Shibboleth-ul bărbăției: ‘mnezeu’ mătii

Cum e 8 martie iar învierea bate la ușă, m-am gândit să despicăm idoli: Dumnezeu, maica și bărbăția.

Port amintirea unui coleg de gimnaziu care după o vacanță de vară apărea semnificativ schimbat. Trecuse de prima experiență sexuală și devenise bărbat. Iar din tocmeala cu bărbăția aparent nu ieși fără comportament exploziv.
Exploziile noi de furie îi erau artificiale – ne știam destul de bine – dar colegul hotărâse să ne convingă despre cât și cum își iese acum din minți când este înjurat de mamă sau de Dumnezeu. Pumni în pereți, trântit în bănci, șuturi în ghiozdan, răcnete, tremurături, pixuri înfipte în caiete și altele.

Bărbăția e înfăptuită când asimilezi radicalizarea artificială a sensibilității la înjurătura de mamă și de Dumnezeu.

Copil spre adolescent pe atunci, simțisem și eu târcoalea afirmării bărbației. Norocul meu a fost că sorbeam deja destul din mustul nihilist încât să fiu fără pardon în a mă deconstrui și a recunoaște când mă mint. Bărbat nu eram, bărbăția adevărată nimerea mereu putredă iar înjurătura de mamă, patrie și Dumnezeu mă indigna prea puțin pentru nesăbuiță. Spun asta fără a încumeta vreo dezicere de bărbăție – că doar cel mai bărbat mă scot când dau papucii tocmai bărbăției.

Ce-i deci cu sensibilitatea asta la înjurătura de mamă și de Dumnezeu?
Un protocol nescris al masculinității. Ca și cum uite, dacă vrei să numești ceea ce eu voi citi ca fiind provocarea maximă, îndrăznește să mă înjuri de mamă sau de Dumnezeu. După, ne zmeuim.

Nu? Un simplu „Te provoc la maxim!” ar suna penibil de copilărește. „Dumnezeul mătii!” – ei, așa da bărbat.

Furia nebună în urma înjurăturii de mamă și de Dumnezeu e un shibboleth. Îl pricepem toți. Răspund cei pentru care mama, Dumnezeu și patria sunt sfinte.