Adevărul despre adevăr

Expresia „storsul creierului” poate fi înlocuită cu expresia „sufocarea creierului” pentru că „storsul creierului” nu implică și vreo oprire din stors. Sau implică?
Similar de neclar e cum contrar definiției, teoriei și bunului simț tocmai am debutat eseul cu o interjecție. Asta se observă imediat, când ajungem să revenim la ceea ce încă nu a început: stoarcerea/sufocarea creierului cu un paragraf din Hegel:

„3. […] For the Thing is not exhausted by its aim, but by its elaboration, nor is the result the actual whole, but only the result together with its becoming. The aim by itself is a lifeless universal, while the tendency is a mere drift that as yet lacks its actuality; and the naked result is a corpse which has left the tendency behind. Similarly, the difference is really the limit of the Thing; it lies where the Thing ceases, or it is what the Thing is not. […]” (The Phenomenology of Sprit, traducere Michael Inwood)

Orice concept în speță nu este definit exhaustiv de nuanța proprie pe care intenționează să o transmită ci de desfășurarea care a dus la necesitatea nuanței. La fel cum în general adevărul nu este reprezentat doar de rezultat în sine ci și de modul în care ajungi la rezultat. Cu alte cuvinte, adevărul e că nu-i tot adevărul până când nu ai și adevărul despre adevăr.

Reflecția asta ne va ajuta să înțelegem mai bine modul în care toate lucrurile duc la Isus: similar modului în care tehnologia blockchain vom vedea că duce la Hegel.
Doar la ce altceva se poate referi Hegel în acest pasaj decât la mecanismele de validare în blockchain (eg: proof of work / proof of stake)? Adică „the Thing” / Conceptul / Adevărul / Portofelul-Virtual nu este reprezentat suficient doar de ceea ce conține el. Reprezentarea exhaustivă („adevărul complet” / „portofelul complet, adevărat”) implică și desfășurarea portofelului. Desfășurarea tranzacțiilor în blockchain. Rezultatul din portofel nu este întreaga poveste. Întregul adevăr este rezultatul din portofel împreună cu modul în care a rezultat în portofel.

Lămurită fiind istoria blockchainului, purced cu reflecția către adevăr: dacă întregul adevăr (adevăratul adevăr) nu este doar rezultatul ci și elaborarea, ce spune despre adevăr faptul că nu putem ajunge la adevăr decât prin neadevăr? Adică prin dialog, divergență, angajarea cu contrariul, opusul, negația, dialectica, falsificabilitatea, libertatea negativă, etc.
Dau slavă adevărului la care ajung sau neadevărului care mă însoțește pe cale? Ambelor?
Nu degeaba destinația (Dumnezeu, Adevărul), e una cu Spiritul (calea, desfășurarea), e una cu Isus (cunoașterea, sinteza, omul înălțat, Dumnezeul coborât). Transcendența e și a lui Dumnezeu în om. Iar pe diavol îl zărești când Dumnezeu se răzgândește.

De altfel când adevărul și conceptualizarea implică desfășurarea (istoria) modului în care ajungem la ele, deja ne scăldăm în paradox. Conceptul (partea) atrage cu sine, atrage în sine, include, Totul (întregul) – datorită desfășurării (istoriei) conceptului. Totul (întregul) la rându-i atrage cu sine, atrage în sine, include, conceptul (partea). Și am ajuns la circularitatea și tensiunea dintre parte și întreg datorită autoreferinței.
Blestem care circulă sub numele de viață. Duh care mișcă deasupra apelor.

Shibboleth-ul bărbăției: ‘mnezeu’ mătii

Cum e 8 martie iar învierea bate la ușă, m-am gândit să despicăm idoli: Dumnezeu, maica și bărbăția.

