Necuratul mai curat. Stalin vs Hitler

Dacă răsfoiți internetul veți baga de seamă reticența în ce privește dilema stabilirii răului mai mic între Stalin și Hitler. O ierarhie între aceștia însemnând dezabsolutizarea răului. Că răul ar putea fi nuanțat.

Întrebări similare pot fi: putem trece în contul lui Stalin un bine că a luptat împotriva lui Hitler? sau în contul lui Hitler un bine că a luptat împotriva lui Stalin?
Are două buline albe Stalin pentru că nu doar a luptat, dar s-a numărat și învingător împotriva lui Hitler? Faptul că răul care este Stalin a fost împotriva răului care este Hitler, reprezintă pentru noi astăzi un bine?

Până și postmoderniștii denunță astfel de întrebări. Adică întrebările există și fără teoretizarea postmodernistă. Că doar instabilitatea sensului răsare și peste cei buni și peste cei răi.

De exemplu după ce dansezi suficient în jurul sensului nu-i de mirare, nici de condamnat, să concluzionezi despre orice că: pare rău, dar nu poți ști cum în final e de bine.

E grotesc unde am ajuns nu? Să raționalizez răul. Dar să ne amintim unde auzim și mai des aceeași raționalizare: cum pare rău, dar nu poți ști ce bine iese din asta pentru că nu știi ce rău mai mare se putea întâmpla.
Cum pare rău, dar nu poți ști ce minune a făcut în final Dumnezeu.

Ce spun? Bineînțeles că deconstrucția nu-i loc de închinare. Dar mai bine înțeles e că religia nu se va opri vreodată din plecăciuni Deconstrucției.

Toți slujim Cuvântul.

Sisyphus. Din nou

Mitul lui Sisyphus e alegoria absurdului condiției umane.
Scena și tragedia conștiinței captive unei repetabilități veșnice. Idee surprinsă și în episodul White Christmas din Black Mirror.

Tragedia lui Sisyphus nu este dificultatea împinsului pietrei în amonte. Nici oftatul când aproape de vârf, piatra iarăși se rostogolește. Aceste evenimente nu ar avea impactul emoțional pe care-l au dacă nu l-am ști pe Sisyphus conștient că a mai făcut deja asta de nenumărate ori. Sau mai precis: de numărate ori.
Cu alte cuvinte, tragedia nu e captivitatea în sine ci faptul că reflectezi ca martor la aceasta. Tragedia e că tu, eu, ca subiecți, suntem simultan în interiorul și în afara captivității.

Dacă Sisyphus ar uita complet ce i se întâmplă, sarcina împinsului pietrei către vârf ar fi însoțită de fiecare dată de entuziasm. De fiecare dată nu ar avea umbră de îndoială că e nimica toată să ajungă în vârf. Și n-ar fi deloc un apogeu de tragedie când piatra o ia din nou la vale – ar reprezenta pentru Sisyphus doar niște timp în plus până să încheie toată treaba. Sisyphus nu ar avea motiv de îngrijorare.

Tragicul intervine doar când Sisyphus nu uită. Acum are conștiența continuității și acumulează numărul de repetiții care face posibil ecoul reflecției. Iar reflecția face din repetiție un paradox.
Repetiția conștientă de repetițiile anterioare formează un unic. Un continuum care nu se repetă. Îl formează pe Sisyphus care imediat ce este conștient de numărul de repetiții, nu o mai ia de la capăt cu entuziasm. Gustă acum și din săturat. Conștient de numărul de repetiții, Sisyphus începe să definească și pesimismul în privința vârfului de munte. Doar conștient de numărul de repetiții, Sisyphus își poate percepe și simți pedeapsa. Doar conștient înțelege condamnarea.

Culmea. Sisyphus e condamnat unei repetiții infinite. Dar de fiecare dată când o ia de la capăt, Sisyphus trebuie să nu mai fie același. Pentru că de fiecare dată trebuie să fie mai afectat, pentru a percepe prezența pedepsei.
În repetiția în care este condamnat, Sisyphus trebuie să nu se repete. Este excepția care scapă regulii. Singularitatea în repetabilitate. Unicul din la fel.

Camus spune că e necesar să ni-l imaginăm pe Sisyphus fericit. Eu spun că nu-i nevoie pentru că Sisyphus poate să-și imagineze ce vrea.

