presedintele Conferintei Generale scria anul acesta: „Avem nevoie de sacrificiul de sine si umilinta autentica nascute din legatura cu Hristos, pentru a ne atenua tendinta de a opune propriile opinii si convingeri deciziilor bisericii, votate de catre ramasita lui Dumnezeu pe Pamint.” Nu e nicio noutate ca actuala conducere a bisericii e obsedata de promovarea supunerii prin orice mijloace – de la indoctrinarea islamista din studiile Scolii de Sabat pina la manipularea deciziilor institutionale pentru a suprima orice dezacord politic si doctrinar. Dar distinctia din finalul frazei de mai sus, intre biserica si ramasita votanta, m-a facut sa ciulesc urechile.

Urmatorul paragraf ne lamureste pe deplin: „Se pare ca nesupunerea pe motive de ‘constiinta’ fata de deciziile masei generale a bisericii, cum ar fi Conferinta Generala in sesiune sau Comitetul Executiv al Conferintei Generale functionind ca biserica a ramasitei lui Dumnezeu, are de confruntat un munte de dovezi biblice si din Spiritul Profetiei care arata ca gindirea independenta trebuie supusa hotaririlor comune.” Nu numai ca constiinta e buna doar atunci cind se opune, cu acordul bisericii, vreunei puteri din afara ei, dar e clar ca biserica, in intregimea ei multicolora, nu se mai poate confunda cu „biserica ramasitei”. Doar votantii bine struniti ai Conferintei Generale, ba chiar minoritatea minoritatii Comitetului Executiv, constituie „biserica ramasitei”.

Asadar, in viziunea Bisericii Adventiste, constiinta e musai de pus in ghilimele atunci cind incomodeaza conducatorii ei autoritari. Vi se spune asta pe sleau, ca sa nu mai aveti scuze pentru comoditatea de a nu va imbratisa binemeritatul exod. Daca nu v-au ajuns nesimtirile de pina acum ale „bisericii ramasitei”, poate va ajunge asta.

PS Profu’ de italiana (si, neoficial, japoneza) din liceu remarca acum un sfert de veac, cind a auzit carei denominatiuni apartineam, ca „adventistii urmeaza modelul catolic”. Am fost contrariat atunci, dar stiu astazi, mai bine decit oricind, ca avea dreptate.

’aḏ māṯāy?

Pina cind ne va imbrobodi Florin Laiu cu rusinoasa lui ipocrizie?

Intr-un recent articol publicat pe academia.edu, susnumitul peroreaza din nou in marginea delirului apocalipticii adventiste – intr-o catena de replici gazduite de Adventist Today si ocazionate, probabil, de revenirea subiectului in studiile SS. Sint in textul lui Florin mai toate vechile semne ale degradantei lui duplicitati intelectuale – de pilda ignorarea faptului ca Roma nu intra, decit in treacat si sub pseudonim, in orizontul autorului danielic, in timp ce babilonienii, mezii (umflati cu pompa in istoria alternativa a cartii), persanii si grecii sint cele patru puteri care bintuie insistent si explicit imaginatia vizionarului; sau obnubilarea realitatii simple ca bolovanul din capitolul doi si tipul cu infatisare omeneasca din capitolul 7 nu sint altceva decit o a cincea putere mondiala, niciodata adeverita, cea a “sfintilor celui preainalt”, adica a iudeilor fundamentalisti din Ierusalimul mijlocului de secol II a. Chr.; sau celebrul sting-in-dreptul al supralicitarii explicatiei angelice din capitolul 8, care vede in regele tare de figura si bine inzestrat la deznodat cimilituri din v. 23 un nou simbol profetic, numai bun de ticsit cu ‘impliniri’. Sa nu mai vorbim ca marele pirt din 1844 (debutul fantasmagoricei “judecati de cercetare”) nu e deloc un eveniment verificabil, ci o noua invitatie la a pune botul.

