Teocrația zeului mort
16 martie 2024 Lasă un comentariu
Câștigul deconstructivismului e câștigul tuturor
14 august 2022 24 comentarii
Mă aflu în teritorii noi dar amicul ăsta nou pe care recent l-am întâlnit nu e doar prietenos și autentic de la sine dar te și echipează imediat cu destul încât să poți singur deconstrui argumentul oricui ar îndrăzni să te trimită în banca ta pentru că nu ți-ai făcut temele. În același timp, fără să-mi ceară explicit, de la sine, în mod autentic, mă simt obligat față de amic să pășesc cu grijă pentru că nu pot fi niciodată sigur de ce sens adânc se poate ascunde în diferențele pe care le putem avea. Recuperez și cu temele.
În orice caz, îmi permite amicul să spun orice despre el atât timp cât se recunoaște. În ciuda aparențelor, e ceva foarte pozitiv în prezența noului amic.
Sunt câteva impresii pe care le am la început de drum în înțelegerea deconstructivismului.
Pot identifica cu priceperea curentă câteva prezențe ‘speciale’ care pulsează la nesfârșit: paradoxul, recursivitatea infinită și self-referința (referința către sine).
Speciale pentru că ne chinuie mintea într-un mod particular iar dintre toate, relația cu paradoxul o percep ca fiind cea mai intensă și fascinantă.
1. Recursivitatea și self-referința sunt și ele paradoxuri. Paradoxul le include, deci e mai important.
Dar paradoxal paradoxul n-ar exista fără ca recursivitatea și self-referința să servească însele ca obiecte. Deci paradoxul depinde de ele, ele sunt mai importante. Devine clar unde ajungem. Sau unde nu ajungem.
2. De la sine, paradoxurile atrag atenția pentru că ascund o tensiune foarte mare intrinsecă. În același timp sunt aproape mute.
3. Paradoxul e în centrul deconstrucției: dualitățile ar trebui să fie sau să ajungă de neclintit dar paradoxal, au și păstrează scăpări (binele și răul nu pot fixa o poziție).
4. Deconstrucția în sine e un paradox. Rezolvă dar nu rezolvă pentru că rezolvarea nu e în sensul care te aștepți. Rezolvare ai dar totodată e mereu amânată.
Paradoxul învăluiește întreg fenomenul. E prezent peste tot și lipsește. Rezolvă dar nu rezolvă. Nu rezolvă local ci rezolvă în alt sens atât local cât și global.
Termenul cel mai potrivit pe care-l pot folosi pentru relația deconstrucției cu paradoxul e că ceva se vindecă.
Rămân cu impresia că deconstructivismul e primul fenomen care îmbrățișează în mod autentic paradoxurile. Iar îmbrățișează nu e un termen întâmplător pentru că paradoxurile sunt printre cele mai neiubite și marginalizate fenomene.
Îmbrățișat și pentru că în ciuda definirii unei noi relații cu paradoxurile, totuși nu le schimbă, nu le rezolvă dar le găsește utilitate, le dă un sens nou. Și.. paradoxal, sau nu, e un sens pozitiv.
Paradoxului nu i se mai pune pumnul în gură înaintea alungării în spatele ușii trântite la capătul unui argument. Nu în ultimul rând, paradoxurile odată îmbrățișate, încep să-ți dea pace.
Ceva se vindecă, ceva e foarte pozitiv.
Deconstrucția nu are încredere în definirea unui ideal pentru că idealul e acolo doar pentru a-ți da peste degete din moment ce nu vei putea vreodată să-l atingi.
Idealul e construit să te țină veșnic prizonier. Dacă îl atingi în vreun fel, idealul va avea grijă să nu se mai repete. Idealul se vrea de neatins. Idealul nu-l alegem noi ci se alege singur. E egoist și subiectiv.
Nu știu despre voi dar eu natural găsesc greu de suferit orice e de neatins.
În schimb, deconstrucția mizează pe ‘extragerea’ a ceea ce este obiectiv. Modul prin care o face este provocarea la dezbatere a celei ce este cea mai investită în deconstruirea unui argument: opoziția. Deconstrucția caută să recunoască devil its due (argumentul avocatului diavolului). Deconstructivismul invită și în același timp obligă la identificarea diferențelor. Merită subliniat: invită și obligă în același timp. Libertatea pozitivă și libertatea negativă cooperează nu sunt în competiție. Mult în enunțul ăsta. Un sens nou.