Aplauze în Permanență

Ironia și satira pe care nu mi-o inhib, nu are de-a face cu lipsa insensibilității la tragedia care ne este istoria. Are de-a face cu naivitatea că ar exista vreun refugiu care să te protejeze din a repeta același grotesc. De exemplu că ar fi un refugiu convertirea la creștin-patriot-anti-marxist și astfel garantează că nu poți repeta aceleași oribilități.

În The Gulag Arhipelago este relatată o scenă memorabilă. Merită citită întreaga parte. Pe scurt, exista un obicei ca la conferințele lui Stalin să nu te oprești din aplaudat. Pentru că așa se identificau trădătorii. Primul care se oprește din aplaudat are mâinile libere să primească biletul spre Gulag.
Aplaudatul așadar se ființează singur în propria tragedie comică. Subiectul se întoarce către sine ca obiect.

Aceeași tragedie comică se ființează când credincioșii nu iau pauză de la slăvit pe Dumnezeu. Bătutul permanent din palme îi menit să țină mintea credinciosului ocupată și ferită de dubii cu privire la ce înseamnă sau trebuie să însemne divinitatea.
Oricât ai detalia grotescul din jocul stupid al minunilor ca răspuns la rugăciuni, aplaudatul continuă surd. Cel care ia pauză de la aplaudat, e osândit vârtejului nihilist.

Temeți-vă deci și dați-I slavă pentru că Tătucul pândește ezitările.

Never again

Cei care nu știu istorie sunt condamnați să o repete. Iar cei care știu istorie sunt condamnați să o interpreteze.

În introducerea cărții The Gulag Arhipelago, Peterson are o introducere amplă și mobilizatoare. Dacă Dumnezeu a scris legea cu propriul deget, marxismul e în opinia lui Peterson nu mai puțin decât însuși dictatul diavolului.

Peterson își încheie expunerea cu un blestem:
„May God Himself eternally fail to forgive us if in the painstakingly-revealed aftermath of such bloodshed, torture and anguish we remain stiff-necked, incautious, and unchanged.”

Dacă marxismul a curmat milioane de vieți pământești, Peterson contemplează recordul cu osânda veșnică pentru cei care nu militează activ împotriva tuturor arătărilor marxismului. Ignorând că dacă mobilizează suficient, marxism iese din absolut orice. De exemplu nu încununare a marxismului e și egalitatea în Dumnezeu?

Întreaga elaborare a lui Peterson poate fi condensată în lozinca de două cuvinte familiară tuturor: „Never again”.

„Never again” marxismului, never again nazismului, never again fascismului, never again în general.

Problema e: când, unde și cum să „Never again”?

Conservatorii se justifică în numele a „Never again” împotriva marxismului care a penetrat societatea. În partea cealaltă justificarea e „Never again” împotriva fascismului și nazismului.

Deci trebuie să „Never again”. Dar care e atitudinea, momentul și intensitatea corectului „Never again”?

Post posomorât

Primăvara e timpul în care e greu să nu meditezi la Dumnezeu. De exemplu mângâierea unei vremi bune te face să realizezi că închinatul la soare nu e o idee deloc proastă.

Cinci minute de lâncezeală în radiații și sunt pregătit de ofrande și recunoștință stralucitorului. Ce-i drept, de ce nu ar fi mai mult sens în a venera ceva concret decât o abstracție?

Bine bine, dar chiar nu-i mai de venerat cel ce l-a creat?
O fi de venerat, dar încă nu la fel de luminat.

Adevărul despre adevăr

Expresia „storsul creierului” poate fi înlocuită cu expresia „sufocarea creierului” pentru că „storsul creierului” nu implică și vreo oprire din stors. Sau implică?
Similar de neclar e cum contrar definiției, teoriei și bunului simț tocmai am debutat eseul cu o interjecție. Asta se observă imediat, când ajungem să revenim la ceea ce încă nu a început: stoarcerea/sufocarea creierului cu un paragraf din Hegel:

„3. […] For the Thing is not exhausted by its aim, but by its elaboration, nor is the result the actual whole, but only the result together with its becoming. The aim by itself is a lifeless universal, while the tendency is a mere drift that as yet lacks its actuality; and the naked result is a corpse which has left the tendency behind. Similarly, the difference is really the limit of the Thing; it lies where the Thing ceases, or it is what the Thing is not. […]” (The Phenomenology of Sprit, traducere Michael Inwood)

Orice concept în speță nu este definit exhaustiv de nuanța proprie pe care intenționează să o transmită ci de desfășurarea care a dus la necesitatea nuanței. La fel cum în general adevărul nu este reprezentat doar de rezultat în sine ci și de modul în care ajungi la rezultat. Cu alte cuvinte, adevărul e că nu-i tot adevărul până când nu ai și adevărul despre adevăr.

Reflecția asta ne va ajuta să înțelegem mai bine modul în care toate lucrurile duc la Isus: similar modului în care tehnologia blockchain vom vedea că duce la Hegel.
Doar la ce altceva se poate referi Hegel în acest pasaj decât la mecanismele de validare în blockchain (eg: proof of work / proof of stake)? Adică „the Thing” / Conceptul / Adevărul / Portofelul-Virtual nu este reprezentat suficient doar de ceea ce conține el. Reprezentarea exhaustivă („adevărul complet” / „portofelul complet, adevărat”) implică și desfășurarea portofelului. Desfășurarea tranzacțiilor în blockchain. Rezultatul din portofel nu este întreaga poveste. Întregul adevăr este rezultatul din portofel împreună cu modul în care a rezultat în portofel.

Lămurită fiind istoria blockchainului, purced cu reflecția către adevăr: dacă întregul adevăr (adevăratul adevăr) nu este doar rezultatul ci și elaborarea, ce spune despre adevăr faptul că nu putem ajunge la adevăr decât prin neadevăr? Adică prin dialog, divergență, angajarea cu contrariul, opusul, negația, dialectica, falsificabilitatea, libertatea negativă, etc.
Dau slavă adevărului la care ajung sau neadevărului care mă însoțește pe cale? Ambelor?
Nu degeaba destinația (Dumnezeu, Adevărul), e una cu Spiritul (calea, desfășurarea), e una cu Isus (cunoașterea, sinteza, omul înălțat, Dumnezeul coborât). Transcendența e și a lui Dumnezeu în om. Iar pe diavol îl zărești când Dumnezeu se răzgândește.

De altfel când adevărul și conceptualizarea implică desfășurarea (istoria) modului în care ajungem la ele, deja ne scăldăm în paradox. Conceptul (partea) atrage cu sine, atrage în sine, include, Totul (întregul) – datorită desfășurării (istoriei) conceptului. Totul (întregul) la rându-i atrage cu sine, atrage în sine, include, conceptul (partea). Și am ajuns la circularitatea și tensiunea dintre parte și întreg datorită autoreferinței.
Blestem care circulă sub numele de viață. Duh care mișcă deasupra apelor.

Shibboleth-ul bărbăției: ‘mnezeu’ mătii

Cum e 8 martie iar învierea bate la ușă, m-am gândit să despicăm idoli: Dumnezeu, maica și bărbăția.

Port amintirea unui coleg de gimnaziu care după o vacanță de vară apărea semnificativ schimbat. Trecuse de prima experiență sexuală și devenise bărbat. Iar din tocmeala cu bărbăția aparent nu ieși fără comportament exploziv.
Exploziile noi de furie îi erau artificiale – ne știam destul de bine – dar colegul hotărâse să ne convingă despre cât și cum își iese acum din minți când este înjurat de mamă sau de Dumnezeu. Pumni în pereți, trântit în bănci, șuturi în ghiozdan, răcnete, tremurături, pixuri înfipte în caiete și altele.

Bărbăția e înfăptuită când asimilezi radicalizarea artificială a sensibilității la înjurătura de mamă și de Dumnezeu.

Copil spre adolescent pe atunci, simțisem și eu târcoalea afirmării bărbației. Norocul meu a fost că sorbeam deja destul din mustul nihilist încât să fiu fără pardon în a mă deconstrui și a recunoaște când mă mint. Bărbat nu eram, bărbăția adevărată nimerea mereu putredă iar înjurătura de mamă, patrie și Dumnezeu mă indigna prea puțin pentru nesăbuiță. Spun asta fără a încumeta vreo dezicere de bărbăție – că doar cel mai bărbat mă scot când dau papucii tocmai bărbăției.

