Explicația poveștii

Drumețiile cu mașina îmi sunt însoțite de ceva vreme de multe povești pentru copii. Multe nu ca diversitate ci ca număr de repetiții.
Reascultându-le îmi amintesc de timpul când la rându-mi nu le pricepeam. Punguța cu doi bani de exemplu, fiind bucșită de non-sensuri. Culminând cu momentul în care însuși naratorul – ca ieșit din poveste – recunoaște despre cocoș că numai el știe cum și pe unde a ieșit din fântână. Atât de mare e absurdul încât sarcasmul e și el o explicație.

Mai târziu am început să articulez că oamenii mari construiesc castele în spațiul de joacă numit limbaj figurat. Atunci am avut una din acele senzații de deschidere a minții. Un mișunat prin creier de la piesele de puzzle care se rearanjează. Totul devine decorat cu un sens nou. Realitatea nu mai e reală. Realitatea e reală și imaginară.

Întrebarea e: ce face ca aceste furnicături, acest impact al unei explicații să fie uneori atât de intens față de alte explicații? Încât unele ‘îți dau lumea peste cap’.

Ce-i o explicație? Povestea nouă care leagă mai mult decât povestea anterioară. Model nou. Senzația de furnicături și lărgire a orizontului o fi numărul semnificativ de reinterpretări pe care acum dintr-o dată creierul le poate efectua. Pe care trebuie să le efectueze. O mulțime de aha-uri succesive care culminează într-o gură căscată. O nevoie de pauză pentru că nu știi dacă minciună e povestea de până acum ori povestea de acum. Prinzi adevărul când se cățără pe cadavrele vechilor explicații. El știe cum și pe unde.

Probabil nu degeaba conspirațiile gâdilă atât de bine. Și poate nu degeaba știința e dumnezeul cel mai greu de lepădat. Explică mult.

Viața omului și voia Domnului

Din ale vieții e că la un moment dat asiști la stingerea cuiva drag. Stingere pentru că există acel interval în care se mai poate face câte ceva.
Acel timp în care bântuie fantoma lui ‘cât înseamnă de ajuns’? Cât sacrificiu e suficient ca să fie satisfăcut acel (am făcut) tot ce s-a putut?

Răspunsul e că mai bine nu pui întrebarea. Pentru că niciodată nu-i destul, totdeauna se poate și mai mult.

Din moment ce, vorba lui Isus, poți să vinzi tot ce ai. Și tot se poate și mai mult. Înainte să vinzi tot ce ai, poți să strângi donații. Și încă se poate și mai mult. Pentru că donațiile pot fi urmate de campanii televizate, naționale, internaționale, globale. Și se poate și mai mult. Pe lângă acestea, poți să-ți dai și viața. Și tot se poate și mai mult. Pentru că înainte să-ți dai viața, poți să-ți vinzi organele și să te prostituezi. Și tot se poate și mai mult. Pentru că poți lăsa un mesaj pe Facebook să dăinuie după moartea ta cu îndemnul că dacă nu dă cineva like și face un transfer, atunci să-i fie blestemat sufletul pe vecie. Și tot nu-i destul, se poate încă și mai mult.

Unii zăresc printre rânduri inspirația întrebării: ‘cât sacrificiu e destul ca să fie satisfăcut cu totul după voia Domnului? Cât de mare să fie darul de mulțumire ca să fie după voia Domnului?
Răspunsul e că mai bine nu pui întrebarea. Deoarece niciodată nu-i destul, totdeauna se poate și mai mult.

‘Tot ce se poate’, ‘cât înseamnă de ajuns’, ‘voia Domnului’ sunt toate gândul lui Dumnezeu. Au aceeași natură: de neînțeles, de neștiut, de neatins. Copleșitoare. Mistuitoare.

Atunci unșii Domnului descoperă vestea mai bună: și tot puținul e bine primit. Pentru că niciun puțin nu e prea puțin pentru Domnul. Totdeauna există un și mai puțin care să însemne mai mult și să miroasă bine înaintea Domnului.

Astfel, văduva săracă a dat din puțin mai mult decât toți. Dar încă se poate și mai puțin. Adică și mai mult. Pentru că totdeauna va exista un și mai puțin care să însemne și mai mult.

Nihil

Ne e accesibilă tuturor ironia din ‘când totul e urgență, nimic nu e urgență’. Spațiul dintre totul și nimic implodează spectaculos. Totul și nimic rămân fără distanță. De nedestins. Una.

Splendoarea am întâlnit-o și în cazul Torei înainte de căderea în păcat, când Tora nu are formă și este un amestec de litere fără sens, cu nimic sens. Dar asta doar pentru a semnifica faptul că este pregătită pentru orice direcție a istoriei. Pentru orice sens, toate sensurile.