E similar cu ceea ce reușim să garantăm prin competiție și opoziția puterilor. Diferența e că procesul de opoziție a puterilor optimizează doar pentru o singură dimensiune: exploatarea negativului. Deconstrucția face uz de libertatea negativă dar nu optimizează doar pentru negativ. Atitudinea cu care vine deconstrucția nu este una de exploatare a neîncrederii ci de explorare a argumentelor. Scopul este o analiză și mediere autentică. O atitudine foarte pozitivă.
Alt motiv pentru pozitivitate e că celebrează individualitatea care indiferent unde te poziționezi ca sistem de valori, o găsești de prețuit. Individualitatea e ceea ce te face diferit, ești tu.
În același timp nu ești indiferent față de cei și ceea ce te înconjoară pentru că prezența ta e și ceea ce derivă din tine.
Deconstrucția nu optimizează pentru local (individualism denaturat în egoism) ci pentru local și global. Cel mai bun exemplu e self-referința.
Tu ești cel din acest moment dar și cel de mâine. Tu ești prezența ta dar și ceea ce rezultă din tine în relațiile cu ceilalți. Tu ești cel din timpul vieții tale, dar și cel pe care îl lași în urma ta.
Prin urmare nu optimizezi doar pentru tine cel din momentul aceasta, în locul aceasta, în timpul vieții tale. Ci și pentru tine cel de mâine, cel din relațiile cu ceilalți, cel care rămâne în urma ta.
Totul pare foarte pozitiv. Și se strecoară panica.. Dar tocmai vorbim despre cum nu poate fi doar pozitiv, un ideal, pentru că tocmai deconstruim. Și vorba lui Aurel Ionică: „noul nu e doar bun”.
Mă liniștesc. Se rezolvă pentru că tocmai de asta numele deconstrucției trebuie să fie ceva negativ.
Să poată fi aproape un ideal, dar cu cusur, neideal. Ca să permită deconstrucției să fie și să nu fie în continuare un paradox și să-și păstreze coerența.
Să se poată deconstrui pe sine dar și să permită ca totul să aibe libertate să fie pozitiv cu o singură excepție: numele.
Dar totuși.. e cumva numele neimportant? Alt neprivilegiat?
Din nou panica. Ce fac cu numele?
Mă liniștesc.
Cum să fie neprivilegiat când tocmai am început cu importanța imensă a numelui?
M-am liniștit.
Numele e și important și neimportant.
Deconstrucției îi e permis să rămână pozitivă în plinătate cu excepția numelui. Paradoxul aproape rezolvat. Ideal dar cu cusur, neideal. Dar sunt mulțumit cu ceea ce rezultă.
Numele rămâne nerezolvat.. Eu sunt cel ce sunt? Fără nume dar poate fi identificat?
În altă ordine de idei știam că Isus a fost rebel, știam că a construit un alt sens relativ la fariseii și vechiul testament. Ce nu știam e că Isus a făcut deconstrucție. Isus e deconstrucție. Atunci înseamnă că are de spus ceva și pentru interesul meu. Vorbește duhul? Să scriu duhul cu D mare sau cu d mic? Cu d mic, nu e persoană.. M-a lovit. Duhul e diferența dar nu e persoană. Diferență dar prezența tuturor, toate persoanele? Zeitgeistul e duhul sfânt? Să te lași condus de duhul e să ții cont de toate diferențele, perspectivele pentru că trebuie să optimizezi și pentru local și pentru global? Toate incluzând oameni, ființe, sisteme, fenomene.. totul?
Metafizica e deconstruită dar prezența metafizică rămâne pentru că duhul are un sens nou.
Cred că ăsta e sensul lui Edi despre zeitgeist și duhul sfânt. Acum face sens.
Reflecții:
1. Totdeauna am avut o problemă cu sensul religios de a-l ‘mărturisi/accepta pe Isus’.
Dar poate există alt sens. Poți să-l mărturisești și fără să-l mărturisești.
Hmm.. posibil că încep să fiu pregătit de mers din nou la biserică.
2. Duhul răspunde la întrebări. Deconstrucția îți răspunde la întrebări.
Recursivitatea deconstrucției determină un monolog infinit de analiza a tot încât ai senzația că te detașezi și asiști la monologul altcuiva. Duhul vorbește despre sine, se descrie, se desfășoară, se descoperă. Nici nu contează ce spui și de unde începi. ‘…n-am nicio problemă să spui orice despre mine, atîta vreme cît mă recunosc’. Nu contează de unde începi, recursivitatea te va conduce oricum peste tot.