Port amintirea unui coleg de gimnaziu care după o vacanță de vară apărea semnificativ schimbat. Trecuse de prima experiență sexuală și devenise bărbat. Iar din tocmeala cu bărbăția aparent nu ieși fără comportament exploziv.
Exploziile noi de furie îi erau artificiale – ne știam destul de bine – dar colegul hotărâse să ne convingă despre cât și cum își iese acum din minți când este înjurat de mamă sau de Dumnezeu. Pumni în pereți, trântit în bănci, șuturi în ghiozdan, răcnete, tremurături, pixuri înfipte în caiete și altele.

Bărbăția e înfăptuită când asimilezi radicalizarea artificială a sensibilității la înjurătura de mamă și de Dumnezeu.

Copil spre adolescent pe atunci, simțisem și eu târcoalea afirmării bărbației. Norocul meu a fost că sorbeam deja destul din mustul nihilist încât să fiu fără pardon în a mă deconstrui și a recunoaște când mă mint. Bărbat nu eram, bărbăția adevărată nimerea mereu putredă iar înjurătura de mamă, patrie și Dumnezeu mă indigna prea puțin pentru nesăbuiță. Spun asta fără a încumeta vreo dezicere de bărbăție – că doar cel mai bărbat mă scot când dau papucii tocmai bărbăției.

Ce-i deci cu sensibilitatea asta la înjurătura de mamă și de Dumnezeu?
Un protocol nescris al masculinității. Ca și cum uite, dacă vrei să numești ceea ce eu voi citi ca fiind provocarea maximă, îndrăznește să mă înjuri de mamă sau de Dumnezeu. După, ne zmeuim.

Nu? Un simplu „Te provoc la maxim!” ar suna penibil de copilărește. „Dumnezeul mătii!” – ei, așa da bărbat.

Furia nebună în urma înjurăturii de mamă și de Dumnezeu e un shibboleth. Îl pricepem toți. Răspund cei pentru care mama, Dumnezeu și patria sunt sfinte.

Să te ferească sfântul

Am mărturisit că n-am fost niciodată în largul meu în rugăciune. Mărturisesc că mă necăjește ceva și când sunt simplul martor unei rugăciuni.

De exemplu un gând șotios pe care-l am e să văd ce s-ar întâmpla dacă aș ghionti repetat un sfânt pe genunchi. Fie el rabin, musulman, budist, călugăr rumân sau rudă azs. Probabil depășesc limitele. Probabil sfântul își mărturisește limitele.

Țintesc în icoana că mai sfânt decât sfântul e să-i lași în pace rugăciunea.

Dom’le dar etica, valorile…
Păi nu cei cu valorile spun că banul e ochiul dracului? Adică sunt primii care admit că până și valorile ucid?

Conscripția

Am comentat despre cum ideea de justiție e clădită pe conceptul imposibil și absurd cum că ‘necunoașterea legii nu reprezintă scuză’. Absurd din perspectivă empirică cât și rațională.
Totuși conceptul e considerat necesar din perspectivă, să-i zicem, pragmatică.
De reflectat e că nu e doar o axiomă nevinovată, despre care nu știm științific dacă e adevărată sau falsă. Știm că e falsă. Totuși pretindem că e necesar s-o impunem. Lărgim astfel definiția adevărului încât să încapă această nouă categorie de adevăr: adevărul pragmatic. Pragmatismul.
Statul are nevoie de acest adevăr ca fundament pentru a putea clădi legea și pentru a nu permite să fie exploatată pe motiv de ‘n-am știut’.

Un fenomen similar se întâmplă în cazul conscripției.
Confruntat cu conscripția, atitudinea în care m-aș găsi e că nu mă deranjează să fiu ocupat de altă putere încât să-mi sacrific viața. Infanteria de exemplu fiind o moarte mai sigură și imediată decât ulterioara și potențiala moarte sub noua putere.
Pentru stat acest raționament reprezintă o altă exploatare a sistemului care amenință integritatea statului.
Din perspectiva statului, a permite individului această libertate de conștiință e un gest nihilist pentru stat. Sinucigaș.
Statul va utiliza astfel toate pârghiile pentru a sacrifica individul și pentru a întări specia ‘adevărului pragmatic’. Pentru că importantă e integritatea statului. Suntem pentru stat ceea ce Agamben și Aristotel numesc zoe: carne de tun.

