Necunoașterea legii scuză pe nimeni

Așa sună fundamentul juridic. Din fericire pentru mine, sunt un nimeni. Deci să-mi fie scuzat demersul împotriva legii.

‘Necunoașterea legii scuză pe nimeni’ e pilonul declarat absolut din necesitate. Axiomatic, fundamental pentru a putea permite și susține posibilitatea legii în sine. Fărădecare legea nu se poate dezvolta, exista. Fără acest pilon, s-ar dezlănțui haosul. Haosul fiind de fapt ceea ce justifică acest pilon al legii. Pentru că fără urgența haosului, am recunoaște cu ușurință și detașat că pretinsul fundament e lipsit de logică. E absurd. Ceea ce în final mărturisește până și fundamentul despre sine.

Nevoia scrisului
Legea are nevoie să fie scrisă și tocmai această necesitate e testamentul, recunoașterea că legea depășește capacitatea ‘naturală’ de a fi memorată. Din start, de la origine, legea nu poate fi cunoscută pentru că nu poate fi toată memorată. Are nevoie de scris. De ‘stă scris’. Să fie scrisă. Legea mereu s-ar pierde dacă nu ar exista posibilitatea stocării, memorării. Scrisul în sensul colocvial fiind una din formele memorării (scrisului în abstract). Legea are nevoie de scris pentru a se putea repeta. Perpetua. Veșniciza. Eterniza. Obiectiviza. Deci tehnic, formal suntem din start incapabili de a cunoaște legea. Ceea ce normal ar însemna că suntem perfect scuzabili și de necondamnat. Dar creația (legea) ajunge să se răzvrătească împotriva creatorului (a noastră).
Pentru că de la origine legea nu poate fi toată cunoscută (memorată), legea își permite ca semantic (în spirit) să ne declare păcătoși. Legea ne declară născuți în fărădelege. Condamnabili pentru că ne naștem incapabili să-i satisfacem nevoia: aceea de a o reține complet și fidel. Suntem incapabili de a sluji legea cum trebuie. Născuți vinovați, păcătoși. Deși legea e conceptul inventat, a ajuns neclar cine pe cine determină.

Avocați și judecători
Dacă într-adevăr nu ar fi scuză necunoașterea legii atunci nu am avea nevoie de avocați și judecători.
Nu tocmai existența judecătorilor și avocaților e mărturia și dovada că legea nu poate fi cunoscută? Pentru că dacă ar putea fi cunoscută, și ar fi cunoscută, atunci la ce trebuință avocați și judecători? Vasăzică toți suntem capabili să cunoaștem legea doar că cei de rând cunoaștem doar cu ‘c’ mic. Doar avocații purced și judecătorii deja dețin, Cunoașterea cu ‘C’ mare (Adevărată). Dar și avocații și judecătorii sunt în cele din urmă muritori. Și ei failibili în fața legii. În fața legii pe care o întemeiază. Închinători la creație.

Martorul din filme
Filmele sunt un alt martor al absurdității că ‘necunoașterea legii nu este scuză’. Mă refer la clișeul omului primitiv din trecut care e teleportat în modernitate. Primitivul neadaptat încalcă toate legile modernității. Tehnic e imediat condamnabil, dar spiritul umanității îl păsuiește. Pentru că primitivul beneficiază de clemența din ‘necunoștintă de cauză’. Adevărata necunoștință de cauză. Cu condiția să fie primitiv destul. Primitiv așa cum trebuie, altfel e de condamnat.
Îndurarea aceasta față de primitiv e de fapt recunoașterea că regula este absurdă din moment ce are excepții valide. Primitivul este scuzat de necunoașterea legii datorită ‘necunoașterii legii’. Dar nu orice ‘necunoaștere a legii’ e la fel. Avem așadar necunoașteri mai necunoașteri și necunoașteri mai puțin necunoașteri.
Totuși nici măcar primitivul nu e scuzat de la posibilitatea cunoașterii legii. Prin urmare trebuie educat. Și vorba unuia, întâi ajutat, apoi obligat. Pentru că până și un singur necunoscător, e unul prea mult.

Fundamentul în sine
Nu în ultimul rând, fundamentul despre care vorbim (necunoașterea legii scuză pe nimeni) este în sine mărturia că fundamentul nu face sens. Pentru că întemeietorii când au început legile nu au început cu fundamentul. Cu ‘necunoașterea legii nu e scuză’. Ci fundamentul a fost introdus posteriori. În urma abuzului legii. Și de aici decurg problemele. Ceea ce este considerat fundament, un evident, ceea ce trebuie să fie ‘prim’ al legii, primordial, este de fapt un secundar, un supliment, un adaos, o peticeală ca să nu curgă legea pe apa sâmbetei. Ceea ce trebuia să fie evident de la început, a fost evident doar în retrospectivă.
Dacă ‘necunoașterea legii nu e scuză’ atunci nu e scuză necunoașterea că axioma noastră e un fundament care nu ar fi trebuit să apară posteriori ci să fie prezent la început, de la început, să fie cea dintâi lege. Cea evidentă, cea mai evidentă.

Fundamentul legii e șubred. Scârțâie tehnic și semantic. Și în fapt și în spirit.
Empiric și științific: câți dintre noi cunoaștem toate legile? Nici unul.
Și imediat e nevoie să lăsăm raționalul, realismul, practicul, știința și empiricul la o parte și s-o dăm cu semantica și spiritul: tehnic da, cunoașterea legii este un absurd și o imposibilitate, dar în spirit, e cât se poate de fundamentală. Să remarcăm deci: fundamentul justiției, civilizației și societății e spirit nu fapt. Semantică nu empiric și științific.

Fundamentul legii imploră acum clemență. Are nevoie de scuze pentru că n-a cunoscut legea care îi cerea să fie prezent de la început nu ulterior ca peticeală retrospectivă. Și cum necunoașterea legii scuză pe nimeni, să judecăm și fundamentul.