Moștenirea împărăției: eficiența harului

În critica populară adresată marxismului există conceptul de „race to the bottom”. Întrecerea spre declin. Adică atunci când se ia de la cel cu merite și se dă celui cu nevoi suferim toți pentru că suferă eficiența. Ajunge să nu mai fie răsplătită performanța și astfel nu mai există motivație pentru competiție.
Critică justificată când pui în centru eficiența și numai eficiența. Dar puțină relaxare a motivației pentru performanță ar diminua probabil din ‘sociopatia societății’ care deasemeni spunem că doare.

Lipsa motivației pentru performanță duce la ineficiență. Ineficiența duce la costuri suplimentare, care duce la profituri diminuate, care tinde spre lipsă de capital. Iar capitalul e harul de a avea har.

Eficiența e argumentul foarte important la care capitalismul e afirmat imbatabil. Dar dacă-i despre eficiență, uite cui îi mai pasă de asta (pentru traducere ajută chatgpt):
„Big industry created in the steam engine, and other machines, the means of endlessly expanding industrial production, speeding it up, and cutting its costs. With production thus facilitated, the free competition, which is necessarily bound up with big industry, assumed the most extreme forms; a multitude of capitalists invaded industry, and, in a short while, more was produced than was needed.
As a consequence, finished commodities could not be sold, and a so-called commercial crisis broke out. Factories had to be closed, their owners went bankrupt, and the workers were without bread. Deepest misery reigned everywhere.
After a time, the superfluous products were sold, the factories began to operate again, wages rose, and gradually business got better than ever.
But it was not long before too many commodities were again produced and a new crisis broke out, only to follow the same course as its predecessor.
Ever since the beginning of this (19th) century, the condition of industry has constantly fluctuated between periods of prosperity and periods of crisis; nearly every five to seven years, a fresh crisis has intervened, always with the greatest hardship for workers, and always accompanied by general revolutionary stirrings and the direct peril to the whole existing order of things.”

Marx însuși ridică problema eficienței: cât de eficient facem uz de materie primă și resurse umane? E un uz eficient de efort și materie primă faptul că risipim prin supraproducție și generăm crize economice regulate? Sau altceva contemporan: e tot parte din eficientizare și întrecerea spre alt „race to the bottom” care este înfundătura exploatării adicției în slujba consumului și capitalului?

Nu intenționez apologetică. Dar descopăr cum sunt burghez când văd nedreptatea din a mi se lua. N-ar trebui să ni se ia. Și proletar când pricep problema acumulării și concentrării capitalului în familia și neamul meu. Ar trebui să ni se ia.
În timp ce sunt merite pe care le-aș putea invoca pentru pretenția că mi-ar aparține ceva, în privința transferului către urmași lucrurile se complică. Păstrarea/acumularea capitalului în familie/neam, riscă monopol de putere fără acele merite proprii invocate de meritocrație, eficiență și capitalism. Concentrare de putere care ia forme în vecinătatea monarhiei, aristocrației, nepotismului, oligarhiei etc.
Ca să poată fi transferat urmașilor, capitalul are nevoie de divinizarea proprietății private. Proprietatea privată introduce posibilitatea ca urmașii să se poată bucura de harul creatorului (proprietarului, părintelui, patriarhului). Har care permite proprietarului să facă ce vrea cu proprietatea lui: inclusiv mișcarea anticapitalistă de a o transfera urmașilor fără ca urmașii să aibă vreun merit în asta.
De aici și mereu proaspăta dezbaterea în privința modului de taxare a capitalului transferat ca moștenire.

Proprietatea privată e cea care permite până și lui Dumnezeu să ne răs-cumpere, să pretindă exclusivitate și să facă absolut ce vrea el cu noi: inclusiv să ne transfere împărăția fără meritele noastre proprii.
Să nu mâniem deci Tatăl capitalizat. Deși mânia n-ar trebui să facă vreo diferență dacă e chiar fără merite proprii.

