Doi ghibarți și-un pumn de sămînță

Dacă Orosius, apărînd imperiul creștin de realitatea uluitoare a invaziei vizigote, susținea că superioritatea noului zeu se putea vedea în progresul istoric (înfrîngerile zeilor vechi fuseseră mai catastrofale, cică), Guibert de Nogent, pus pe transformat cruciada în ideologie, compară aventura orientală a cavalerilor cu poveștile naționaliste ale Vechiului Testament, de la exod la macabei, arătînd că suferința creștinilor pentru pămînt sfînt e mai mare decît a modelelor biblice, iar contribuția miraculoasă a lui Dumnezeu e mai mică (de vreme ce creștinii au mai puțină nevoie de cîrje divine). Dei gesta per Francos – frâncii înșiși sînt miracolul lui Dumnezeu în lume. Ce se schimbase între secolul V și secolul XII? Imperiul nu mai era la fel de vulnerabil. Încreștinase suficienți dintre invadatori. Creștinii se bătuseră deja destul între ei. Era momentul ca imperiul să devină expansionist. Bizanțul avea nevoie de armele occidentului. Iar călugării rămași la vatră aveau suficient timp liber să convertească războiul drept în război sfînt.

Creștinismul însuși avea nevoie de o perfuzie. Nu poți nutri la nesfîrșit un cult popular cu sînge de martiri vechi de sute și sute de ani. E nevoie de sînge nou. Sînge de cavaler, de cruciat. Numai că, din greșeală, în graba de a purcede către o moarte glorioasă, niște creștini au vărsat niște sînge de evreu. Mai rău, unii evrei au preferat să se sinucidă decît să treacă, sub amenințare, la creștinism. Martirii zeului vechi erau o jignire la adresa zeului nou. Pe de altă parte, de ce să te lupți cu musulmanii departe cînd evreii sînt mult mai periculoși și, slavă Domnului, mai aproape? Guibert însuși va contribui la nașterea medievală a antisemitismului (cu duium de accente freudiene).

Un tiz contemporan mutat la Londra, Gilbert Crispin, lucrează și el la resurecția literaturii polemice anti-iudaice. E perfect conștient de adîncimea hermeneutică a conflictului, punînd în gura preopinentului evreu cuvinte polihronice: ”Violentiam Scriptur(a)e infers et at fidei vestr(a)e assertionem Scripturas intorques.” Cînd declari sensul literal al textului imposibil și sensul hristologic singurul intenționat de autor, „violentezi scriptura și o contorsionezi dogmatic”. E firesc: și litera trebuie să sîngereze.

Restanțe

În finalul discuției de acum un an și jumătate pe care am avut-o cu Edi am pomenit de Akhenaten și revoluția lui materialistă, umbrită de spectrul totalitarismului. Aveam atunci în minte, adînc și difuz, lectura pe care o face Jan Assmann literaturii ateniste. Iată ideile cheie (Moses the Egyptian. The Memory of Egypt in Western Monotheism, 188-190, cu sublinierile autorului):

We are now able to reconstruct the initial insight or ”revelation” which induced Akhenaten to abolish traditional polytheism and to found a new religion based on the idea of divine unity and uniqueness. It was the discovery that not only light, but also time is to be explained as manifestations of solar energy. With this discovery, everything could be explained as workings, ”emanations”, or ”becomings” of the sun. In this system, the concept of the ”One” has not a theological but a physical meaning: the One is the source of cosmic existence. There are no other sources besides this One, and everything can be reduced and related to it.

But a new concept of God, and a new religion, can never emerge as the result of explanation. What Akhenaten actually discovered, what he was probably the first to discover, and what he certainly experienced himself as a revelation, was a concept of nature. With regard to the Divine, his message is essentially negative: God is nothing else than the sun, and he is also nature…

The cosmic process is stripped of its anthropomorphic significance, but is nevertheless not indifferent to man. To the contrary: the less anthropomorphic its interpretation, the more anthropocentric its meaning. Man is intended or ”meant” by that cosmic performance and he may read the signs of parental love in the cosmos…

It is true that the Amarna hymns are obsessively repetitive in stating that all the sun does is ”for them”, but at the end of the ”Great Hymn” all this is related to the king as the ultimate goal of creation, so that the anthropocentric perspective is transformed into a pharaocentric one in the end. It is true that the sun rises to vivify the world, but it is for the sake of the king that the sun vivifies it. The king is the one who is ultimately ”meant” by the cosmic process and he is the only one for whom it has meaning. Meaning, in this world, is something between God and king, not anything shared by the people.

