Cum să speli la creier o rățușcă
18 mai 2019 Un comentariu
Puneti-vă ochelarii
3 mai 2019 2 comentarii
In scena de mai sus, Roddy Piper, protagonistul din They Live (John Carpenter, 1988), descopera ca lumea este dominată de extratereștrii, care manipulează oamenii să consume, să se reproducă, și să accepte status quo, prin mesaje subliminale in media. In mod ironic, reacțiile negative ale criticilor de film au intarit mesajul lui Carpenter în cultura populara. Ce a uitat însă Carpenter este că „They”, oricine ar fi ei, au propria teorie conspirativa cu privire la natura imaginilor manipulative din media. Se numeste marxism cultural.
Priviti imaginea de alături. 
Este o mostra de junk-food vânduta la preț pipărat. Marks & Spencer a coborât de la 652.6 M £ profit net in 1996 la 29.1 in 2018. Este clar ca M & S este in căutarea unei piețe noi.
Insa ambalajul marfii incearca sa ne convinga ca bucata de junk-food este consubstanțiala cu hristosul intersecționist. Împărtășirea cu nitriți de sodiu este sacramentul LGBT.
Ochelarii lui Piper decopera aici o diversiune de la adevărata problemă, care este cinismul corporat în exploatarea consumatorului. El vede deasemnea că intersul pentru grupele marginale al politicienilor are ca scop să abată atenția de la problemele social-economice ale majorității care produce.
”They” îi vor explica că mișcarea LGBT este o schemă a marxiștilor culturali pentru a distruge familia și comunitatea lui Piper (pe care ei au distrus-o) și că problemele lui se datoresc faptului că profiturile lor sunt amenințate de conspirația comunistă a celor care vor să reguleze capitalismul.
Nu de mult, media a celebrat-o cu entuziasm pe Halima Aden, care ”a făcut istorie” pozând în burkini pe coperta revistei Sports Illustrated. ”A făcut istorie” vrea să spună că
Halima este noua Roasa Park, femeia de culoare care a declanșat Mișcarea Drepturilor Civile refuzând să cedeze locul unui bărbat alb în autobuz. Halima a refuzat să cedeze pe copertă locul femeii asupritoare în bikini.
Nouă din zece cititori ai revistei nu cunosc numele unei singure medaliate olimpice la natație. Nici noi nu cunoaștem numele unei singure campioane în burkini. Ne amintim doar echipa egipteană de volei coaptă în suc propriu pe plaja braziliană, bătută măr de asupritorele germane în bikini (problema germanelor va fi rezolvată curând). Însă, cum am spus, revista se adresează unor alte interese decât sportul.
Cum apare imaginea lui Halima Adel prin ochelarii lui Roddy Piper? Protagonistl descoperă uimit că imaginea dispare și este înlocuită cu textul: Femeia nu este stăpână pe corpul ei. Orice femeie este o sclavă în religia păcii.
Eroul nostru alege un număr cu bikini pe copertă și pune ochelarii. Bikini dispare. Liniștiți-vă, nu e ce credeți. Pe copertă apare: In God We Trust.
Dar acum vine extraterestrul și ne explică cum că marxismul cultural mai întâi subminează morala creștină și apoi introduce multiculturalismul.
O Făclie de Paști
28 aprilie 2019 Un comentariu
”Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”
Nu, Leiba Zibal nu este părintele Nicolae Steinhardt. Religia la care se convertește hangiul din Podeni în Noaptea de Înviere este definită de soția lui ca o boală:
”Fără îndoială – gândește Sura – Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are idei la cap„… Rabinul va trage cu siguranță aceiași concluzie și satul ortodox ar fi de acord cu diagnosticul.
O Făclie de Paști ete una din cele câteva povestiri în care Caragiale și-a încercat mâna în Naturalism. Miezul povestirii este conflictul între hangiul evreu, Leiba Zibal, și argatul concediat, Gheorghe. Cel din urmă promite fostului stăpân că se va răzbuna în Noaptea de Înviere.