În altă ordine de idei, spuneți-mi că nu rezonează bine următoarele cu ce vedem în zilele noastre:
„Labor is a commodity, like any other, and its price is therefore determined by exactly the same laws that apply to other commodities. In a regime of big industry or of free competition – as we shall see, the two come to the same thing – the price of a commodity is, on the average, always equal to its cost of production. Hence, the price of labor is also equal to the cost of production of labor.
But, the costs of production of labor consist of precisely the quantity of means of subsistence necessary to enable the worker to continue working, and to prevent the working class from dying out. The worker will therefore get no more for his labor than is necessary for this purpose; the price of labor, or the wage, will, in other words, be the lowest, the minimum, required for the maintenance of life.
However, since business is sometimes better and sometimes worse, it follows that the worker sometimes gets more and sometimes gets less for his commodities. But, again, just as the industrialist, on the average of good times and bad, gets no more and no less for his commodities than what they cost, similarly on the average the worker gets no more and no less than his minimum.
This economic law of wages operates the more strictly the greater the degree to which big industry has taken possession of all branches of production.”

Cică munca e lăsată de Dumnezeu. Fiul risipitor Peterson, spune că o luăm razna fără.
Dar munca e lăsată de Dumnezeu ca blestem. Iar cei mai mulți suntem razna din cauza nu din lipsa muncii.
De exemplu nu e Sabatul tocmai odihna de la blestemul săptămânii care este pacostea muncii? Nu e săptămâna blestemul supraviețuirii cărnii de care vrem să fim izbăviți iar Sabatul deliciul duhului care contemplăm să nu se mai termine? Prezența lipsei muncii e nirvana.

Mai simplu, că munca e blestem recunoaște fiecare atunci când muncește cu speranța izbăvitoarei zile când nu va mai trebui să muncească. Fie ea izbăvitoarea zi a șaptea, concediul, pensionarea, odihna veșnică sau cea de pe urmă venire.

Moștenirea, capitalul, proprietatea privată, munca – e ceea ce ne ajută să ne descurcăm și noi muritorii de rând mai bine. Ne ajută să ajungem și noi stăpâni peste ceva. Dar tot ele deschid și calea să ajungem ceva sub stăpânirea altora.

Tangențial: Elon Musk în contextul robotului Optimus întreabă retoric ce înseamnă economia când există forță de muncă nelimitată. Când industrializarea/tehnologia ating apogeul. Ei bine.. odată că domnul i-a răspuns și a doua că vrând nevrând împlinește voia domnului. Domnului Marx.

Nimic nu stă locului să pot înalța și eu un templu. O tu Babel care te prăbușești până în zilele noastre. O tu Yahweh veșnicul neînțeles de sus.
Psalmi și poezie, piruete în epistemologie.

Moștenirea împărăției: meritocrație spre nepotism

Cred că am mai amintit cum îmi povestea cineva peripeții din tinerețe și ajunge la cât de necinstiți și mișei erau cuțitarii. Omul nostru – dintre cei cu onoare și cinste – bătea ‘cu mâinile goale care i le-a lăsat Dumnezeu’. Deducem cum cuțitul e invenția omenească care îl irită că dă peste cap ierarhia lăsată/intenționată de Dumnezeu. Ierarhie care înțelegem că e la propriu și figurat, în mâinile sale.
În spiritul spiritului de cinste și onoare, la rându-mi m-am rezumat la ceea ce mi-a lăsat Dumnezeu – să înțep cu vorba: cu ce-i vinovat cuțitarul că nu l-a înzestrat Dumnezeu la fel de corpolent ca pe ‘mneata? Poate Dumnezeu de fapt l-a înzestrat cu mai multă minte – încât să pună mână pe cuțit dacă îl atacă o brută de o categorie vizibil superioară.