3. Deconstrucția ne spune că pe drumul întoarcerii spre ideal ne dizolvăm noi. În timp ce îndepărtându-ne de ideal, ne pierdem esența. Totuși sensul pierderii esenței nu e ceea ce pare. Pierderea nu înseamnă că nu mai există, ci că există dar nu-i mai poți stabili la fel de ușor importanța. Pentru că acum nu există doar esența ci și ce-i emanat din esență. Iar în cele din urmă, ce e emanat din esență dă tot farmecul.
4. Deconstructivismul este important pentru că are legătură cu totul. Atât universul interior cât și universul exterior. Deconstructivismul ajută și la medierea între dualitățile din natură. De exemplu între dualitatea climă globală vs economie, nivel de trai vs resurse, etc.
Câteva lucruri știm sigur:
Legea termodinamicii vrea echilibru.
Legea randamentului redus spune că este un cost din ce în ce mai mare în optimizarea oricărei singure dimensiuni.
Avem câteva dimensiuni pentru care optimizăm excesiv și o facem în detrimentul altor dimensiuni.
Deconstructivismul este modul în care putem aborda toate aceste problemele în mod autentic.
5. În contextul polarizării în care ne aflăm, am găsit greutate în argumentul părții religioase că cel puțin se bucură de un mecanism de autocorecție prin învățătura Bibliei și a lui Isus. Realizez acum că autocorecția pe care o gândeam, e că Isus și învățătura bibliei dispun în prezent de destule noi sensuri, adică destulă deconstrucție pentru a inhiba noi apucături radicale în masă.
Tot aici e și motivul îngrijorării pe care o aveam în privința direcției în care se îndreptă secularismul, cu precădere sfera wokeistă. Am crezut că nu dispune la rându-i de un sistem de autocorecție. Și pe bună dreptate pentru că așa se percepe din ce se poate observa.
Până recent am fost orb faptului că secularismul de fapt deține mecanismul de autocorecție în sine: deconstructivismul.
Cu toate acestea, problema îmi pare că partea seculară e expusă angajării autentice cu înțelegerea și profunzimea deconstructivismului mai puțin decât partea religioasă e expusă involuntar.
De exemplu wokeismul îmi pare un teritoriu semnificativ mai lipsit de preocupare pentru înțelegere decât sfera religioasă. În același timp e și foarte inaccesibil.
Wokeismul încearcă să aplice litera deconstructivismului dar este complet orb spiritului. E probabil la rându-i plin de profeți falși și lupi în blană de oaie.
Mesajul pentru partea religioasă:
Secularismul are autocorecție. E deconstructivismul. Deconstrucția poate deriva inclusiv învățătura bibliei.
Poți aborda și deconstrucția ca și Biblia: greșit sau corect, literă sau spirit. Ca și în cazul bibliei, cei mai mulți nu trec de literă.
Dar secularismul nu e fără principii, desfrânat și fără limite. E doar plin și acolo de sancta simplicitas și au mare nevoie de ajutor și ei.
Legea, Biblia, porunca de aur, umanism, deconstructivism.
Cei din sfera religioasă care înțeleg spiritul deconstrucției sunt cei mai potriviți pentru a salva suflete din ambele părți.
Adică cei ca noi? Cei care au mușcat ca și Eva din pomul binelui și răului? Care s-a abătut de la ideal? Care au prezența lor? Care întind și lui Adam și altora cunoștința binelui și răului? Care s-au mânjit cu ambele și cunosc destul cât să se amestece și printre cei ‘buni’ și printre cei ‘răi’? Să vorbească și să descopere prezența și argumentele opoziției pentru un sens nou și mai profund? Gura Evei a facut diferența nu coasta lui Adam (mulțumesc Aurel Ionică).
6. Sunt anumite riscuri disproporționate în sfera religioasă vs sfera seculară?
În sfera religioasă îmi vine în minte ce spune Edi, șocul vieții extraterestre. Într-adevăr cred că e un risc disproporționat.
În sfera seculară? Radicalismul woke și riscul problemelor psihologice, riscul să determine coagulare de populism / fascism. Separat chestiunile Davos? Multă intrigă cu ei.
7. Uneori spui lucruri nearticulate, întâmplătoare, de care poate ți-e și jenă. Totuși nu poți să ai certitudine cu privire la sensul pe care îl face pentru cineva undeva. Mă duce gândul la cum mediul online poate să propage astfel de fenomene. Ceva spus chiar întâmplător poate să capete un alt sens undeva departe.