Yet meaning is a social phenomenon; so is religion, and so is God. Saying that meaning is only accessible to the understanding heart of the king amounts to saying that there is no meaning at all. Explanation replaces interpretation. The more there is that can be explained, the less there is to interpret. Thus we may perhaps say that, instead of founding a new religion, Akhenaten was the first to find a way out of religion… He rejected not only the polytheistic pantheon but even the theistic idea of a personal god. There is nothing but nature.

De 33 de veacuri și jumătate intuim că centrul lumii e privitorul și sîntem bîntuiți de ispita piramidei – credem că din vîrf se vede mai bine. Creștinismul a vrut să redea demnitatea vederii ultimului om. Dar istoria creștinismului (care e totuna cu istoria antisemitismului, a wokeismului duhovnicesc) e povestea interminabilă a constructorilor de piramide. Hristocentrismul nu e cu nimic mai bun decît faraonocentrismul. Elevarea centrului – alienarea lui liturgică, politică, metafizică, escatologică – face întotdeauna victime. Predicatorii ierarhiei sînt antihriști, chiar dacă în vîrful scării lui Iacov îl așază pe Tatăl. Ei uită că scara e-n vis.

Nu e al dracului de amuzant că printre cei mai aprigi apologeți ai meritocrației sînt azi adoratorii harului? Slăvit fie Domnul că unora ni s-a făcut harul să merităm mai mult! Tot harnicii socoteau că negrul e om fracționar.

Am pomenit, vorbind despre steag, de (de)ochi. Am uitat, vorbind despre humă, de mînă. Razele divine care înmuguresc în mîini, făcute celebre de iconografia lui Akhenaten, sînt omniprezente în imaginarul religios al monoteismelor. Le-am întîlnit și în muzeele din România. Pînă și Duhul se pogoară „alunecînd pe-o rază”.

Și, pentru că tot am început de la Augustin, să mai adăugăm la pomelnicul demeritelor lui faptul că a introdus (împreună cu discipolul său, istoricul partinic Orosius) noțiunea de „păgîn” în teologia creștină. Țăran e ăla care crede că numai locuitorii cetății lui Dumnezeu sînt de neînlocuit.

Duhul, diadema literei

Moise e într-o bancă din fundul clasei. Rabbi Akiva, de la catedră, comentează Legea lui Moise. Și Moise nu pricepe nicio iotă.

Asta ne spune Talmudul (Menachot 29b) că se întîmplă cînd Dumnezeu scrie, avînd grijă ca fiecare coroniță să se umple de Duh. Legea lui Moise e pentru un cititor mai mare decît Moise. Fiecare iotă ascunde un morman de semnificații.

Nu doar evreii beți de mustul adevăratei Vițe știu să stoarcă litera de Duh. Rabbi Yeshua nu e singurul care se îngroapă sub un interminabil munte (תילין של הלכות) de litere. Legea lui Moise e pentru cititori mereu mai mari decît Moise.

Dacă credința ta e încă inteligibilă pentru Moise, ai ratat respirația Duhului. Dacă Isus e de acord cu tine, ții în brațe o literă moartă. Duhul zice că Akiva e perimat.

Așa se face că Israel e mereu altul. Litera știe să se reinventeze. Apropo, Moise n-a scris în niciun caz cu coronițe – folosea un cu totul alt alfabet decît cel pe care l-a ornat tradiția rabinică.

Dar Duhul găsește o cale. De-ul din diademă e același cu cel din deontologie. Orice literă care leagă e un duh care dezleagă.