Ar trebui deci cuțitarul pur și simplu să accepte ‘legea pumnului mai tare’? Nu legitim se întrebă cuțitarul de ce nu ‘legea celui mai ager’?

Consensul între cuțitar și cel cu pumnul e că da.. competiția e bună. Dezacordul și ruptura e în jurul a ceea ce dă valoare.
E virtute ‘descurcatul cu pumnul lăsat de Dumnezeu’?
Sau mai valoros e ‘descurcatul cu datul din coate’? Să descurci mult cu puținul lăsat de Dumnezeu?
Și nu-mi spuneți că de fapt întorsul obrazului e virtutea din moment ce există abuzuri în care nu te întorci așa ușor și pe partea cealaltă. De altfel acele abuzuri nici Isus nu le stringherește de sub preșul vechiului testament.

Dar să privim și în altă parte cum ni se întoarce pumnul în ochi: pilon al capitalismului e competiția iar pilonul competiției e meritocrația.
Ce să meargă prost alocând și mai mult celui care face treabă bună? Prea bine.

Dacă meritocrația e ceea ce contează, atunci de unde își trage urmașul unui capitalist dreptul la un start mai avantajos în viață? Mă refer la un copil într-o familie cu capital care va beneficia de capital fără a se invoca meritocrația. Va avea access la educație superioară, relații avantajoase, nutriție mai bună etc fără vreo justificare meritocratică. E copil. Doar se întâmplă că acest copil fără vreun merit propriu moștenește foarte multă putere și influență din start. Alți copii tot fără merite proprii, nu moștenesc putere și influență.

Observăm cum pilonul acesta atât de important al societății – meritocrația – nu mai funcționează când vine vorba de urmași. Când vine vorba de urmași, ai mei să dăinuie indiferent de merite. Nu mai afirmăm meritocrația ci redescoperim cum familia și sângele e ceea ce contează. Iar când familia și sângele e ceea ce contează, tradiția și neamul sunt la ușă și bat.

Ce spun? Nimic. Doar mușc limba.

Optimist pentru că

Încep tautologic pentru că sunt cel ce sunt și-mi place ce-mi place. Cinismul e plin de povețe cum cafeaua tihnește că e amară.

Cum viața are și din ritm, regulat scoate capul argumentul utilitarian: credința în Dumnezeu e utilă. Ne ajută.

Iadul e și mai util. Nu numai că îi aduce pe mulți la credință, dar ca un bun creștin ce sunt știu cum superstiția ghinionului e motivul pentru care credinciosul se smulge cu agonie din prinsoarea lui Dumnezeu. Că Dumnezeu e prețios, e doar pentru că talismanul ferește de rău.
Pariul lui Pascal – adică credința lui Peterson, Tate sau Alex Jones nu e despre Dumnezeu. O spun cu gura lor. Nu sunt convinși de existența lui Dumnezeu dar au certitudinea răului cu Răul. Fuga de rău e îmbrățișarea lui Dumnezeu.
Nu-i Domnul ce căutăm, ci să nu ne ia dracu’. Nu cum e raiul contează, ci să păstrăm iadul în neștire.

Servim diavolul cu saț: bineînțeles că și postmodernismul e utilitarian. Mai mult vibing, conștiență de sine, scepticism și toate cele sunt tot în scopul de a ne ajuta să nu ne distrugem. Tot pentru a ne păstra și înainta. Tot din considerente utile și practice.

La rându-mi fac pace cu tautologia. Din moment ce e încăpățânată în inevitabilitatea ei, tautologia o fac validă logic din considerente utilitariene și practice: doar așa găsesc că morții îi e totuna și mai târziu.

Dramatizez. Dar totuși ce înseamnă că sunt optimist din considerente practice?

Paharul plin sau gol: matematica

E matematica paharul gol sau plin? Adică aparține matematica idealismului sau materialismului? E inventată sau descoperită?

