Purgatoriul ontologic: neîntâlnirea cu Dumnezeu

Te abții de la a judeca un om în urma unei traume. Uneori spunem că nu mai e același om, iar în unele cazuri e dificil de estimat dacă omul pur și simplu e traumatizat sau doar mai înțelept.

Încă nu mi s-a arătat Dumnezeu, dar i-am pregătit din timp întrebarea ca să-mi fiți martori că a avut ocazia să stea de vorbă și cu mine. Nu doar cu intimidatul pe care gurile spun că știe cum să-l scoată la iveală.

De altfel, Isus arată că în traumă până și Dumnezeu strigă după Dumnezeu.

Purgatoriul ontologic e modul în care nu avansezi cu nimic chiar dacă accepți argumentul necesității existenței lui Dumnezeu. Dincolo de argumentul ontologic persistă incertitudinea cu privire la ‘ultimul Dumnezeu’, ‘cel mai mare Dumnezeu’. Pentru că prea bine, o fi necesar ca Dumnezeu să existe dincolo de imaginar, în realitate, pentru a fi cea mai potentă entitate posibilă. Dar rămâne întrebarea: ‘de unde știu că ești cel din urmă Dumnezeu și nu e altul peste tine?’.
Întrebare deloc aiurea dacă ținem cont de contextele în care lamentăm că dumnezei se tot arată și idoli tot distrugem.

Dacă răspunsul la o astfel de întrebare e cazul lui Iov, în care trebuie să nu cârtesc arătarea care mă poate distruge, atunci de ce aș mai ajunge până la Dumnezeu și nu m-aș lăsa supus primului tiran capabil să mă distrugă?

Dacă Dumnezeu are un răspuns la întrebarea mea (pentru că așa și așa…), atunci recunoaște că există o lege căreia însuși trebuie să se supună. Din acest motiv, găsește de cuviință să răspundă întrebării și nu doar să se impună fără justificare. Admite deci o regulă, lege, morală căreia până și el i se supune. Admite că e supus unui Dumnezeu mai mare.

Dar bine, poate își face singur această lege și o respectă. Dumnezeu manifestându-și astfel subiectivitatea absolută.
Insistă totuși întrebarea: de unde știm că răspunsul lui, oricare ar fi, nu e doar un șiretlic, o minciună? Nu-i putem permite lipsa de suspiciune doar pe motiv de intimidare și supranatural.
Poate e o arătare potentă capabilă de supranatural care vorbește înțelept dar totuși minte. Cel puțin una astfel de arătare, spunem că există.
Dacă un Dumnezeu există peste acest Dumnezeu pe care îl întâlnești, închinarea-i a’celuia mai mare și ar fi idolatrie să te închini acestui prim-descoperit-îndoielnic-ultim Dumnezeu.

Dar poate Dumnezeul care mi se descoperă refuză întrebarea. Caz în care mă abțin de la închinare. Îmi rezerv să cred că nu e cel de pe urmă Dumnezeu. O întrebare n-ar trebui să-l coboare la pământ.

Iar dacă-mi spuneți că răspunsul e dincolo de înțelegerea noastră, atunci n-am nicio vină pentru neînțelegerea mea.
Tihnească-i borșul din astă găină.

Pariul lui Pascal susține că n-am nimic de pierdut dacă afirm credința în Dumnezeu. Dar iată cum pot pierde totul, inclusiv mântuirea fiind generos cu credința în Dumnezeu.

Purgatoriul ontologic, problema argumentului ontologic, descoperă limitele raționalismului. Da, formal, teoretic, logic, rațional există o origine, primă cauză. O cea mai potentă entitate, Dumnezeu, care necesar face parte din realitate. Dar față în față, confruntat cu această origine, cauză, Dumnezeu, pe ce bază poți asigura că nu există origine, cauză, Dumnezeu mai mare? De unde știi vreodată că originea sau Dumnezeul care ți se arată nu e tot ceva de mijloc? Tot creatură nu capătul fără capăt care există prin sine. Preocuparea cu această întrebare, epistemul, conduce către necesitatea experienței, simțurilor, empiricului. Nu poți să te încrezi în pur raționalism pentru că nu poți detecta când ești în teritoriul pur imaginarului. E nevoie să-ți probezi ideile, ipotezele, cu experiența, experimentul, simțurile adică empiricul. Care este un pas înainte, o metodă mai bună, superioară, dar nu scoate din gaură de șarpe.

Epistemul rămâne orb fără reflecție. Fără reflecție adică fără conflict, critică, căutarea contradicției, falsificabilitate, negativitate. Adică fără nihilism. Pentru că tocmai îndoiala de sine, pasul înapoi de la afirmare, nihilismul, e ceea ce menține epistemul ancorat în ceea ce numim realitate. Scriem ca să păstrăm, să cunoaștem. Reflectăm, interpretăm ca să ne salvăm de la ce-i scris.