Se spune despre nihilism că definește atitudinea în fața lipsei de sens. Ce nu se spune e că în spatele nihilismului e abundență de sens.
Disperarea nihilismului e că tot rahatul e atât de plin de sens încât niciun rahat nu mai face sens. Nihilismul, lipsa sensului, e urma copleșirii cu sens. E oboseala prea multui sens. Pentru că în ciuda nelimitatului sens, aștepți absurdul: unicul, singurul, adevăratul sens.

‘Sinuciderea nihilistă’ sau ‘trăitul pentru viața veșnică’ e chestiune de preferință pentru același lucru. Pentru că atunci când nimic nu face sens, orice face sens. Chiar și raiul. Sau mai ales raiul. Iar dacă vreau să fiu al dracului cu adevărat, fac sens și din lipsa de sens. Ba mai ales din lipsa de sens.

Toate renașterile și redeșteptările sunt făurite în pântecul fertil al lipsei de sens. Mulțumim Domnului pentru nimic.

De regulă e excepție de la regulă

Regula este că excepția trebuie să fie neglijabilă
Dar pentru a fi acesta un adevăr fără excepție, trebuie să existe excepție chiar și de la această regulă
Excepția are și ea propria regulă. Excepția e o regulă
Iar regula fără excepție e cea mai mare excepție

Iov, Dumnezeu și țiganul comunist

În The Gulag Archipelago, Solzhenitsyn condamnă frecvent violența pe care o lasă în urmă ideea de egalitate economică. Voi largi critica pentru a observa cum lovește egalitatea și unde te aștepți mai puțin.

O apologetică tipică marxismului e că s-a desfășurat la timpul nepotrivit. Nu am avut dezvoltarea tehnologică care să permită implementarea comunismului așa cum trebuie.
Poți bineînțeles să te iei la trântă cu argumentul până ți se servește în față cum deflația și surplusul pe care-l determină inteligența artificială și robotizarea duce tocmai la egalitatea și liberarea economică imaginată de marxism. Astfel, într-o ironie cinică, marxismul coboară printre noi. Simultan, tot în momentul abundenței capitalismul întră în criză de identitate.
Să intrăm puțin în jocul lumii surplusului. Ne imaginăm de exemplu cum vom avea timp destul pentru alte lucruri decât grijile economice de zi cu zi. Dar mai tentantă e promisiunea că nu vom mai avea motive de conflict. Pentru că asta e așteptarea de la adventul lumii în care va fi din plin, de toate, pentru toți. Cel puțin în context materialist.

O.. ți-a fost furat ceasul?
Nici o problemă, uite altul la fel. Și hai să descurajăm cuvântul acesta atât de grav: furat. Că doar nu mai suntem în acele vremuri în care ceasurile existau doar în număr limitat.

Sună bine. Dar nu durează pentru că visul e întrerupt iarăși de un ghiont: bine, dar acela e ceasul de la străbunicu’. E ceasul meu.

Sau varianta unui rebel mai mic:
Poftim puiule un ursuleț la fel ca cel pe care l-ai pierdut.
Nu! Nu e ursulețul meu.

Perspectiva materialistă vedem cum eșuează pentru că în ciuda faptului că două obiecte se pot prezenta material „perfect” la fel, nu sunt totuși egale. Un paradox: perfect la fel, dar nu egal. Pentru că în identitatea obiectelor se strecoară un imaterial: semnificația. Semnificația pe care noi o dăm obiectelor. Doi ursuleți care se prezintă perfect la fel, nu sunt egali. Pentru că doar unul e ursulețul meu.

Astfel deși comunismul coboară printre noi, nu-l însoțește toată utopia. În ciuda oricâtui de mare exces materialist am obține, în ciuda la oricât de mult ‘exact la fel’ am avea, noi tot atribuim semnificații subiective lucrurilor. Le vom individualiza, discrimina, conceptualiza, categorisi, defini, idolatriza. Cât timp atribuim semnificații, vom ‘uniciza’ și va exista totdeauna un ‘al meu’. Deoarece pot particulariza. Pot numi. Pot a-propria. Pot imagina proprietatea privată. Proprietatea cu semnificație privată mie. Personală. A mea.

Prin urmare, egalizarea forțată pe care o pretinde materialismul e greșită. Semnificațiile pe care le imaginăm dau valoare subiectivă și determină conflict. De altfel, aici întâlnim și utopia științifică. Utopia că dacă putem defini obiectele exhaustiv din punct de vedere materialist, atunci putem face afirmații și propoziții obiective. Promisiunea propozițiilor obiective fiind similară: eliminarea conflictului. Din acest motiv știința insistă să fie separată de tot ceea ce implică semnificație, semantic și social. Nu poate obiectiviza semnificația. Mai mult, depinde de imposibilitatea de a obiectiviza semnificația.