Ce-i deci cu sensibilitatea asta la înjurătura de mamă și de Dumnezeu?
Un protocol nescris al masculinității. Ca și cum uite, dacă vrei să numești ceea ce eu voi citi ca fiind provocarea maximă, îndrăznește să mă înjuri de mamă sau de Dumnezeu. După, ne zmeuim.

Nu? Un simplu „Te provoc la maxim!” ar suna penibil de copilărește. „Dumnezeul mătii!” – ei, așa da bărbat.

Furia nebună în urma înjurăturii de mamă și de Dumnezeu e un shibboleth. Îl pricepem toți. Răspund cei pentru care mama, Dumnezeu și patria sunt sfinte.

Să te ferească sfântul

Am mărturisit că n-am fost niciodată în largul meu în rugăciune. Mărturisesc că mă necăjește ceva și când sunt simplul martor unei rugăciuni.

De exemplu un gând șotios pe care-l am e să văd ce s-ar întâmpla dacă aș ghionti repetat un sfânt pe genunchi. Fie el rabin, musulman, budist, călugăr rumân sau rudă azs. Probabil depășesc limitele. Probabil sfântul își mărturisește limitele.

Țintesc în icoana că mai sfânt decât sfântul e să-i lași în pace rugăciunea.

Dom’le dar etica, valorile…
Păi nu cei cu valorile spun că banul e ochiul dracului? Adică sunt primii care admit că până și valorile ucid?

Conscripția

Am comentat despre cum ideea de justiție e clădită pe conceptul imposibil și absurd cum că ‘necunoașterea legii nu reprezintă scuză’. Absurd din perspectivă empirică cât și rațională.
Totuși conceptul e considerat necesar din perspectivă, să-i zicem, pragmatică.
De reflectat e că nu e doar o axiomă nevinovată, despre care nu știm științific dacă e adevărată sau falsă. Știm că e falsă. Totuși pretindem că e necesar s-o impunem. Lărgim astfel definiția adevărului încât să încapă această nouă categorie de adevăr: adevărul pragmatic. Pragmatismul.
Statul are nevoie de acest adevăr ca fundament pentru a putea clădi legea și pentru a nu permite să fie exploatată pe motiv de ‘n-am știut’.

Un fenomen similar se întâmplă în cazul conscripției.
Confruntat cu conscripția, atitudinea în care m-aș găsi e că nu mă deranjează să fiu ocupat de altă putere încât să-mi sacrific viața. Infanteria de exemplu fiind o moarte mai sigură și imediată decât ulterioara și potențiala moarte sub noua putere.
Pentru stat acest raționament reprezintă o altă exploatare a sistemului care amenință integritatea statului.
Din perspectiva statului, a permite individului această libertate de conștiință e un gest nihilist pentru stat. Sinucigaș.
Statul va utiliza astfel toate pârghiile pentru a sacrifica individul și pentru a întări specia ‘adevărului pragmatic’. Pentru că importantă e integritatea statului. Suntem pentru stat ceea ce Agamben și Aristotel numesc zoe: carne de tun.

Părerea mea ar fi să-i dăm statului mai mult din procesul capitalist: lăsăm piața să decidă. Dacă statul amenințat e atât de superior încât să merite viața cetățenilor, aceștia și-o vor da de bunăvoie. Dacă cetățenii decid că nu merită, atunci statul nu contează.

Conscripția face sens doar în cenușa trecutului.

Mântuirea lui Isus

Am citit recent despre interpretarea rabinilor în ce privește Tora înainte de căderea în păcat și Tora după căderea în păcat.
Aparent Tora înainte de cădere e un amestec aleator de simboluri care nu reprezintă mai mult decât alfabetul. E un fel de arc sub tensiune, de potențial pregătit să elibereze odată cu căderea în păcat.
După cădere, Tora capătă conținut. Literele se aranjează și descoperă rețeta pentru conduită și eventuala răscumpărare.

Dar lucrurile nu ajung Adâncimea când vine vorba de Cuvânt și astfel următoarea întrebare e cum să vorbești despre amestecul aleator de litere.
Ai putea spune că în acea formă Tora nu face niciun sens. Dar nu sună bine. În schimb poți spune că Tora de fapt acum conține toate sensurile. Mult mai bine.