Ce tocmai am spus mi s-a părut totdeauna ceva bizar și tipic a spumegărie religioasă dar acum capătă un nou sens. Unul autentic.
Știința mai puțin exactă confirmă eficiența iadului
27 octombrie 2021 7 comentarii
În virtutea noii hermeneutici progresiste în care 2+2 e un subiect complicat iar black and white nu mai e așa negru pe alb ci e ‘Black and white’, prozeliții noii religii, așa numiții tehnocrați accelerază ritmul cunoașterii prin tranziția(sic) de la descoperirea științei, la producerea ei.
Cu umilință și consecvență, știința insistă nestingherită pe cărarea îngustă a autocorecției ca singură unealtă legitimă a cunoașterii, în schimb ce nerăbdătoare și tentată de potențialul adevărui absolut, versiunea coruptă din capul locului își proclamă dreptul la autoritate: ‘The Science’.
‘The Science’ e în acord cu science doar în principiu. În practică autocorecția necesită răbdarea sfinților și e birocrație exclusiv rezervată timpurilor bune; dar timpurile bune sunt un lux ce nu ni se mai permite. Argumentul nu este nou: vine sfârșitul, cei aleși au soluția iar tu ești prea limitat să înțelegi.
Trăim vremuri apocaliptice. Se ezită de la hazardarea unei date exacte, dar cu ceva timp în urmă mai aveam 12 ani, iar acum consensul e la fel de neschimbat și precis, negreșit 12 ani.
Ce e important e că suntem sub iminența focului ce va să cadă. Din cauză că am supărat Clima, care știm din vechiul testament, este capricioasă, are crize de isterie și poate fi copleșitor de răzbunătoare. Clima, pentru cei neinițiați: e de la Mama Natură, pentru ca tatăl de sus a fost dovedit patriarh toxic și pus sub cenzură, cancelled.
Și spun profeții de la amvonul cu diagonală: vor arde cu precădere cei care consumă carne. Ceva legătură cu gazele, metanul.
Dar de ei, mâncătorii de carne știam deja pentru ca au fost stabiliți încă de la măsuța cu nisip.
Nou e că nevaccinații vor avea un loc special în iad. Ni s-a descoperit de la cel cu porțile. Nu că ar fi cumpărat inclusiv terenul cu hotarul împărăției ci acel Gates doar cu numele, de care trebuie doar să ascultăm nu să-i și urmăm exemplul. Pentru că el este important, demn de research-ul în viața veșnică iar noi abia avem steluțe de carbon footprint-ul redus. Noi suntem doar vrednici de firmituri de gândaci și condamnați la mersul pe jos pentru că ne place prea mult cu jucăria în nisip și ne înmulțim de rămâne pământul vlăguit.
Îndrăznesc să concep că Gates e un fel de Isus, dar sigur cineva e nemulțumit de comparație pentru că Isus a ajutat semnificativ mai puțini oameni decât Microsoft, ong-urile și binefacerile lui Gates.
Tot nouă e nefericirea de a ți se opri norocul la intersecția greșită de identități: ești pe keto, nevaccinat, patriarh toxic și poate luminezi prea white atunci ai merita o intervenție personală: tot cu flacăra, dar de lumânare.
Desigur, dacă nu face sens ceva din cele spuse, e tot vina ta. Lipsa de empatie și judecată mai multă cu inima. Că doar simțind vine iluminarea și ajunge mintea limitată să cuprindă toate genurile și diversitatea recunoscută de The Science. Doar așa și dacă petreci destul timp cu playstation-ul încât e frustrant că nu ești deja uploadat în cloud pentru dezlegare totală la customizare.
Totuși există speranță. Cei care vor să ajungă în utopia seculară unde nu deții nimic și vei fi fericit, sau mai pe înțelesul celor old school: sunt străzi de aur iar pentru nematerialisti: virginele ard de nerăbdare, nu ia decât să bifezi câteva checkbox-uri.
Pasați tot ce aveți, nu vă răzvrătiți în lockdown, nu contraziceți pastorul de la amvonul cu diagonală, aveți grija de aproapele vostru (grijă să poarte corect masca) și mai presus de toate: fă-ți partea și vaccinează-te, că doar nu ești conspiraționist și poate (de)curge altceva decât duh sfânt.
Vaccinul e marea cernere; grâul de neghină, oile de capre, curați de necurați sau mai puțin figurat cum place istoriei: umani de inumani.
