Crăciun Socratic

De 2000 de ani…

 

După ce am practicat religia, sub forma unei confesiuni neoprotestante, cufundat în ea necritic, toată viața, după șaizeci de ani (am aproape 67), mă întreb, pe bună dreptate, ce reprezintă acest fenomen?

Am asistat și am făcut eu însumi parte integrantă din viața cultică, în care un grup de oameni vorbesc cu și despre Dumnezeu, considerându-L un personaj cât se poate de real, dar acest obicei nu este întărit decât de o practică îndelungată, devenită stereotipie, obicei, a doua natură, de autoamăgire, fără nicio dovadă, decât mărturii la a doua mână sau trăiri exaltate și pline de subiectivism.

Apoi, acești oameni au dezvoltat ritualuri, jocuri, conversații, părtășii, moduri de petrecere a timpului prin care socializează, își ventilează cunoștințe, sentimente, trăiesc sentimentul apartenenței și se afirmă, au ocazia de a fi altruiști, devin membri marcanți ai grupului sau ai societății. Jocuri omenești de pretutindeni.

Bineînțeles că sunt și oi negre, exemple negative, profitori de profesie sau ipocriți patologici, oameni onești, naivi și de cea mai bună credință, dar și psihopați, sociopați, care își joacă rolul, fiecare, cu osârdie, fiindcă există un consens și așa a fost de la întemeierea lumii.

Există literatură – de calitate, pentru gusturile îndoielnice ale unei mase de credincioși, nu prea exigentă și mediocră. În primul rând literatura tradițională, milenară, iudaică sau creștină, canonizată. Ea este rezultatul unui proces de selectare și decantare folclorică, culturală, a gândirii colective rafinate de-a lungul secolelor. Bineînțeles că este un tezaur de cultură, crema gândirii cele mai sclipitoare, amestecată uneori cu cele mai comune truisme, sau interpolări, adăugiri de fragmente disparate, toate nivelate de traduceri, redactări și editări repetate. 

Toate acestea sunt preluate ca un corp sacru, intangibil, căzut din cer, sacralizat, autorizat, anistoric. Cum însă, secolele trec, omenirea se schimbă, cultura și civilizația au alte exigențe, apar la câteva secole, alte și alte adăugiri, revelații, interpretări, pe care jargonul de specialitate le numește ‘adevăr prezent’.

Sunt deja două mii de ani de când iudaismul și creștinismul au venit în contact cu filosofia clasică grecească și aceasta a pus ordine în gândire, cu oarecare succes, creând și cele mai mari dureri de cap, pe de o parte, în confruntarea cu ereziile, pe de altă parte în încercarea de a sistematiza corpul cunoștințelor care deveneau doctrine și dogme de teologie sistematică.

Multe din afirmațiile privind adevărurile cu pretenție de propoziții absolute, axiome ultime, desfid cele mai elementare reguli ale logicii formale, în numele unui tărâm ideal, utopic, imaginar, rămas până astăzi neverificat, dar foarte necesar ființei umane neliniștite, anxioase, confruntată cu suferința complexă a existenței, capabilă de conștiență și conștiință, deci de autoproiecție, gândire și, în ultimă instanță, cu propria moarte.

Toate acestea trebuiau explicate, digerate, asimilate, într-o formă culinară, culturală. Pe de altă parte conviețuirea presupunea reguli și norme, altele decât în sălbăticie. Astfel, a fost negată natura, instinctele și s-a născut morala, civilizația. Tot ce era natural, instinctual, prin care se obținuse supraviețuirea, dar care trebuia îmblânzit, normat, cizelat, a devenit păcat și îi era negată viața, oferindu-i-se la schimb moartea, ca pedeapsă. Rolul educativ și pedagogic era evident și s-a impus cu sau fără crâcnire.

Secole de-a rândul, aceste adevăruri au fost și au rămas incontestabile. Ele păreau evidente, erau de bun simț și făceau parte din constituția lumii. Numai că mintea iscoditoare a omului a descoperit că există adevăruri matematice, cantitative, științifice, care pur și simplu nu vor să se potrivească afirmațiilor intuitive, ci sunt profund contraintuitive.

