Criminalul legendar. Un David

Menționam în articolul anterior despre cum răzbunarea / tortura / pedeapsa, cu cât mai intensă, cu atât face să te apropii de poziția abuzatorului. Adică pe spectrul răzbunării față de un condamnat – criminal să zicem – există momentul când ajungi „egal” condamnatului, un abuzator, alt abuzator. Continuând procesul, depășești în cruzime cruzimea abuzatorului iar cu destulă răzbunare tinzi spre a deveni un unicat în cruzime: Abuzatorul. În dilema asta s-a cam găsit sistemul de justiție în urma iluminării Iluminismului. Grozăvie de inversiune. Splendoare hermeneutică în fizicul palpabil. Duh întrupat.

Faucault descrie substanțial circumstanțe similare în care tortura ajunge contraproductivă pentru domeniul justiției.

Alt exemplu ar fi fenomenul „criminalului legendar” (expresia îmi aparține). „Criminal legendar” fie prin prisma „renumelui” faptelor condamnatului, ori din perspectiva duratei îndelungate de „supraviețuire” torturii.

Criminalul legendar ajunge subiectul unui proces de „divinizare”, „sfințire”, „eroizare”. De ce?
Pentru că în mintea omului intervine calculul cu „nu degeaba îl îndură Domnul / e un plan ascuns al Domnului cu el / e piesă în șahul cosmic al lui Dumnezeu”.
Relele cuiva (multe, grave, sau ambele), „normal” nu puteau fi înfăptuite deoarece Dumnezeu le-ar fi împiedicat. Prin consecință au fost îngăduite de Dumnezeu. Dumnezeu are deci un plan. Criminalul e parte din plan. Nu avem voie să intervenim în planul lui Dumnezeu. Criminalul devine „criminal sfânt”. Cumva în afara justiției. Un sacru. Un homo sacer.

Ceea ce îmi amintește de David. Ceea ce îmi amintește de Hitler. Ceea ce îmi amintește de Trump. De criminali legendari și sfinți.

David, personaj biblic, fapte condamnabile. În ciuda lor, e pe placul lui Dumnezeu. Dumnezeu are un plan cu el.

Învățătura din David: un condamnat – în ciuda faptelor – se poate întâmpla să fie pe placul Domnului. Ba cu cât mai grave și / sau multe faptele, cu atât mai mult nu se poate pur și simplu să fi scăpat condamnatul intervenției divine, ci cel mai probabil e sub protecție divină. Pe placul Domnului, în planul Domnului.

Așa ajunge un Hitler care scapă de tentative de asasinat să tragă concluzia că nu există altă explicație decât a Providenței care-i ține pumnii.

Tot așa ajunge imaculat mânjitul de Trump. Că doar nu poate cineva să scape cu atâtea parșivenii decât prin mită divină. Adaugă că scapă unui asasinat și bineînțeles e cu binecuvântare orice genocid împărtășește domnia lui.

De altfel tot de asta și adventiștii noștri salivează la poveștile aventuroase împărtășite cu falsă umilință de „foști penitenciari”. Condamnați sfinți traficați printre amvoane.

Este scris: omul nu trăiește numai cu pâine ci mai ales cu legende. Cu adevărat legenda, opiumul poporului.

Imacularea răzbunării

„Sărutul dulce al răzbunării”. Titlul unui film d’odinioară bun și pentru tema torturii din „Discipline and Punish” de Foucault.

Pedeapsa cu moartea, forma de tortură „mai civilizată”, e dintre subiectele care încă frământă intens conștiința.

De exemplu, imaginat într-o situație în care să-mi fie abuzați copiii, imaginez că aș tortura agresorul păstrând cât mai departe sărutul, ajuns dulce pentru agresor, al morții. Simultan, realizez că nu mă mulțumește nici conștiența gândului că tortura cu cât mai intensă, cu atât te apropie de poziția abuzatorului mai mare.

Deci unde-i limita? Care-i definiția răzbunării juste? Câtă tortură pentru răzbunarea echitabilă? Socrate, ce este justiția?

Din „ochi pentru ochi” zici că picură? Vin împuțit! Ochi n-a văzut doi ochi la fel.