Părerea mea ar fi să-i dăm statului mai mult din procesul capitalist: lăsăm piața să decidă. Dacă statul amenințat e atât de superior încât să merite viața cetățenilor, aceștia și-o vor da de bunăvoie. Dacă cetățenii decid că nu merită, atunci statul nu contează.

Conscripția face sens doar în cenușa trecutului.

Mântuirea lui Isus

Am citit recent despre interpretarea rabinilor în ce privește Tora înainte de căderea în păcat și Tora după căderea în păcat.
Aparent Tora înainte de cădere e un amestec aleator de simboluri care nu reprezintă mai mult decât alfabetul. E un fel de arc sub tensiune, de potențial pregătit să elibereze odată cu căderea în păcat.
După cădere, Tora capătă conținut. Literele se aranjează și descoperă rețeta pentru conduită și eventuala răscumpărare.

Dar lucrurile nu ajung Adâncimea când vine vorba de Cuvânt și astfel următoarea întrebare e cum să vorbești despre amestecul aleator de litere.
Ai putea spune că în acea formă Tora nu face niciun sens. Dar nu sună bine. În schimb poți spune că Tora de fapt acum conține toate sensurile. Mult mai bine.

De aici ajung alt agățat într-un cui de minte: regula de aur.

Spunem despre Isus că face un gest radical cu regula de aur. Atât de radical încât oferă ceva vag și abstract în schimbul a ceva concret. Oferă spiritul abstract și amestecat în schimbul legii concrete și clare. Ne ia vălul de pe ochi și ne trezim băgați în ceață.

Isus încearcă să ia vălul de pe ochi pentru că încă idolatrizăm și ne mântuim cu decalogul. Aveam, avem nevoie de desființarea/împlinirea legii. Isus o desființează. Și astfel mântuiește în ascuns un alt regret al lui Yahweh.

Isus bagă în ceață pentru că regula de aur nu spune mai nimic. Sau să sune mai bine: spune totul.

Regula de aur, Marcu 12 e la fel de neoriginală ca Isus. E de fapt piatra filozofală din veșnicii de care a vorbit nu doar Isus, care a fost și până la Isus și rămâne după Isus: unde e limita între mine și ceilalți? Între sine și aproape? Unde se separă ce-i continuu în discret?
Nu știm. Și pentru că nu știm, atunci să ‘jucăm’ precaut și consideră că ești una cu ceilalți. Asta e iluminarea pariului de aur.
În plus ideea de reciprocitate, de a face altora cum ai dori să ți se facă în schimb, e și ea o ajustare în regresie infinită. De exemplu mai mulți decât aș vrea să știu, n-ar vrea să fie chinuiți cu ce-mi place mie. Și destui se așteaptă la lucruri care nu-mi fac neapărată plăcere. Deci le fac și nu le fac ce mi-ar plăcea să mi se facă mie. Dar treaba asta deja ne preocupa mintea și fără ‘revelația’ regulii de aur.

Să recapitulăm. Avem minuțiozitatea legii ceremoniale. Spiritul arde grăsimea și rămâne decalogul. Apoi spiritul sfărâmă piatra și rămâne regula de aur. De aici spiritului îi rămâne o singură mutare până la ‘să fie bine și să nu fie rău’ și ajunge momentul unde nu mai are de spus nimic. Sau mă rog, are de spus totul.

Chiar ai putea spune că Isus este un plagiator – regula de aur nefiind deloc originală. Și sofist – vrăjește mintea repetând o platitudine.
Nu e sofist pentru că n-a căutat beneficii în schimb?
Dar pretenția de a-ți abandona viața și familia pentru numele lui nu trece ca beneficiu? Alții scriu cărți în numele numelui. Sau fac avere. Alții ridică statui. Sau răspândesc copii. Alții dau viața pentru a-și salva numele.

