Suspin

Acum vreo treizeci de ani, pe cînd eram doar o ciornă cioraniană, am scris pentru proba extemporală (ehe, pe vremea mea…!) a unui festival de creație adventist o proză scurtă care, cu indulgență, ar fi putut trece drept o povestire filozofică. Se chema ceva de genul „Monolog și diegeză eschatologice” – un imberbecism. Avea în miez un palindrom („hașișah”) pe care-l etimitologizam în trei secțiuni distincte: hașiș, șah, șiș. Eram deja plin de duh.

Președintele Biden, profet cum îl știm, a lăsat duhul să spună prin el că Netanyahu trebuie să vină la Isus, măcar pentru un moment. Eu zic că Netanyahu („darul lui Yahweh”) trebuie să urmeze drumul lui Azazel. Azaz e etimologic fix același cuvînt ca Gaza. Drumul mielului spre camera de gazare.

Ierusalim, Gaza, Israel. Asta e ordinea în care apar pentru prima dată, în texte egiptene, la secole distanță unul de altul (în mileniul II pe lumea cealaltă), cele trei nume. Despre primul vreau să vorbesc azi, cu limba-mi ascuțită, sorbind cafeaua cu lichior care acompaniază o fatia de xadrez (da, Alexe are dreptate, șotron-ul e tot șah).

Evreii precristici se certau deja pe etimologia Ieru-salimului, plasînd primul etimon între semiticul „cetate” și grecescul „sfînt” (ca-n ier-arhie). Eu le-aș da dreptate, rabinic, amînduror povești. Pentru că a întemeia (chiar și o cetate) e a (con)sfinți o împrejmuire. Cu siguranță însă, al doilea etimon e numele zeului Șalim. Zeul apusului, al occidentului – v-am zis de teoria mea cu evrei/arabi/carpi întreptîndu-se spre vest, nu?

Gaza este și numele lui Uza, cel care-și negociază cu dificultate granița cu sacrul. Sau al zeiței Uzza, pitită-n satanice versete.

Unul dintre efectele pacificării pe care o instituie mînios sacrul este liniștea. „Și au liniștit leviții tot poporul, zicînd: tăceți, căci ziua aceasta este sfîntă.” Liniștit – חשה (hașá). Tăceți – הסה (hasá). Să nu ziceți că nu seamănă cu englezescul ”hush” / ”hiss” și românescul „hîș” / „sîs(îi)”. Duhul lui Ne-huș-tan susură blînd.