Gasim insa si semne noi ale devergondajului hermeneutic practicat de Florin. Unul e invocarea abracadabrantei sugestii ca anul 457 a. Chr. a vazut reluarea ciclului anului sabatic in Ierusalimul postexilic. Savantul Laiu nu da surse, dar internetul demonstreaza fara putinta de tagada (pentru ca se gasesc deja alti “savanti” crestini care s-o arate in cartile lor) ca autorul acestei timpenii e un diletant adventist – un oarecare domn Castravete Murat, care nu doar ca se ocupa cu comertul de praf miraculos, dar a si reusit performanta de a calcula circumferinta Pamintului plecind de la apocalipsele lui Ezechiel si Ioan. Sa te scremi niste decenii intr-un doctorat, ca Florin, pentru ca sa ajungi la mina tovarasului Murat e fabulos. Ce sa-i faci? Perversiunile exegetice te lasa uneori cu castravetele bine infipt in cur.

Un altul e invocarea fenomenului lingvistic al diglosiei (coexistenta a doua limbi sau a doua registre diferite ale aceleiasi limbi pentru uzuri distincte) pentru a combate, pe drept, un confrate adventist, numai pentru a arunca apoi la gunoi concluziile lingvistilor de la care a invatat Florin despre diglosie la evrei cu privire la datarea lui Daniel. Dar asta nu ne mai surprinde de mult. Stim atiti creationisti care citeaza evolutionisti in sprijinul obscurantismului lor arogant.

In fine, avem in articolul asta, anuntata inca din titlu, o excelenta formulare a ipocriziei pe care o deplingem la Florin. Scrie savantul nostru drag, referindu-se la interpretari adventiste clasice la care el strimba din nas: “We may need to get rid of some ‘astrologic’ naivetés in interpreting this crucial verse, yet we must follow trustfully and joyously our star, until we meet the King.” Delicios! Draga Florine, atita vreme cit iti urmezi steaua, faci astrologie si colportezi naivitati. Nu e nicio diferenta hermeneutica intre stingaciile pe care le critici tu la inaintasii adventisti si libertatile creative pe care si le-au luat autorii NT in lectura VT – pe care tu incerci sa le justifici cu “There are larger hermeneutic rules” (pe care nu le mentionezi, dar care nu pot fi decit rizibilul “criteriu estetic” despre care ne-ai mai povestit) “that can justify such unusual interpretations”.

Cind oare vor pricepe adventistii ca opera lui Ellen White nu e decit fan fiction? Cind vor intelege crestinii ca e totuna daca iti place Noul Testament sau Nostradamus (“Many of Nostradamus’s supporters believe that his prophecies are genuine. Due to the subjective nature of these interpretations, however, no two of them completely agree on exactly what Nostradamus predicted, whether for the past or for the future… Popular authors frequently claim that he predicted whatever major event had just happened at the time of each book’s publication… This ‘movable feast’ aspect appears to be characteristic of the genre.”)? Pina cind nu vom accepta ca Isus e un personaj literar, iar Duhul Sfint nu este decit pasiunea noastra intratabila pentru fantezie? Ca adevaratii hulitori ai Duhului sint cei care vor sa puna friu imaginatiei noastre literare? Ca alta soarta decit sa sfirsim de risul generatiilor care vin dupa noi nu avem – si de nimic nu vor ride mai tare decit de faptul ca ne-am inchipuit vreo secunda ‘generatie finala’? Daca Dumnezeu e viu, e pentru ca evolueaza odata cu textele noastre mereu noi, mereu mai mult sau mai putin inspirate. Iar daca e si personal (adica un individ viu), e pentru ca moare – si se bucura cind ne amuzam de cit de mic ni l-am putut vreodata imagina.

PS Florin e aici rezumatul tipologic al unei intregi categorii de oameni, dintre care multi admirabili, care insista sa rateze intilnirea cu umilinta adevarului. Pe Florin il iubesc cel mai tare, d-aia il chinui cel mai mult.

PPS E musai sa-l ascultati pe Edi si aici.

