Transsubstanțieri ci(bi)nice

Pe la 1500 și ceva, transilvanul Nicolaus Melchior Cibinensis, probabil dintr-o familie de aurari, scria Processus sub forma missae. Processus, adică algoritm alchimic. Missa, adică liturghie. Să convertești taina bisericii în deschidere către tainele lumii pare să fie specialitatea sibienilor – fie ei și de ocazie.

Miracolul acestui orizont deschis nu ține doar de apetitul pentru amploarea și diversitatea bibliotecii. Privirea pătrunzătoare, asumată programatic, exersată consecvent și liberă să se întoarcă asupra ei înseși, e încă mai importantă. Edi stă aici sub semnul înțeleptului cinic – neconstrîns de sofisticăria rigorii formale, convins de nevoia de a străpunge pîcla iluziilor de tot felul, prizonier al îndrăznelii de a vorbi de jos în sus. În parrhesia cinicului întîlnește nebunia Crucii.

Edi a înțeles – și pentru că a făcut experiența ei directă – „dimensiunea autohipnotică” a teologiei creștine (Sloterdijk). Drept pentru care, pentru a salva omul de sub ruina ideologiei, l-a redescoperit pe cinicul, corozivul Isus. Azi, ca întotdeauna, singurul creștinism viabil este cel care îi permite lui Isus să fie cel mai mare critic al creștinismului.

La 70 de ani, Edi încă ne provoacă, ne contrariază și ne farmecă. Efectul cel mai spectactulos al acutizării privirii e reîntregirea terapeutică a realului. Uneori, voyeurismul – ca să nu zic, cu destulă îndreptățire, vizionarismul – suprarealist e mai realist decît orice icoană. Max Ernst îl bate la fund pe Botticelli.

PS Acesta e doar primul dintr-o serie de editoriale, de diferiți autori, ce vor apărea săptămîna aceasta, la aniversare.

Cutia cu povești

2 Regi 12 și 2 Cronici 24 spun, confuz, contradictoriu și cu agende sensibil diferite, povestea pe care a reluat-o nu demult dubioasa „inscripție a lui Ioas”. O renovare tergiversată a templului de la Ierusalim (plasată pe la sfărșitul secolului al IX-lea din era ailaltă), cu deturnare de fonduri, lipsă de transparență în cheltuieli, entuziasme populare și destinații paradoxale de cadavre. O poveste desăvîrșit balcanică.

În centrul ei, o cutie de colectă. Mai precis – pentru că e, în ebraică, același cuvînt – un chivot. Un Aron – pentru că, tot în ebraică, e o diferență de o singură literă între chivot (aron) și Aron (Aharon). Un sarcofag.

Chivotul legii ne-a făcut bucuria de a dispărea în legendă. Ba chiar i-am pironit zapisul pe cruce. Dar coșulețul de colectă rezistă. Sîntem încă fascinați de pereți. Construim încă piramide – sarcofage pentru oasele tentaculare ale excesului nostru de sens, care e totuna cu lipsa noastră de sens. Poporul e încă bucuros să accepte binecuvîntarea celor care spun povești.

Simbolul falic al fecundității contondente a lui Aron ne mîngîie.

Și da, Moise e omul alb care pune cruce femeii negre. Noroc că toți știm să spunem povești. Iar pe unii dintre noi ne bîntuie duhul adevărului. Din oase facem fluiere și din cutia de colectă tobă. Dansăm ca David înaintea Domnului.

Gata cu poveștile

Ca să exorcizez demonul ipocrit al melancoliei, o să scriu acum și pagina de amintiri din a doua studenție – anii de la Andrews University, în urma cărora am devenit, ca atîția alții, Stăpînul Divinității.

Una dintre consecințele diferențelor dintre Cernica și Berrien Springs e că, deși conferă titluri diferite, acoperă cam aceeași programă. Ce se face în liceu în România se face în colegiu în America. Ce înveți pentru o licență în teologie în România, repeți pentru un Master of Divinity în America. Am făcut, cum ar veni, seminarul teologic de două ori. Ceea ce nu m-a deranjat cîtuși de puțin, pentru că – după cum știți deja – n-am fost niciodată grăbit să ajung niciunde, iar diferența de calitate a profesorilor și a bibliotecii era, la ora aceea, în general colosală.