De exemplu: oare gestul de a ține cont de empiric nu e tocmai un act rațional?

În căutare

Și eu sunt căutător. Atât de căutător încât caut înainte de căutare. Ai zice că atunci când cauți ești în lipsă. Dar când cauți, ai deja mult. Înseamnă că ai găsit ceea ce trebuie să cauți.

Când cauți, deja într-o căutare nu mai ești.

În fărădelege naște noua lege

Regulile sunt importante. Nu putem trăi fără ele. Un evident atât de comun tuturor încât pretinde absența discursului. Necesitatea legii e un nenegociabil.

Și totuși. De ce inspiră mai multă încredere cel care își permite libertatea să încalce puțin regulile? De ce e liniștitor să știi că nu e un teleghidat? Că judecă, e nuanțat, știe spiritul? Că e conștient de ceea ce scapă legii și simte mai bine idealul la care aspiră legea?
Ca și cum cel care își permite să încalce limitele reprezintă speranța ‘adevăratelor’ limite. Spiritului îi este permis încălcarea de lege. Dezleagă.

Spiritul, care ce este? Greul de exprimat în cuvinte pe care îl simți. Nedefinibilul care se manifestă. Ceea ce face să ne înțelegem în cuvinte puține. Uneori, de ajuns un îngânat. Chiar o singură privire. Sau nici măcar atât, pentru că știu deja ce gândești. Doar ești de-al meu. Avem atât de multe în comun. Spiritul leagă. E comunul care unește.

Spiritul încalcă legea. Se distanțează, nuanțează, se diferențiază. Pentru a descoperi noul comun. Care apropie, generalizează, aseamănă. Comunul actualizat. Relevant. Spiritul e nașterea din nou a evidentului. Redescoperirea legii. Reinventarea poveștii.

Spiritul e întoarcerea răzvrătirii fiului risipitor. Pentru că în fărădelege naște noua lege.

Cămăruța apriori

Mai poposesc puțin de nevoie.

O teorie bună e ca o casă aproape curată. Apriori e gunoiul de sub preș.
Gunoiul de sub preș e soluția care poate face casa curată. E și motivul pentru care casa nu e curată.

Apriori e locul unde se înghesuie ceea ce explicația nu potrivește. Apriori reprezintă soluția. Adică e ceea ce poate face explicația fără cusur. În același timp, e tocmai ceea ce lipsește explicației. Tocmai cusurul explicației. Apriori e paradoxul și crepusculul explicației.

Axiomele, apriori, sunt necesitățile explicației ca să ajungă explicația coerentă. Apriori e cămăruța unde nevoile explicației sunt satisfăcute. Unde se recunoaște cinstit necinstea.

Culmea, apriori e totdeauna umplut cu conținut posteriori. E apriori ceea ce rămâne inexplicabil la final. La sfârșit, când în cămăruță rămân niște detalii care ai fi preferat să nu-ți scape.

Morala: totdeauna când aveți nevoie să satisfaceți niște explicații, nu uitați ce rămâne în cămăruță.

Popas de nevoie

Pentru că prea des sufăr de nevorbit, mai împărtășesc din popasuri:
Când auzi ceva foarte repetat, ajunge să irite. Momentan îmi tot atrage atenția în mod repetat tema ‘nevoii de religie’. Ei bine dacă e o nevoie, pesemne e treabă serioasă. Dom’le nevoia e necesitate. Necesitatea justifică și legitimează.

De exemplu uneori am nevoie să scap o flatulență în public. Dar mă abțin.

Și cât de idealist din partea mea nu? Să mă abțin totdeauna, repetat, fără excepție, în mod dogmatic.
Bine, recunosc. Supermarketurile sunt excepție.

Tună și adună

Când Dumnezeu tună, m-am pierdut
Când Dumnezeu tună, a pierdut
Când Dumnezeu tună, de fapt nu vrea
Șezut, vorbă. Mintea mea

Când Dumnezeu tună, fug și disper
Când Dumnezeu tună, gândesc altfel
Când Dumnezeu tună, nu mai sunt eu
Șezut, rămas. În largul meu

Sunt până tună. După,
Găsești o turmă

Surpriză pentru Crăciun: nu poți împărți egal

Cum suntem în prag de reflecții și împărțeli, să revizuim consecințele faptului că nu putem împărți egal. Nici măcar inegalitatea.

Nu mă îndoiesc că indiferent de convingerile și credințele spre care înclinați, nu vă este străină numita ‘problemă a egalității’. Aproape un consens că sunt probleme cu definirea și/sau practicarea egalității. Fie când e pretinsă mai multă egalitate în practică, ori când e considerată imposibilă rațional, teoretic.