Dacă afirmi materialismul, paharul plin – adică ce există e doar materie – atunci ești constrâns afirmației că ‘materialismul naște materialismul’. Adică ce naște materia e materia. Din moment ce ‘tot ce există e doar materie’.

Adică afirmăm o tautologie pentru că ‘materialismul naște materialismul’ rezolvă nimic din moment ce nu explici acel prim, primordial materialism care spunem că naște materialismul. ‘Materialismul naște materialismul’ e echivalent cu ‘Dumnezeu s-a născut pe sine’ sau ‘Dumnezeu nu are început’ sau ‘Universul s-a creat pe sine’ sau ‘Universul s-a creat singur’ sau ‘Nu există origine’.

Pentru a evita tautologia, din scremutul afirmării materialismului naște inevitabil progenitura nedorită. Paharul gol. Lipsa materiei. Idealismul. Spiritul. Opusul materialismului.

Efortul afirmării materialismului determină imaginarea idealismului pentru a evita tautologia. Idealismul e salvarea, mântuirea, calea îngustă, portița de scăpare: răscumpărarea logicii. A ne-tautologicului.

Culmea nu? Având idealismul putem face din nou afirmații coerente, logice și raționale. Putem spune că ‘idealismul naște materialismul’ și am scăpat de strânsoarea tautologiei.

Am scăpat nu? Nu…?

Paharul nu-i nici plin nici gol pentru că dă peste El.

Arhitectul și victima

E la îndemână să critici tehnologia, tehnocrația și ‘realitatea virtuală’. Aleksandr Dugin fiind un exemplu (declarat) de dușman al tehnocrației / realității virtuale și apărător al ‘realității noastre’.

Problema? Realitatea virtuală e mântuirea realității noastre.
De exemplu când intenționezi să păstrezi realitatea și naturalul neîntinate de virtual e necesar ca organizarea socială să fie înmânată unui singur individ. De ce? Pentru că individul reprezintă concretul și realitatea. Carnea și oasele. Despre un individ în carne și oase susținem că e ‘maximul de opus’ a ceea ce e abstract și virtual.

‘Realitatea noastră pură’ e necesar să refuze orice formă de organizare care trece dincolo de moravurile unui individ concret. Pentru că dincolo de individul concret așteaptă abstracțiile, imaginația, subiectivul și virtualul.

Dar formele de organizare în jurul unui individ concret au nemulțumit. Realitatea pură e o mare dezamăgire.
Tot observație a realității noastre este că orice individ e limitat. Individul sfârșește totdeauna corupt. Păcatul stă lipit de individul concret. Ceea ce căutăm nu există în realitatea noastră.
Și acum purcede inspirația, dorința, necesitatea de a depăși acest neajuns. Sunt necesare idei unde să imaginăm omul nou. Înzestrăm aceste abstracții cu capacități care să reziste tocmai realității noastre. În omul nou acumulăm trăsături care nu pot fi întâlnite în vreun individ concret. Omul nou e spațiul de idealuri unde experimentăm corecția individului concret. Omul nou e izbăvirea. Lumea imaginată mai bună.

Selectăm trăsături în idei și concepte precum stat, Hristos, Ubermensch, sfântul și Dumnezeu. Justiție, morală, guvern, egalitate, liberalism și tot ceea ce mai mișună prin răsăritul minții noastre. Omul nou e fiecare din ele. Rațiuni, idei, idealisme, ideologii.

Nu poți fi împotriva realității virtuale luptând pentru libertate, omenie, lume mai bună, familie, stat și Dumnezeu.
Ba poți. Imaginând noi categorii pentru abstracția numită adevăr: mulțimea conceptelor virtuale și mulțimea conceptelor prea virtuale.

Cele prea virtuale sunt minciuni dăunătoare. Cele pur virtuale adevăruri necesare.

