Comédia IV

Pentru ca lectia a patra a fost, cel putin pentru acest cititor, total neinteresanta, suscitind un vag interes doar in chestiuni care vor fi cu siguranta abordate pe larg in alte lectii, m-am decis sa va arat despre ce vorbeam data trecuta cind pomeneam ca „se gasesc teologi care sa confectioneze ‘modele sintactice’ pentru a legitima o iluzie”. Aveam in minte o pereche de articole aparute in cele doua numere din 1997 ale Tyndale Bulletin: mai intii, Collins incearca, facind in mod eronat/intentionat abstractie de Genesa 22:17-18 si 24:60, sa ateste o banalitate – cum ca, atunci cind se refera la un singur individ, substantivul ‘saminta’ e reluat prin pronume la singular – in temeiul careia sa sustina, abracadabrant, interpretarea mesianica la Genesa 3:15; mai apoi, Alexander adinceste timpenia, revenind aiuritor la pasajele din Genesa 22 si 24. Amindoi sint preluati de Hamilton intr-un numar din 2006 al The Southern Baptist Journal of Theology, pentru ca DeRouchie & Meyer sa ajunga sa vorbeasca, intr-un numar din 2010 al aceleiasi publicatii, despre „regula lui Collins”. Rydelnik, in The Messianic Hope (2010), imbratiseaza voios idiotenia cu pricina, infierind condescendent reticenta lui WaltonRodriguez pare sa fi fost si el la curent cu isprava lui Collins, asa cum, in fine, e Richard Davidson, autorul aditiilor pentru instructori de la studiul anterior.

Despre ce timpenie e vorba? In timp ce e adevarat (banal de adevarat, cum spuneam) ca, atunci cind „saminta” se refera la un singur urmas, e insotit de pronume la singular, reciproca nu e automat valabila – nu poti identifica sensul intentionat (colectiv vs. individual) al substantivului pe baza numarului pronumelui care il substituie. In Genesa 24:60 lucrurile sint, de altfel, cit se poate de clare: in urarea lui Laban pentru sora sa (vorbeste un om, in formule de adio curente in epoca, nu ingerul lui Yahweh), „saminta” si pronumele singular aferent se refera la „miile de zeci de mii” de descendenti ai Rebecai. Un substantiv colectiv poate fi, si in ebraica, inlocuit de pronume la singular, preferindu-se acordul gramatical celui logic. Nu exista in acest caz niciun „model sintactic” pe baza caruia sa se faca determinari semantice. „Regula lui Collins” e doar un exemplu perfect de idiotenie academica. Si nici nu sint convins ca cei care o propaga nu sint constienti de asta, de vreme ce implicatia invalida logic (reversul banalitatii „descoperite” de Collins) ramine cel mai adesea neformulata.* Ni se vinde, cel mai probabil cu buna stiinta, o flatulenta intelectuala (ave Jiji!).

PS Daca cititi engleza, profitati din plin de aceasta versiune a Bibliei si de notele care o insotesc.

* Davidson, cel putin, face exceptie. Scria intr-un capitol (reprodus aici) de volum colectiv din 2005: „Throughout Scripture whenever the pronouns related to the Hebrew term zera‘ are singular, it is always a single individual, not a collective of many descendants, that is in view.” Trimite apoi la Collins, peste care a dat macar prin intermediul unei cercetari doctorale pe care a coordonat-o (Ojewole e alta victima a paralogismului din povestea noastra).

Anunțuri

Argumente pentru existenta lui Dumnezeu?! Nu, multumesc!

Acest articol contine o serie de truisme, dar – cum bine observa o colega de-a mea – cateodata e mai bine sa spui decat sa nu spui. Si (cine stie?!) poate ca lucrurile spuse aici vor fi utile unor “cautatori”.