Morala 1: știi ce vremuri trăiești când lipsa coerenței intelectuale e de nepătruns decât de comic și poezie.
Morala 2: onorabilă e introspecția când ‘The Science’ devine sursă abundentă de ipocrizie, comic și sarcasm, loc de obicei ferm bătătorit de analele religiei. Comicul e un indicator bun de datorii excesive neachitate autocorecției.
Morala 3: ‘The Science’ are raiul pavat cu bune intenții.
Cu riscul punerii în pericol a ‘safe space-ului’ cititorului, îndrăznesc să speculez că deși e lungă lista cu reproșuri ce se poate aduce creștinismului, totuși deține un anumit mecanism de autocorecție care tinde să-l redreseze de-a lungul timpului: acceptă imperfecțiunea și respinge că utopia e posibilă ‘pe acest pământ’.
De cealaltă parte, ‘The Science’ e pe traiectoria convingerii sporite că atingerea perfecțiunii, eliminarea incertitudinilor și posibilitatea ‘prevenirii răului’ sunt ‘demonstrabile științific’, posibile și în cele din urmă imperativ necesare.
Morala 4: referitor la multiplele dificultăți pe care omenirea trebuie să le înfrunte: poate filozofia lui Musk de a porni cu axioma de maximizare a autonomiei individuale iar soluțiile care rezultă să nu fie dependente de tiranie, e superioară filozofiei tehnocraților de a porni de la axioma controlului individului pentru ca soluțiile rezultate să fie simple și multiple.
Prima are măcar un potențial de reușită, cealaltă este repetarea aceleiași vechi idei în așteptarea unui rezultat diferit.
Concluzie: interpretarea mai abstractă a ideii ca poți argumenta orice cu biblia e ca omul își face religie din orice.
Dacă dumnezeul potrivit nu există, trebuie inventat.
Complexul spiritual-industrial și sacralizarea Americii
28 august 2017 5 comentarii
În cartea The Spiritual-Industrial Complex (2011), Jonathan Herzog susține o teză surprinzătoare cu privire la trezirea evanghelică din America anilor 1950. Este perioada în care protestantismul mainstream a fost dislocat de mișcarea evanghelică, Congresul a înlocuit E Pluribus Unum cu In God We Trust ca motou național și a adăugat One Nation Under God la jurământul de loialitate, rugăciunea a devenit mandatorie în școală, monumente ale celor zece porunci au fost așezate în tribunale și școli, institutul Moody predică literalismul Genezei la viitorii astronauți, iar Președintele a devenit Marele Preot. Billy Graham este profetul acestei treziri și modelul imitat de ceilalți evangheliști.
Orice redeșteptare religioasă în America a fost un fenomen la firul ierbii. Redeșteptarea evanghelică a mijlocului de secol a fost diferită în sensul că a plecat de sus în jos, orchestrată de strategii războiului rece. Herzog folosește termenul complex spiritual-industrial (CSI) ca aluzie la complexul militar-industrial cu privire la care a avertizat președintele Eisenhower în cuvântarea lui de încheiere a mandatului. Amândouă au fost răspunsuri urgente la amenințarea războiului rece. Amândouă i-au supraviețuit.
CSI a fost creat din cauză că idealismul marxist, quasi-religios, începuse deja să infiltreze societatea americană, materialistă și obsedată de satisfacții imediate. Faimoasa ”ceartă din bucătărie” între Nixon și Hrușciov la expoziția americană din Moscova, 1959, este un bun exemplu. ”Nu aveți și o mașină care să vă bage mâncarea în gură”, a întrebat batjocoritor Hrușciov. Sarcasmul primului secretar a rezonat în America mai mult decât mixerul lui Nixon între moscoviții care oricum nu prea aveau la ce să-l folosească.
A fost operată ”sacralizarea” materialismului american. Consumul a fost ritualizat și spiritualitatea a devenit marfă. Toate mijloacele științifice de propagandă au fost mobilizate pentru a-i întoarce pe americani în bisericii și sinagogi.
Analiza lui Herzog este mult prea complexă pentru a fi discutată aici. Mă voi ocupa doar de aspectul care mi se pare cel mai important: dislocarea protestantismului mainstream în favoarea evanghelicilor.