A fost foarte dureros și bulversant pentru omenire să constate că adevărurile considerate eterne, de bun simț și care asigurau ordinea – nu întotdeauna cea mai perfectă, dar susținută de tradiție, sunt contrazise în modul cel mai flagrant. A fost o lecție de modestie și realism exemplară. Un moment de clarificare, o trezire la realitate, un cutremur și o reașezare tectonică. Ceea ce fusese bănuit încă din zorii istoriei, afirmat dar nedovedit, încă din antichitate, a fost confirmat și dovedit. De atunci, surprizele nu contenesc, ritmul dezvăluirilor crește, zonele albe se restrâng. Dumnezeu a devenit un Dumnezeu al găurilor. Teist, nepanteist.

Multe din orânduirile tradiționale s-au dovedit vetuste, nedrepte, imorale și au fost corectate, nu în numele vreunei autorități tradiționale, ci prin norme seculare, conform unui determinism ce se impune de la sine, cu necesitate.

Tot timpul, omenirea pare să fie pe buza prăpastiei, nori negri o amenință. Există catastrofe naturale, explozie demografică, amenințări ecologice, perioade de extincție, războaie și crize de tot felul, epidemii nimicitoare, dar viața omului și a celorlalte viețuitoare merge înainte de milenii. Există teorii pesimiste, apocaliptice, dar și o vitalitate, forță și frumusețe pentru care merită să fii optimist, să te zbați, să mergi înainte!

Merry Micemas

Multi crestini contemporani se intreaba daca chiar Isus s-a nascut sa moara pentru pacatele noastre. Da si nu. Daca „credem” in stiinta, Isus a murit pentru unele din pacatele noastre de care stiinta ne poate salva. Pe spatele lui Isus a fost intr-un fel sau altul fondata stiinta moderna care ne scapa si mantuieste pe multi dintre noi de tot felul de pacate. Nu vreau sa ma bag in aspectul religios sau teologic al semnificatiei „de ce a murit Isus”, nu e domeniul meu si sunt destui „teologi” pentru asta. Dar pentru cei carora le plac metaforele si stiinta, aduc o veste buna. Bineinteles ca istoria e plina de oameni care si-au dat viata pentru altii sau pentru o cauza nobila pe care multi predicacatori ii compara cu un fel de Hristos. Dar stiinta ne aduce cuprinzatoarea realitate (draconica pentru cei cu drepturile animalelor) ca in prezent putem substitui o viata pentru alta, care pentru binele tuturor nu este umana.

De cate ori ne vine la laborator o cutie cu soareci tineri, Isus s-a nascut si a venit sa moara pentru pacatele lumii moderne. Cand privesc acesti soricei, stiu ca au fost predestinati pentru o viata de tortura si moarte. Vad cum le cresc tumorile, ii aud cum chitaie in durere si in cele din urma isi dau viata ca sa producem tratamente si medicamente pentru tot felul de boli si mai ales cancer.

E un fapt ca de la Thanksgiving pana la anul nou, unii dintre noi comit mai multe pacate impotriva corpului nostru in perioada aceasta decat in tot anul! Asadar, in afara de frumoasele Christmas Carols pe care le cantam, s-ar cadea drept sa cantam si inca una, „Gloria to science in excelsis”! Craciunul e un timp prielnic pentru a ne aminti (cel putin unii) cateva din sacrificiile facute prin stiinta ca sa traim mai mult si sa avem o viata mai buna!