Să subliniem în minte concluzia de până acum: egalizarea materialistă forțată este rea, iar comunismul este vinovat de ea. Puțin macazul bruscat și îndreptăm atenția către un subiect biblic: Iov.
Iov se dovedește atât de ascultător încât Dumnezeu îi pretinde sacrificiul suprem: să devină un materialist comunist împotriva conștiinței.
Vă izbăvesc de suspans și mă explic: numai de la un materialist comunist poți să pretinzi tăcere atunci când este curmată viața fiilor tăi pe motiv că primești mai târziu alții la fel. Numai pentru un materialist comunist primii fii nu au vreo semnificație particulară și pot fi diluați în ideea că sunt egali cu oricare alții.
Să-i servim lui Iov din aceeași treucă: Iov gândește egal și la fel ca un materialist comunist.

În ce-l privește pe Dumnezeu știm regula: nu poate fi mai prejos. De exemplu se spune despre mântuiți în ceruri că Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.
Interpretat în sensul că Dumnezeu va șterge amintirile cu/despre cei dragi. Pentru că atât timp cât le purtăm amintirea, vom suferi. Și asta e un necesar pentru că a fi în cer presupune că nu suntem niște egoiști care pur și simplu se pot bucura când cei dragi nu mai sunt cu ei. Ștergerea amintirilor e astfel necesară.
Cu alte cuvinte, eu cel cu amintiri sunt perfect egal cu cel fără amintiri. Nu e asta taman judecată și tupeu de materialist comunist?
Numai un materialist comunist are scurtimea și pretenția că atât timp cât fizic arăt la fel, eu cu amintiri sunt perfect egal cu cel fără amintiri.

Pare că la Iov și la Dumnezeu, merge ca în proverbialul cu țiganul primăvara: îi mai spălăm Pirando? Sau facem alții?

Cât despre Isus… mi-e egal.

Necuratul mai curat. Stalin vs Hitler

Dacă răsfoiți internetul veți baga de seamă reticența în ce privește dilema stabilirii răului mai mic între Stalin și Hitler. O ierarhie între aceștia însemnând dezabsolutizarea răului. Că răul ar putea fi nuanțat.

Întrebări similare pot fi: putem trece în contul lui Stalin un bine că a luptat împotriva lui Hitler? sau în contul lui Hitler un bine că a luptat împotriva lui Stalin?
Are două buline albe Stalin pentru că nu doar a luptat, dar s-a numărat și învingător împotriva lui Hitler? Faptul că răul care este Stalin a fost împotriva răului care este Hitler, reprezintă pentru noi astăzi un bine?

Până și postmoderniștii denunță astfel de întrebări. Adică întrebările există și fără teoretizarea postmodernistă. Că doar instabilitatea sensului răsare și peste cei buni și peste cei răi.

De exemplu după ce dansezi suficient în jurul sensului nu-i de mirare, nici de condamnat, să concluzionezi despre orice că: pare rău, dar nu poți ști cum în final e de bine.

E grotesc unde am ajuns nu? Să raționalizez răul. Dar să ne amintim unde auzim și mai des aceeași raționalizare: cum pare rău, dar nu poți ști ce bine iese din asta pentru că nu știi ce rău mai mare se putea întâmpla.
Cum pare rău, dar nu poți ști ce minune a făcut în final Dumnezeu.

Ce spun? Bineînțeles că deconstrucția nu-i loc de închinare. Dar mai bine înțeles e că religia nu se va opri vreodată din plecăciuni Deconstrucției.

Toți slujim Cuvântul.

Sisyphus. Din nou

Mitul lui Sisyphus e alegoria absurdului condiției umane.
Scena și tragedia conștiinței captive unei repetabilități veșnice. Idee surprinsă și în episodul White Christmas din Black Mirror.

Tragedia lui Sisyphus nu este dificultatea împinsului pietrei în amonte. Nici oftatul când aproape de vârf, piatra iarăși se rostogolește. Aceste evenimente nu ar avea impactul emoțional pe care-l au dacă nu l-am ști pe Sisyphus conștient că a mai făcut deja asta de nenumărate ori. Sau mai precis: de numărate ori.
Cu alte cuvinte, tragedia nu e captivitatea în sine ci faptul că reflectezi ca martor la aceasta. Tragedia e că tu, eu, ca subiecți, suntem simultan în interiorul și în afara captivității.

Dacă Sisyphus ar uita complet ce i se întâmplă, sarcina împinsului pietrei către vârf ar fi însoțită de fiecare dată de entuziasm. De fiecare dată nu ar avea umbră de îndoială că e nimica toată să ajungă în vârf. Și n-ar fi deloc un apogeu de tragedie când piatra o ia din nou la vale – ar reprezenta pentru Sisyphus doar niște timp în plus până să încheie toată treaba. Sisyphus nu ar avea motiv de îngrijorare.