O altă diferență fericită ține de caracterul mult mai flexibil, individualizabil, al programei. La Andrews, nu ești prizonierul unei clase, nici măcar al unei promoții. Sînt cursuri obligatorii, dar nu este obligatorie (decît cu mici excepții) ordinea lor. În plus, ai un număr considerabil de elective. Și nu te oprește nimeni să iei cursuri doctorale. Așa se face că mi-am băgat, cu remarcabil succes, picioarele în ce nu m-a interesat – am copiat la examenul de istoria bisericii adventiste, am predat o lucrare plagiată integral la cel de creaționism, am făcut de două ori cursul de relații interpersonale (asta și pentru că primul prof a fost un rigid cu probleme de relaționare interpersonală). M-am concentrat însă pe disciplinele de teologie propriu-zisă, de la cele tehnice (limbi moarte, critică textuală, istorie intertestamentară și greaca LXX) la cele de substanță (hermeneutică, teologie istorică și sistematică, teologie biblică).

Dintre profesori, Doukhan, Choi, Gane, Canale și van Bemmelen au fost probabil cei mai interesanți. Nu mai predau, dar încă locuiau în zonă un Bacchiocchi sau o Running. Între colegi, un doctorand orb care excela în studii veterotestamentare. Un altul care lucra la un lexicon medio-egiptean. Omeni din toată lumea, aducînd cu ei povești care mai de care. Din bibliotecă, sigur mi-au rămas în minte lecturile pe îndelete dintr-un Whitehead sau un Lévinas. În plus, pentru adventiștii plictisiți, există, la doar o jumătate de oră, biblioteca și profesorii de la University of Notre Dame – una dintre cele mai bune școli catolice din lume.

Un alt avantaj considerabil a fost existența în cadrul universității a unui mic conservator, cu săli private de studiu. Ceea ce nu înseamnă că nu fugeam tot timpul, de la cursurile cîh, la pianul din capela seminarului. Ba chiar am lucrat la WAUS, postul de muzică clasică din campus. La un moment dat, am abandonat un Enthousiasmos care pierdea entuziasm în favoarea exclusivității pianului. Am locuit, în ultimii ani de studii, în Chicago, frecventînd tot ce are mai bun de oferit în domeniu o metropolă. Așa am ascultat, pentru prima dată live, The King’s Singers. Sau i-am văzut în exercițiul funcțiunii pe Barenboim, Watts, Bronfman, Kern, Lisitsa sau Thibaudet. Din biblioteca teologică de la Wheaton College îi trimiteam lui Florin ce-i lipsea din bibliografia cercetării lui doctorale. Iar la University of Chicago refăceam pașii lui Eliade și Culianu.

În America am intrat prima dată într-un sex shop, am mîncat prima dată din bucătăria persană, am învățat pentru prima dată ce faci on a date. Iar, după ce am devenit Stăpînul Divinității, mi-am luat în serios, pe cont propriu, studiile de teologie. Mi-au mai trebuit încă vreo cinci ani să părăsesc adventismul, creștinismul, teismul. Dumnezeu e un stăpîn de la care se fuge greu.

PS În adventismul american joacă golf și directorii de spitale adventiste, și profesorii de teologie.

PPS Tot anii de Chicago mi l-au scos în cale pe Cláudio Richerme. E plină lumea de excelenți muzicieni de care n-ați auzit și nu veți auzi niciodată – și pe care puțin îi interesează că scena lor e mică. Poate scăpăm și noi, românii, odată de complexul marginalității. Cláudio m-a făcut să-l iubesc, ca niciodată înainte, pe Villa-Lobos. Și mi-a dăruit excelenta lui carte de tehnică pianistică.

O schiță istorică

Adventiștii sînt nou veniți în lumea teologiei. Nu cred să fi existat un pastor cu studii postuniversitare relevante în lumea adventistă înaintea Yorkshireman-ului Heppenstall, iar Andrews University nu a început să devină ceea ce este astăzi decît după 1960. Ca în România „pionierilor”, vîrfurile intelectuale ale adventismului învățaseră carte în afara bisericii și, cel mai adesea, nu carte de teologie. Din perspectiva asta, Ellen White e, fără doar și poate, doctor seraphicus, angelicus, hyperbolicus, melifluus et mirabilis, scholasticus, atque universalis al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Fără ea, nu s-ar fi făcut mai deloc carte în vreun seminar adventist.

