Imacularea răzbunării
27 octombrie 2025 4 comentarii
„Sărutul dulce al răzbunării”. Titlul unui film d’odinioară bun și pentru tema torturii din „Discipline and Punish” de Foucault.
Pedeapsa cu moartea, forma de tortură „mai civilizată”, e dintre subiectele care încă frământă intens conștiința.
De exemplu, imaginat într-o situație în care să-mi fie abuzați copiii, imaginez că aș tortura agresorul păstrând cât mai departe sărutul, ajuns dulce pentru agresor, al morții. Simultan, realizez că nu mă mulțumește nici conștiența gândului că tortura cu cât mai intensă, cu atât te apropie de poziția abuzatorului mai mare.
Deci unde-i limita? Care-i definiția răzbunării juste? Câtă tortură pentru răzbunarea echitabilă? Socrate, ce este justiția?
Din „ochi pentru ochi” zici că picură? Vin împuțit! Ochi n-a văzut doi ochi la fel.
Orice răspuns e pierdere de timp pentru că e în bătaia vremii, dar ce putem altceva decât să vremuim vreme cu discurs și reflecție.
Când te gândești la răzbunare, cred că în primul rând ce vine în minte e „acțiune, implicare”. Pentru că inacțiunea, să nu faci nimic atunci când e justificată prezența răzbunării, înseamnă că ești indiferent justiției și dreptății. În ultimă instanță te-ar face indiferent adevărului. Când se cere răzbunare iar tu nu faci nimic, negi nevoia de justiție, dreptate și adevăr.
Răzbunarea e acțiune, atitudine, implicare, potență, prezență, ordine. Sună a atribute ale masculinității nu?
A nu fi mișcat de ceva atât de intens ca sentimentul de răzbunare, ce poate însemna decât a fi inert, că nu ești viu, nu trăiești, nu există prezență în tine. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă că de fapt singura prezență e cea a impotenței, sterilității, sterpei. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă absență, lipsă, pierdere, castrare, feminizare. Nihilism. Invocarea haosului și dezordinii – ar zice fiul risipitor de Peterson.
Nu degeaba retorica din mediul conservator e că ar trebui reintrodusă tortura și spectacolul execuțiilor publice. Poate, poate, reaprindem setea de răzbunare și dăm iarăși viață orânduirii patriarhale.
În plus, aș semnala conservatorilor că dacă argumentul împotriva avortului este că „din moment ce nu putem stabili o limită, să mergem pe varianta mai sigură și să nu permitem avortul din respect pentru viață”, atunci să aplicăm același raționament și în privința torturii și pedepsei capitale: din moment ce nu știm doza și limita pentru răzbunarea echitabilă, să mergem pe varianta mai sigură și să renunțăm la pedeapsa capitală din același respect pentru viață. Pedeapsa capitală e și ea un avort. Din ăla printre cele mai oribile: de după naștere.
Și cum deja dau târcoale religiei, vedem că Dumnezeu e răzbunător pentru că răzbunarea e actul care demonstrează că nu e indiferent injustiției și nedreptății. Răzbunarea lui Dumnezeu demonstrează că Dumnezeu există, simte, trăiește, e mișcat, îi pasă.
Nu degeaba Biblia, Vechiul Testament, Yahweh dă bătăi de cap teologilor și apologeților. Oricât ar dori ca răzbunarea, genocidul și tortura să nu fie din caracterul lui Dumnezeu ci din exclusivitățile diavolului, socoteala mereu nu iese pentru că răzbunarea, pedeapsa, tortura, genocidul e tocmai parte din actul care arată că-ți pasă de dreptate. Că nu ești indiferent la ne-dreptate. Când Dumnezeu este răzbunător, vede, intervine, îi pasă.
Să zicem deci că-l scoatem pe Dumnezeu basma curată și imaculăm excesele vechiului testament. Cu argumentul că dacă Dumnezeu nu era răzbunător, l-ar face nepăsător și dezinteresat.
În ciuda acestei mutări, Dumnezeu insistă pătat. Pentru că Dumnezeu în zilele noastre nu mai este răzbunător. Acum e departe, mut, nepăsător și indolent. Dumnezeu, pe șustache, la un moment dat a renunțat la manifestare, intervenție, acțiune și răzbunare, s-a feminizat și iacătă acum mângâie mâța-n cer ca o adevărată divă cat-lady ce este.
Imacularea rămâne grea. Dumnezeu însărcinat. Dar decizia e a fiilor răzbunători care stau la ușă și bat.
oxigen2 
Idea rabinica este justificarea luarii vietii unei persoane vinovate daca prin asta salvam mai multe vieti nevinovate.Iata cum o justifica un rabin , recent, in cazul razboiului din Gaza, in cazul teroristilor Palestiniani,recent eliberati PT a elibera ostaticii israelieni:
„Idea rabinica”.. ei na ce mare grozavie de idee încât nici nu se putea coborî decât prin canal rabinic.
În plus pedeapsa capitală la care mă refer în articol e în contextul încarcerării nu autoapărării (self-defence). În contextul încarcerării unde ești în posesia luxului pasivității, analizei și reflecției. Unde amenințarea e deja izolată, nu ești sub presiune și poți înșira „de ce”-uri.
De exemplu pertinent ai putea pune următoarea problemă: ok, să admitem că eliminăm pedeapsa capitală și avem cel mult încarcerare pe viață. Acum ce faci dacă cineva percepe încarcerarea pe viață mai rea decât moartea? Moartea acum devine „răul mai mic” și *lipsa pedepsei capitale* devine „răul mai mare”.
Situație într-adevăr pertinentă care de fapt deschide discuția dreptului la sinucidere asistată.