Socrate a fost mai cinstit ca Isus. În plus, în fiecare zi mor oameni care suferă mai mult decât Isus pe cruce.
Fiind una cu Yahweh, Isus e poetul care farmecă ziua fără să ceară scuze pentru bădăraniile de as’noapte. E mâna de azi care spală trecutul murdar al celei de ieri. E iertarea. Sinelui.

Iar dacă există altă învățătură în regula de aur, e aceeași care izvorăște din Tora: sensul abundă acolo unde-i lipsă de sens. Cu cât mai vag, cu atât cuprinde mai mult.

Și nu. Întrebarea nu-i dacă sunt eu mai bun ca Isus. Ci dacă Isus e chiar lipsit de moravurile lui Yahweh.
De exemplu nu are Isus vreo responsabilitate relativ la cei care pleacă în munți și-și abandonează familiile pentru numele și învățăturile lui? Similar mireasa lui, biserica, nu împărtășește vină pentru anii la rând de seminarii apocaliptice?
A fost vreodată Isus franc în a recunoaște că Yahweh a dat-o-n bară? În loc să facă apologetică și mișelește să întoarcă vina tot pe noi că nu l-am înțeles cum trebuie?
Dacă tot a dat o poruncă nouă, de ce nu recunoaște explicit și ce e implicit: că cea veche a fost o dramatică greșeală?

E conflict de interese să desființezi legea pentru a-ți păsui minciuna prin omisiune.

Pe Isus deci cine-l mânuiește?

Am pierdut timpul

O intrigă pe care am avut-o în copilărie cu privire la timp:
uriașii din desenele de la televizor se mișcă mai greeeeeeeeeoooi. În timpul ce unui uriaș i-ar lua să ducă o cană cu ceai la gură, eu aș putea termina câteva căni. Evident nu din ale uriașului.
Ideea fiind că în ceea ce am numi același interval obiectiv de timp, eu aș îngrămădi mai multe acțiuni, mai multe evenimente, mai multe experiențe. Practic, aș trăi mai mult în același interval de timp.
Probabil nu degeaba senzația că am trăit mult mai multe în copilărie – acum că sunt uriaș când e vorba de orice activitate.
În orice caz, curioasă legătura între trăit, timp și frecvența evenimentelor.

De neocolit mai târziu în existență e intriga în jurul timpului și vitezei luminii. Las la o parte aspectul care mi se va spune că e important cu privire la viteza luminii: constantă în vid pentru orice observator.
Mă interesează mai mult cuantificarea, măsurarea. Viteza, mișcarea, schimbarea, e măsurată în timp. Dar ce e acest timp? E altceva decât o metaforă pentru schimbare? Și dacă e metaforă pentru schimbare, schimbarea cui?

Timpul e particular de abstract pentru că nu are o reprezentare fizică. Conceptul de la care ne așteptăm să fie foarte bine definit, obiectiv, unitatea în care sunt exprimate nenumărate alte fenomene, nu are referință în universul fizic. Mă întreb dacă timpul nu e ficțiunea pe care am inventat-o pentru a semnifica frecvența schimbării. Frecvență pe care o exprimăm relativ la diverse fenomene: răsăritul și apusul soarelui, lungimi de lumânări, clepsidre, ceasuri, rezonanța atomului de cesiu.
În timp am îmbunătățit precizia frecvenței de măsurare a timpului. Momentan fiind mulțumiți cu atomul de cesiu.
Dar în ultimă instanță, odată că nu avem reprezentarea entității numită timp dar nici măcar nu avem o referință fiabilă și stabilă pentru a exprima frecvența timpului. Referința a fost una în trecut, este alta acum și cine știe care va fi în viitor. Timpul e pe cât de relativ, pe atât de subiectiv. Putem opta pentru orice unitate a frecvenței atât timp cât satisface precizia necesară într-un sistem.
Dacă frecvența atomului de cesiu e incoerentă, n-am ști de ea. Decât detectată relativ la alt fenomen. Fenomen căruia ar trebui să-i garantăm frecvența relativ la alt fenomen. Și tot așa.