Abstractul e locul unde spargem matrița și evadăm din limitele realității noastre. Nu degeaba după ieșirea din Matrix, imaginația e limita. Ordinea simbolică se prăbușește. Cunoașterea, știința, tehnologia, abstractul, omul nou și Dumnezeu sunt lupta sfântă pentru a trișa orice și a ne imagina orice.

Eu? Arhitectul. Victima.

Explicația poveștii

Drumețiile cu mașina îmi sunt însoțite de ceva vreme de multe povești pentru copii. Multe nu ca diversitate ci ca număr de repetiții.
Reascultându-le îmi amintesc de timpul când la rându-mi nu le pricepeam. Punguța cu doi bani de exemplu, fiind bucșită de non-sensuri. Culminând cu momentul în care însuși naratorul – ca ieșit din poveste – recunoaște despre cocoș că numai el știe cum și pe unde a ieșit din fântână. Atât de mare e absurdul încât sarcasmul e și el o explicație.

Mai târziu am început să articulez că oamenii mari construiesc castele în spațiul de joacă numit limbaj figurat. Atunci am avut una din acele senzații de deschidere a minții. Un mișunat prin creier de la piesele de puzzle care se rearanjează. Totul devine decorat cu un sens nou. Realitatea nu mai e reală. Realitatea e reală și imaginară.

Întrebarea e: ce face ca aceste furnicături, acest impact al unei explicații să fie uneori atât de intens față de alte explicații? Încât unele ‘îți dau lumea peste cap’.

Ce-i o explicație? Povestea nouă care leagă mai mult decât povestea anterioară. Model nou. Senzația de furnicături și lărgire a orizontului o fi numărul semnificativ de reinterpretări pe care acum dintr-o dată creierul le poate efectua. Pe care trebuie să le efectueze. O mulțime de aha-uri succesive care culminează într-o gură căscată. O nevoie de pauză pentru că nu știi dacă minciună e povestea de până acum ori povestea de acum. Prinzi adevărul când se cățără pe cadavrele vechilor explicații. El știe cum și pe unde.

Probabil nu degeaba conspirațiile gâdilă atât de bine. Și poate nu degeaba știința e dumnezeul cel mai greu de lepădat. Explică mult.

Viața omului și voia Domnului

Din ale vieții e că la un moment dat asiști la stingerea cuiva drag. Stingere pentru că există acel interval în care se mai poate face câte ceva.
Acel timp în care bântuie fantoma lui ‘cât înseamnă de ajuns’? Cât sacrificiu e suficient ca să fie satisfăcut acel (am făcut) tot ce s-a putut?

Răspunsul e că mai bine nu pui întrebarea. Pentru că niciodată nu-i destul, totdeauna se poate și mai mult.

Din moment ce, vorba lui Isus, poți să vinzi tot ce ai. Și tot se poate și mai mult. Înainte să vinzi tot ce ai, poți să strângi donații. Și încă se poate și mai mult. Pentru că donațiile pot fi urmate de campanii televizate, naționale, internaționale, globale. Și se poate și mai mult. Pe lângă acestea, poți să-ți dai și viața. Și tot se poate și mai mult. Pentru că înainte să-ți dai viața, poți să-ți vinzi organele și să te prostituezi. Și tot se poate și mai mult. Pentru că poți lăsa un mesaj pe Facebook să dăinuie după moartea ta cu îndemnul că dacă nu dă cineva like și face un transfer, atunci să-i fie blestemat sufletul pe vecie. Și tot nu-i destul, se poate încă și mai mult.

Unii zăresc printre rânduri inspirația întrebării: ‘cât sacrificiu e destul ca să fie satisfăcut cu totul după voia Domnului? Cât de mare să fie darul de mulțumire ca să fie după voia Domnului?
Răspunsul e că mai bine nu pui întrebarea. Deoarece niciodată nu-i destul, totdeauna se poate și mai mult.

‘Tot ce se poate’, ‘cât înseamnă de ajuns’, ‘voia Domnului’ sunt toate gândul lui Dumnezeu. Au aceeași natură: de neînțeles, de neștiut, de neatins. Copleșitoare. Mistuitoare.