Prin urmare, pentru a fi teolog marcant în lumea adventistă românească ajungea, pe vremuri, să rupi niște engleză și să te pui pe tradus EGW. Ba, treacă-meargă, puteai și să știi doar franceză și să traduci traduceri. Printre primii care au avut inspirația să spargă cercul strîmt al îndoctrinării white-iste au fost deja pomeniții Nelu și Dezső, care s-au dus și la școli ortodoxe de teologie. Eu am găsit patristică, încă adolescent, în biblioteca unchiului meu (wink, wink, Ibriane). Mai apoi, un Aurel Ionică sau un Florin Lăiu s-au pus pe învățat, aproximativ, greacă și ebraică. Un Wilhelm Moldovan sau Adalbert Orban au descoperit dogmatiștii reformați. Astea au fost vîrfurile teologice adventiste pînă prin anul 2000.

După metamorfoza comunismului din ’90, majoritatea covîrșitoare a celor care au studiat mai serios teologie au rămas în diaspora. La Cernica, singurul om cu acte în regulă din perspectiva ministerului de resort a fost, multă vreme, idiotul util Iacob Coman. Care – apropo – a devenit pastor adventist fără studii de teologie adventistă, doar din inerția unui sistem în care profesorii de seminar nu puteau să nu fie și pastori. Doar în ultimii 10-15 ani s-a format, cu toate chinurile nașterii, un nucleu profesionist la Cernica – probabil încă prea tributar unei ideologii expirate și fără reală autonomie universitară (vechea meteahnă a oricărei școli de teologie din România).

Sînt homosexuali în teologia adventistă? Sigur. Așa cum avem lingăi, nesimțiți, ignoranți, bătăuși, jucători de golf și șmenari. Întocmai ca printre laicii adventiști. Și da, la teologie, la Cernica, am învățat eu cum să-mi spăl bine glandul și prepuțul penisului, pentru a preveni efectele neplăcute ale acumulării de smegmă.

Ăsta era nivelul teologiei adventiste la anul Domnului 2000.

PS Hai să fiu incorect politic și să le aduc aminte cititorilor mei adventiști că e mai rău să fii jucător de golf decît homosexual.

PPS Coleg de generație cu Heppenstall, dar cu doctorat în egiptologie, nu teologie, a fost Siegfried Horn.

Precum și înfrîngeri

Coleg de promoție cu unchiu’ Nelu și bunul Dezső, pastorul adventist Ștefan Faur a murit acum două decenii, la 76 de ani. În necrologul publicat la data aceea de Conferința Banat, un mai tînăr coleg spunea despre el că ar fi avut „biruințe, precum și înfrîngeri dureroase”. Ca oricare dintre noi, nu?

În presa de scandal din aceeași perioadă, dar și de mai tîrziu, un anumit om de televiziune adventist e descris ca entuziast al scobitului în nas și promotor de tinere talente. Azi, vomită superior peste amintirea pastorului Faur. Ca oricare dintre noi, nu?

Iacob Coman are la activ nu doar indigeste volume de poezie, ci și penibile ”seminarii” în care, deloc poetic, își exhibă apetențele sexuale. Ca să nu mai vorbim de flirturile, uneori poetice, cu tinere talente. Ca oricare dintre noi, nu?

Rememorez un episod de acum douăzeci de ani, avînd grijă să nu mă împroprietăresc peste povestea altcuiva. Omul de televiziune adventist, director de fan club “Iacob Coman”, simte miros de sînge. Ca oricare dintre noi, nu?

Amintiri din hoinăreală

Și de data asta am vrut să scriu despre cu totul altceva. Despre originile fascinației fasciste românești (național-ortodoxe) cu corporatismul care sînt de găsit, comic, în filozofia politică catolică de după Rerum novarum (și în autori portughezi, de pildă, mari închinători „la curțile dorului”). Și despre etnocrație ca o continuare populistă a fanteziei teocratice a secolului al XVI-lea european (principele din cuius regio, eius religio înlocuit cu poporul suveran).

Dar m-a confiscat melancolia. Se împlinesc zilele astea 20 de ani de cînd m-am mîntuit de seminarul teologic adventist de la Cernica. Și, în loc de chermeză cu foști colegi sau criză de la mijlocul vieții, o să vă povestesc cam ce-a rămas cu mine din anii de studenție.

Am sfîrșit la teologie pentru că nu m-am dus, sîmbăta, la admitere la clasice. Am intrat fără probleme – la gramatică mă pregătisem oricum, pentru dogmatică îmi explicase bunul Dezső ce și cum, iar la interviu declarasem ritos că trăiesc intens solemnitatea judecății de cercetare. Dărvă m-a propus, nu știu de ce, șeful clasei, drept pentru care am devenit liderul unei cirezi de haimanale. 