Anodine

Firește că mai sînt. Luca 7:9 – „că nici întru creștini n-am aflat atîta credință” (spre deosebire de pasajul paralel din Matei 8). Luca 22:30 – iarăși, „12 semenții creștinești”. Luca 24:21 – „cela ce va să izbăvască creștinii”. Ioan 1:31 – „să se arate creștinilor”. Ioan 1:49 – „tu ești împărat creștinesc”, zice Natanael, profetic. Ioan 3:10 – „tu ești învățător creștinesc”, zice Isus despre Nicodim, fariseul. Ioan 12:13 – „împărat creștinesc”, zic ierusalemitanii fluturînd ramuri de palmier. De unde rezultă că, abandonînd abuzul doctrinar la jumătatea lui Matei, Coresi e mai luminat decît diverșii scriptori ai BAR 296.

Am recitit Cimitirul din Praga al lui Umberto Eco. Un roman cît un secol de istorie creștină europeană. Ah, vremurile bune în care creștinătatea încă nu se lăuda că a dat lumii modernitatea! În care drepturile omului, libertatea de conștiință, democrația, capitalismul, sionismul erau încă de la diavolul. Mai e de mirare că nu știm încă cine e Israel? Principala ocupație a lui Dumnezeu e răzgînditul.

Maimonides, într-un pasaj din Mișne tora, zice că mărturia celor care anunță luna nouă contrazicînd „cele știute prin socoteală” (שנודע בחשבון) trebuie respinsă. Astrologii – matematicienii cerului – sînt mai credibili decît martorii oculari. Astronomii știu mai bine decît evangheliștii. „Și întunericul n-a biruit-o”, pretinde văzătorul. La care calculistul (חשב dă azi numele ebraic al calculatorului) ridică din sprîncene și zice: într-un univers care se dilată, întunericul întotdeauna biruiește lumina. Acum 13,8 miliarde de ani, universul era de 1000 de ori mai luminos decît azi. Radiația cosmică de fundal va trece în spectrul radio și apoi va deveni nedetectabilă. Și ultimii sori se vor stinge.

Nodițe

Ați auzit cu siguranță de Cartea neagră a comunismului. E deja un sfert de secol de cînd e pe piață. Dar știți oare că există, aproape de tot atîta timp, mai multe cărți cu titlul Cartea neagră a capitalismului? Nu, să nu care cumva să credeți că Humanitas va publica vreodată versiunea românească a vreuneia dintre ele. Mîna invizibilă a pieței are grijă să nu apară chiar orice pe piață. Utopia predicată de Jordan Peterson încă nu s-a săturat de sînge. Sînt încă prea mulți oameni care se simt bine pe altar.

Așa cum mă așteptam, Grigore cel Mare nu e primul exeget care să interpreteze paralelismul Iacov/Israel în stilul lui Neofit Monac. O făcuse deja Ieronim, cu două veacuri mai devreme, în – probabil – siajul lui Origen. Discutînd Isaia 9:8 (care, dacă nu mă înșel, conține prima apariție a paralelismului la Isaia), celebrul biblist spune că juxta anagogen, adică doar în sens anagogic, Iacov reprezintă iudeii, iar Israel „poporul neamurilor”. Sau – pentru că sînt posibile și alte spiritualizări – că „Domnul și-a trimis Cuvîntul Bisericii, care a înlocuit poporul anterior (priorem populum), dar acesta a căzut în Israel, adică între eretici, care se laudă că-l văd pe Dumnezeu”. Din perspectiva asta, Yahweh e precum semănătorul din pildă – Cuvîntul cade și aiurea, în urechile unora care doar cred că pricep, de pildă. Israel a fost și Regatul de Nord, cel care a căzut primul sub povara falșilor zei. Samaria se laudă și ea că-l vede pe Dumnezeu. Cuvîntul cade victimă între eretici.

Sabia invizibilă a pieței știe să deosebească văzători de nevăzători.

Am avut răgazul să mai răsfoiesc paginile dificile ale BAR 296 (Evangheliarul de la Războieni). La Matei 10:23 are, în ambele variante de text, „cetățile creștinești”. La Matei 15:31, „și mărea pre d(u)mn(e)zăul creștinesc”. Că BAR 296 nu depinde de Coresi e însă dincolo de dubiu pentru următoarele: Mt 19:28 – „de veți judeca ceale 12 semenții creștinești” (halucinant, nu?); Matei 27:9 – „și luoară 30 de peanegi, prețul cel prețuit, ce prețuiră de fiul creștinesc” (citatul din Ieremia, care e de fapt din Zaharia, e făcut să vorbească-n șleau hristologic); Matei 27:42 – „împărat creștinesc”; Marcu 12:29 – „ascultă jidove / creștine”; Marcu 15:32 – „h(risto)s, împărat creștinesc”; Luca 2:25 – „de aștepta alinarea creștinească / de aștepta mîngîiarea creștinească”. Și or mai fi și altele.