Măsura tuturor lucrurilor, viteza luminii, constanta supremă, e exprimată în unități relative. Unități subiective care reflectă precizia tehnologiei momentului. Cât de departe se poate merge cu precizia? Cine sau ce spune că ar trebui să fie vreun capăt?

Și uite-așa, cu gândul la viteza luminii, am cam pierdut timpul.

PS: Mi-am amintit de povestea asta ascultând povestea lui Stephen Wolfram (https://m.youtube.com/watch?v=0YRlQQw0d-4). Pe care îmi place să-l ascult pentru lecțiile de hermeneutică.

Înhăitarea din prietenie

Câți prieteni e acceptabil să-mi fac pe bază de interese comune până să ajung în bulă ideologică? Unde-i locul în care prietenia se termină și începe înhăitarea?

Câți prieteni să-mi fac pe criterii de diversitate încât să nu devină formă împotriva formei? Înhăitat împotriva înhăitării? Bula celor împotriva bulelor? Alt interes comun în altă bulă ideologică?

Deja îmi sună înțelepciunea lumii: cel cu prieteni nu-și pune astfel de întrebări despre prieteni. Deși aceeași înțelepciune spune că cel cu mulți prieteni spre pierzania lui și-i face.

Nu părăsești cercul hermeneutic doar pentru că uiți semnul de întrebare de la urmă.

La umbra pariului lui Pascal

În răscolitul prin umbra lui Peterson pariez că dau și peste Pascal. Peterson aparent nu este confortabil cu întrebarea despre credința în Dumnezeu. Pentru că, spune el, e problemă cu definirea lui Dumnezeu. În schimb afirmă cu ușurință pariul lui Pascal când spune că ‘I act as God exists’. Acționez, mă comport ca și cum Dumnezeu există. Că doar vorba lui Pascal.. n-are nimic de pierdut.

Merită menționată explicit ipocrizia lui Peterson când îi convine ‘problema definirii lui Dumnezeu’ dar critică postmodernismul când amintește că problema cu definirea și definițiile nu se rezumă la Dumnezeu. Așa-zisa ‘problemă cu definirea, conceptualizarea și limbajul’ nefiind problema postmodernismului. Dacă este problema cuiva, atunci e a oricui afirmă că știe limitele lucrurilor. Acelora cu acces la lumea ideilor și formelor perfecte. Cu cunoștința ‘obiectului în sine’.
De exemplu problema e a lui Peterson când spune că nu-l poate defini pe Dumnezeu dar acționează ca și cum există. Păi n-ai mai putea să acționezi nimic dacă într-adevăr te-ai feri să-l definești pe Dumnezeu. Pentru că atunci când acționezi orice, înseamnă că exprimi ceva despre Dumnezeu. Îl definești pe Dumnezeu. Fac aia, sau nu fac aia pentru că așa cred că intenționează, gândește Dumnezeu.
Peterson nu-și ascultă propriul sfat pentru că își ia o responsabilitate mult peste ceea ce poate duce oricine. În cămăruța pe care o intenționează curată, ce sclipește e dulapul cu scheleți.

Bine. Există Dumnezeu. Acum ce?
Acum mai facem o adunare la umbra pariului lui Pascal și continuăm săpatul după conceptul de Dumnezeu în mormanul de credințe despre Dumnezeu.
Că doar vorba lui Pascal.. n-avem nimic de pierdut. Decât timpul.

Idealul cu pași mărunți al lui Peterson

Răscolesc prin umbra lui Peterson. Formularea următoare cred că e rezonabilă ca o condensare a filozofiei pe care o sugerează: e nevoie să tindem către idealul cel mai înalt dar trebuie s-o facem cu îngăduință și răbdare față de noi înșine.
Adică trebuie să devenim cea mai bună versiune a noastră (cât mai aproape de ideal, perfecțiune, Dumnezeu) dar cu răbdare și pași mărunți, pentru a nu fi copleșiți.