În primul an, cursurile s-au ținut la liceul adventist din București. Am ales, laș, să nu stau în mizeria de cămin din campusul liceului. Așa se face că am început să scriu poezie – colegul cu care am împărțit camera de închiriat a unei mătuși fiind deja prins de viciul scrisului. Traduceam frecvent cînd ne țineau cursuri intensive profesori invitați din afară. Așa am învățat, din mers, la o sesiune de creaționism științific, cuvîntul „turbidity” – aluviune.  

Probabil că mai bine de jumătate dintre cei care au început seminarul în același an nu l-au terminat, cinci ani mai tărziu. Da, cinci. Pentru că, deși nu era acreditat universitar și n-ar fi trebuit să dureze nici patru, sadicii conducători iubiți au inventat și anul de practică, una dintre nesimțirile de prim rang ale adventismului românesc postdecembrist. 

Anul acela infam mi-a adus însă șansa de a face două semestre de litere (română-engleză) la Craiova. Am citit mult (inclusiv literatură română veche), mi-am tras internet, am mers la teatru, la filarmonică (unde am auzit un fa major de Gershwin în lectura memorabilă a lui Mihai Ungureanu), la biblioteca Institutului Francez (unde l-am descoperit pe Régis Debray, dar și pe Ilarie Voronca), la Piatra Olt – unde m-au dat afară colegii ortodocși din biserica lor. Tot de-atunci am cîștigat o trainică și complicată amiciție. 

Cîntam deja și colindam cu Enthousiasmos – unul dintre drogurile care m-au ajutat să supraviețuiesc acelor ani. Am făcut mai multe turnee în România și America, am lucrat cu maestrul Horváth, am înregristrat cîteva albume. I-am văzut crescînd pe Andrei Ioniță și Albert Tajti. M-am bucurat de prietenia lui Petre Anghel și a Eugeniei Miulescu. Bineînțeles, l-am aplaudat ocazional pe Edi.

În campusul de la Cernica, am disperat constant lumea petrecînd o grămadă de timp liber la pian, în compania lui Chopin, Liszt sau Rahmaninov. Din bibliotecă, mi-au rămas în minte doar cîteva cărți. Printre ele, cea despre Eclesiast a lui Jacques Ellul și cea despre Figurile de stil din Biblie a lui Bullinger. Au fost însă anii unor prietenii din care m-am nutrit cu nesaț. Alex, Dan, Artemis, Gabi, Flavius, Sebi, Atti, Adi, Adi, Tony – chapeau.

Tot atunci, am iubit prima femeie. Mamei mele – la lucru în Spania, să-și țină ambii copii în facultăți – îi făcea propuneri indecente tatăl unui actual președinte de conferință. Iar unuia dintre profesorii de la seminar îi tremurau glasul și buza de jos cînd vorbea cu mine în afara perimetrului sfînt al școlii.

Schelălei

Falsificarea istoriei la care au contribuit masiv păltinișenii constă în minciuna potrivit căreia drama românească începe abia în 1946. În realitate, am fost mereu niște nemernici.

Vă mirați că Academia Română este, încă, o colecție de dinozauri? Că Armata Română este protectoarea dosarelor preoților Bisericii Române? N-ar trebui. Și ultimele barometre ale opiniei publice ne aduc aminte că românii au maximă încredere în Biserică, Armată și Academie.

Adevărata religie a românilor este naționalismul. Rădăcinile problemei trebuie căutate nu în interbelic, ci în generația lui Urechia, Nenițescu și Nicolae Niculescu (aka Nifon Ploieșteanul).

„Deși numai prefect de Tulcea, Ioan Nenițescu a știut să se facă la un moment dat reprezentantul tuturor românilor dobrogeni și acțiunea sa hotărîtă împotriva străinilor reflectă toată nedreptatea ce se făcuse pînă atunci elementului românesc. Iar mijloacele violente ce a întrebuințat pentru a face să dispară contrastul dintre românii pînă atunci neglijați și naționalitățile străine favorizate, se explică ușor prin dorința de a cuceri pentru români cît mai curînd locul ce li se cuvenea între celelalte popoare dobrogene… Nu se poate tăgădui că tocmai intențiile lui cele mai bune, cum a fost de pildă colonizarea Deltei cu români, au fost mai puțin susținute de la centru.” Sublinierile sînt ale mele, cuvintele sînt ale lui Spiru Haret – armean, apropo.

Nenițescu este eternul poet al românismului. A scris „Pui de lei” – devenit imn comunist, dar și imn al „Revoluției”. Și „Țara mea” – făcută celebră de preotul românismului, Tudor Gheorghe.