Puține lucruri sînt mai absurde și mai amuzante pe lume decît să auzi creștini – mîndri uzurpatori – lăudînd virtuțile ierarhiilor naturale.

Holocaustul infinit și binefacerile pustiei

Hm. Ahile. Dar și Yahweh. „Căci Domnul este mîniat pe toate neamurile și plin de urgie…” Urgie. „El le nimicește cu desăvîrșire.” Știm deja ce hram poartă. „Se topesc munții de sîngele lor.” Peisajul începe să se dizolve. „Toată oștirea cerurilor piere.” Pentru că Yahweh domnește și sus, nu doar jos – peisajul are astrologica lui. „Cerurile sînt făcute sul ca o carte”. Toiagul lui Yahweh poate declanșa involuția. „Căci sabia mea s-a îmbătat în ceruri”. Momentul de autotranscendență divină. „Va coborî asupra Edomului.” Condescendența. D-aia e important să știm care e adevăratul Israel. Precum în cer, așa și pe pămînt.

„Căci Domnul ține un praznic de jertfe… un mare măcel…” Templul și cîmpul de luptă una sînt. Al Domnului e sîngele jerfelor pentru că al Domnului e sîngele tău. Mă rog, al dușmanilor tăi. Și al tău – dacă n-ai grijă să-ți omori dușmanii. Pînă la ultimul. „Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire…” Principiul zi/an. Hehe! „Răsplătire” e shillum. Pentru că pacea (shalom) unora e rodul pacificării altora. „Smoală… pucioasă… și fumul lui se va înălța în veci.” Amin! Iadul e altarul din care se înfruptă Yahweh, sodomizatorul. „Funia pustiirii și cumpăna nimicirii.” Arhitectura somptuoasă a lui tohu și bohu. Yahweh e-n recreație. Și, de data asta, povestea se va opri la Genesa 1:2.

După ce se satură Yahweh, se înstăpînesc necuratele. „Acolo își va avea locuința năluca nopții…” Lilith. Femeia nesupusă. Cea care îi face pe bărbați să viseze umed. Și fură copii. Neofit Monac vă explică ce și cum (probabil primul în cultura română). Și sfîntul Sisoe. (Iar, pentru sofisticați, Jordan Peterson – haosul e femininul care n-a cunoscut încă ierarhia luminoasă a toiegelor.) „Căutați în cartea Domnului și citiți!” Să desfășurăm steagul, ne ispitește Yahweh. „Duhul lui va strînge acele sălbăticiuni.” Ca-ntr-o arcă a lui Noe pe dos. Căci țapul pentru Azazel va moșteni pămîntul.

Hamadă

Promit că e ultima pentru o vreme.

Ca să vedeți cît de adîncă e istoria steagului / conducătorului / zeului, să adăugăm niște inele în lanț. Numele hieroglific al faraonului era nswt. Eu înclin să le dau dreptate celor care îl pun în legătură cu sumerianul ensi. Și da, unul dintre numele sanscrite ale conducătorului era netra. „Yahweh este faraonul meu”. Nu, nu militez pentru nostratism aici. Mă mulțumesc să sugerez că, atunci cînd vine vorba de arhitecturi sociale, deci de ideologii, civilizațiile antice au avut mai multe în comun decît se crede îndeobște. Măcar niște Wanderwörter.

Dumnezeul evreilor bagă în presă toți bîntuitorii cerului antic. Vechile imnuri și legende sînt stoarse de simbolistică. Yahweh e un cocteil de esențe tari. Superzeul face cumul de funcții. Se abstractizează, se apocalipticizează – devine polul contrapus lumii, materiei, colcăielii. Geniul iudaismului lui Isus e că îl aduce pe Yahweh, ontologul, cu picioarele pe pămînt – reînnobilînd lumea, materia, șerpăria. Centrul însuși trebuie jertfit. Fiecare dintre noi e stea(g). Problema iudaismului lui Isus e că nu a acceptat niciodată vestea bună a morții lui Dumnezeu.