Tragicul intervine doar când Sisyphus nu uită. Acum are conștiența continuității și acumulează numărul de repetiții care face posibil ecoul reflecției. Iar reflecția face din repetiție un paradox.
Repetiția conștientă de repetițiile anterioare formează un unic. Un continuum care nu se repetă. Îl formează pe Sisyphus care imediat ce este conștient de numărul de repetiții, nu o mai ia de la capăt cu entuziasm. Gustă acum și din săturat. Conștient de numărul de repetiții, Sisyphus începe să definească și pesimismul în privința vârfului de munte. Doar conștient de numărul de repetiții, Sisyphus își poate percepe și simți pedeapsa. Doar conștient înțelege condamnarea.

Culmea. Sisyphus e condamnat unei repetiții infinite. Dar de fiecare dată când o ia de la capăt, Sisyphus trebuie să nu mai fie același. Pentru că de fiecare dată trebuie să fie mai afectat, pentru a percepe prezența pedepsei.
În repetiția în care este condamnat, Sisyphus trebuie să nu se repete. Este excepția care scapă regulii. Singularitatea în repetabilitate. Unicul din la fel.

Camus spune că e necesar să ni-l imaginăm pe Sisyphus fericit. Eu spun că nu-i nevoie pentru că Sisyphus poate să-și imagineze ce vrea.

Aplauze în Permanență

Ironia și satira pe care nu mi-o inhib, nu are de-a face cu lipsa insensibilității la tragedia care ne este istoria. Are de-a face cu naivitatea că ar exista vreun refugiu care să te protejeze din a repeta același grotesc. De exemplu că ar fi un refugiu convertirea la creștin-patriot-anti-marxist și astfel garantează că nu poți repeta aceleași oribilități.

În The Gulag Arhipelago este relatată o scenă memorabilă. Merită citită întreaga parte. Pe scurt, exista un obicei ca la conferințele lui Stalin să nu te oprești din aplaudat. Pentru că așa se identificau trădătorii. Primul care se oprește din aplaudat are mâinile libere să primească biletul spre Gulag.
Aplaudatul așadar se ființează singur în propria tragedie comică. Subiectul se întoarce către sine ca obiect.

Aceeași tragedie comică se ființează când credincioșii nu iau pauză de la slăvit pe Dumnezeu. Bătutul permanent din palme îi menit să țină mintea credinciosului ocupată și ferită de dubii cu privire la ce înseamnă sau trebuie să însemne divinitatea.
Oricât ai detalia grotescul din jocul stupid al minunilor ca răspuns la rugăciuni, aplaudatul continuă surd. Cel care ia pauză de la aplaudat, e osândit vârtejului nihilist.

Temeți-vă deci și dați-I slavă pentru că Tătucul pândește ezitările.

Never again

Cei care nu știu istorie sunt condamnați să o repete. Iar cei care știu istorie sunt condamnați să o interpreteze.

În introducerea cărții The Gulag Arhipelago, Peterson are o introducere amplă și mobilizatoare. Dacă Dumnezeu a scris legea cu propriul deget, marxismul e în opinia lui Peterson nu mai puțin decât însuși dictatul diavolului.

Peterson își încheie expunerea cu un blestem:
„May God Himself eternally fail to forgive us if in the painstakingly-revealed aftermath of such bloodshed, torture and anguish we remain stiff-necked, incautious, and unchanged.”

Dacă marxismul a curmat milioane de vieți pământești, Peterson contemplează recordul cu osânda veșnică pentru cei care nu militează activ împotriva tuturor arătărilor marxismului. Ignorând că dacă mobilizează suficient, marxism iese din absolut orice. De exemplu nu încununare a marxismului e și egalitatea în Dumnezeu?

Întreaga elaborare a lui Peterson poate fi condensată în lozinca de două cuvinte familiară tuturor: „Never again”.

„Never again” marxismului, never again nazismului, never again fascismului, never again în general.

Problema e: când, unde și cum să „Never again”?

Conservatorii se justifică în numele a „Never again” împotriva marxismului care a penetrat societatea. În partea cealaltă justificarea e „Never again” împotriva fascismului și nazismului.

Deci trebuie să „Never again”. Dar care e atitudinea, momentul și intensitatea corectului „Never again”?

Post posomorât

Primăvara e timpul în care e greu să nu meditezi la Dumnezeu. De exemplu mângâierea unei vremi bune te face să realizezi că închinatul la soare nu e o idee deloc proastă.

Cinci minute de lâncezeală în radiații și sunt pregătit de ofrande și recunoștință stralucitorului. Ce-i drept, de ce nu ar fi mai mult sens în a venera ceva concret decât o abstracție?

Bine bine, dar chiar nu-i mai de venerat cel ce l-a creat?
O fi de venerat, dar încă nu la fel de luminat.