Orice răspuns e pierdere de timp pentru că e în bătaia vremii, dar ce putem altceva decât să vremuim vreme cu discurs și reflecție.

Când te gândești la răzbunare, cred că în primul rând ce vine în minte e „acțiune, implicare”. Pentru că inacțiunea, să nu faci nimic atunci când e justificată prezența răzbunării, înseamnă că ești indiferent justiției și dreptății. În ultimă instanță te-ar face indiferent adevărului. Când se cere răzbunare iar tu nu faci nimic, negi nevoia de justiție, dreptate și adevăr.

Răzbunarea e acțiune, atitudine, implicare, potență, prezență, ordine. Sună a atribute ale masculinității nu?

A nu fi mișcat de ceva atât de intens ca sentimentul de răzbunare, ce poate însemna decât a fi inert, că nu ești viu, nu trăiești, nu există prezență în tine. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă că de fapt singura prezență e cea a impotenței, sterilității, sterpei. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă absență, lipsă, pierdere, castrare, feminizare. Nihilism. Invocarea haosului și dezordinii – ar zice fiul risipitor de Peterson.

Nu degeaba retorica din mediul conservator e că ar trebui reintrodusă tortura și spectacolul execuțiilor publice. Poate, poate, reaprindem setea de răzbunare și dăm iarăși viață orânduirii patriarhale.

În plus, aș semnala conservatorilor că dacă argumentul împotriva avortului este că „din moment ce nu putem stabili o limită, să mergem pe varianta mai sigură și să nu permitem avortul din respect pentru viață”, atunci să aplicăm același raționament și în privința torturii și pedepsei capitale: din moment ce nu știm doza și limita pentru răzbunarea echitabilă, să mergem pe varianta mai sigură și să renunțăm la pedeapsa capitală din același respect pentru viață. Pedeapsa capitală e și ea un avort. Din ăla printre cele mai oribile: de după naștere.

Și cum deja dau târcoale religiei, vedem că Dumnezeu e răzbunător pentru că răzbunarea e actul care demonstrează că nu e indiferent injustiției și nedreptății. Răzbunarea lui Dumnezeu demonstrează că Dumnezeu există, simte, trăiește, e mișcat, îi pasă.

Nu degeaba Biblia, Vechiul Testament, Yahweh dă bătăi de cap teologilor și apologeților. Oricât ar dori ca răzbunarea, genocidul și tortura să nu fie din caracterul lui Dumnezeu ci din exclusivitățile diavolului, socoteala mereu nu iese pentru că răzbunarea, pedeapsa, tortura, genocidul e tocmai parte din actul care arată că-ți pasă de dreptate. Că nu ești indiferent la ne-dreptate. Când Dumnezeu este răzbunător, vede, intervine, îi pasă.

Să zicem deci că-l scoatem pe Dumnezeu basma curată și imaculăm excesele vechiului testament. Cu argumentul că dacă Dumnezeu nu era răzbunător, l-ar face nepăsător și dezinteresat.

În ciuda acestei mutări, Dumnezeu insistă pătat. Pentru că Dumnezeu în zilele noastre nu mai este răzbunător. Acum e departe, mut, nepăsător și indolent. Dumnezeu, pe șustache, la un moment dat a renunțat la manifestare, intervenție, acțiune și răzbunare, s-a feminizat și iacătă acum mângâie mâța-n cer ca o adevărată divă cat-lady ce este.

Imacularea rămâne grea. Dumnezeu însărcinat. Dar decizia e a fiilor răzbunători care stau la ușă și bat.

Simulare în simulare. Referință la referință

Sumarizez ipoteza că trăim într-o simulare (simulation hypothesis):
Dacă omenirea ajunge vreodată capabilă de simularea universului atunci și în simulare trebuie să se întâmple simularea simulării. Prin urmare se formează o regresie infinită și asta face ca probabilitatea ca noi să fim inițiatorii lanțului de simulări (originea) să tindă către 0. Originea este una, simulările infinite. Matematica spune că e mai probabil să te afli pe spectrul lanțului infinit decât să fii unica origine. Astfel cel mai probabil suntem într-o simulare.