Sunt exasperat de amicii mei teisti care cauta argumente “pentru Dumnezeu”(sic!) si de amicii mei atei – care nu cred pana nu au argumente, dovezi rationale etc. Vestea ambivalenta pentru ambele categorii este: argumentele (valide si concludente) privind existenta lui Dumnezeu (e vorba de dumnezeul crestin) nu pot fi formulate, ergo nici gasite si nici oferite.

De ce nu se poate?

In primul rand, in vreuna din premise iti trebuie un “dumnezeu” si am ajunge intr-un cerc vicios sau (presupunand ca asa ceva ar fi posibil) nu te vei folosi de “dumnezeu” in premise – si atunci evident nu poti obtine (pe calea necesitatii logice) un “dumnezeu”, dintr-un “non-dumnezeu”. Partea asta i-a fost evidenta si lui Hume. Dupa cum remarca apologetii crestini, cei cu ceva mai mult bun simt decat flecarii de teapa lui W.L. Craig, crestinii ar trebui sa fie bucurosi  ca toate demersurile pornite pe calapodul argumentelor cosmologice esueaza, deoarece acestea pot conduce la un dumnezeu subcrestin, din aceiasi “zeama” cu natura/lumea.

Ajunsi in acest punct, se pune intrebarea: Ce termeni mundani ar avea vreo afinitate pentru a putea conduce (pe calea consecintei logice) la Dumnezeu? raspunsul e usor de dat: nici un termen nu e adecvat, nici macar existenta nu are vreo valoare epsitemica in cadrul unei afirmatii care o ataseaza inutil subiectului divin. Nu aveam nevoie de Marion (dieu sans l’etre) pentru a observa asta, Dionisie Pseudo-Areopagitul a remarcat, acum vreo cinsprezece secole, ca poate mai nimerit ar fi sa-l punem pe Dumnezeu in “conjunctie” cu non-existenta.

Aoleu! N-avem argumente… nu putem, de fapt, avea…Si daca am avea, ce am face cu ele? Nimic, ar trebui intai probat ca ceea ce este necesar din punct de vedere rational este inevitabil in realitate (amicii mei teisti stiu de unde am imprumutat verbiajul asta…). Astfel, pentru ca argumentele sa functioneze tesiti au nevoie de mai multe “scule” – o teorie a semnificatiei-referinta (vezi ideea din paragraful anterior),  de-o epistemologie si de o ontologie si (surpriza) acestea  trebuie sa fie impartasite cu cei ce trebuie convinsi.

Tocmai aici e, intr-un fel, problema – ca  “Dumnezeu” nu poate fi doar un obiect suplimentar prezent in worldview-ul unora si absent din al altora, ci este “acel ceva” care configureaza intreaga problematica filosofica. De aceea A.Kuyper avea dreptate sa afirme ca in principiu diferenta intre cei care “cred” si ceilalti este aceea ca primii cred ca lumea este intr-o stare anormala (etic si epistemic), pe cand ceilalti cred ca starea este normala si ca lumea poate fi explicata/citita/ inteleasa fara referinta la “nevazutul” din Evrei 11. In acest context, urmasii lui Kuyper au obsevat ca ceea ce poate asigura rationalitatea credintei crestine nu este un dispozitiv argumentativ neutru (autonom, lumesc sau cum am vrea sa-l numim), ci o maniera de a arata ca o alta conceptie despre viata, in afara teismului, este imposibila. Cum se face asta (pentru fratii mei crestini….)? Prin a arata imposibilitatea logica a pozitiei contrare folosind reducerea la absurd. Daca nu reusim in acest demers, e mai bine sa nu-i balacarim pe tovarasii atei, atunci cand ei “nu au nevoie de ipoteza noastra”.

Comédia III

Studiul SS de saptamina asta e un festin de „asa nu!” exegetic. Singura lui scuza e ca se afla in „buna” traditie a aberatiilor interpretative de care e plin Noul Testament. Cind Isus „tilcuieste” vechile suluri ca sa le faca sa vorbeasca despre sine, cind Pavel pretinde ca „saminta” ar putea avea plural cind are sensul de „urmas(i)” (vezi Galateni 3:16), autorii Noului Testament delireaza voios.