Maimuta contraataca

Nimic nu dispretuiesc mai mult decit pusilanimitatea fandosita a preopinentului care se iluzioneaza ca, daca nu injura, e destept sau moral. Nici bunatatea, nici inteligenta nu au vreun raport de exclusivitate cu limbajul aseptic. Sint oameni carora eleganta si rafinamentul, ba chiar rationamentul corect, le ramin etern inaccesibile, oricit de dus pe la biserica e discursul lor. Altii injura cu stil si gasesc in (auto)ironie rudimentele libertatii interioare si ale dreptei socoteli. Ii prefer pe acestia din urma insipizilor dintii.

Mai scirbos inca e cel care, in timp ce face caz de corectitudinea lui politica (menajind din virful limbii etern victimizabile iluzii precum respectul de sine, de muma sau de Dumnezeu), isi trinteste fundul puturos pe catedra vreunei specii sau alta de argument al autoritatii (dublat aproape obligatoriu de atacuri la persoana). Autoritate de scolit, popit, minoritar, vizionar, antreprenor sau, mai nou, proprietar. Da, am trait s-o aud si p-asta: nu poti avea dreptate decit daca ai casa pe numele tau.

Sa ne-ntelegem: n-am adoptat vitriolul doar ca optiune stilistica, ci in primul rind ca manifest impotriva deghizamentului de respectabilitate al prostiei si ca devoalare a golului pe care-l umplem cu cuvinte si-i spunem Dumnezeu. Nu stiu echo chamber mai sinistra decit biserica. Si dictatura mai tiranica decit a Cuvintului. ‘Zda ma-sii.

Dileme polare

Acum trei saptamini lasam un mic comentariu, ba retoric, ba sarcastic, la un articol din Dilema Veche in care dna. Anca Manolescu lua la refec niste politicieni preadimboviteni care se dadusera in spectacol cu nu-stiu-ce briu grabnic facatoriu de minuni. Doua numere de revista mai tirziu, ma trezesc citat si combatut de autoare, la aceeasi rubrica „din polul plus”. Cum fiara sint si in viata ‘reala’, nu doar pe coclauri oxigeniste, am ridicat manusa cu textul de mai jos. Nu am cerut un ‘drept la replica’, pentru ca sint curios de amploarea disponibilitatii dialogale a distinsei dilematice. Deci.

Că „Biblia nu e coregrafie roză” era temeiul reacției mele la textul doamnei Manolescu (a cărei disponibilitate pentru dialog surprinde plăcut). Orice scriptură aspiră să fie un text totalitar, o carte a „întregului real”. Iar principalul motor al acestei aspirații e tocmai promiscuitatea hermeneutică a receptării textului sacru – lucru care se poate vedea deja în relația dintre cele două testamente ale Bibliei creștine. Secretul deschis al multiplicării imposibil de îngrădit a interpretărilor este prejudecata potrivit căreia a rămîne la „intenția textului” e de fapt „a-i distorsiona mesajul”. Vorbește Isaia 7 despre un prinț ierusalemitan de secol VIII precreștin, născut pe cale naturală? Vorbește. Ne spune evanghelistul că de fapt „sensul lui orientat transcendent” vizează un nazarinean partenogenetic din zorii Imperiului Roman? Ne spune. De ce să nu pretind și eu că Isus al lui Matei e doar schema tipologică a unei noi umanități? Sîntem doară „mereu mai departe pe drumul sensului”, nu? Nu spunea Tertulian că Pavel e haereticorum apostolus? Și cîți creștini sînt oare conștienți că teologia paulină nu are nici cunoștință, nici trebuință de nașterea din fecioară? Să te smintești, nu alta!

