Imacularea răzbunării

„Sărutul dulce al răzbunării”. Titlul unui film d’odinioară bun și pentru tema torturii din „Discipline and Punish” de Foucault.

Pedeapsa cu moartea, forma de tortură „mai civilizată”, e dintre subiectele care încă frământă intens conștiința.

De exemplu, imaginat într-o situație în care să-mi fie abuzați copiii, imaginez că aș tortura agresorul păstrând cât mai departe sărutul, ajuns dulce pentru agresor, al morții. Simultan, realizez că nu mă mulțumește nici conștiența gândului că tortura cu cât mai intensă, cu atât te apropie de poziția abuzatorului mai mare.

Deci unde-i limita? Care-i definiția răzbunării juste? Câtă tortură pentru răzbunarea echitabilă? Socrate, ce este justiția?

Din „ochi pentru ochi” zici că picură? Vin împuțit! Ochi n-a văzut doi ochi la fel.

Orice răspuns e pierdere de timp pentru că e în bătaia vremii, dar ce putem altceva decât să vremuim vreme cu discurs și reflecție.

Când te gândești la răzbunare, cred că în primul rând ce vine în minte e „acțiune, implicare”. Pentru că inacțiunea, să nu faci nimic atunci când e justificată prezența răzbunării, înseamnă că ești indiferent justiției și dreptății. În ultimă instanță te-ar face indiferent adevărului. Când se cere răzbunare iar tu nu faci nimic, negi nevoia de justiție, dreptate și adevăr.

Răzbunarea e acțiune, atitudine, implicare, potență, prezență, ordine. Sună a atribute ale masculinității nu?

A nu fi mișcat de ceva atât de intens ca sentimentul de răzbunare, ce poate însemna decât a fi inert, că nu ești viu, nu trăiești, nu există prezență în tine. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă că de fapt singura prezență e cea a impotenței, sterilității, sterpei. A nu fi mișcat de răzbunare înseamnă absență, lipsă, pierdere, castrare, feminizare. Nihilism. Invocarea haosului și dezordinii – ar zice fiul risipitor de Peterson.

Nu degeaba retorica din mediul conservator e că ar trebui reintrodusă tortura și spectacolul execuțiilor publice. Poate, poate, reaprindem setea de răzbunare și dăm iarăși viață orânduirii patriarhale.

În plus, aș semnala conservatorilor că dacă argumentul împotriva avortului este că „din moment ce nu putem stabili o limită, să mergem pe varianta mai sigură și să nu permitem avortul din respect pentru viață”, atunci să aplicăm același raționament și în privința torturii și pedepsei capitale: din moment ce nu știm doza și limita pentru răzbunarea echitabilă, să mergem pe varianta mai sigură și să renunțăm la pedeapsa capitală din același respect pentru viață. Pedeapsa capitală e și ea un avort. Din ăla printre cele mai oribile: de după naștere.

Și cum deja dau târcoale religiei, vedem că Dumnezeu e răzbunător pentru că răzbunarea e actul care demonstrează că nu e indiferent injustiției și nedreptății. Răzbunarea lui Dumnezeu demonstrează că Dumnezeu există, simte, trăiește, e mișcat, îi pasă.

Nu degeaba Biblia, Vechiul Testament, Yahweh dă bătăi de cap teologilor și apologeților. Oricât ar dori ca răzbunarea, genocidul și tortura să nu fie din caracterul lui Dumnezeu ci din exclusivitățile diavolului, socoteala mereu nu iese pentru că răzbunarea, pedeapsa, tortura, genocidul e tocmai parte din actul care arată că-ți pasă de dreptate. Că nu ești indiferent la ne-dreptate. Când Dumnezeu este răzbunător, vede, intervine, îi pasă.

Să zicem deci că-l scoatem pe Dumnezeu basma curată și imaculăm excesele vechiului testament. Cu argumentul că dacă Dumnezeu nu era răzbunător, l-ar face nepăsător și dezinteresat.

În ciuda acestei mutări, Dumnezeu insistă pătat. Pentru că Dumnezeu în zilele noastre nu mai este răzbunător. Acum e departe, mut, nepăsător și indolent. Dumnezeu, pe șustache, la un moment dat a renunțat la manifestare, intervenție, acțiune și răzbunare, s-a feminizat și iacătă acum mângâie mâța-n cer ca o adevărată divă cat-lady ce este.

Imacularea rămâne grea. Dumnezeu însărcinat. Dar decizia e a fiilor răzbunători care stau la ușă și bat.