Idealul cu pași mărunți al lui Peterson

Răscolesc prin umbra lui Peterson. Formularea următoare cred că e rezonabilă ca o condensare a filozofiei pe care o sugerează: e nevoie să tindem către idealul cel mai înalt dar trebuie s-o facem cu îngăduință și răbdare față de noi înșine.
Adică trebuie să devenim cea mai bună versiune a noastră (cât mai aproape de ideal, perfecțiune, Dumnezeu) dar cu răbdare și pași mărunți, pentru a nu fi copleșiți.

Sună rezonabil. Echilibrat.

Peterson pornește de la ideea că atunci când vine vorba de ideal, lucrul pe care-l poți afirma cu ușurință e că-i ideal să ajungi la ideal. Dar cu aceeași ușurință poți face pasul mărunt mai departe și poți afirma că mai ideal ar fi nu doar să ajungi la ideal, ci să ajungi acolo cât mai repede, chiar imediat. Un pas mărunt mai departe și poți spune că și mai ideal decât a ajunge acolo imediat, e deja să fii acolo, chiar acum.
Nu. Idealul adevărat, cel mai mare, e să fi fost dintotdeauna deja acolo. Adică să nu fi fost vreodată separat de ideal. Dintotdeauna, deja, să fi fost una cu idealul. Să fii idealul.

Se pare că orice am spune despre ideal, rămâne totdeauna ceva care încă mai poate fi spus. Rămâne un nespus. Un ideal adevărat, rămâne neatins. Cu alte cuvinte când tindem spre ideal, doar mergem. Doar suntem pe cale fără vreo destinație. La orizont se vede doar întunericul lipsei de capăt. Pribegim în gramatică pentru că avem libertatea să construim superlativ superlativului.

De exemplu ne-am oprit la cel mai ideal e să fii idealul. Dar încă se poate mai ideal. Unul ar fi acela unde nici măcar nu există posibilitatea de despărțire de ideal.
Sau mai mult, să nu existe chiar posibilitatea posibilității. Să nu existe posibilitatea în general (în sine), ca să nu fie posibilă posibilitatea particulară a despărțirii de ideal.

Dar să revenim mai aproape de condiția noastră. Unde datul e că separarea de ideal, deja este. Trăim în una. Și în acest context, în care suntem despărțiți de ideal, ce rămâne ideal, adică idealul devine: să ajungem înapoi la ideal cât mai repede.
Dar ne găsim separați și de acest ideal al „reîntoarcerii cât mai repede”. Pentru că dacă-i prea repede, devenim copleșiți.
De unde nevoia de pași mărunți a lui Peterson și nu de vreun dezamăgitor „salt orb al credinței”. E necesar câte o pauză, câte un respir, un răgaz de la ideal pe calea spre ideal. Avem nevoie din când în când de altceva decât ideal pentru a ne păstra pe calea îngustă spre ideal. Pentru a ajunge la ideal, avem nevoie de negarea și suspendarea temporară a idealului. Pentru că nu trebuie să înaintăm repede, imediat, cum e ideal – ci încet, cu pași mărunți, cum nu e ideal.

Un pas mărunt mai departe și ne întâmpină altă întrebare: cât de frecvent e ideal să avem aceste pauze și cât răgaz în ele? Peterson spune că nu știm. Depinde de fiecare. E specific și particular fiecăruia. E subiectiv. Nu poate fi determinată o rețetă, regulă generală.

Prea bine. Dacă nu este regulă generală și e subiectiv, atunci ghici ce: înseamnă că nimeni nu te poate învăța cum să tinzi către ideal. Degeaba asculți de Peterson.
Calea cu pași mărunți, neideală a lui Peterson e momentul când își îmbrățișează demonul fenomenologic și postmodernist: drumul e atât de particular și specific fiecăruia încât nimeni în afară de tine nu-l poate ști și parcurge. Pribegia pe calea îngustă a idealului este o experiența unică, individuală și subiectivă.
Idealul vasăzică se dorește un universal comun, unitar, pentru toți, dar calea către ideal e o fragmentare dispersată în experiențe subiective. În privința căii, ideal nu există. Nu există generalul care să poată fi repetat și aplicat la toți, ci posibil e doar un particular neideal pentru fiecare.
Peterson compromite calea către ideal. Calea nu trebuie să mai fie idealul salt orb al credinței ci mai curând, asemenea unui drog în doze mici.

În umbra lui Peterson aflăm că din moment ce limbajul ne permite superlativ superlativului, totdeauna avem garantată o versiune mai bună a noastră. Din același motiv, Dumnezeu nu se oprește niciodată din a crește și mai mare.