Sunt varii obiecții printre care faptul că putem imagina alte ipoteze care urmează aceeași formă. De exemplu: dacă oamenii ajung vreodată capabili de inteligență artificială generală (AGI), atunci probabilitatea ca noi să fim primii care fac asta tinde către 0. Deci cel mai probabil, AGI deja există.

De ce probabilitatea ca noi să fim primii tinde către 0? Pentru că împrumut din argumentul probabilității mari a vieții în univers:
Cu universul atât de vast, sisteme solare similare atât de multe, planete similare numeroase etc, etc, e imposibil ca noi să fim singura viață inteligentă. Asta în ce privește universul „prezent” (se încurcă deja limba-n gură vorbind de „prezent” și univers). Universul prezent adică vastitatea „spațiului curent” al universului.
Adaugă la vastitatea „spațiului curent” și vastitatea timpului – sau mă rog – tot spațiului dar de pe coordonata suplimentară.

Deci în vastitatea asta de probabilitate spunem că unicitatea vieții inteligente tinde către 0. Adică aproape sigur viața inteligentă mai există / a mai existat.
De aici următoarea mutare: dacă viața inteligentă este foarte probabilă, atunci AGI să fie deja creat devine foarte probabil. În altă parte / în alt timp.
Asta pentru că alcătuim același „spectru care tinde spre infinit” raportat la „unicitate”. Formula unu pe infinit care tinde către 0.

Pesemne AGI, superinteligența, poate plutește deja deasupra apelor. Poate AGI a ajutat la creația / re-creația omului. Asta în urma AGI-ului creat de „alți noi” din alt spațiu / timp / multivers.

În fine, ce vreau să spun?

• sunt consecințe care vin odată cu perspectiva probabilității mari a vieții inteligente în univers.
• pur științifico-logico-filozofico-matematic există unicorni.
• referința către sine is a bitch. AGI pe care acum îl creăm poate deja există, creat de alți noi de departe / în trecut, AGI care de exemplu poate a ajuns să ne re-creeze pentru că noi din trecut am dispărut. Noi cei re-creați care re-creăm AGI care ne re-crează.

Clar ca vorba lui fii-mea: „poate că nu”.

Altă tangentă: în condițiile în care universul nu poate fi simulat pentru că ar necesita cel puțin energia întregului univers, să zicem că trișăm pe undeva și generăm o simulare care e „aproape universul” nu „tot universul” – ca să fentăm conservarea energiei. Simularea următoare la rându-i va trișa și va crea o simulare de rezoluție mai mică, etc.
Ce ar însemna acest trișat? Care-i limita până la care s-ar putea trișa? E legea conservării energiei vreo lege peste toate simulările? Unde e asta? De ce?
Uite cum ne tot tragem legi „din afară”. Din matematică fără empiric. Teoretic fără practic. Metafizică (filozofie și matematică) fără fizică.
Și invers. Autoritatea din afară, obiectivă, ideală. Imaginară. Imaginar rău dar bun. Bun dar rău.

Pildă la pildă: Isus Nazarineanul

Data viitoare când aveți ceva din ambundență – un exces de castraveți sau roșii în grădină să zicem – observați cum vă găsiți constrânși să „faceți un bine”. Să „dăruiți” din exces.

Băgați apoi de seamă cum binele pe care urmează să-l faceți, e tentant să-l păstrați cât mai aproape de persoana dvs. Ideal să-l faceți cuiva din familia apropiată. Dacă aceștia nu au nevoie, atunci poate vecinilor. Dacă nici vecinii nu au nevoie, atunci poate cuiva din cartier sau sat. Tot așa, pas cu pas până la cel mai „apropiat departe”.

Motivul? Prin „cel mai apropiat departe” creșteți șansele ca binele să se întoarcă. Într-un fel încercați să păstrați binele. Să risipiți cât mai puțin din abundență. Ca o speculație valutară: schimb binele în altă valută pentru a-l proteja de putreziciunea momentului. „Cel mai apropiat departe” e un băgat la frigider al binelui ca să mă pot folosi de el mai târziu. E un „poftim un bine proaspăt și sunt musafir la murătură”.