Pe Nenițescu l-au susținut politic și liberalii, și conservatorii. Să nu căutați sfinți în politică.

Urechia – inventatorul românismului în toată slava lui protocronistă („daco-românismul”), antidemocratică, antisemită etc. Invidiosul de Eminescu (și acesta român cam adevărat).

Ortodoxia românească e o făcătură fin-de-siècle. După ce au adoptat, ultimii, grafia latină, preoții au trecut la inventarea unei liturghii proprii, specific românești. S-a căutat standardizarea repertoriului de muzică bisericească și purificarea lui etnică. Creștinismul vechi de două milenii al românilor e de pe la 1900.

Stați să vedeți ce români adevărați erau la Athos! Antimoderni, antisemiți, anticomuniști (adventiștii intrau, apropo, la „comuniști”). Antiortodocși – că detestau adoptarea calendarului gregorian.

Și azi se cîntă în bisericile ortodoxe varianta deiudaizată a psalmului lui Simeon (nunc dimittis) – cu „poporului, poporului Tău” sau „poporului binecredincios” în loc de „poporului Tău Israel”. Dovezile sînt pe YouTube – uneori, din slujbe de la catedrala patriarhală, în direct pe Trinitas.

Apropo, nu doar ortodocșii cîntă imnul ăsta antisemitizat. Nicolae Moldoveanu e foarte îndrăgit și printre neoprotestanți.

Fasciști au fost, fasciști sînt încă.

PS Ioan Vasiliu și-a luat numele Nenițescu de la un unchi călugăr (Ilarion Neniță). Și a fost printre altele ofițer în Armata Română și membru corespondent al Academiei Române.

The limits of interpretation, between Freud and Jung

Am scris textul de mai jos acum șase ani. Cîțiva dintre oxigeniști l-au văzut deja. Va deveni util într-un context viitor. Că e-n engleză, va trebui să mi-o treceți, din nou, cu vederea. Că am omis notele bibliografice, era numai firesc aici. Merită să amintesc doar cîteva titluri: Paul C. Vitz, Sigmund Freud’s Christian Unconscious; Ken Frieden, Freud’s Dream of Interpretation; Rhodri Hayward, Resisting History. Religious Transcendence and the Invention of the Unconscious.

One hundred and seventy years ago, an international religious movement, based in what would come to be known as “the burned-over district”, was reaching a dramatic turning point. Millerism had staked its future on pinpointing the very date of Jesus’ Second Coming, also known as the End of the World. October 22, 1844 passed unremarkably. The ardent Adventists were left with picking up the pieces. Out of that Great Disappointment came, most prominently, the Seventh-day Adventists, whose story is, up to a point, my own.

Beyond psycho-sociological explanations of the resilience of Adventism in the face of disconfirmation, one finds that the very hermeneutics that set believers up for disappointment provided the theological tools to justify that very disappointment. In the words of a Seventh-day Adventist apologist, “what had seemed like the greatest disappointment of all time was now [within the context of new exegetical and doctrinal elaborations] seen as indeed one of the most remarkable fulfillments of all prophetic history – a movement of God’s own appointment, despite its human limitations and misconceptions”. The date had been right, only the nature of the event had been misunderstood – Jesus had actually begun a new, final phase of pre-advent heavenly ministration (typified by the Levitical Yom haKippurim ritual). And passages in Revelation 10, 12 and 14 were reinterpreted as intimations of the religious origins and identity of the definitive version of God’s remnant – the Seventh-day Adventist Church.

To any outsider, these readings of the Biblical text must seem fanciful at best. It is therefore important to realise that the so-called “historicist” hermeneutics of Biblical apocalyptic, embraced by Miller and his Sabbatarian descendants, is not an Adventist innovation, but rather a long-standing tradition. Most Christian millenarians throughout history have attempted to ground their eschatological expectations in Biblical prophecy. After the Renaissance, these endeavours took on a positivistic flavour, attracting scientific minds like that of Isaac Newton. Miller himself had sought to establish a clear, univocal, systematic methodology of reading Biblical symbols, in the belief that God’s long-term plans could become apparent, to the studious eye, in the veiled language of Scripture.

