Conscripția

Am comentat despre cum ideea de justiție e clădită pe conceptul imposibil și absurd cum că ‘necunoașterea legii nu reprezintă scuză’. Absurd din perspectivă empirică cât și rațională.
Totuși conceptul e considerat necesar din perspectivă, să-i zicem, pragmatică.
De reflectat e că nu e doar o axiomă nevinovată, despre care nu știm științific dacă e adevărată sau falsă. Știm că e falsă. Totuși pretindem că e necesar s-o impunem. Lărgim astfel definiția adevărului încât să încapă această nouă categorie de adevăr: adevărul pragmatic. Pragmatismul.
Statul are nevoie de acest adevăr ca fundament pentru a putea clădi legea și pentru a nu permite să fie exploatată pe motiv de ‘n-am știut’.

Un fenomen similar se întâmplă în cazul conscripției.
Confruntat cu conscripția, atitudinea în care m-aș găsi e că nu mă deranjează să fiu ocupat de altă putere încât să-mi sacrific viața. Infanteria de exemplu fiind o moarte mai sigură și imediată decât ulterioara și potențiala moarte sub noua putere.
Pentru stat acest raționament reprezintă o altă exploatare a sistemului care amenință integritatea statului.
Din perspectiva statului, a permite individului această libertate de conștiință e un gest nihilist pentru stat. Sinucigaș.
Statul va utiliza astfel toate pârghiile pentru a sacrifica individul și pentru a întări specia ‘adevărului pragmatic’. Pentru că importantă e integritatea statului. Suntem pentru stat ceea ce Agamben și Aristotel numesc zoe: carne de tun.

Părerea mea ar fi să-i dăm statului mai mult din procesul capitalist: lăsăm piața să decidă. Dacă statul amenințat e atât de superior încât să merite viața cetățenilor, aceștia și-o vor da de bunăvoie. Dacă cetățenii decid că nu merită, atunci statul nu contează.

Conscripția face sens doar în cenușa trecutului.