Binele față de celălalt cu condiția proximității e conservarea binelui pentru mine.

Cu cât binele e făcut mai la distanță cu atât șansele să se întoarcă scad. Distanța, risipă. Generozitatea curată – cea care nu se întoarce și nu așteaptă în schimb – e risipă curată.

Dacă vi se pare interesant ce spun, continuați cu Derrida, The Gift.

Acum, pildă la pildă. Cum e Isus botezătorul lui Derrida? Isus citează din Derrida în Matei 5:46 „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii?”

Cu alte cuvinte:
Faci cumva bine doar celui de aproape (urmărind astfel să conservi binele pentru tine)?
Atunci rămâi un vameș.

Faci bine străinului de departe?
Treci de vameș. Depășești granița. Împărăția.

Pildă în pildă?
Ascultăm de Isus când ne gândim la Gaza ce ne e departe decât la Nazaretul care ne e atât de aproape.

Pildă la pildă: Isus Derriderianul

Statul indeciziei

O critică adresată lui Derrida e nemulțumirea în privința „paraliziei deciziei”. Paralizie care provine din imensitatea „problemei” instabilității sensului. Instabilitate care face ca orice propoziție, afirmație, concept să danseze șotios între categoriile de „bine” și de „rău”. În consecință apare conștiența că ceea ce ești tentat să fixezi ca aparținând doar unei singure categorii, e deja la joc în cealaltă categorie. Nu mai poți pretinde un ce este ceva, pentru că ceea ce vrei să spui bântuie deja prin ce nu este.
Ce rămâne e suspans, tensiune și conflict. Paralizie – amânare a articulării, certitudini, categoricului, „știutului”. Ajungem sceptici în defensivă. Ezităm. Suntem slabi. Indecizia ne face slabi.

De pe aici se trage critica postmodernismului în general: relativism, determină conflict, exploatează tensiune, creează confuzie, incertitudine, nesiguranță, indecizie. Perspectivă nihilistă care ne face slabi.

Dar să vedem cum în slăbiciune stă puterea: statul.

Idealist, conceptul de stat e încercarea de a defini categoria „binelui”. În conceptul de „stat” urmărim să definim ce „este bine”. Statul e spațiul unde facem decizii și acumulăm afirmații. E opusul indeciziei, e puterea deciziei.
Statul e spațiul unde urmărim să eliminăm incertitudinea, nesiguranța, tensiunea și confuzia. Cu legea urmărim să facem ușoară decizia.

Sau nu?

Paradoxal, în loc să dăm frâu liber afirmării puterii și deciziei în conceptul de stat, alegem să „poluăm” ideea de stat cu o piedică artificială – cu chestiunea anatema: indecizia.
Mă refer la „separarea puterilor în stat”. Separarea puterilor e un mecanism intenționat să disemineze conflict și tensiune. Să determine un nerezolvabil. Un șantaj. O întârziere a consensului, deciziei și formalizării. O anti-dogmatizare.
O decizie în ce privește „rația corectă” de ingredientele executiv, legislativ și judiciar nu există. Ce putem avea e doar o negociere, un veșnic suspans. O indecizie care să ne păzească de abuzul beției concentrării puterii.

În mod paradoxal, exploatăm paralizia deciziei pentru a face statul să funcționeze, să meargă. Tensiunea, indecizia, nerezolvabilul introdus de separarea puterilor face ca statul să nu se fosilizeze într-o tiranie a dogmei.

Chiar poți spune că separarea puterilor în stat e un nu eficienței și un da birocrației. Adică un nu promptitudinii deciziei (eficiența) și un da indeciziei, amânării deciziei (birocrația, ineficiența).

Sau că să ivesc altă sperietoare, poți spune că „separarea puterilor în stat” e tribut lui Marx pentru că antagonizează monopolizarea.

Data viitoare când sunteți nemulțumiți de indecizia lui Derrida sau de conflictul postmodernismului, amintiți-vă că scumpa separare a puterilor în stat este tocmai tensiune, conflict și indecizie. E tribut postmodernismului. Slavă postmodernismului.