Motivul a fost acela că protestantismul mainstream nu putea fi instrumentat politic. CSI voia să vândă publicului american o narațiune conform căreia războiul rece nu era confruntarea pentru dominație globală între două supra-puteri ci o bătălie maniheică între Dumnezeu și Satana. Războiul Rece a fost îmbrăcat într-un limbaj apocaliptic care trecea drept metaforă pentru unii dar era înțeles literal de inițiați.
Teologii protestanți au fost primii să ridice sprâncenele tocmai pentru că înțelegeau limbajul. Evanghelicii, dimpotrivă, aveau o escatologie în alb și negru în care confruntarea statului Israel cu un inamic satanic ”din fundul miazănoaptei” juca un rol central. Ei credeau că un război nuclear cu URSS va inaugura mileniul mesianic. Nimic de pierdut. Ce sunt câteva sute de milioane de vieți și sfârșitul civilizației când porți războaiele domnului?
Evanghelicii ofereau și alte avantaje. Protestanții erau pentru despărțirea bisericii de stat și priveau cu suspiciune relațiile între Casa Albă și Vatican. Evanghelicii credeau că ”zidul de despărțire” este o conspirație ateistă. Protestanții erau interesați de probleme sociale. Pe evanghelici îi interesa salvarea de suflete. Protestanții erau critici față de materialismul american. Evanghelicii credeau în evanghelia prosperității.
A existat un McCarthyism teologic având ca scop supravegherea și eliminarea teologilor care erau critici față de politica războiului rece sau înclinau spre idei de stânga. Evanghelicii nu voiau altceva decât să impună literalismul biblic împotriva teologiei liberale. Dar teologia liberală se suprapunea prea adesea cu pacifismul și evanghelia socială. Ascensiunea lui Billy Graham a fost rezultatul alianței între literalismul biblic și complexul militar-industrial.
După criza rachetelor din Cuba războiul rece a intrat în faza de detentă. CSI a devenit inutil geopolitic. Pe măsură ce activismul judiciar a început să demoleze monumentele și instituțiile CSI, Coaliția Creștină a înlocuit CSI, având ca misiune salvarea acestor instituții și monumente (ei cred că vin de la părinții fondatori). Rămășițele complexului sunt încă instrumentate în lupte politice. Cea mai durabilă moștenire rămâne însă dominația evanghelicilor în spațiul teologic-politic.
Amin va spun voua ca Chelsea Manning intra in imparatie inaintea lui Florin Laiu
16 septembrie 2016 39 comentarii
Exista oameni de bine si sfinti. Cele doua sunt in opozitie.
Cand tanarul bogat l-a intrebat pe Iisus “ce bine sa fac ca sa mostenesc viata vesnica”, raspunsul a fost “de ce ma intrebi ce bine” – (nu ai nevoie de o revelatie speciala sa cunosti binele) – “binele este unul singur”. Binele este acelasi la Atena si la Ierusalim. “Dar daca vrei sa intri in viata pazeste poruncile”. Adversativul “Dar” aseaza in opozitie Binele si Religia. YHVH nu cere binele ci ascultarea de porunci. Fii acestui veac cauta binele. Fii veacului-ce-va-sa-vina cauta implinirea poruncilor.
Exista 613 porunci pozitive in Tora. Numai 6 au legatura cu Binele. „Să nu ucizi“, „Să nu comiţi adulter“, „Să nu furi“, „Să nu depui mărturie falsă“, „Să nu înşeli“, „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta.“ Aici stoicul si epicureul pot sa dea lectii evreului pios iar umanistul secular se dovedeste superior moral evanghelicului nascut-din-nou (pot sa ofer fapte). Sfintirea implica altceva decat Binele.
De doua mii de ani crestinii se lupta cu porunca lui Iisus: “du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor”. Sfantul Francisc si “contele smintit in Hristos” (asta e Tolstoi) reprezinta din acest punct de vedere singurii crestini inafara celui care a fost rastignit. Restul sunt vorbe. Unul a creat un ordin milionar. Celalalt a fost gasit mort intr-o gara.
Adevarul este ca Iisus a vrut sa spuna: “daca vrei ceva mult mult decat Binele alege utopia sociala mai degraba decat sfintirea”. Amin va spun voua ca Chelsea Manning intra in imparatie inaintea lui Florin Laiu.
Vrasmasul Poruncii nu este Pacatul ci Binele. Porunca si Pacatul sunt interdependente. Natura perversa a acestei interdependente se da cel mai bine pe fata in Justificarea Calvina. Omul de bine ignora Porunca si Pacatul deopotriva si nu are nevoie de Justificare.
oxigen2 
Comentarii recente