The error of historicism is theologically grounded in the dogma of the supernatural authorship of the Bible. If the Divine Spirit is its true authorial voice, then it is perfectly justifiable to allow for meanings that couldn’t have occurred to either the human author or his intended audience. Daniel can very well dream up a second century BC “end of the world”, in the restorationist manner of the Jewish prophetic tradition, with the Temple of Jerusalem functioning as the capital of a new world empire. This doesn’t preclude the possibility that what his visions describe are actually European Medieval events, or a temple in heaven, entering a new phase of its history sometime in the nineteenth century AD (even if such “fulfilment” is not verifiable historically, but requires, in a vicious circle, new revelations). Seventh-day Adventist theology goes as far as to deny that the Danielic oracle means anything else but what their historicist interpretations dictate. Given that the end of the world hasn’t happened yet, it must be that the prophet spoke unwittingly to us, about our own eschatological times.

Thus, the ancient canon is treated as a canvas upon which generation after generation of believers project ever-novel millennial scenarios. The text is merely pretext for exegetical creativity and fodder for new enthusiasms. The Spirit is always right, since He never actually meant any of those past, disconfirmed, fulfilments. Or, in a milder version, any past fulfilment was merely another anticipation, in an indefinitely multipliable sequence, of the definitive fulfilment. Which brings to mind Henri de Lubac’s study of Patristic and Medieval exegesis: any portion of the Bible was liable to multiple interpretations, in a fourfold departure from the literal meaning of the text. All the more so the apocalyptic sections!

More significantly, these hermeneutical problems are in no way exclusively post-Biblical. In perfect agreement with the rabbinical tradition, the New Testament authors themselves indulged in very creative readings of older scriptures, historicist readings of prophecy being an intra-canonical phenomenon. The Gospels portray Jesus extending Daniel’s visions to cover Roman history, just as the Habakkuk pesher found at Qumran made the prophet’s utterances concerning late sixth century BC events deal with late first century BC circumstances. And, obviously, the New Testament is full of messianic fulfilments of Old Testament predictions, in spite of the fact that none of those passages is an unambiguous reference to Jesus, and many of them are unambiguously about someone else, or just plain ambiguous.

All of the above is a mere sketch of the spiritual process that ended with my deconversion. I am an atheist primarily because I found the humanity of hermeneutics to be inescapable. We are meaning making machines. The Spirit of God hiding behind or within a text is the worst idea ever, since we can make Him or it say whatever we want. Which is the same as saying that we can find the Spirit behind or within any text – one could read Plato as a prophecy of Jesus (as one has) and divine the end of the world in a cookbook (psychopathology is not that far from common hermeneutical excess). Which is tantamount to admitting that there is no spirit except the interpreter’s.

What would Freud and Jung make of my story? I believe Freud would salute my disentanglement from an eschatological frame of mind, thus allowing myself to live in the present. He would recognize the delusional character of the narcissist re-appropriation of ancient texts. He would argue that dreams are not to be investigated for a predictive function, but only for their unconscious content, that stems from past experience (that is, when they are actual dreams, not propaganda in a prophetic genre). And, fundamentally, he would acknowledge the regressive nature of the desire to foreknow, to be in control of ultimate outcomes. Texts, ancient or modern, testify only to the more ore less conscious processes of their human authors, and a hermeneutics that tries to guess behind them another world altogether, or to glean from them some superhuman understanding (especially of the future), is just an unending cycle of wishful thinking.

Jung, on the other hand, would probably be disappointed. He would see my attempt to impose limits on interpretation as reductive, severing my self from the rich life of the human spirit. Scriptures (all scriptures, not singularly the Judeo-Christian) are supposed to be investigated for all their bounty of meaning, suggesting, even through subversion of senses, new ways in which we can integrate and individuate. Oneiric symbols are to be amplified, shadows allowed to manifest themselves. The future belongs to us, and can be teased out in the shimmering light of our common inner life. The apocalyptic needs metamorphosis, not healing.

While Freud had explicitly shied from styling himself a “prophet”, Jung used unashamedly Gnostic language to speak of his analysis. Freud wanted psychoanalysis to be taken seriously as a science. Jung, on the other hand, passed his analytical psychology for the only science. But I cannot repress the suspicion that Freud and Jung were themselves creators of the psychological depths they were allegedly plumbing, and that their premises and methodologies are ultimately theological.

This is somewhat more obvious in Jung’s case. His eclectic reinvention of old divinatory arts and his recasting of God as humanity’s evolving selfhood amount to the creation of a new mysticism. The unending proliferation of meaning, derived from a vast array of symbolic libraries and the allowance of “synchronicity”, is strictly religious. Jung seems to believe, together with Teilhard de Chardin, that “the universal energy must be a thinking energy… a transcendent form of personality”. In their estimation, science cannot help being revelational, even if, at least in Jung’s case, atheistic. But, against all psycho-logising (i.e. spiritualising), we learn more and more about how complexity, and indeed consciousness, does not require complexity to emerge.

