Cultul vacii moarte

Amin va spun voua ca Chelsea Manning intra in imparatie inaintea lui Florin Laiu

Exista oameni de bine si sfinti. Cele doua sunt in opozitie.

Cand tanarul bogat l-a intrebat pe Iisus “ce bine sa fac ca sa mostenesc viata vesnica”, raspunsul a fost “de ce ma intrebi ce bine” – (nu ai nevoie de o revelatie speciala sa cunosti binele) – “binele este unul singur”. Binele este acelasi la Atena si la Ierusalim. “Dar daca vrei sa intri in viata pazeste poruncile”. Adversativul “Dar” aseaza in opozitie Binele si Religia. YHVH nu cere binele ci ascultarea de porunci. Fii acestui veac cauta binele. Fii veacului-ce-va-sa-vina cauta implinirea poruncilor.

Exista 613 porunci pozitive in Tora. Numai 6 au legatura cu Binele. „Să nu ucizi“, „Să nu comiţi adulter“, „Să nu furi“, „Să nu depui mărturie falsă“, „Să nu înşeli“, „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta.“ Aici stoicul si epicureul pot sa dea lectii evreului pios iar umanistul secular se dovedeste superior moral evanghelicului nascut-din-nou (pot sa ofer fapte). Sfintirea implica altceva decat Binele.

De doua mii de ani crestinii se lupta cu porunca lui Iisus: “du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor”. Sfantul Francisc si “contele smintit in Hristos” (asta e Tolstoi) reprezinta din acest punct de vedere singurii crestini inafara celui care a fost rastignit. Restul sunt vorbe. Unul a creat un ordin milionar. Celalalt a fost gasit mort intr-o gara.

Adevarul este ca Iisus a vrut sa spuna: “daca vrei ceva mult mult decat Binele alege utopia sociala mai degraba decat sfintirea”. Amin va spun voua ca Chelsea Manning intra in imparatie inaintea lui Florin Laiu.

Vrasmasul Poruncii nu este Pacatul ci Binele. Porunca si Pacatul sunt interdependente. Natura perversa a acestei interdependente se da cel mai bine pe fata in Justificarea Calvina. Omul de bine ignora Porunca si Pacatul deopotriva si nu are nevoie de Justificare.

Marea Lupta 2016

Casatoriile gay si cadavrul din debaraua bisericii

Dilema pe care o reprezinta pentru crestini casatoriile gay aduce la lumina cadavrul din debara: casatoria este a Cezarului.

Asa numita casatorie crestina origineaza in dreptul roman. Merita amintit aici ca Grecia si Roma au fost singurele civilizatii antice care au definit casatoria ca pe o institutie exclusiv monogama. Cei care vorbesc despre modelul biblic al casatoriei ar face bine sa-l si consulte. Casatoria biblica nu este monogama, nu este “de buna voie” de partea femeii, si nu este in nici un caz “intre egali”.

In zilele tarzii ale republicii, romanii au instituit casatoria emancipata (e(x) – mancipare = iesire de sub mana/autoritate; casatoria traditionala era In Manus – sub mana/autoritatea sotului). Notiunea casatoriei ca parteneriat intre egali isi are deci originea tot in Roma. Prietenii lui Pavel, Priscilla si Aquilla, sunt un exemplu de tratare favorabila a casatoriei emancipate in biserica primara, dar nu reprezinta cultura ei puternic influentata de iudaism si elenism. Augustus, care si-a camuflat asaltul impotriva libertatilor civile sub mantaua reformei morale (deja vue), a incercat sa restaureze casatoria In Manu dar fara prea mult succes. Eforturile lui au fost reluate si finalizate de Constantin si Iustinian. Asa a fost instituita familia crestina.

Aspectul cel mai important al mostenirii romane este notiunea ca “Familia este impletirea dreptului divin si uman” (Modestin). Prin drept divin se intelege cutumele religioase. Prin cel uman se intelege casatoria ca contract civil. Institutia familei era un caz exceptional in care cutuma religioasa era necesara pentru validarea contractului civil. In evul mediu, sacramentul casatoriei a inlocuit cutuma romana ca conditie a casatoriei civile. Protestantismul a respins sacramentul casatoriei dar a pastrat impletirea intre casatoria religioasa si cea civila. In timpurile miderne, oficiul starii civile s-a secularizat, dar casatoria religioasa a ramas dependenta de starea civila.