Jertfele din Legea lui Moise sînt totuși circumscrise unor „interese prea umane” – preoția, adică administrația de stat (în teocrație), trebuie să aibă ce mînca. Ba chiar dijmuiește prizoniere de război. Și templul, și tabernacolul sînt guvernate de aceeași topologie religioasă a centrului greu accesibil – căci orice jertfă e qorban, adică „(mijloc de) apropiere”. În Sfînta Sfintelor intră doar un om, doar o singură dată pe an. Crucea aruncă în aer această paradigmă a sacrului, deschizînd în Hristos un drum liber, accesibil oricui, oricînd, oriunde, către focul îmblînzit al slavei Tatălui (a se revedea teologia Epistolei către Evrei, cu accentul ei obstinat asupra discontinuității legămintelor). Cheia simbolică a acestei rupturi e sfîșierea catapetesmei. Iar a spulbera paradigme ale sacrului într-o teocrație este, evident, a face politică. Vameșul, curva și samarineanul intră mai degrabă în Împărăție decît preotul, levitul și fariseul. Pentru că Împărăția a și venit, e „în(tre) voi”. „Glasul inspirat” al Noului Legămînt a „dinamitat închiderile”.

Istoria creștinismului este însă prea adesea povestea „insensibilității față de noutatea cu care divinul se adresează omului”. Biserica redevine prea ușor „instituție-închidere” – de la reinventarea catapetesmei ca iconostas la excluderea femeilor de la altar. Nu e o coincidență că țările cele mai religioase ale Europei creștine sînt și cele mai antisemite. N-au trecut nici două veacuri de cînd papa numea libertatea de conștiință “absurda illa ac erronea sententia, seu potius deliramentum”. Creștinii ardeau cărți în Fapte 19, iar monumentele intelectuale ale modernității sînt mai toate la Index. Apropo, nu și cărțile lui Darwin, pe care însă le digeră greu creștinismul răsăritean. Să recapitulăm și celelalte orori, mai vechi sau mai noi, ale Europei creștine? Nu e cazul. Ajunge să ne amintim că mulți europeni se întreabă de ce există și azi, încă, un stat teocratic pe continent. Stat a cărui conducere tocmai a decis că anafora nu poate fi gluten-free. Suferă greu Europa că nu se laudă cu creștinismul! Lucru cît se poate de fals, de altfel. E la modă de cîteva decenii ca filozofi atei să-l redescopere pe Pavel, apostolul. Duhul încă înmulțește sensurile, iar noi, europenii ambivalenți față de creștinism, încă ne numărăm anii de la Hristos.

Sabatul vrajitoarelor

In vara lui 1979, polonezii strigau in strada, sub comunism, la vizita polonezului ajuns papa, “il vrem pe Dumnezeu!”. In vara lui 2017, niste polonezi adusi cu autobuzul de partidul de guvernamint (cum se obisnuieste) striga in strada, intr-o democratie subrezita de nationalism crestin, “Donald Trump!” (apropo, gasiti un raport jurnalistic excelent in… da, da – Semnele Timpului). Ateul de mine nu poate decit sa zimbeasca satisfacut.

Asa cum sint de-a dreptul orgasmic cind vad cum marii ‘detractori’ ai corectitudinii politice au preferat un presedinte care nu poate iesi in lume decit daca i se asigura un public aplaudac. Si care se ingroapa cu voluptate in ‘post-adevar’. Nu se putea presedintie mai marxista (in tot ce are ‘marxismul cultural’ mai jegos – inclusiv politicile identitare si auto-victimizarea) decit cea a lui Trump. Si nu e „razboiul civilizatiilor” mai ieftin decit unul cald?

La fel, jubilez constatind ca cei care-i reprosau democratei siajul plutocratilor au preferat eliminarea middle-(wo)man-ului. Acum bogatii sint la butoane pe fata, in osanalele turmelor din biserici. America lui Trump (in masura in care America este a lui Trump) este Rusia lui Putin – capitalism orgiastic blagoslovit de bunul Dumnezeu. Iar asta e, intr-adevar, adevaratul scandal al momentului. Pentru ca nimeni nu e mai capabil sa-i faca pe oameni sa voteze impotriva lor insisi decit Dumnezeu.

Happy Sabbath, motherfuckers!