Merry Micemas la toti

Crăciun Profan

Negrii sunt cei mai rasisti – spune un alt negru

Urmaresc de curand un „predicator” negru care cat de cat mi se pare ceva mai integru si luminat decat milioanele (de predicacaturi si alte minuni) care exista fara nici un rost pe acest pamant. Macar asta incearca sa adreseze si ceva din problemele reale ale Americii pe deasupra platitudinilor crestine. Poate pare un fel de „white supremacist” intr-un corp de negru! O fi si el trans? Cine stie prin ce drama o fi trecut bietul om. De aia nu zice audienta Amin! Lasa ca spun eu, Amin frate Manning! Make America great again by telling it like it is! Pacat ca a trebuit sa bage aiureala cu Agag spre sfarsit. Ar fi fost mult mai bine fara! Dar asta e, are si el saracul problemmele lui. Faza tare spusa de el despre artisti rap (traduc). „Niciodata in anii inainte de drepturile civile nu ai fi putut face milioane de dolari spunand despre o negresa ca-i curva, jigodie ‘hoochie mama’ si asa mai departe”! Acum America e pe deadreptul tara tututor posibilitatilor, inclusiv unele dintre cele mai naspa posibile.

Capra cu Trei Iezi ca blasfemie

Desenele de abecedar ale povestii lui Creangă în genericul filmului Capra cu Trei Iezi, (Casa de Filme nouă, regizor – Victor Canache, producător – Luana Georgiță) te pregătesc pentru desene animate sau teatru cu păpuși. Șocul apare atunci când imaginea familiară din cartea pentru copii este înlocuită cu chipul iconic al lui Maia Morgenstern, cimentat în imaginație cu Patimile lui Mel Gibson. Asocierea, imposibil de evitat, între Pieta și răzbunarea caprei, pune în lumină blasfemia din povestea lui Creangă.

Stau de vorbă cu Victor și Luana despre Capra cu Trei Iezi și înțeleg că, pentru ei, cinematograful înseamnă revelație. Camera descoperă ceea ce ochiul nu vede altfel. O altă pasiune comună a celor doi, sporturile extreme, transpare în saltul periculos de la cartea pentru copii la genul horror. De fapt, spune Victor, Capra cu Trei Iezi aparține celui din urmă. Povestea de abecedar este o mistificare.

Masca animalului ”umanizează” (în mod paradoxal) lupul din poveste. Lanțul trofic face să fie natural pentru lup sa mănânce  iezii. Omul, dimpotrivă, se hrănește din suferința victimei. Ucigașul care așează craniile rânjite în fereastră și pictează pereții cu sânge este prea nenatural să nu fie om. 

Masca animalului are rolul să păstreze iluziile culturii. Canache lasă să cadă măștile și folosește chipuri umane.

Când vedem lupul cu față umană (Marius Bodochi) ne amintim că este nănașul copiilor și cumătrul văduvei, legat prin religie și tradiție să fie protectorul și îndrumătorul lor spiritual. Tot fața umană ne lasă să citim ceea ce nu se vede sub masca de lup sau capră, ipocrizia nașului, reprezentantul ordinii divin-umane, și revolta văduvei împotriva aceleiași ordini, atunci când alege ocazia parastasului pentru răzbunare.

Parastasul oferă mântuire dar văduva caută dreptate.  Cele două se exclud reciproc.

”Lui Dumnezeu îi plac puii tineri”…

”Mie îmi plac și mai bătrâni, numai să fie bine fripți”.

Pentru a găsii dreptate într-un univers bazat pe cruzime și moarte, mama, dătătoare de iubire și viață, devină părtașă la cruzimea lui. Parastasul se transformă în sacramentul consubstanțialității caprei cu lupul.

Fără să vreau, îmi amintesc de altă istorie horror pe care nimeni nu a avut curajul să o ecranizeze, (Victor și Luana, mă uit la voi): ”O Făclie de Paște”. După ce Leiba Zibal îl ucide pe criminal la flacără făcliei, le spune sătenilor enigmatic: ”Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”

La fel ca în cazul caprei, Leiba trebuie să participe la natura subumană a criminalului pentru a-și salva familia. Metamorfoza este simbolizată, paradoxal, de sacramentul învierii.

Într-adevăr, filmul (bun) înseamnă revelație. Cele douăzeci de minute pe marginea scaunului ne lasă cu ochii deschiși într-o lume de capre și lupi, în care Pieta și dreptatea, mântuirea dintr-un univers inuman și victoria omului împotriva lui, sunt imposibil de reconciliat.

Marx contra marxism-cultural