Celălalt nume hieroglific al faraonului era ḥm. Numele întrupării zeului. E pur și simplu numele omului, al individului – de la faraon la servitor (ḥmt e femeia, ḥm-nṯr e preotul). În limbile semitice, aceeași rădăcină înseamnă „cald”, „inflamabil”. Generează o familie de cuvinte ce include concepte precum: roșu, furie, lavă, saună, zel, febră, fanatism, jar, dorință, violență, leșin, venin. Toată gama de pasionalitate a vieții – de la plăcere la suferință, trecînd prin mînia lui Ahile, e-n numele omului.

Cînd zic că împărăția nu-i a misionarilor, zic că împărăția e a misionatului. Dacă misionarul vrea să intre în împărăție, trebuie să învețe că are ce învăța de la misionat. Doar contribuindu-și amîndoi zestrea de poveste se poate naște un soare nou.

Hematii. Himie. Human. Humor. Homer. Ham-ham. Haoma. Huma. Scepticul Hume. Hm.

Psihoza noastră cea de toate zilele

Numele adevărat al spiritualității este psihoza. Psihanalistul s-a vrut uns cu darul deosebirii duhurilor. Oricine deosebește duhurile e psihotic. Pentru că nimeni nu-și transcende povestea. Logos-ul însuși e propriul său prizonier.

Singurul lucru pe care îl putem face – ca să nu ne scoatem unii altora ochii, la infinit – e să lăsăm poveștile să dialogheze. Dia-logos-ul. Între povești se naște calea, adevărul, viața.

Epistemologia lui Florin Lăiu e strict psihotică. Întrebarea la care caută el răspuns e cît din povestea mea trebuie să tai ca să nu mă fac de rușine în piața poveștilor. Există o psihoză mai bună – mai generoasă, mai iubitoare, mai spirituală chiar. Cea pentru care întrebarea devine – confortabil – însăși povestea.

Atît i se cere lui Florin pentru ca să intre în împărăție: să-și împartă avuția de certitudini la săraci. Împărăția e a celor care se împart. Care se lasă pătrunși de poveștile altora. Care se (de)convertesc – nu a misionarilor. Împărăția se ia cu asalt. Cu pofta iremediabilă a copilului pentru poveștile lumii.

Scepticismul nu e orbire. E viziune mai încăpătoare. Perihoreza poveștilor – v-am mai spus-o. Răscrucea povestașilor. Ghemul poveștilor e motorul lumii. Niciunul dintre noi nu iese vreodată din labirint. Dar labirintul însuși e ghemul Ariadnei.

Condacul gîndacului

Numele soarelui-răsare în limba steagurilor era ḫprj. După ce își săpase drum toată noaptea prin infralume, soarele mijea din nou, dimineață de dimineață. De aceea, ḫpr e vocabula creației, a devenirii, a ființei. Și-n ebraică חפר înseamnă „a săpa”, „a cerceta”, „a spiona”. De altfel, știți deja că soarele înaripat și scarabeul sînt simboluri frecvent dezgropate de arheologi în Israel, apărînd chiar și pe sigiliul lui Ezechia, exterminatorul de Nehuștan. Soarele, gîndacul, ontologul („eu sînt cel ce sînt”).

Îmi plac gravurile. Unul dintre maeștrii și inovatorii artei a fost francezul Jacques Callot, celebru pentru un eseu grafic despre realitatea războiului creștin. Vreau să mă opresc însă asupra uneia dintre emblemele Sfintei Fecioare desenate de Callot. Soarele e, evident, divinul. Cristalul rămas intact după străfulgerare e Femeia. Asta-i fantezia acuplării – să ai epifania sinelui în carnea celuilalt. Femeia diafană, invizibilă rămîne întreagă. Slava femeii ideale e că-l reproduce integral pe invadator. Bărbatul ideal e cel care nu lasă urme.