Regretați

Am în minte tiparul masculilor cărora le place să fie știuți ca vrednicii satului pe lângă statornici piloni ai familiei. Ce morav însoțește de obicei acest altruism? Erecția după alai de bocitoare.

Vrednicii satului învârt moneda altruismului pentru investiția în a fi regretați. Mici hristoși care-și sacrifică viața ca să bocim după ei. Bocitoarele, un scop în sine: haremul din viața de apoi. Amintirea regretatului: mumia.

Dulcea nostalgie e dintre ale fascismului pentru că ești bocitoare trecutului și tradiției moarte. Dorința de a fi regretat e din ale tiranului care visează să bântuie veșnic.

Vă doresc să nu vă doriți să fiți regretați. Doar tiranii leagă pe vecie.

Amin focului fără ceremonie și loc de veci.

Sub cizmă se zdrobește călcâiul

Bukele. Personaj bun sau rău? El Salvador sau alt viclean tiran?

Firul „Bukele eroul” decurge din tranziția de la haos – aka stat mafiot, la ordine – aka unificare, consolidare. Fie ea și dictatură din moment ce „situația o impune”.

Ce îl face pe Bukele personaj negativ?

Cultul personalități și menținerea dependenței de autoritatea dictatorului – de autoritatea sa.

Ca să fie mai mult din erou, Bukele trebuie să înceapă să investească în organizarea societății încât să funcționeze fără el – fără necesitatea autorității lui, a dictatorului și a dictaturii. Adică să investească în principii democratice – acolo unde ordinea socială nu depinde de dictatura individului ci de „sistem”. Adică de un set de principii peste capriciile individului anume.

Ce alege Bukele să fie? Vom vedea, deocamdată tinde capricios.

Dincolo de concretul Bukele, să ne scufundăm puțin în abisul hermeneutic.

Dictatura, monarhia, tirania, autocrația, fascismul implică tipic ierarhia și individul din vârf. Implică o dependență de un individ concret și de moravurile acestuia. Forma de conducere fundamentată pe individul concret suferă deci de „uman”, de „limitele și defectele omului”.

Întră în scenă republica și democrația. Inițiative de detașare de moravurile și capriciile individului. Republica și democrația sunt abstracții, virtualuri, ficțiuni menite să „păstreze doar ce-i bun” din „individul concret de la vârf”.
Republica, democrația e „dictatura” fără moravuri. Doar partea bună din dictatură. „Dictatura” în ghilimele. O formă de organizare „imună umanului”, sau cel puțin „mai imună umanului”, mai „rezilientă limitelor și defectelor unui individ anume”.

Cu bucățica asta de abis, putem împroșca acum noroi în curtea lui Curtis Yarvin – neofascistul care reciclează idei vechi și scuipă până se lipește vreo etichetă nouă. Când Curtis Yarvin afirmă că statul trebuie condus ca „o companie cu un CEO în frunte”, o spune și el că ar fi de fapt reciclarea ideii de monarhie. Și pentru că e conștient de critica ce însoțește monarhul din frunte, se grăbește să completeze: monarhie dar cu monarh binevoitor în frunte.

Să-i dăm vestea lui Yarvin: bunăvoința asta a monarhului face să se vadă cum Curtis e ieșit la pescuit de „doar părțile bune” din monarhie. Când atașează axiomatic bunăvoința recunoaște că urmărește să-și „separe sistemul” de partea negativă din monarhie.

Yarvin dragă, tu vrei mângâierea tătucului pentru că în tine suspină încă democrația. Cât timp monarhul pe care îl pretinzi e implicit „binevoitor”, acesta nu aparține realității concrete. E un abstract, un virtual, o ficțiune de care fugi: monarhul „binevoitor” e „dictatorul fără moravuri”, e „dictatura” în ghilimele, e republica și democrația pe care le condamni.

Se aplică un Peterson lui Yarvin: integrează-ți umbra că ai mizerie la mansardă.

Astea fiind spuse, să nu ne amăgim totuși că twistul hermeneutic are vreun răgaz. Nu reușim vreo afirmare a virtualului asupra concretului, a superiorității sistemului de principii asupra particularului cu defecte.