Dezgropind mortii

E de un comic absurd sa deplingi “teroarea morala” (Patapievici) a corectitudinii politice de la acelasi amvon de unde predici despre radacinile crestine ale modernitatii occidentale. In primul rind ca tertipul e perfect transparent pentru mai toata lumea – ce faci tu nu e sa ne predai o lectie de istorie, ci propaganda pentru crestinism azi (desi modernitatea ii reproseaza chiar mai multe decit ii datoreaza). Apoi, pentru ca religia este inevitabil intemeiata pe o forma de corectitudine politica. Zeul se naste si se nutreste din controlul drastic al limbajului si al imaginii (vezi decalogul). Iar monoteismele sint in mod expres opusul categoric al libertatii de constiinta, predicind fara menajamente ‘robia’ (pentru ca ‘legamintul’ e de vasalitate), ba chiar avind ’supunerea’ in nume (apropo, conceptul modern de ‘libertate de constiinta’ nu s-a nascut in crestinism, ci intre crestinisme). In fine, pentru ca zelatorii zeului, creatorul universului, nu pot face, pare-se, fata la un pic de „teroare morala”, desi n-au probleme sa ne mustruluiasca de cite ori se simt inspirati.

Face poate sa reiau aici un text pe care l-am scris acum doi ani si jumatate (pe care l-am postat atunci doar intr-un comentariu). Veti revedea cit de mica e dinstanta dintre dreapta crestina si terorismul islamic. Si cum e o nesimtire ipocrita ca un Patapievici (Baconschi, Neamtu, Plesu si cine mai vreti voi) sa denunte ‘corectitudinea politica’.

SATIRA SI DRUMUL CRUCII

Am fost dezamăgit să-l citesc pe Andrei Pleșu spunînd ieri, într-un interviu acordat RFI, că, „atunci când ştii că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înţelepciune să îi provoci, jucându-te cu simbolurile lor… Nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi.” Opinii asemănătoare au fost enunțate și de alții, neîncetînd să suscite, acolo unde am sperat la mai mult, un sentiment de jenă. Sînt, pentru mine, trei probleme în aceste luări de poziție.

În primul rînd, nu e nimic frivol sau nonșalant în satiră. A pune sub semnul întrebării, eventual în limbajul accesibil al imaginii, atașamente și solemnități de tot felul e terapeutic și, cu minimă inteligență, profund. Reacția violentă la virulența satirei arată tocmai cît de serios atinge aceasta. Iar spiritul se naște și din a face spirite.

În al doilea rînd, libertatea de a rîde în fața zeului e sacră în “viața spirituală a unei întregi comunități”. Poate ar fi mai ușor pentru dl. Pleșu să-și înteleagă eroarea dacă ar privi caricaturile din CH ca pe niște icoane – obiecte de cult sfințite de o tradiție a rîsului caustic, înlesnind împărtășania din trupul fragil al libertății de conștiință (care e, înainte de toate, libertatea de a nu crede). Atacul criminal de la Paris a profanat un templu al negării echidistante a tuturor fidelităților transcendentale.

În al treilea rînd, colaboraționismul “înțelept” cu demența fanaticului e necreștin. Isus și Pavel n-au ezitat sa meargă pe drumuri despre care știau că duc la moarte. Și pentru ce? Pentru a contesta valori și simboluri religioase. Apostolul înfiera o intreagă tradiție identitară, recomandîndu-le celor care se taie puțin să taie mai mult. Iar Isus s-a specializat, în scurta lui carieră, în a scandaliza: “peșteră de tîlhari”, “morminte văruite”, “pui de năpîrci”, “aveți ca tată pe diavolul”, “înainte de Avraam sînt eu” etc. Ce altceva decît caricaturi sînt multe dintre pildele lui? Nu toți preoții trec nepăsători pe lîngă omul căzut între tîlhari, și nu toți samarinenii se opresc să acorde ajutor. Nu toți cerșetorii ajung în sînul lui Avraam, și nu toți bogații sfîrșesc în iad. Cît despre vicleanul care își ingroapă circumspect talantul, afară cu el!