Legenda gravurii lui Callot e ușor eretică. Nu doar că „sînul” pe care îl lasă Isus în urmă e de fapt al Tatălui, dar Augustin ne spune că Verbum potuit matris uterum assumpto corpore fecundare, et de sinu Patris non emigrare – Cuvîntul și-a imigrat trupul în trupul mamei fără să emigreze din sînul Tatălui. Mai interesant însă e că, la origini, în textul grecesc al evangheliei, femininul „sîn” e κόλπος – fald, pliu, poală, vale, golf, adînc, sinus, cavitate, vagin. Dumnezeu e trans.

E în separarea luminii de soare (ca în Genesa 1) un enorm progres al gîndirii. Logos-ul e lumină. Particulă și undă. Așa cum svastica din ecuația lui Einstein (soarele împătrit din coadă) nu are nimic de a face cu vreun astru, nici – alt progres – cu lumina însăși. E constanta universală a cauzalității. E dansul infinit al spațiului cu timpul. E focul de viață din sînul materiei.

Eu cred că centaurii vin din centru. Obsesia centralității e falică. Nu ne mirăm deloc de religia omenilor de acum 10-12 mii de ani (dionisiaci care deja ridicaseră steagul lui Yahweh). Bisericile sînt încă cluburi de toiege. Culpa Tatălui e încă de descoperit. Femeia încă trebuie dezvăluită. Și nu, nu mă supăr dacă vă ajută să știți că unul dintre numele antice ale clitorisului era „coroana” (da, rudă cu secera) – keter.

Nu sfîntul din icoană e sfînt – cea care sărută icoana e sfînta. Nu sfînta sfintelor e centrul – țapul pentru Azazel e hierofania. Nu soarele pe care îl dibui dincolo de carne îți merită închinarea – carnea e Dumnezeu. Singura catapeteasmă admisibilă e limita care protejează viața și libertatea. Nu vreau găuri în mănușa chirurgului. Nici dumnezei care zic „da” cînd eu zic „nu”.

Condac vine din kontakion – un diminutiv pentru aceeași rudă de băgat în viespi. Sulul e steagul înfășurat pe sulă. Și, ca să vezi drăcie (știu, pleonasm), gîndac înseamnă în românește și „șarpe”. Diavolul e Dumnezeu.

Contagiu

Una dintre cărțile pe care Einstein spune că le-a citit pe la 13 ani a fost Kraft und Stoff (1855) a doctorului Ludwig Büchner (fratele lui Georg, în numele căruia, de un secol, se decernează anual un premiu literar în Germania). Kraft – forță. Stoff – materie. Un filozof amator (profesionist exeget al trupurilor pacienților săi) a anticipat cu jumătate de secol E=mc2. Pentru că Büchner era materialist – punea semnul egal între forță și materie. Lui Einstein nu i-a rămas decît să adauge soarele.

Un alt filozof amator a fost Vasile Conta (jurist de profesie), considerat azi întemeietorul filosofiei românești. Drept pentru care sînt încă români care se cabrează amenințător la sugestia că Vasile Conta ar fi fost armean. Idioți naționaliști susțin că n-ar fi putut fi decît ortodox, de vreme ce avusese cel puțin trei generații de preoți în arborele genealogic, iar Moldova secolului al XVIII-lea fusese curat ortodoxă. De parcă Alexandru cel Bun nu instalase încă de la începutul secolului al XV-lea un episcop armean la Suceava. Iar Cantemir nu lăudase pe la 1700 și ceva bisericile armenești (și catolice) din Moldova.

Dar să-l lăsăm pe Vasile Conta fiu de popă ortodox, nepot de popă ortodox, strănepot de popă ortodox. Punem astfel și mai bine în relief faptul că acest amator, întemeietor de școală național(ist)ă, a fost materialist și evoluționist. Ludwig Büchner i-a recenzat elogios eseul de metafizică. Ba chiar i-a prefațat versiunea pariziană a Ondulațiunii. Și lăsăm astfel neștirbită românitatea antisemitismului lui Vasile Conta (nu, Ludwig Büchner nu i-a împărtășit și antisemitismul).

Nu doar Einstein le-a dat dreptate amatorilor acestora. Soarele care răsare în „Moartea” lui Baluschek e tăiat de linia unui orizont marin. Așa se face că discul lui plin e de fapt din două bucăți – una materială, și una spirituală. Vă las pe voi să decideți care-i care.