Dialectică de zi cu zi: Cel-cu-mașina-mare

​Am avut un conflict într-o parcare.
Domnul grav, impunător, mustață deasă, riduri expresive. Mă țintește din spatele geamului mașinii cu o privire clar nemulțumită și un murmur de înjurătură. Evaluez situația, fac introspecție, mă găsesc kosher. Cu amestec de nedumerire și indignare mă îndrept către domn să-mi satisfac curiozitatea.

Aflu că n-am parcat cum trebuie. Mă uit din nou. Mașină mică de oraș, încadrată bine în spațiul de parcare marcat. O dăm în dezbatere. El nu prea articulat, eu tot mai indignat, el mai departe cu reproșurile, eu nu pricep nemulțumirea. Câteva replici mai târziu ne vedem fiecare de ale lui.

Ulterior interpretez mai bine contextul. Domnul avea mașină lungă iar eu cu mașina mică eram parcat pe un spațiu care i-ar fi venit bine dumnealui. El o ținea că n-am parcat bine, eu că am parcat bine. Domnul de fapt nu-mi reproșa nimic tehnic, legal (s-ar spune că nimic formal, structural, gramatical). Ci semantic. Formal eram în drept, în spirit anatema. În ciuda efortului dezicerii de credință dealungul timpului, iartă-mă din nou acuzat de formalism și legalism. De îmbrățișare a literei și nu a spiritului. Technicalității în detrimentul practicalității. Că-mi pasă doar de mine, fără să am preocupare activă față de eventualitățile celorlalți.

Morala e că vă condamn pe toți la încă o sarcină mesianică: de fiecare dată când parcați mașina, să vă gândiți și la Cel-cu-mașină-mare. Dacă e tocmai azi ziua când vine Cel-cu-mașină-mare și bate în parcare? Sunt eu oare pregătit?