Demența religioasă

1 august 2024 de 6 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with ,

6 Responses to Demența religioasă

  1. Avatarul lui George Curinii George Curinii says:
    1 august 2024 la 08:39

    „Rastignirea eului = dementa religioasa” – prima data cand aud, dar sunt de acord. Doar un om confuz cu el insusi ar accepta o astfel de perspectiva de a rastigni tocmai ceea ce il defineste ca om, ca persoana. In realitate, nu se realizeaza o rastignire, ci o pierdere de sine, o si mai adanca confuzie despre sine, o adevarata ratacire.

  2. Avatarul lui alterego1968 alterego1968 says:
    1 august 2024 la 08:55

    Ca sa încheiem cum se cade povestea lui PI (Piscine), tu pe care din cele doua povesti o preferi?

    Mai apoi, sa subliniem si faptul ca nici una din religiile menționate de tine, poate cu excepția celor extrem orientale, nu pun accentul pe ANATA – renunțarea la sine. Așa ca prezentarea ta care susține ca religiile ar umbla sa metanoizeze omul… sa fim serioși. Eu cel puțin, în toată perioada de timp în care am interacționat cu ortodocși, adventiști, baptiști, penticostali, n-am auzit o referire măcar, la chestiune, o întrebare legată de tema, nu mai vorbesc de vreo predica de la amvon. Nici prin islam sau iudaism nu-i vreo înghesuială pe subiect. Si nici n-ar fi posibil, pentru ca religia în fapt e o componenta esențială a sinelui fals (al eului cum ii zici tu), si nici o împărăție nu se ridica împotriva ei însăși.

    Despre subiect am mai vorbit, ani în urma, am explicat și-n dunga, postările pe subiect pot fi găsite în arhiva de către cei interesați, aș readuce în atenție totuși o anumită idee, nu e o noutate, am mai discutat-o. Scumpii mei, e o tâmpenie sa „lupți” ego-ul (eul tău). Exista în natura un principiu, al acțiunii si reactiunii care ne zice ca atunci când acționezi asupra unui corp, sistem, mă rog ce vreți Dvs, cu o forță, ei bine entitatea va răspunde cu o forță egala si de sens contrar. A încerca destructurarea lui, înseamnă a-i furniza combustibil. Viața lui Pi e genial în sensul asta, într-o prima faza Pi si Richard Parker sunt pe picior de război, abia când Pi abandonează lupta, tolerând prezenta lui Richard Parker, abia atunci lucrurile par sa se așeze, îl tolerează, dar e vigilent, îl supraveghează, îl „vede”, astfel ochiul lui Pi devine bun. Prin simplul fapt ca îl poate vedea clar pe Richard Parker, Pi trece în alt registru al conștiinței, Pi nu mai este „gânditorul” ci „Observatorul”, cel care „veghează”. Nu trebuie sa „lupți” ci doar sa pui niște întrebări, cât de des îți amintești sa le pui.

    „Ce fac eu acum? De ce fac eu ceea ce fac acum, în ACEST MOMENT? Cine face ceea ce fac eu acum? Cine sunt Eu?”

    Ar mai fi o idee exprimată aci, anume ca fără Richard Parker am fi pierduți, ca viața noastră s-ar încheia fără sinele nostru iluzoriu. Asta ne zice egoul în continuu, el se victimizează, se apară, se justifica, învinovățește pe alții, se lamentează, câteva din tiparele care fac parte din nucleul sau. Ei bine, în privința asta eu mă uit spre o singura sursa de autoritate – ” Cine va vrea să-și scape viața, o va pierde si cine o va da pentru Mine, o va câștigă în veci” sau ca sa traduc: Cine va da egoul pentru „Eu sunt” , cine va deveni din gânditor Observator, nu-și va pierde viața ci va deveni chiar Viața!

    Sa aveți Pace!

    PS Poate nu va place urarea, dar acum ca sfântul Biden s-a retras, cine știe?

  3. Avatarul lui alterego1968 alterego1968 says:
    2 august 2024 la 13:33

    După o reflecție atenta asupra subiectului si asupra mesajului filmului mă vad obligat sa revin asupra unor interpretări din postul anterior, oricum a le face mai clare.

    Richard Parker nu e egoul lui Piscine Molitor Patel ci este omul primitiv din el, omul dezbrăcat de bruma de civilizație care l-ar împiedica sa supraviețuiască nenorocirii. Lupta dintre Pi si Richard Parker e lupta dintre omul civilizat, rob al convențiilor sociale si omul sălbatic, dominat de instinctul sau de supraviețuitor. Cu toată situația nenorocita în care se afla, are momente de extaz, când în fata naturii dezlănțuite recunoaște puterea lui dumnezeu, e drept nu mi-e clar care din cei doi oameni au revelația, probabil amândoi. Oricât de greu, de solicitant a fost sa treacă aceasta perioada a vieții sale, pe plaja mexicana, când se isprăvește, are momente de regret, chiar plânge. Si nu e rezultatul unei stări de soc pentru ca îi dau lacrimile si mai târziu, spre final, când povestește amintindu-și cum Richard Parker, slab si jigărit, îl părăsește fără a-și lua rămas bun si se întoarce în jungla – mediul sau natural. Ar fi vrut să-i mulțumească pentru ca l-a ajutat sa supraviețuiască.

