Explicația poveștii

Drumețiile cu mașina îmi sunt însoțite de ceva vreme de multe povești pentru copii. Multe nu ca diversitate ci ca număr de repetiții.
Reascultându-le îmi amintesc de timpul când la rându-mi nu le pricepeam. Punguța cu doi bani de exemplu, fiind bucșită de non-sensuri. Culminând cu momentul în care însuși naratorul – ca ieșit din poveste – recunoaște despre cocoș că numai el știe cum și pe unde a ieșit din fântână. Atât de mare e absurdul încât sarcasmul e și el o explicație.

Mai târziu am început să articulez că oamenii mari construiesc castele în spațiul de joacă numit limbaj figurat. Atunci am avut una din acele senzații de deschidere a minții. Un mișunat prin creier de la piesele de puzzle care se rearanjează. Totul devine decorat cu un sens nou. Realitatea nu mai e reală. Realitatea e reală și imaginară.

Întrebarea e: ce face ca aceste furnicături, acest impact al unei explicații să fie uneori atât de intens față de alte explicații? Încât unele ‘îți dau lumea peste cap’.

Ce-i o explicație? Povestea nouă care leagă mai mult decât povestea anterioară. Model nou. Senzația de furnicături și lărgire a orizontului o fi numărul semnificativ de reinterpretări pe care acum dintr-o dată creierul le poate efectua. Pe care trebuie să le efectueze. O mulțime de aha-uri succesive care culminează într-o gură căscată. O nevoie de pauză pentru că nu știi dacă minciună e povestea de până acum ori povestea de acum. Prinzi adevărul când se cățără pe cadavrele vechilor explicații. El știe cum și pe unde.

Probabil nu degeaba conspirațiile gâdilă atât de bine. Și poate nu degeaba știința e dumnezeul cel mai greu de lepădat. Explică mult.