Unora ne-a fost dat harul necredinței și lumina ironiei. N-o să le dezmințim nici măcar în umbra crucii.

Crucificare

Scriam acum trei ani si jumatate ca “nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate”. Da’ cum Apocalipsa promite vindecarea ranilor de moarte, baby, I’m back! Si fiara mai fioroasa n-ati vazut voi de cind v-a facut mama.

Sa reincepem deci cu un raport nervos de lectura. A ajuns si la mine, in sfirsit, Solenoidul lui Cartarescu. Caramida asta de carte nu e decit o fastidioasa si, in cele din urma, esuata refutare a constatarii banale ca situatia este fara iesire. Mesia coboara degeaba printre ai lui. Alta scapare din poveste decit arderea prefacuta a manuscrisului nu este. Oricit cauti evadarea, nu ti se da altceva mai bun decit o harta care contine planeta, tara, orasul, cartierul, apartamentul, camera in care studiezi harta care contine planeta, tara, orasul… Simmias are dreptate, in pofida lui Socrate. “Toti sintem un zimbet al vidului si-al noptii.”

Tind sa dau crezare mitologiei fabricarii si publicarii volumului astuia inutil. Solenoidul e o sclifoseala autista, o plonjare obsesiva in semidoctism (vezi spiritualizarea ignara a geometriei) pavoazat cu referinte livresti, si nombrilism (chiar literal) garnisit cu artificii de scriitura postmoderna. Partea realista, documentara a cartii e singura care suscita un vag, nesustinut interes. Partea fantasta e ca o profetie venita prea tirziu – faptul ca falsul, gemelarul Cartarescu scrie in deceniul ’80 nu diminueaza citusi de putin caracterul derivat si perimat, mai ales dupa cinematografia ultimelor doua decenii, al imaginarului lui cosmaresc.

Mai rau, textul e contaminat de timpenii care ar fi trebuit atent excizate de ochiul exigent al unui redactor serios. Anacronisme precum “lucrurile nu erau chiar atit de glamoroase”, barbarisme precum recurentul “inconcevabil”, “prezbiter” in loc de “prezbit”, “cuseta” in loc de “dulap”, simandicoase “lune” in loc de “luni” n-au ce cauta in carte. Atunci cind vorbeste despre lateralizarea functiilor cerebrale, Cartarescu confunda emisferele intre ele (poate pentru ca naratorul lui e, vai doamne!, inchis in oglinda?). Iar cind il chinuie stilul, isi da incapatinat cu stingul in dreptul: “asa cum desfaci sutele (more like “zecile”) de petale ale trandafirului ca sa gasesti in centrul sau inmiresmat (petalele contin de fapt compusii olfactivi specifici) organitele (diminutivul asta e specializat, numind exclusiv structuri intracelulare) fragede ale unei sexualitati androgine”.

Daca ar fi sa rezum cartea intr-o propozitie, ar fi de ajuns s-o cititi pe aceasta, in locul celor peste 800 de pagini ale lui Cartarescu (incluzind cele 12 – da, musai 12 – umplute cu un singur cuvint): sarcopt oliv levitind mandelbrotian deasupra unui madrepor de creode de ambra peristaltica, in hipogeul clorotic, hialin. In rest, merita doar sa insist ca asertiuni precum “dimensiunea in plus e perspectiva necesara ce aduce deplina cunoastere” sint aberatii patente (dimensiunea in plus nu face decit sa reclame nevoia unei extra dimensiuni pentru a ajunge la deplina cunoastere, fapt recunoscut de altfel in imaginea progresiei soresciene a zeului care e continut de un zeu mereu mai mare); si sa conced ca, daca e vreo sintagma memorabila in carte, e printre ele “adictia disperata a dumnezeirii”.

PS Daca aveti chef sa cititi ceva bun, tolaniti pe-o plaja, incercati mai degraba Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia (Andrei Cornea), Sarbatoarea corturilor (Ioan T. Morar) sau Spovedania unui preot ateu (Ion Aion).