Biserica recunoaste casatoria civila. Nimeni nu cere unui cuplu casatorit civil sa se recasatoreasca religios atunci cand este acceptat in biserica. Mai mult, biserica nu oficiaza casatoria unui cuplu care nu a trecut pe la starea civila, chiar daca certificatul de casatorie este semnat formal de pastor/preot. In US pastorul spune: “prin puterea data mie de statul… va declar sot si sotie”. Pastorul oficiaza ca reprezentant al statului. Aici e problema.

Legalizarea casatoriiilor gay il aseaza pe pastor/preot in situatia imposibila de a fi reprezentantul statului care aproba casatoriile gay si al bisericii care le condamna. Ce avem aici este o problema intre Dumnezeu si Cezar. Casatorie crestina este ultima institutie in care nu s-a operat despartirea intre stat si biserica.

Casatoria este a Cezarului. Va provoc sa imi aratati un singur text din Biblie care defineste ceremonia casatoriei religioase. Cartile lui Moise sunt pline de ceremonii pentru cele mai triviale situatii din viata, de la nastere la moarte. Unde este ceremonia casatoriei? Noul Testament accepta institutia casatoriei asa cum este, iudeu cu iudeul, grec cu grecul, roman cu romanul. Nu exista o singura referire la servicii religioase de casatorie. Nu exista o definitie a familei crestine, asa cum nu exista o definitie a sclaviei crestine. Institutiile existente sunt acceptate si reforma este propusa doar pe plan moral. Parabolele nuntii sau episodul cu nunta din Cana sunt recunoasteri ale unor obiceiuri culturale, nu canonizarea lor. Apostolii nu substituie familia eleno-romana cu una crestina, ci doar inalta standardele ei etice. Reamintesc faptul ca nu crestinii au inventat monogamia si liberul consintamant intre egali ca baza a casatoriei. Chiar si juramantul de la altar vine de la romani: ubi tu Gaius, ego Gaia… („cum tu esti Gaius, eu sunt Gaia”), ubi tu Gaia, ego Gaius, etc.

Crestinii ar face bine sa lase Cezarului ce este al Cezarului si sa se concentreze asupra standardelor etice. Daca chiar dorim sa definim casatoria dupa reguli biblice, reintroducem poligamia si ne vindem fetele, tratam paranoia sotului gelos obligand sotia sa bea un pahar de apa amestecata cu praf din aspiratorul bisericii, si omorim cu pietre sotiile infidele. Explicam aceste practici ca fiind conditionate cultural. Ei bine, acum avem alta cultura. Se pare ca Dumnezeu respecta Prime Directive (asta e din Star Trek).

Imi povestea o studenta japoneza ca in tara ei multi tineri aleg serviciile bisericilor crestine (de preferinta catolice) pentru casatorie, cele budiste pentru funeralii, si Taoismul sau Shintoismul pentru problemele vietii. Cand am intrebat-o de ce prefera nuntile crestine a raspuns: “pentru ca sunt gay”. Intr-adevar, casatoriile crestine sunt gay, in sensul originar al cuvantului. Dovada smartphone-urile care se inalta spre cer cand apare mireasa si frenezia de imagini pe Facebook. Diferenta intre noi si japonezi este ca japonezii stiu de ce fac nunta in biserica si noi pretindem motive pioase. Sa fiu mai clar: singurul lucru la care se gandesc organizatorii unei nunti crestine este sa fie cat mai gay la biserica si bineinteles pe Facebook. Dati deci si gaylor ce este al lor.

Europa

Decizia Curtii Supreme in cazul Obergefell vs Hodges

images Versiune audio

Papa nu intelege sensul injuraturii de mama

Papa ar putea invata ceva de la romani: sensul injuraturii de mama. “Daca injuri pe cineva de mama, asteapta-te sa fi luat la pumni”. Intrebarea este: de ce ar injura cineva de mama.

