Moștenirea împărăției: eficiența harului

În critica populară adresată marxismului există conceptul de „race to the bottom”. Întrecerea spre declin. Adică atunci când se ia de la cel cu merite și se dă celui cu nevoi suferim toți pentru că suferă eficiența. Ajunge să nu mai fie răsplătită performanța și astfel nu mai există motivație pentru competiție.
Critică justificată când pui în centru eficiența și numai eficiența. Dar puțină relaxare a motivației pentru performanță ar diminua probabil din ‘sociopatia societății’ care deasemeni spunem că doare.

Lipsa motivației pentru performanță duce la ineficiență. Ineficiența duce la costuri suplimentare, care duce la profituri diminuate, care tinde spre lipsă de capital. Iar capitalul e harul de a avea har.

Eficiența e argumentul foarte important la care capitalismul e afirmat imbatabil. Dar dacă-i despre eficiență, uite cui îi mai pasă de asta (pentru traducere ajută chatgpt):
„Big industry created in the steam engine, and other machines, the means of endlessly expanding industrial production, speeding it up, and cutting its costs. With production thus facilitated, the free competition, which is necessarily bound up with big industry, assumed the most extreme forms; a multitude of capitalists invaded industry, and, in a short while, more was produced than was needed.
As a consequence, finished commodities could not be sold, and a so-called commercial crisis broke out. Factories had to be closed, their owners went bankrupt, and the workers were without bread. Deepest misery reigned everywhere.
After a time, the superfluous products were sold, the factories began to operate again, wages rose, and gradually business got better than ever.
But it was not long before too many commodities were again produced and a new crisis broke out, only to follow the same course as its predecessor.
Ever since the beginning of this (19th) century, the condition of industry has constantly fluctuated between periods of prosperity and periods of crisis; nearly every five to seven years, a fresh crisis has intervened, always with the greatest hardship for workers, and always accompanied by general revolutionary stirrings and the direct peril to the whole existing order of things.”

Marx însuși ridică problema eficienței: cât de eficient facem uz de materie primă și resurse umane? E un uz eficient de efort și materie primă faptul că risipim prin supraproducție și generăm crize economice regulate? Sau altceva contemporan: e tot parte din eficientizare și întrecerea spre alt „race to the bottom” care este înfundătura exploatării adicției în slujba consumului și capitalului?

Nu intenționez apologetică. Dar descopăr cum sunt burghez când văd nedreptatea din a mi se lua. N-ar trebui să ni se ia. Și proletar când pricep problema acumulării și concentrării capitalului în familia și neamul meu. Ar trebui să ni se ia.
În timp ce sunt merite pe care le-aș putea invoca pentru pretenția că mi-ar aparține ceva, în privința transferului către urmași lucrurile se complică. Păstrarea/acumularea capitalului în familie/neam, riscă monopol de putere fără acele merite proprii invocate de meritocrație, eficiență și capitalism. Concentrare de putere care ia forme în vecinătatea monarhiei, aristocrației, nepotismului, oligarhiei etc.
Ca să poată fi transferat urmașilor, capitalul are nevoie de divinizarea proprietății private. Proprietatea privată introduce posibilitatea ca urmașii să se poată bucura de harul creatorului (proprietarului, părintelui, patriarhului). Har care permite proprietarului să facă ce vrea cu proprietatea lui: inclusiv mișcarea anticapitalistă de a o transfera urmașilor fără ca urmașii să aibă vreun merit în asta.
De aici și mereu proaspăta dezbaterea în privința modului de taxare a capitalului transferat ca moștenire.

Proprietatea privată e cea care permite până și lui Dumnezeu să ne răs-cumpere, să pretindă exclusivitate și să facă absolut ce vrea el cu noi: inclusiv să ne transfere împărăția fără meritele noastre proprii.
Să nu mâniem deci Tatăl capitalizat. Deși mânia n-ar trebui să facă vreo diferență dacă e chiar fără merite proprii.

În altă ordine de idei, spuneți-mi că nu rezonează bine următoarele cu ce vedem în zilele noastre:
„Labor is a commodity, like any other, and its price is therefore determined by exactly the same laws that apply to other commodities. In a regime of big industry or of free competition – as we shall see, the two come to the same thing – the price of a commodity is, on the average, always equal to its cost of production. Hence, the price of labor is also equal to the cost of production of labor.
But, the costs of production of labor consist of precisely the quantity of means of subsistence necessary to enable the worker to continue working, and to prevent the working class from dying out. The worker will therefore get no more for his labor than is necessary for this purpose; the price of labor, or the wage, will, in other words, be the lowest, the minimum, required for the maintenance of life.
However, since business is sometimes better and sometimes worse, it follows that the worker sometimes gets more and sometimes gets less for his commodities. But, again, just as the industrialist, on the average of good times and bad, gets no more and no less for his commodities than what they cost, similarly on the average the worker gets no more and no less than his minimum.
This economic law of wages operates the more strictly the greater the degree to which big industry has taken possession of all branches of production.”

Cică munca e lăsată de Dumnezeu. Fiul risipitor Peterson, spune că o luăm razna fără.
Dar munca e lăsată de Dumnezeu ca blestem. Iar cei mai mulți suntem razna din cauza nu din lipsa muncii.
De exemplu nu e Sabatul tocmai odihna de la blestemul săptămânii care este pacostea muncii? Nu e săptămâna blestemul supraviețuirii cărnii de care vrem să fim izbăviți iar Sabatul deliciul duhului care contemplăm să nu se mai termine? Prezența lipsei muncii e nirvana.

Mai simplu, că munca e blestem recunoaște fiecare atunci când muncește cu speranța izbăvitoarei zile când nu va mai trebui să muncească. Fie ea izbăvitoarea zi a șaptea, concediul, pensionarea, odihna veșnică sau cea de pe urmă venire.

Moștenirea, capitalul, proprietatea privată, munca – e ceea ce ne ajută să ne descurcăm și noi muritorii de rând mai bine. Ne ajută să ajungem și noi stăpâni peste ceva. Dar tot ele deschid și calea să ajungem ceva sub stăpânirea altora.

Tangențial: Elon Musk în contextul robotului Optimus întreabă retoric ce înseamnă economia când există forță de muncă nelimitată. Când industrializarea/tehnologia ating apogeul. Ei bine.. odată că domnul i-a răspuns și a doua că vrând nevrând împlinește voia domnului. Domnului Marx.

Nimic nu stă locului să pot înalța și eu un templu. O tu Babel care te prăbușești până în zilele noastre. O tu Yahweh veșnicul neînțeles de sus.
Psalmi și poezie, piruete în epistemologie.