Freud, on the other hand, still owed too much to modernity to feel comfortable with such an open assumption of the spiritual nature of man. And yet, there are those who argue that he was a prophet nonetheless. True, for Freud, only the past can be properly divined. But Freud’s past is even harder to divine than the future, since it is the exclusive realm of the unconscious, never to be disproved. Dreams, actes ratés, altered states of consciousness or free association are the language that the irrational speaks. “The endless possibilities opened up by the mystic’s act of transcendence persist in the endless possibilities of the unconscious when fielded as an explanation. The waywardness that once characterised miraculous episodes is now inherent in the psychological tools that were developed to contest them.”

According to Harold Bloom, Freud “read the unconscious as Judaic exegesis read the Hebrew Bible, with every nuance, every omission being made to show an extraordinary wealth of significance. But, if everything has an ascertainable meaning, then all meaning is overdetermined…” In Ken Frieden’s evaluation, “the prophetic dimension of ancient dream interpretation was at once suppressed by Freud and implicit in his practices”. “He acted as a modern prophet, influencing personal lives and intellectual history, at the same time that he argued against prophecy.” And it could be argued that this paradoxical, if not perverse, prophetism is rooted in the very realisation that dreams don’t have a literal meaning, which allows the explosion of invested meaning.

Maybe the sectarian fragmentation of psychoanalysis, with an orthodoxy left to defend the original theory, is only to be expected, given its theological nature. When the unconscious speaks, everyone hears what he or she wants or needs to hear. Not all theoretical gain is a gain in knowledge. To the contrary, knowledge is gained when one finds means to dismiss excess theory. And a methodology that can be used against itself is no method at all – see for instance how Paul Vitz has turned psychoanalysis against Freud, establishing the neurotic origin of his unbelief in an unresolved Oedipal complex. The unconscious spoke, and the father of the unconscious missed it.

The title of this paper is an obvious invocation of Umberto Eco. I stand with him on the need to recognize that, even if ambiguity is ultimately unavoidable and sometimes desirable, texts impose their own limits on interpretation. There is a point where text becomes pretext. Just as there are texts that are meaningless. I don’t need to find reason in dreams (which seem to be only consciousness operating at its grammatical level), or to multiply entities (create the unconscious) in order to explain psychopathology. The unconscious can remain, by definition, unknowable, just as any respectable divinity is.

By the way, I wrote some of this paper in liminal states of consciousness, while falling asleep, or in my dreams. My unconscious – well, who knows, maybe humanity’s unconscious – is speaking. If Freud and Jung be mad, let them be mad at the unconscious, whose unwilling prophet I am, too.

Eu, evreul

Dacă mai aveți vreun dubiu că statul național e monstrul lăsat moștenire de Yahweh, priviți dilema în care se scaldă Israelul. Revizitați realitatea contrariantă a democrației care stă să inaugureze un nou apartheid, un nou spațiu vital pentru o nouă (străveche) puritate de sînge. A singurei puteri nucleare care are și n-are bombe atomice.

Zi de zi îi mulțumesc zeului în care nu cred că-i ține pe creștini și musulmani în coasta lui Yahweh.

Isus e tot un zeu al evreilor – încercarea lor de a-l îmblînzi pe Yahweh. Fiul bîntuit de fantoma Tatălui.

Nu mai vorbim de Allah.

Noapte de noapte îi mulțumesc zeiței că-i avem printre noi pe Spinoza, Mendelssohn (și Moses, nu doar Felix), Marx, Freud, Geiger, Shestov, Kafka – Celan – Jabès (the Reluctant Theologians), Derrida, Bloom (Harold, nu musai Allan), Arendt, Sontag, Stein, Weil, Mahler, Schoenberg, Gershwin, Bernstein, Haskil, Horowitz, Einstein. Crohmălniceanu.

Dilema statului național derivă din faptul că Biblia, evreii, au supraviețuit milenar tocmai prin zorzonul literar la care strîmba Liiceanu din nas. Pînă și filozofii grecilor rezistă mai curînd prin povești – de la, să zicem, peștera lui Platon la visul lui Scipio (că doar și romanii erau greci).

Nu degeaba nucleul canonic al credinței creștine sînt psalmii și evangheliile (poezia, povestea). Nu prin finețuri dogmatice rezistă Ortodoxia, ci prin moaște și icoane.