Sună rezonabil. Echilibrat.

Peterson pornește de la ideea că atunci când vine vorba de ideal, lucrul pe care-l poți afirma cu ușurință e că-i ideal să ajungi la ideal. Dar cu aceeași ușurință poți face pasul mărunt mai departe și poți afirma că mai ideal ar fi nu doar să ajungi la ideal, ci să ajungi acolo cât mai repede, chiar imediat. Un pas mărunt mai departe și poți spune că și mai ideal decât a ajunge acolo imediat, e deja să fii acolo, chiar acum.
Nu. Idealul adevărat, cel mai mare, e să fi fost dintotdeauna deja acolo. Adică să nu fi fost vreodată separat de ideal. Dintotdeauna, deja, să fi fost una cu idealul. Să fii idealul.

Se pare că orice am spune despre ideal, rămâne totdeauna ceva care încă mai poate fi spus. Rămâne un nespus. Un ideal adevărat, rămâne neatins. Cu alte cuvinte când tindem spre ideal, doar mergem. Doar suntem pe cale fără vreo destinație. La orizont se vede doar întunericul lipsei de capăt. Pribegim în gramatică pentru că avem libertatea să construim superlativ superlativului.

De exemplu ne-am oprit la cel mai ideal e să fii idealul. Dar încă se poate mai ideal. Unul ar fi acela unde nici măcar nu există posibilitatea de despărțire de ideal.
Sau mai mult, să nu existe chiar posibilitatea posibilității. Să nu existe posibilitatea în general (în sine), ca să nu fie posibilă posibilitatea particulară a despărțirii de ideal.

Dar să revenim mai aproape de condiția noastră. Unde datul e că separarea de ideal, deja este. Trăim în una. Și în acest context, în care suntem despărțiți de ideal, ce rămâne ideal, adică idealul devine: să ajungem înapoi la ideal cât mai repede.
Dar ne găsim separați și de acest ideal al „reîntoarcerii cât mai repede”. Pentru că dacă-i prea repede, devenim copleșiți.
De unde nevoia de pași mărunți a lui Peterson și nu de vreun dezamăgitor „salt orb al credinței”. E necesar câte o pauză, câte un respir, un răgaz de la ideal pe calea spre ideal. Avem nevoie din când în când de altceva decât ideal pentru a ne păstra pe calea îngustă spre ideal. Pentru a ajunge la ideal, avem nevoie de negarea și suspendarea temporară a idealului. Pentru că nu trebuie să înaintăm repede, imediat, cum e ideal – ci încet, cu pași mărunți, cum nu e ideal.

Un pas mărunt mai departe și ne întâmpină altă întrebare: cât de frecvent e ideal să avem aceste pauze și cât răgaz în ele? Peterson spune că nu știm. Depinde de fiecare. E specific și particular fiecăruia. E subiectiv. Nu poate fi determinată o rețetă, regulă generală.

Prea bine. Dacă nu este regulă generală și e subiectiv, atunci ghici ce: înseamnă că nimeni nu te poate învăța cum să tinzi către ideal. Degeaba asculți de Peterson.
Calea cu pași mărunți, neideală a lui Peterson e momentul când își îmbrățișează demonul fenomenologic și postmodernist: drumul e atât de particular și specific fiecăruia încât nimeni în afară de tine nu-l poate ști și parcurge. Pribegia pe calea îngustă a idealului este o experiența unică, individuală și subiectivă.
Idealul vasăzică se dorește un universal comun, unitar, pentru toți, dar calea către ideal e o fragmentare dispersată în experiențe subiective. În privința căii, ideal nu există. Nu există generalul care să poată fi repetat și aplicat la toți, ci posibil e doar un particular neideal pentru fiecare.
Peterson compromite calea către ideal. Calea nu trebuie să mai fie idealul salt orb al credinței ci mai curând, asemenea unui drog în doze mici.