Aici romanii pot sa dea lectii. Impresionantul noastru lexicon de injuraturi terminate in “ma-ti” insereaza de regula un simbol religios dupa predicat. Obiectul blasfemiei nu este mama pur si simplu, ci dumnezeii, hristosii, sfintii, crucea, anafura, coliva, lumanarea, icoana, s.a.ma.d. asociata cu ea. Ciudat este faptul ca o etnie care se mandreste cu ramanerea intru dreapta credinta este atat de prolifica in a folosii simbolurile credintei in declaratii obscene. Ca si cum crucea ma-ti nu este si crucea mamei mele. Sau poate nu este?

Adevarul este ca injuraturile sunt meme mai vechi decat crestinismul. Vocabularul crestin reprezinta doar mutatii si adaptari la conditii noi. La fel ca genele, memele au scrisa in ele istoria originilor. Ceea ce intrevedem in subtextul injuraturii de mama este prezenta unui totem matriarhal de care sunt legate geneza si identitatea unui inamic.

A in-jura este opusul la a con-jura. Cel care con-jura zeii sau spiritele stramosilor, o face de obicei impotriva unui alt trib, cu care se afla in conflict. Cel care in-jura aceiasi zei sau spirite, o face pentru a-i neutraliza. Obscenul desacralizeaza. Cele mai vechi imagini obscene apar in picturile rupestre. Nu este nici o indoiala ca aceste picturi apartin unor ritualuri magice. Obscenitatea rituala este magie indreptata impotriva altei magii.

Refuz sa cumpar delirul intelectual despre homo religiosus si antropologia sacrului. Sacrul este o institutie politica. Sacre sunt regele, patria, biserica, drapelul, razboiul “sfant”. Sacrul cere libertatea si sangele individului. Prostul crede si li se inchina.

Nici o putere nu poate rezista daca este in totalitate cinica. Cei de sus trebuie sa creada si ei intr-un fel pentru a fi crezuti de prostime, dar nu se pot cobori la nivelul ei. Aici este rolul intelectualului. El va elabora teorii despre nevoia de ritual si mit, sustinand ca fara acestea ordinea sociala s-ar prabusii.

Rezistenta nu poseda instrumentele intelectual-culturale ale puterii. Arma ei este cinismul. Rebelul rade de lucrurile sacre si le injura. Injuratura este o desacralizare a institutiilor care cer sangele, sudoarea si mintea lui. Este magia omului de rand impotriva totemurilor politico-religioase care incearca sa-l hipnotizeze.

Islamul se afla in varful unui vector politico-religios care incearca sa restaureze puterea politica a religiei. Aceasta restauratie nu are nimic religios in sine. Adevaratul conflict este intre Descartes si Marea Minciuna. Atunci cand societatea este polarizata intre o elita care a confiscat totul si restul lumii, puterea are nevoie de opiumul maselor. Democratia de spectacol te vrea prost. Este nevoie ca oamenilor sa li se ia armele intelectuale care pot legitima rezistenta.

Establismentul este multiculturalist si denunta universalismul ratiunii ca islamofobie, rasism, si imperialism cultural. Idea este sa ramana universalismul produselor Cola si a jucariilor electronice, dar tribalismul este un bun aliat. Intelectualii romani construiesc discursuri dadaiste despre nevoia de transcendent si redescoperirea sacrului. Omului de rand ii ramane injuratura, cinismul care dizolva sacrul in hohote de ras.

Batalia pentru libertate si adevar universal nu mai este purtata de elitele culturale. Scolile, media, cultura sunt vandute. Rezistenta este contra-culturala. Este Family Guy, South Park, filmul independent, pop-ateismul (noul ateism), satira groasa, incorectitudinea politica, intr-un cuvant, iconoclasmul. Impotriva acestora s-au unit establismentul politic si multiculturalismul, papa si capitalul, ortodoxia si omul de cultura, intr-un cuvant, toata breasla argintarilor lui Dimitrie.

Cred ca papa ne-a oferit un sfat pe jumatate. Cealalta jumatate ar fi: si cand veti fi luati la pumni, nu uitati sa intoarceti obrazul celalalt. Adevarul este ca atunci cand Isus a fost acuzat de blasfemie, nu le-a spus ucenicilor sa se pregateasca pentru pumni, si nici nu a repetat predica de pe munte. Sfatul lui a fost: vinde haina si cumpara sabie. Renunta la confort si pregateste-te de razboi.