De aici ajung alt agățat într-un cui de minte: regula de aur.

Spunem despre Isus că face un gest radical cu regula de aur. Atât de radical încât oferă ceva vag și abstract în schimbul a ceva concret. Oferă spiritul abstract și amestecat în schimbul legii concrete și clare. Ne ia vălul de pe ochi și ne trezim băgați în ceață.

Isus încearcă să ia vălul de pe ochi pentru că încă idolatrizăm și ne mântuim cu decalogul. Aveam, avem nevoie de desființarea/împlinirea legii. Isus o desființează. Și astfel mântuiește în ascuns un alt regret al lui Yahweh.

Isus bagă în ceață pentru că regula de aur nu spune mai nimic. Sau să sune mai bine: spune totul.

Regula de aur, Marcu 12 e la fel de neoriginală ca Isus. E de fapt piatra filozofală din veșnicii de care a vorbit nu doar Isus, care a fost și până la Isus și rămâne după Isus: unde e limita între mine și ceilalți? Între sine și aproape? Unde se separă ce-i continuu în discret?
Nu știm. Și pentru că nu știm, atunci să ‘jucăm’ precaut și consideră că ești una cu ceilalți. Asta e iluminarea pariului de aur.
În plus ideea de reciprocitate, de a face altora cum ai dori să ți se facă în schimb, e și ea o ajustare în regresie infinită. De exemplu mai mulți decât aș vrea să știu, n-ar vrea să fie chinuiți cu ce-mi place mie. Și destui se așteaptă la lucruri care nu-mi fac neapărată plăcere. Deci le fac și nu le fac ce mi-ar plăcea să mi se facă mie. Dar treaba asta deja ne preocupa mintea și fără ‘revelația’ regulii de aur.

Să recapitulăm. Avem minuțiozitatea legii ceremoniale. Spiritul arde grăsimea și rămâne decalogul. Apoi spiritul sfărâmă piatra și rămâne regula de aur. De aici spiritului îi rămâne o singură mutare până la ‘să fie bine și să nu fie rău’ și ajunge momentul unde nu mai are de spus nimic. Sau mă rog, are de spus totul.

Chiar ai putea spune că Isus este un plagiator – regula de aur nefiind deloc originală. Și sofist – vrăjește mintea repetând o platitudine.
Nu e sofist pentru că n-a căutat beneficii în schimb?
Dar pretenția de a-ți abandona viața și familia pentru numele lui nu trece ca beneficiu? Alții scriu cărți în numele numelui. Sau fac avere. Alții ridică statui. Sau răspândesc copii. Alții dau viața pentru a-și salva numele.

Socrate a fost mai cinstit ca Isus. În plus, în fiecare zi mor oameni care suferă mai mult decât Isus pe cruce.
Fiind una cu Yahweh, Isus e poetul care farmecă ziua fără să ceară scuze pentru bădăraniile de as’noapte. E mâna de azi care spală trecutul murdar al celei de ieri. E iertarea. Sinelui.

Iar dacă există altă învățătură în regula de aur, e aceeași care izvorăște din Tora: sensul abundă acolo unde-i lipsă de sens. Cu cât mai vag, cu atât cuprinde mai mult.

Și nu. Întrebarea nu-i dacă sunt eu mai bun ca Isus. Ci dacă Isus e chiar lipsit de moravurile lui Yahweh.
De exemplu nu are Isus vreo responsabilitate relativ la cei care pleacă în munți și-și abandonează familiile pentru numele și învățăturile lui? Similar mireasa lui, biserica, nu împărtășește vină pentru anii la rând de seminarii apocaliptice?
A fost vreodată Isus franc în a recunoaște că Yahweh a dat-o-n bară? În loc să facă apologetică și mișelește să întoarcă vina tot pe noi că nu l-am înțeles cum trebuie?
Dacă tot a dat o poruncă nouă, de ce nu recunoaște explicit și ce e implicit: că cea veche a fost o dramatică greșeală?

E conflict de interese să desființezi legea pentru a-ți păsui minciuna prin omisiune.

Pe Isus deci cine-l mânuiește?