Genesa 3 nu pomeneste nici macar animalul jupuit de zeu (Yahweh e si tabacar, nu?), dar crestinul bun halucineaza prima jertfa din istorie. Au fost rabini care au opinat ca primele haine erau din blanita de iepure. Acelasi capitol de legenda anunta „vrajmasia” perpetua dintre specia umana si soiurile serpesti, crestinul bun vede acolo victoria cosmica a unui singur om asupra unui individ care nu e sarpe. Unde mai pui ca se gasesc teologi care sa confectioneze „modele sintactice” pentru a legitima o iluzie. In Genesa 22, o jertfa fara vina (Isaac) e inlocuita cu alta jertfa fara vina (berbecul), dar crestinul bun deceleaza acolo „jertfa de substitutie”, adica moartea Omului nevinovat pentru mizeria de omenire vinovata din principiu. In acelasi capitol, ingerul Domnului se lauda ca va face din soiul lui Avraam puzderie, ca acestora nu le va sta nimeni impotriva si ca numele lor vor fi folosite in urarile de bine ale pamintenilor, dar crestinul bun, cel care recunoaste fata lui Isus, pe care nu l-a vazut niciodata, in mucegaiul de pe perete, nu aude decit ca Isus e Mesia.

Acelasi crestin bun simte repulsie cind vede un animal sacrificat si se minuneaza tembeloid de atita risipa simbolica. Ce importa ca e profesor de teologie sistematica? Ea stie ca la templu nu era decit teatru si basta. Adevaratul templu e ala in care nu curge singe (nici macar prin venele oficiantilor). Riurile de singe nevinovat din antichitatea antitipica n-au fost decit „prefigurare”. Timpenie indopata cu timpenie. E doar o intimplare ca Pastele si Corturile erau sarbatori de luna plina, cum aveau atitia altii, mai ales la inceputul calendarului. Exodul e pe bune. Ca bun e cre(s)tinul. Si da, era sa uit: Ioan detine cronologia corecta a „Saptaminii Mari”, nu sinopticii.

Sa mai adaug ca Isaia 14 si Ezechiel 28 folosesc limbaj si imagini mitologice pentru a descrie situatii sau deziderate istorice, dar crestinul bun vira mitul inapoi in mit? Crestinismul, incepind de la Isus insusi, nu e decit – cu o vorba draga cretinului spilcuit – o imensa „eisegeza”.

Comédia II

Daca tot citim Apocalipsa literal, vreau sa stiu si eu: cine sint „neamurile” din finalul capitolului 21? Alea care inca populeaza o planeta abia iesita din „iazul de foc”. Nu vin ele, cu tot cu regi si daruri, dintr-un pasaj profetic veterotestamentar precum Isaia 60? De unde, de altfel, provine si cetatea aflata in lumina eterna a zeului, cu portile blocate in pozitia „deschis”. Ce importa ca Isaia 60 vorbeste despre gloria fantasmagorica si cruda („căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri, şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite” – v.12) a Ierusalimului cit se poate de terestru de acum 2500 de ani? Noi calarim mitul pina la capatul propriilor iluzii de grandoare, prin intermediul altor evrei, ceva mai subtili, de acum 2000 de ani.