Puterea mitului național (oricît de abracadabrant) vine tocmai din faptul că e mit. Aviz anti-dacopaților. Tratamentul academic nu e cel mai eficient. Mitul doar cu mit se scoate. Mă rog, mai corect spus, mitul evoluează. 

Crucea e ”puterea lui Dumnezeu” pentru că e mit. Îl repovestim pe Dumnezeu. Asta e sarcina teologului. Să contribuie la evoluția poveștii Doamnei Zi

Compunem noi psalmi (chiar și arghezieni), adeverim noi evanghelii (chiar și ale lui Iuda, după Kazantzakis, Coelho sau Coetzee).

”Dumnezeu” e doar un pronume de politețe (pentru zeu) – din seria ”dumneata”, ”dumneavoastră”.

E un singur animal care se încarcă cu păcate în Biblie – țapul lui Azazel. Nu degeaba, dacă vrei să-L urmezi pe Isus, trebuie să ieși din cetate (Evrei 13), să abandonezi centrul, să te fericești cu pustia.

Cetățenie în Israel am și eu, ateul.

Mîntuirea lui Dumnezeu

nu poți fi mai puternic 
decît slăbiciunile alor tăi. 
crezi că viața ta e o cetate bine zidită, gata de asediu,
dar toate intrările în ea
sînt în viețile altora, în trupurile și mințile lor,
și stau acolo cu ușile date de perete. 

Cătălin Pavel are dreptate. Dumnezeu nu poate fi mai bun decît noi. Nu poate fi mai în posesia inconștientului răzvrătit decît sîntem noi. Are și El demonii Lui.

Ne facem veacul într-un univers concentraționar. Comandantul lagărului este Yahweh. Noroc că niște evrei au găsit ieșirea către pustie. 

Cel mai bun indice pentru ratarea hristianismului în creștinism e antisemitismul. Nici măcar iudaizanți de tipul adventiștilor nu sînt feriți de păcatul ăsta. Sub morga de emul pîndește rictusul celui care confiscă legămîntul.

Doctrina Noului Testament nu este a unui nou Israel, ci a adevăratului Israel. Pe acesta îl pot măcelări și evrei, și creștini. Și Israelul vechi, și israeluri noi.

Noul Legămînt e o inițiativă și mizanscenă unilaterală. Dumnezeu e cel care se pocăiește de Vechiul Legămînt. Autocritica divină.

Una e să te urci singur pe cruce, cum a făcut Dumnezeu, alta să pretinzi că alții te-au pus acolo. În prima variantă, holocaustul ești tu. În a doua, holocaustul sînt alții.

Pot imagina un viitor în care demolăm sau strămutăm toate edificiile de pe Muntele Templului, îl escavăm arheologic, facem lumină în niște mituri, pentru ca apoi să-l reconstruim, zidind pe el un unic sanctuar pentru trei credințe. În el se vor închina vinerea musulmanii, sîmbăta evreii, duminica creștinii. În restul săptămînii, ateii – fideli legămîntului mereu nou. 

Statul național e adevăratul monstru genocidar al secolului XX – Vechiul Legămînt reciclat. Sigur, statul național făcut posibil de capitalism – tipar, mass media, educație. Înveți omul să citească, dar uiți să-i arăți că Duhul bîntuie pe deasupra literei.

Scepticismul teologic e singurul mod integru și sănătos de a practica religia. Grecii, romanii învățaseră deja asta acum 2000 de ani. Regresul creștin constă în reintroducerea credulității în viața religioasă. Nu e nicio diferență între un păgîn neluminat și un creștin care se ia în serios.

Gott mit uns scria pe cataramele creștinilor hitleriști. Și nu, nu doar nemții sau creștinii s-au dedat la genocid. Le-au luat-o înainte, de pildă, rușii (împotriva cerchezilor) și musulmanii (împotriva armenilor și asirienilor). Genocidul ca metodă de evanghelizare.

Institutul pentru investigarea și eliminarea influenței iudaice din viața bisericească a poporului german. Cu sediul la Eisenach, unde se află și Castelul Wartburg. Junker Jörg traducînd Noul Testament. Un secol și jumătate mai tîrziu, Bach.

Filială la Sibiu. În Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt din 18 mai 1939, Institutul de la Eisenach e salutat ca “Fortführung der Reformation Luthers”. Isus devine arian și în Transilvania.

Bonhoeffer imagina un creștinism fără religie, ba chiar fără etică. Înțelesese că adevăratul mesaj al Crucii este libertatea. L-au omorît creștinii.

În marginea blasfemiilor de tot felul, la Auschwitz Yahweh iși crucifica din nou fiul.