Caragiale își introduce personajele în stereotipurile vremii. Gheorghe este țăranul antisemit, o forță a naturii combinată cu rebutul social/economic. Leiba este evreul firav și fricos, strivit între rigorile dumnezeului său și resentimentul moldovenilor bătuți la jocul capitalismului primitiv. Gheorghe tâlhărește și ucide sadic familii de negustori evrei. Leiba dă peșcheș la subprefect pentru protecție. Subprefectul răspunde la fel ca dumnezeul lui Leiba: ia peșcheșul, îl admonestează, și nu face nimic.
Leiba se molipște de idei la cap în sâmbăta paștilor, ascultând doi studenți din Iași, unul la medicină, celălalt la filozofie, conversând despre crimă și liberul arbitru. Medicinistul crede în predeterminarea biologică a criminalului.
Atavismul… Alcoolismul cu urmările-i patologice… Vițiul de concepție… Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza! – Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne… Dar cazul de reversie!
Darwin… Haeckel… Lombroso…
„Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!”.
Leiba este deja bolnav de friguri și boala este un bun catalist pentru idei noi. Nu înțelege mult, dar recunoaște portretul lui Gheorghe în descrierea studentului. Leiba începe să gândească lumea. Adică să existe. Înviează.
Noaptea, când satul este la Înviere în biserica de deal, Leiba il așteaptă pe Gheorghe calm și calculat. Gândul bate natura. Dimineața, sătenii, întorși de la biserică, gasesc cadavrul tâlharului agățat de poarta hanului, cu brațul ars de făclia lui Leiba.
„Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul.
– Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”
Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit.
Unde duce drumul lung al lui Leiba Zibal? Caragiale ne spune că intenționa să se mute la Iași, unde se considera în siguranță. Știu la ce vă gândiți, dar omul nu e profet. Fiul său va merge la universitate unde va înțelege mai bine ideile care l-au virusat pe tatăl său. Le vor discuta la un pahar la fel ca cei doi studenți la hanul din Podeni, spre spaima lui Sura. Cu siguranță, urmașii lui vor cunoaște fața sinistră a determinismului biologic care l-a luminat pe Leiba. Lumea va rămâne împărțită în triburi etnic-religioase.
În Podeni, oriunde s-ar afla, discoteca a înlocuit cârciuma lui Leiba și Gheorghe înjură americănește ca-n filme că lumea s-a civilizat. Oamenii conversează despre crimă și cauzele ei în social media dar tema discutată de cei doi studenți a devenit haram. În noaptea de înviere satul se duce la biserică. Undeva, în sat, cineva a rămas acasă și aprinde făclia învierii de la o carte sau un de la un sait pe Internet.
Zizek contra Peterson: o dezbatere între ne-persoane
21 aprilie 2019 40 comentarii
Numitorul comun la Zizek și Peterson este că amândoi sunt unperson. A fost ca si cum ai fi urmărit o dezbatere între Trotsky și Buharin pe timpul lui Stalin.
Pentru ca comparația să fie completă, Sam Miller și Harrison Fluss, scriu într-un articol din Jacobin, întitulat Prostul și Nebunul: „this is not Žižekism or Petersonism, but the old metaphysics of bourgeois pessimism”. Fraza sună ca scoasă dintr-o critică a lui Boris Pasternak în Pravda.
De partea liberală, The Guardian, unde jurnalismul este stenografie, conclude :„They needed enemies, needed combat, because in their solitudes, they had so little to offer”. Este opinia lui Stephen Marche care nu are nimic de oferit. Lipsește doar remarca că, la fel ca unperson Assange, Zizek este jegos. Peterson, ce-i drept, a încercat (oarecum) să fie la patru ace, dar costumul nu stătea bine pe el.