Nu, nu ma refer doar la autorii Noului Testament, ci, de pilda, si la cei ai traditiei enohice, din care pagina pentru 6 octombrie citeaza fara s-o numeasca („o scriere iudaica din secolul al II-lea i.Hr.”, adica 1 Enoh). Unde mai pui ca apocalipsele enohice sint mai prezente in Noul Testament decit se admite de obicei – nu doar in Iuda sau 1 si 2 Petru, dar si in evanghelii (figura „fiului omului” si dualismul ioanin lumina/intuneric), la Pavel (in angelologie, de la batic la inferioritatea legamintului mozaic, prin „tronuri” si „dregatorii”), in Evrei (fabulosul Melhisedec si singele vorbaret al lui Abel), in Apocalipsa lui Ioan (sufletele de sub altar si atitea altele). Inainte ca vizionarul din Patmos sa inspecteze templul de sus, sus de tot, Enoh a cutreierat sferele celeste. Normal ca templul nevazut al zeului e real, ca doar si Enoh e inspirat, nu? Ala despre care nimeni nu crede ca a fost legendarul Enoh insusi.

Apocalipsa ioanina nu e decit unul dintre virfurile unei imense acumulari de texte, unul dintre ochiurile unei vaste retele de povesti si locuri comune. Pe la mijlocul secolului XXII i.e.n., regele Gudea construia templu in Lagas in urma unor revelatii supranaturale. Ruinele din Ain Dara, Emar, Ebla, ba chiar de la Arad, nu departe de Ierusalim, dau marturie despre o ideologie religioasa larg raspindita in antichitatea levantina. Templul era cheia politico-economica a societatii, locul in care mitul (muntele cosmic, riul nesecat, pomul vietii – ca la Ugarit) legitima, intr-o baie de singe (ma refer la sacrificiile animale, dar si la doctrina razboiului sfint), puternicii zilei. Templul din cer isi are radacinile bine infipte in civilizatia inventata, acum zece milenii si mai bine, la Göbekli Tepe sau Wadi Faynan.

Ceea ce ne duce la marea eroare a comédiei sanctuarului – tipologia. Asa cum nu exista nicio „profetie mesianica” in Vechiul Testament sau in afara acestuia care sa vizeze in mod explicit un anumit evreu din imperiul lui Augustus, nimic din templul si ritualul vechiului legamint nu il prevestea pe Isus. Tipologia, precum „istoricismul” in interpretarea apocalipselor, e o iluzie optica, un (d)efect de perspectiva. Autorii noutestamentali l-au construit pe Isus din bucati decupate din vechile suluri, asa cum adventistii imagineaza un sfirsit al lumii care nu are nimic de a face cu cel din capul lui Daniel, promis iudeilor in epoca macabeilor. Temple construiesc doar oamenii, fie din piatra, fie din duh. Iar – vorba cintecului – „sfirsitul nu-i aici”.

Pentru Cristian, cu admiratie si dezamagire

Veti fi citit deja acest excelent text despre metamorfoza lui Mihai Gidea din ultimul deceniu. Un text onest, atit cu obiectul lui, cit si cu autorul. Pina la un punct.

Mihai Gidea era acum 10-15 ani la fel de mediocru cum e azi. La fel de incult, ba chiar mai rau. La fel de aproximativ in prestatia profesionala. La fel de balacaros (doar ca nu pe fata) si, in ultima instanta, de preocupat de sine, de neserios. E si astazi galant, emotional, cuceritor, probabil sincer (in marginea infantilismului) in ceea ce spune si face. Metamorfoza e minima. Ce s-a schimbat e doar canalul.

Si partidul. Acum 10-15 ani slujea interesele adventismului romanesc, protejat de eminentele mai mult sau mai putin cenusii ale acestuia. Deservea si ne servea, intr-o lume destul de strimta, ideologia Vocii Sperantei. In ultima vreme, scena e incomparabil mai larga, publicul mai numeros, banii mai seriosi, ideologia mai oneroasa (chit ca nu mai per-fida). Diavolul s-a intrupat (stim, e Basescu), dar apocalipticismul e acelasi.

Asa ca, draga Cristian, tin sa te dezamagesc: oamenii se schimba mai putin decit crezi. Mihai era la fel de fara speranta si in epoca Sperantelor. Tu esti la fel de adventist ca atunci cind nu erai. Dar ai, alteori, maturitatea morala sa nu imparti lumea si istoria in alb si negru – revezi (si vedeti) acest excelent text (imediat anterior celui despre cunostinta noastra comuna).