Fuga de „defectele individului concret” prin crearea „sistemului abstract peste capacitățile oricărui individ” (republica, democrația) – adică afirmarea abstractului peste concret – creează deschidere pentru iepurele Dumnezeu din pălărie.

Dumnezeu, virtualul împins la extrem. Virtualul pur. Dacă republica și democrația sunt „virtualuri mai mici”, „virtualuri imediate peste individul concret”, menite să peticească neajunsurile „individului în poziție de conducere”, ei bine, abstracția Dumnezeu e menită să peticească toate neajunsurile. Dumnezeu e „tot binele, nimic răul”. Abstracția extremă, lipsită de orice conținut.

Iată exemplu de purcesiune a duhului din secular către Dumnezeu. De la dictatura individului (defectuoasă, întinată), la democrația pe principii (legea), la Dumnezeu.

Cum continuă twistul hermeneutic?
Din moment ce Dumnezeu e abstracția lipsită de orice conținut, orișicare dictator concret își varsă sămânța în el. Binele e iarăși ce vrea moravul dictatorului concret. Dar de data asta moravul e împuternicit. E cu binecuvântarea și după voia lui Dumnezeu. Cu gravitatea absolutului.

Virtualul se întoarce sub cizma concretă doar ca să zdrobească iarăși călcâiul.

Se repetă, dar nu la fel. La fel dar nu la fel.

Vin din Sabat: adânc de beție

Originalul / originalitatea este idea ideilor noi. Este plagiatul ideii de idei noi. Plagiatul ideii de a plagia idei noi este forma originalității. Originalitatea nu e o idee nouă.

Curios despre curios

Știți, dacă doriți să „distrugeți marxismul” cu o singură lovitură, scoateți din mânecă retorica cu privire la „egalitatea absolută nu poate fi implementată în practică decât prin forță și tiranie”. Și gata. Marxismul, leftismul și wokeismul sunt terminate.

Ce nu bate? Păi nu se poate spune asta despre orice? De exemplu despre „eficiență”? Nu necesită forță, abuz și tiranie să storci cât mai multă eficiență din muncitor? Eficiența absolută nu se plătește cu sângele a tot ceea ce nu-i eficiență? De exemplu cu familie, relaxare, somn, echilibru mintal și alte treburi din astea? Și gata. Ideologia eficienței e și ea terminată.

Haideți să vă zic unul din șiretlicurile competenților.
Cei cu pasiuni inginerești, științifice, intelectuale își vor justifica obsesiile personale cu importanța curiozității.

Dom’le.. să ai și să-ți păstrezi curiozitatea e cel mai important lucru. Explorarea universului, particula lui Dumnezeu, „theory of everything”, cum colonizăm Marte, viața extraterestră, etc etc.
De exemplu lui Musk trebuie să-i giugiulim orgoliile pentru că e cel mai curios dintre noi. E atât de curios despre Marte și spargerea Matriței încât orice sacrificiu e justificat. Pentru omul ăsta – el o zice – toți suntem „NPCs”, „Non-Player Characters”. Adică e posibil ca toți să fim doar niște proiecții virtuale neglijabile în Matrixul în care el e singurul caracter care contează. Sau dacă vreți mai filozofic, suntem doar niște aparențe în solipsismul lui Musk iar mintea lui e singura realitate concretă de care nu se poate îndoi. Descartes pe ketamină.

Acum să reflectăm puțin. Să luăm propaganda că ar fi curiozitatea lucrul cel mai important. De ce Musk nu moare de curiozitate relativ la cum ar fi să fii un om mai mediocru? Unul de exemplu fără obsesii compulsive? Unul fără paranoia sfârșitului lumii pe care el îl împiedică? Unul care nu are obsesia eroului în matrița solipsistă?
Nu e o curiozitate legitimă și cum e să fii prezent în viața copiilor tăi în alt mod decât întru îmbunătățirea imaginii publice?
De ce nu e o curiozitate demnă și cum e să ai relații sexuale și emoționale așa mai ca un pinguin nu doar ca un cuc parazit?
Sau cum de nu are pic de curiozitate și despre ce-i cu wokeismul și postmodernismul ăsta până la urmă?