Dezamăgirea fanilor, de ambele părți, este că rumble in the jungle nu a fost exact rumble in the jungle. Peterson a încercat să danseze în ring cu contradicțiile logice ale Manifestului însă, cum remarcă criticii informați, nu prea știa despre ce vorbește. Zizek i-a dezamăgit pe cei care așteptau să-și dovedească pumnii într-un domeniu în care este expert. S-a mulțumit să-i spună lui Peterson că nu-l poți înțelege pe Marx dacă nu te întorci la Hegel. Idea aparține de fapt lui Lenin, dar Zizek evita prudent să recunoască dumnezeii la care se închină.
Zizek îi cere mai degrabă elegant lui Peterson să-i ofere nume pentru marxismul cultural și Peterson îi oferă procente în sondaje de opinie și o vagă remarcă cu privire la post-structuraliști francezi. Zizek știe mai bine în ce ape se scaldă post-structuralismul și îi amintește pe nume pe profesorii marxiști din US. Reiese că sunt la fel de bineveniți în campusurile universitare ca Peterson. Adică, ca un grand wizard KKK.
La fel ca Ali, Peterson se retrage în rope and dope, adică în colțul de ring familar al psihologiei clinice, dar, spre deosebire de el, nu găsește combinația fatală. Dimpotrivă, spre dezamăgirea fanilor de ambele părți, dezbaterea se transformă într-o conversație între psihologia clinică și psihanaliză. În sfârșit, Zizek o dă pe teologie și îi explică lui Peterson că strigătul lui Isus pe cruce dovedește că Dumnezeu însuși are îndoieli ateiste. Se pare că evanghelia după Zizek îi merge la inimă catolicului.
Să ne întoarcem însă la subiectul central: relația între fericire, marxism, și capitalism. Ambii protagoniști sunt de acord că fericirea este prin har mai degrabă decât prin fapte. Prin fapte, spune Peterson, este ieșirea din mizerie, adică din starea de nesiguranță și sărăcie. De aceea capitalismul este mama fericirii. Dar este de acord că, pentru a oferii condițiile fericirii capitalismul trebuie ajustat cu mai multă protecție socială, mai ales în US.
Zizek răspunde că cetățenii fostelor republici socialiste din Europa centrală declară că au fost mai fericiți sub dictatura comunistă tocmai din cauza că le oferea un nivel minim de prosperitate împreună cu un nivel crescut de siguranță. Nu este un argument pentru dictatura comunistă, spune el, ci un argument că iluzia fericirii corupe. Fericirea este opiumul maselor. De unde suspiciunea lui față de regulile pentru fericire ale lui Peterson.
Pune-ți camera în ordine și nu încerca să schimbi lumea – găsește Zizek că este ideologia defetistă în regulile pentru fericire. Peterson răspunde că prima trebuie doar să o preceadă pe a doua. Atunci, răspunde Zizek, soldații SS sunt idealul de urmat. Un exemplu straniu cu toaletele germane este oferit ca dovadă că ideologia pătrunde până în cele mai private aspecte ale vieții. Nu-ți poți pune ordine în viață dacă nu confrunți mai întâi iluziile ideologiei și asta înseamnă a încerca să schimbi lumea.
Ambii protagoniști urăsc politicile de identitate, dar, în timp ce Peterson crede că acestea reprezintă infiltrarea marxismului cultural, Zizek vede o diversiune ideologică de la contradicțiile capitalismului. Argumentul este Africa de Sud, unde exploatatorii negrii justifică mizeria prin apelul la moștenirea colonialismului și apelează la identitate rasială împotriva fantomelor Apertheidului.
Am punctat doar ceea ce mi s-a părut mai important. În opinia mea, dezbaterea a fost bună tocmai din motivul care i-a dezamăgit pe alții. Cei doi nu au oferit spectacolul de insulte și pugilism intelectual care a fost anticipat, ci mai degrabă deschidere și o dorință onestă de comunicare peste bariere ideologice. Sala ticsita și biletele vândute timpuriu, la prețuri de loc modeste, dovedesc că ne-persoanele nu mai vor să meargă la groapa comună.
Comentarii recente