Comédia sanctuarului

Cind am prins de veste ca trimestrul asta studiile SS propun o cura de sanctuarologie, a fibrilat inima in mine de bucurie. N-am mai „facut lectiunea” de vreo 17 ani. Si nu am mai ris copios pe teme teologice de cind am citit porcaria de carte despre sabat a lui du Preez. Drept pentru care va propun, incepind de azi, 13 meditatii profane (pro-fane, da?) pe marginea a stiti voi ce.

Spre deliciul nostru, e clar ca fostul amic, Florin Laiu, e din ce in ce mai eretic. Adventismul adevarat, care emana din biroul lui Cliffy Bolovan de Aur, respinge orice incercare de a deliteraliza templul din cer, ala cu doua incaperi, dintre care una functioneaza ca sufragerie – unde Dumnezeu (cel care exista pretutindeni, da’ mai ales pe ici, pe colo) intretine si hraneste cit se poate de pe bune musafiri eterici, la lumina inseptita a sfesnicului (lui Dumnezeu ii e frica de intuneric), in fum si parfum de tamiie. Care sint temeiurile acestui literalism? Niste viziuni – Daniel 7, Fapte 7, Apocalipsa. Evident, fiarele din delirul profetic (printre care si mielul din Apocalipsa 5) nu exista in niciun sens literal, da’ templul din cer, musai. De unde rezulta ca Noul Ierusalim, cubul ala cu latura de 2200 de km chiar exista pe undeva prin univers, asteptind sa aterizeze in curind. Sau e, nu se stie de ce, figurat.

Adventismul asta, cu sapte zile literale acum 6000 de ani si un templu literal intr-un cer literal (al 3/7/9-lea), e in ziua de azi o gogomanie nesimtita. O gogomanie a fost intotdeauna, dar azi – cind stim mai multe decit vreodata despre univers si despre productia de texte sacre din antichitate (si secolul XIX) – e si o nesimtire. „De ce este important sa invatam sa avem incredere chiar si cind nu intelegem?” Pentru ca religia ar muri fara islam – supunere oarba, tembelism entuziast.

Clownii nu mor niciodată

Am spus și o mai spun: mie-mi place de fratele Cornel și de el evanghelist. În ciuda a ceea ce s-a bârfit până acum și a ceea ce se va mai cârcoti de-acum încolo, eternul prezentator ne dă iar o lecție usturătoare de viață – Évangile sans frontière sau în traducerea existențialistă a lui Brigitte Bardot, Isus a murit și pentru maidanezi. Fără să disputăm caracterul all-inclusive al acestei generalizări ex gratiae, trebuie să recunoaștem că evanghelia chiar este antidotul pentru toate problemele lumii dintre care cea mai mare e tragedia. Că tradiția creștină s-a născut din tragedie asta se știa deja începând cu fericitul Augustin care obsedat fiind de vinovăție, păcat și femei n-a putut rezolva pe cale amiabilă această combinație ontologică; cred că de la el se trage și expresia testiculus errare divinus est, prin urmare castrarea fiind omologată ca semn suprem pentru cel chemat să respingă orice harem, imaginar sau instituțional și să se dedice exclusiv fitnessului religios. Dar să revenim la tragedie. Pentru că tragedia și religia nu pot fi separate, ele merg together like traffic and weather. Se știe că numai prin tragedie se poate produce orice fel de purificare, prin sacrificul victimelor a căror suferință servește ca ispășire pentru vinovăția celorlalți, astfel reușind să țină pericolul departe de stână. Problema e că acești protagoniști și antagoniști de etnie tragică nu prea pot fi salvați și nici nu se pot salva singuri.

Citește mai mult din acest articol