Atunci unșii Domnului descoperă vestea mai bună: și tot puținul e bine primit. Pentru că niciun puțin nu e prea puțin pentru Domnul. Totdeauna există un și mai puțin care să însemne mai mult și să miroasă bine înaintea Domnului.

Astfel, văduva săracă a dat din puțin mai mult decât toți. Dar încă se poate și mai puțin. Adică și mai mult. Pentru că totdeauna va exista un și mai puțin care să însemne și mai mult.

Nihil

Ne e accesibilă tuturor ironia din ‘când totul e urgență, nimic nu e urgență’. Spațiul dintre totul și nimic implodează spectaculos. Totul și nimic rămân fără distanță. De nedestins. Una.

Splendoarea am întâlnit-o și în cazul Torei înainte de căderea în păcat, când Tora nu are formă și este un amestec de litere fără sens, cu nimic sens. Dar asta doar pentru a semnifica faptul că este pregătită pentru orice direcție a istoriei. Pentru orice sens, toate sensurile.

Se spune despre nihilism că definește atitudinea în fața lipsei de sens. Ce nu se spune e că în spatele nihilismului e abundență de sens.
Disperarea nihilismului e că tot rahatul e atât de plin de sens încât niciun rahat nu mai face sens. Nihilismul, lipsa sensului, e urma copleșirii cu sens. E oboseala prea multui sens. Pentru că în ciuda nelimitatului sens, aștepți absurdul: unicul, singurul, adevăratul sens.

‘Sinuciderea nihilistă’ sau ‘trăitul pentru viața veșnică’ e chestiune de preferință pentru același lucru. Pentru că atunci când nimic nu face sens, orice face sens. Chiar și raiul. Sau mai ales raiul. Iar dacă vreau să fiu al dracului cu adevărat, fac sens și din lipsa de sens. Ba mai ales din lipsa de sens.

Toate renașterile și redeșteptările sunt făurite în pântecul fertil al lipsei de sens. Mulțumim Domnului pentru nimic.

De regulă e excepție de la regulă

Regula este că excepția trebuie să fie neglijabilă
Dar pentru a fi acesta un adevăr fără excepție, trebuie să existe excepție chiar și de la această regulă
Excepția are și ea propria regulă. Excepția e o regulă
Iar regula fără excepție e cea mai mare excepție

Iov, Dumnezeu și țiganul comunist

În The Gulag Archipelago, Solzhenitsyn condamnă frecvent violența pe care o lasă în urmă ideea de egalitate economică. Voi largi critica pentru a observa cum lovește egalitatea și unde te aștepți mai puțin.

O apologetică tipică marxismului e că s-a desfășurat la timpul nepotrivit. Nu am avut dezvoltarea tehnologică care să permită implementarea comunismului așa cum trebuie.
Poți bineînțeles să te iei la trântă cu argumentul până ți se servește în față cum deflația și surplusul pe care-l determină inteligența artificială și robotizarea duce tocmai la egalitatea și liberarea economică imaginată de marxism. Astfel, într-o ironie cinică, marxismul coboară printre noi. Simultan, tot în momentul abundenței capitalismul întră în criză de identitate.
Să intrăm puțin în jocul lumii surplusului. Ne imaginăm de exemplu cum vom avea timp destul pentru alte lucruri decât grijile economice de zi cu zi. Dar mai tentantă e promisiunea că nu vom mai avea motive de conflict. Pentru că asta e așteptarea de la adventul lumii în care va fi din plin, de toate, pentru toți. Cel puțin în context materialist.

O.. ți-a fost furat ceasul?
Nici o problemă, uite altul la fel. Și hai să descurajăm cuvântul acesta atât de grav: furat. Că doar nu mai suntem în acele vremuri în care ceasurile existau doar în număr limitat.