Pingback: Criminalul legendar. Un David | oxigen2
Acest eseu prezintă o înțelegere fundamental eronată a conceptului biblic de răzbunare, justificare și pedeapsă, construind o falacie după alta pe fundații filosofice seculare care nu au nicio legătură cu revelația divină autentică. Confuzia dintre răzbunare și justiție
Autorul confundă sistematic răzbunarea personală cu justiția divină retributivă. Scriptura este cristal de clară: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12:19). Răzbunarea ca sentiment uman vindicativ este condamnată, dar justiția ca principiu cosmic al guvernării divine este fundamentală pentru caracterul lui Dumnezeu.
Ellen White clarifică această distincție esențială: „God’s justice is not merely retaliatory, but corrective and redemptive. His punishments are designed not merely to inflict pain, but to bring to repentance and reformation.” (Ellen G. White, Testimonies for the Church, vol. 4, „The Law and the Gospel”, p. 16) Eroarea fundamentală despre caracterul lui Dumnezeu
Sugestia că Dumnezeu ar fi „răzbunător” în sensul torționarului care savurează suferința este o blasfemie teologică. Pedeapsa divină nu este niciodată sadică sau capricioasă, ci este consecința naturală a separării de Sursa vieții.
„God does not stand toward the sinner as an executioner of the sentence against transgression; but He leaves the rejecters of His mercy to themselves, to reap that which they have sown.” (Ellen G. White, The Great Controversy, „The Origin of Evil”, p. 36)
Waggoner explică: „The wrath of God is not like the wrath of man. It is not vindictive malice. God’s anger is simply His unchanging opposition to sin, because sin is destructive to His creatures.” (E. J. Waggoner, The Gospel in Galatians, „The Purpose of the Law”, p. 67) Falsa dichotomie: acțiune răzbunătoare versus pasivitate
Premisa că a nu răzbuna înseamnă „feminizare” și nihilism este o construcție culturală toxică, nu teologie biblică. Dimpotrivă, cel mai puternic act al istoriei universului a fost pasivitatea aparentă a lui Hristos pe cruce – cea mai mare demonstrație de putere divină manifestată prin supunere, nu prin violență.
„Not by the decisions of courts or councils or legislative assemblies, not by the patronage of worldly great men, is the kingdom of Christ established, but by the implanting of Christ’s nature in humanity through the work of the Holy Spirit.” (Ellen G. White, The Desire of Ages, „The Law of the New Kingdom”, p. 509)
Jones subliniază: „The government of God is not maintained by force, but by love. His throne is established in righteousness, not in arbitrary power or vengeful displays.” (A. T. Jones, The Two Republics, „The Papacy and the Gospel”, p. 321) Greșeala despre „prezența” lui Dumnezeu
Afirmația că Dumnezeu modern este „mut, nepăsător și indolent” dezvăluie o neînțelegere tragică a modului în care Dumnezeu lucrează în epoca harului. Dumnezeu nu S-a „feminizat” – El acționează prin Duhul Sfânt, prin convingere, prin transformare interioară, nu prin spectacole de forță brută.
„The Lord does not now work to bring many souls into the truth, because of the church members who have never been converted and those who were once converted but who have backslidden. What influence would these unconsecrated members have on new converts?” (Ellen G. White, Testimonies for the Church, vol. 6, „Individual Responsibility and Christian Unity”, p. 371)
Problema nu este tăcerea lui Dumnezeu, ci surdul spiritual al omului căzut. Pedeapsa capitală și avortul: o analogie eronată
Comparația între pedeapsa capitală și avort este superficială și trădează o neînțelegere a sanctității vieții. Avortul ucide viața inocentă; pedeapsa capitală (în contextul ei biblic) era retribuția societală pentru viața luată prin crimă. Ellen White nu era împotriva justiției civile, dar era împotriva răzbunării personale și a sălbăticiei în aplicarea pedepsei.
„Capital punishment has been established by God Himself. He gave it to Noah… But this does not give license for individual revenge or for taking justice into one’s own hands.” (Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 14, „Capital Punishment”, p. 296) Adevărata natură a judecății divine
Autorul nu reușește să înțeleagă că judecata finală a lui Dumnezeu nu este tortura eternă sadică, ci anihilarea păcatului și a păcătoșilor care au ales persistent separarea de Dumnezeu. Infernul etern este o doctrină papală, nu biblică.
„It is the glory of God’s mercy that He finally destroys the irreclaimably wicked. They are the tares among the wheat. But the tares are not pulled up and tortured. They are gathered and burned.” (Ellen G. White, Christ’s Object Lessons, „Tares”, p. 72)
Waggoner adaugă: „The wages of sin is death – not eternal life in torment. God’s justice demands the extinction of sin, not its perpetuation in endless agony.” (E. J. Waggoner, The Glad Tidings, „The Wages of Sin”, p. 143) Concluzie
Acest eseu este un exercițiu filozofic uman care proiectează asupra lui Dumnezeu caracteristici păgâne și concepte Greco-Romane despre zei capricioși și răzbunători. Adevăratul Dumnezeu biblic este „încet la mânie și mare în bunătate” (Psalmi 103:8), care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la căile lui și să trăiască” (Ezechiel 33:11).
Puterea lui Dumnezeu se manifestă suprem în auto-sacrificiu, nu în violență. Răzbunarea aparține lui Dumnezeu nu pentru că se bucură de pedeapsă, ci pentru că numai El poate judeca perfect și drept, fără părtinire sau cruzime.
„The cross of Calvary, while it declares the law immutable, proclaims to the universe that the wages of sin is death. The very means which Satan employs to destroy the souls of men becomes, through Christ’s sacrifice, the means of their salvation.” (Ellen G. White, The Desire of Ages, „Gethsemane”, p. 764)