E de plâns cum mai ieri Musk vărsa lacrimi vizavi de copilăria cu tatăl său iar azi e mândru mascul care etalează cu mândrie insensibilitatea la acuzațiile de sociopatie și abandon emoțional.

Curios pe dracu’. Un ipocrit schizofren scăldat în contradicții ca orice alt NPC dintre noi. Duhnește de lucruri despre care nu are pic de curiozitate.

Argumentul care rămâne celui care se pitește în spatele curiozității e că nu toate curiozitățile sunt la fel. Unele curiozități sunt mai curiozități decât altele pentru că așa mi se scoală mie. Și dacă încă mi se scoală, pesemne am voință de putere și inseminez istorie.

Duhul fascist respiră când inspiră.

Trump Botezătorul

Trump e Ioan Botezătorul pentru că unica-i competență e să deschidă calea pentru Competent.

Competența promite ordine și ordinea vine totdeauna cu statul drept. E știut cum sub managementul lui Musk & Co trebuie să transpiri sânge altfel ești concediat.
Cum Musk are ambiții de a conduce lumea, ce anume ar presupune în ăst context concedierea, ne spune Curtis Yarvin: pe neproductivi să-i fericim cu un matrix în plus (https://newrepublic.com/article/183971/jd-vance-weird-terrifying-techno-authoritarian-ideas). Eufemism frecat de palmele istoriei când cu stânga, când cu dreapta.

Mai ieri vociferam alături de MAGA despre tehnocrați de la Davos. Astăzi MAGA se giugiulește cu tehnocrații sub cearșaf.

Domeniul științific și tech / ingineresc detestă critica postmodernistă pentru că postmodernismul îți permite să te ștergi la cur cu știința și ingineria dacă pur și simplu asta ai chef. Soarele răsare și peste cei care doar vor să țină umbră pământului.
Dreapta detestă postmodernismul pentru că îți permite să te ștergi la cur cu steagul. Cu drapelul ăla pe care e tot mai interzis să-l insulți.
Iar creștinismul detestă postmodernismul pentru că îți permite să te ștergi la cur inclusiv cu cuvântul lui Dumnezeu.

„Vai Doamne” se aude un cor: Logosul, Steagul și Știința maculate.

Postmodernismul amintește că n-am făcut niciun progres în justificarea „ierarhiilor de valori obiective” cu care să etalonăm lumea și individul.

Musk e același Hristos care se jertfește pe sine când calcă pe cadavre de dragul omenirii. Musk salvează specia. Specia după chipul și asemănarea sa.

Văd cum apologetica fascistă își bazează argumentația pe ideea că masele nu sunt în stare să se organizeze (social, economic, etc) și astfel este necesară ierarhia și elita care să impună forma de organizare.
Sigur, perspectivă împărtășită nu doar de fascism. Lenin de exemplu e entuziast să adopte avangardă fascistă pentru grăbirea deșteptării și adventului comunist.

În fine, ironia pe care vreau să o remarc e următoarea:
Zeitgestul de dreapta zice că luptă împotriva „demonului postmodernist”. Împotriva demonului postmodernist care de exemplu promovează excepțiile în detrimentul regulii.
Dar retorica de dreapta în jurul maselor și elitei nu este și ea un exemplu de tiranie a minorității împotriva majorității?
Dacă retorica de dreapta acordă importanță „regulii generale” arunci pare că „regula naturală, generală” e cea a maselor lipsite de organizare. Fascismul și dreapta afirmă că omenirea în habitatul natural e lipsită de organizare. Dacă e lipsită de organizare atunci înseamnă că asta e regula. Iar elitismul și ierarhiile fasciste sunt abatere de la naturalul acestei reguli. Ierarhiile și elitismul sunt un sintetic și o detronare a naturii. Elitismul și ierarhiile sunt excepții de la regulă. Iar retorica fascistă afirmă că excepțiile trebuie eliminate. Fascismul ajunge în contradicție și se devorează pe sine ca orice altă docilă afirmație.

Fascismul se transformă în opusul său și are nevoie de retorica postmodernistă: excepțiile și abaterile (elita și ierarhia) sunt și ele importante.

Postmodernismul: nimeni nu vine la Tătuc decât prin Mine.