Sună bine. Dar nu durează pentru că visul e întrerupt iarăși de un ghiont: bine, dar acela e ceasul de la străbunicu’. E ceasul meu.

Sau varianta unui rebel mai mic:
Poftim puiule un ursuleț la fel ca cel pe care l-ai pierdut.
Nu! Nu e ursulețul meu.

Perspectiva materialistă vedem cum eșuează pentru că în ciuda faptului că două obiecte se pot prezenta material „perfect” la fel, nu sunt totuși egale. Un paradox: perfect la fel, dar nu egal. Pentru că în identitatea obiectelor se strecoară un imaterial: semnificația. Semnificația pe care noi o dăm obiectelor. Doi ursuleți care se prezintă perfect la fel, nu sunt egali. Pentru că doar unul e ursulețul meu.

Astfel deși comunismul coboară printre noi, nu-l însoțește toată utopia. În ciuda oricâtui de mare exces materialist am obține, în ciuda la oricât de mult ‘exact la fel’ am avea, noi tot atribuim semnificații subiective lucrurilor. Le vom individualiza, discrimina, conceptualiza, categorisi, defini, idolatriza. Cât timp atribuim semnificații, vom ‘uniciza’ și va exista totdeauna un ‘al meu’. Deoarece pot particulariza. Pot numi. Pot a-propria. Pot imagina proprietatea privată. Proprietatea cu semnificație privată mie. Personală. A mea.

Prin urmare, egalizarea forțată pe care o pretinde materialismul e greșită. Semnificațiile pe care le imaginăm dau valoare subiectivă și determină conflict. De altfel, aici întâlnim și utopia științifică. Utopia că dacă putem defini obiectele exhaustiv din punct de vedere materialist, atunci putem face afirmații și propoziții obiective. Promisiunea propozițiilor obiective fiind similară: eliminarea conflictului. Din acest motiv știința insistă să fie separată de tot ceea ce implică semnificație, semantic și social. Nu poate obiectiviza semnificația. Mai mult, depinde de imposibilitatea de a obiectiviza semnificația.

Să subliniem în minte concluzia de până acum: egalizarea materialistă forțată este rea, iar comunismul este vinovat de ea. Puțin macazul bruscat și îndreptăm atenția către un subiect biblic: Iov.
Iov se dovedește atât de ascultător încât Dumnezeu îi pretinde sacrificiul suprem: să devină un materialist comunist împotriva conștiinței.
Vă izbăvesc de suspans și mă explic: numai de la un materialist comunist poți să pretinzi tăcere atunci când este curmată viața fiilor tăi pe motiv că primești mai târziu alții la fel. Numai pentru un materialist comunist primii fii nu au vreo semnificație particulară și pot fi diluați în ideea că sunt egali cu oricare alții.
Să-i servim lui Iov din aceeași treucă: Iov gândește egal și la fel ca un materialist comunist.

În ce-l privește pe Dumnezeu știm regula: nu poate fi mai prejos. De exemplu se spune despre mântuiți în ceruri că Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.
Interpretat în sensul că Dumnezeu va șterge amintirile cu/despre cei dragi. Pentru că atât timp cât le purtăm amintirea, vom suferi. Și asta e un necesar pentru că a fi în cer presupune că nu suntem niște egoiști care pur și simplu se pot bucura când cei dragi nu mai sunt cu ei. Ștergerea amintirilor e astfel necesară.
Cu alte cuvinte, eu cel cu amintiri sunt perfect egal cu cel fără amintiri. Nu e asta taman judecată și tupeu de materialist comunist?
Numai un materialist comunist are scurtimea și pretenția că atât timp cât fizic arăt la fel, eu cu amintiri sunt perfect egal cu cel fără amintiri.

Pare că la Iov și la Dumnezeu, merge ca în proverbialul cu țiganul primăvara: îi mai spălăm Pirando? Sau facem alții?

Cât despre Isus… mi-e egal.