În umbra lui Peterson aflăm că din moment ce limbajul ne permite superlativ superlativului, totdeauna avem garantată o versiune mai bună a noastră. Din același motiv, Dumnezeu nu se oprește niciodată din a crește și mai mare.

Re-capitulare

Mai socotim din nesocotite și spunem din nespuse. Avertizez că nu sunt informat teoretic și mă apăr doar cu experiență. Urmează o recapitulare, iar re-capitulare se întâmplă să fie și metafora potrivită pentru tema eseului.

Pentru omul cu frică de Dumnezeu, masturbarea face parte din paradoxurile care sunt mărturisite tocmai atunci când e evitat subiectul. Tăcerea fiind prețul mic relativ costului de a recunoaște că nimic nu funcționează. Nici măcar rugăciunea. Nici măcar cea repetată.
De altfel, putem spune și în dreptul actului de exorcizare a masturbării că toate interpretările.. s-au cam consumat și „[…n]-a mai rămas decît cea mai simplă opțiune terapeutică – evoluția lui Dumnezeu„.
Rămâne să treacă Dumnezeu peste păcatul onaniei pentru că noi, în urma tuturor tratamentelor încercate, culegem în continuare roadele repetate.

Despre răul masturbării, mi-a fost dat să aud din gură de patriarh că dacă oricum e de păcătuit, măcar să se merite. Socotit nesocotit. Clar s-a consultat doar cu Dumnezeu și soția a trebuit să tacă.
Sexul de ocazie e un fel de cuvenit sau măcar ceva de păsuit bărbaților pentru că este tocmeala cu Dumnezeu în schimbul trecerii femeii ca patrimoniu. Îi datorez lui Dumnezeu abstinența în ce privește masturbarea pentru că Dumnezeu, bărbat de gașcă fiind, ne înțelege greutățile și în empatia și înțelepciunea lui, a cuvenit să lase femeia ca posesie. Să ne putem oricând folosi de ea la nevoie. În consecință nu există scuză pentru a nu lăsa masturbarea să fie doar a lui Dumnezeu.

Onania e păcat mare pentru că îl reprezintă pe Satana. E artificialul care de-naturează naturalul lui Dumnezeu. Nu-i de mirare că biblia sună mai îngăduitoare cu abuzul și violul – sunt mai naturale.
Ceea ce-mi amintește de altă perlă. Cică masturbarea e un act egoist. Păi dacă e egoist, pesemne că plăcerea împărtășită chiar cu forța e un rău mai mic nu? Că doar ce poate fi mai rău decât egoismul?

Apoi între raționamentele împlinirii poruncii avem altă pretinsă victorie: acelora care nu au nevoie de pornografie pentru că le ajunge puterea minții. A imaginației. Aceștia în imaginația lor, satisfac până și porunca.
Stârnește râsul strădania de a menține în scena imaginației doar soțul sau soția. Că doar nu e permis să poftești în afara cuplului.
Această putere a imaginației ar fi un deep fake mintal în care lipești fața partenerului peste orice scenă sexuală ai pusă la păstrare. În plus nu știu, în exercițiul ăsta de a împlini strict porunca, e necesar să menții partenerului fizicul real? Sau gândești că dacă tot ești în tărâmul imaginației, și pentru că ți-a fost îngradită imaginația la o singură persoană, meriți măcar să-ți fie permis să cârtești cu câte un retuș pe ici pe colo? Și dacă ‘persoana’ imaginată e din benzi desenate, realitate virtuală sau nu mai există în prezent, e permis de poftit? Că doar n-ai poftit de fapt pe nimeni în realitate. Sunt doar referințe fără referent, imaginate care nu părăsesc imaginația, zâne în fantezii.
Și altă întrebare: dacă onania e păcat pentru că e artificialul intervenit în naturalul lui Dumnezeu, atunci a avea o experiență din asta pur imaginată nu e tot un artificial intervenit în naturalul lui Dumnezeu? Nu e păcat să-ți imaginezi un act sexual chiar dacă e cu partenerul? Nu când imaginezi deja ‘artificializezi’? De exemplu dacă în imaginație satisfaci mai mult decât în realitate? Nu ai creat un surogat realității / naturalului cu care să te amăgești? Dacă Domnul atât a dat, cine ești tu să-ți imaginezi? Nu cârtești de la planul Domnului imaginând orice?
De exemplu Dumnezeu poate nu îngăduie dominatrix chiar dacă ai fost destul de cuminte încât să așezi biciul numai în mâna soției.
Sau poate Dumnezeu tocmai alege dominatrix pentru că are în plan o lecție din aia pe care noi nu o putem înțelege.
Nu poți ști. Prin urmare de ce să poluezi cu potențialitatea ta, imaginația ta, realitatea pe care oricum numai Dumnezeu are dreptul s-o decidă?
Isus n-a fost radical destul. Păcat poți să faci poftind în gând chiar propria jumătate.