    Așa cum am mai afirmat cândva, instinctele noastre de supraviețuitor nu sunt rele, ele nu țin de ego. Ca sa facem diferența în mod clar sa luam doua situatii diferite, una reală în care Pi este în real pericol de moarte, e atacat de bucătar si situația în care Pi sta în patul sau, seara înainte de culcare si își imaginează scena. Creierul nu face diferența intre situația reală si cea imaginară, va da ordin organismului sa intre în stare de alerta, ritmul cardiac creste si se pompează adrenalina în ambele situații. Una insa e realitate, cealalta e iluzie. A doua este un mod de manifestare al egoului (eului).

    Richard Parker nu e rodul unor proiecții mentale ci rezultatul unei reale situații de viața si de moarte, prin urmare nu e un mod de manifestare al egoului. Mai curând „omul civilizat” din Pi, bruma de civilizație, ea este ego, toate tiparele mentale ce țin de ea, ei bine…asta da, asta constituie eul nostru, maya – valul iluziei. Când Pi afirma ca l-a cunoscut pe Dumnezeu, se referă la faptul ca l-a văzut în furtunile Pacificului, dezlantuit în toată splendoarea sa, si l-a recunoscut în Richard Parker. Înainte ca filmul sa ajungă la o concluzie, lui Pi ii dau lacrimile si pentru ca nu și-a putut lua rămas bun de la tatăl sau, să-i mulțumească pentru tot ce l-a învățat. Acum sa ne amintim ca pe la început, el ia contact cu diverse religii, prin povesti spuse de mama lui, de preotul din biserica unde intrase sa bea apa sfințită, cu poveștile despre Alah, toate fiind forme diferite ale unei povesti despre Dumnezeu. În paranteza fie spus, Pi nu era convertit cu adevărat la nici una din ele, aici tatăl sau are dreptate în secvența când familia ia masa împreună. Acestei povesti i se alătură o poveste despre natura care-l include pe Richard Parker, în care învățăturile tatălui sau despre rațiune si știință îl ajuta sa facă fata situației. Când Pi își întreabă prietenul scriitor, pe care din cele doua povesti o prefera, acesta ii răspunde pe cea cu Richard Parker – supraviețuirea în Pacific în compania unui tigru bengalez.

    Ei bine, „la fel e si cu Dumnezeu” zice Pi. Oamenii în majoritatea lor prefera povestea despre Dumnezeu venită prin reprezentanții stabilimentelor religioase si nu povestea spusa de știință, povestea spectacolului care se derulează zilnic în fata ochilor noștri, poveste pe care natura însăși, realitatea, ne-o spune.

    Aidoma lui Galileo, Pi înțelege ca diversele religii sunt depozitare ale unei povesti despre Dumnezeu dar ca si știința spune de asemenea, o poveste despre Dumnezeu. Biblia si Cartea naturii sunt doua cărți scrise de același autor, ele nu sunt în contradicție una cu alta, doar înțelegerea noastră, hermeneutica ne joaca feste, ori ca sa zic așa – ne determina sa le punem sa se încaiere una cu alta.

    Cum e posibil sa le împaci ? Simplu sa nu fii cu adevărat convertit la nici una din credințe, sa nu investești sentiment de sine în nici un crez, în nici un set de convingeri, ideologie, șamd. Asa ca da, în aceasta noua lumina Edi are dreptate, fără Richard Parker, ne-ar fi greu sa supraviețuim, poate doar în improbabilul caz in care viața s-ar derula fără situații limita. După știința mea, e greu sa întâlnești un om care sa se laude cu așa ceva si mai apoi n-ar fi lipsit de sens sa ne întrebam ce valorează o viața care trece fără zguduiri, nu-i asa?

    Pace!

  4. Avatarul lui polihronu polihronu says:
    2 august 2024 la 14:45

    „Biblia si Cartea naturii sunt doua cărți scrise de același autor”

    Pe lîngă toate celelalte cărți, desigur.

  5. Avatarul lui Eduard Fidiles Eduard Fidiles says:
    4 august 2024 la 15:18

    „…nu se realizeaza o rastignire, ci o pierdere de sine, o si mai adanca confuzie despre sine, o adevarata ratacire”
    Calibrarea politeții față de alții implică răstignire, pierdere de sine, confuzie despre sine și o adevărată rătăcire.

Lasă un răspuns:

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.