Și dacă tot veni vorba de Isus care ridică standardul la cenzura gândului, o știți pe aia cu adolescența și gaura cheii?
Cum se poate mai catolic decât papa, se poate ridica standardul peste Isus. Păcat e deja dacă ți-a făcut cu ochiul gaura cheii. Păcat e să-ți imaginezi orice pentru că și soția poți să ți-o desfrânezi în gând.

O mică tangentă: conflictul imaginar / real, artificial / natural este prezent și în dualitatea știință / artă. Știința semnifică naturalul lui Dumnezeu. Mersul lucrurilor. Realul. Arta e imaginarul Amăgitorului. E abaterea de la mersul lucrurilor. De la real. Arta păcătuiește cu gândul. Desfrânează cu imaginația. Cu altfel decât este. Sinteticul, artificialul.

Revenind la onaniile noastre, masturbarea în adolescență e o problemă particular de serioasă pentru biserică. O știm pentru că singura ‘soluție’ o reprezintă ‘căsătoria grabnică’. Aceasta fiind de fapt recunoașterea faptului că da, nimic altceva nu funcționează. Riscul căsătoriei grabnice e deci răul mai mic.

Altă perlă de patriarh e răspunsul la întrebarea indiscretă cu privire la ce faci când soția n-are chef câteva zile pe varii motive. ‘Pofta vine mâncând’ e răspunsul deloc surprinzător.
Adică îndemnul bibliei că soțul/soția ‘are obligația să-și facă datoria’. Ba mai mult, cel cu datoria are parte și de bucuria în plus că purtatul crucii îi este acum mai însemnat. Pentru că e făcut în silă.
Dacă răbdarea cu celălalt e virtutea în general, când vine vorba de sex, biblia îndeamnă răbdarea să mai aștepte.

Nu sunt păcate și păcațele. Până când partenerul e plecat vreo două, trei luni de acasă. Atunci să dea Domnul ca prezența onaniei și numai a onaniei să rămână cu fiecare. De onanie depinde acum însăși integritatea cuplului. Aproape de partener, masturbarea e infidelitate. La distanță, e fidelitate. Distanța dă valoare masturbării.

Alt argument pretins solid împotriva masturbării e că te obișnuiești cu sinteticul și nu-ți mai place naturalul. Celor care spun asta le recomand o dezbatere cu cei care susțin că, pardon expresia, ‘nicio gaură nu-i la fel’. Pentru că dacă nicio gaură nu-i la fel, chiar o fi masturbarea gaura specială din care nu se mai iese? Dar știu eu.. poate doar îmi imaginez că în realitate nu se poate și mai ager de mână.

De spus ar mai fi. De aia tăcerea. Știm toți că știm cu toții de absurd. Dar ne amăgim că inspirația nu poate da pe lângă. Vorba lui Peterson: totdeauna ne imaginăm un standard mai înalt. Poftim altă amăgire și păcat cu gândul.