Păgânesc altarul politețurilor și purced pe șleau. Categoria liberalilor, postmoderniștilor, wokeiștilor, marxiștilor e acuzată că pretinde mereu mai multă egalitate. Cea a conservatorilor, religioșilor, dogmaticilor, fundamentaliștilor susține că egalitatea e imposibilă – idealistă, utopică, vrednică doar de ceruri.

Și nu-i așa? Conservatorii au dreptate. Dar câtă ironie în asta. Când au dreptate, dau dreptate. Tocmai liberalilor, secularilor, postmoderniștilor, wokeiștilor, marxiștilor, gnosticilor, et al.
Pentru că argumentul imposibilității egalității, e discursul celei dintotdeauna veche și veșnic relevantă dilemă filozofică: care este lucrul/obiectul în sine? Care sunt proprietățile neschimbătoare, absolute ale unui obiect/concept? Care-i sunt limitele care-l definesc? Care-i sensul propriu? Care-i identitatea obiectului/conceptului? Esența, substanța, noumena? În speță a egalității, în general a oricărui concept.

Aceste întrebări sunt dileme omniprezente. Întrega scenă a existenței e dominată de conflictul negocierii de răspunsuri la aceaste întrebări. De exemplu niciodată nu vom putea lămuri unde începe și unde se termină sinele, aproapele și legea. Unde se termină cetățeanul și unde începe națiunea și datoria față de sistem. Nu voi putea defini cine sunt eu între asemănările cu ceilalți și modul în care difer de aceștia. Nu voi reuși să înțeleg și să formalizez tensiunea de a nu putea exista singur, când ceilalți (‘salvarea mea de la singurătate’) reprezintă simultan și motivul privării mele de libertate (și ‘constrângerile, restrângerile și condamnarea mea’). Lumea nu merge predestinată într-un sens ca să existe de aflat ‘sensul vieții’, ‘trăitul cum trebuie’, ‘găsitul locului’. Iar dacă tot vrem să credem în destin, ce descalifică unul care ne predestinează să-l definim?

Ironia e că egalității i se reproșează că e egalitatea Lui-va-să-vină, utopică. Asta din partea celor care așteptă cea de-a doua venire.
Ironia e că slujitorii regulii și idealului ajung să plătească bir accidentului și excepției. În cazul egalității, facem excepție de la regula de a sluji idealul. În cazul egalității, ne inversăm și criticăm idealul.
Ironic e cum conservatorul care își mângâie idealul din poale, mustră liberalul pentru idealul la care nu poate ajunge. Bineînțeles poți foarte bine să așezi în poale idealul de a nu avea un ideal iar Dumnezeu se simte cel mai bine când nu-l atinge nimeni.

Conservatorul când face argumentul imposibilității egalității, ajunge cu mâinile în șold și scapă dogma din brațe. Pentru că argumentația pentru imposibilitatea egalității se aplică oricărui concept, relativizând totul. Imposibilitatea egalității, contingența inegalități, necesită, determină opoziția față de dogmă. Pentru că dacă egalitatea e imposibilă, cum să-ți permiți certitudine în a crede c-ai atins-o vreodată? Egalitatea deplină, pură, adevărată fiind imposibilă, nu e tocmai de așteptat să crezi mereu că ceea ce ai nu-i sfânt? Astfel nu cumva ești justificat mereu sceptic, incert și nesigur? Nu e astfel justificată nevoia perpetuă de revizuire, ajustare, actualizare, instanțiere în prezent a egalității? Și ce-i asta decât a cere mereu mai multă egalitate? Decât adventul, așteptarea, mesianicitatea egalității?

Imposibilitatea egalității deschide tocmai veșnica interpretare și reinterpretare a egalității. Și iată cum orice credință ai alege, n-o poți abține de la a sluji ambii stăpâni.

Platon e perimat. Asta-i Ideea

Dovedesc că sunt capabil să văd și partea plină a paharului. Voi muri de exemplu înconjurat de multe necunoscute. Glumă calculată pentru că urmăresc întrebarea serioasă despre matematică: e matematica inventată sau descoperită?

Dar întrebarea cuprinde mai mult decât matematica. Cuprinde ideile în general. Sunt deci ideile inventate sau descoperite? Cum ajungi la o astfel de întrebare? De ce întrebarea?

Nu sunt singurul care din când în când surprinde că ‘s-a gândit și el la asta’. Că a avut mai mult sau mai puțin independent, aceeași idee. Eveniment care te duce cu gândul la idei în sine: în măsura în care ideea (o idee, oarecare) se poate ivi oricui, oricând, nu pare într-un sens că ideea aparține de fapt, nimănui? Că ideea are existența ei, independentă. Că există și așteptă cineva s-o descopere, s-o articuleze, rostească, însuflețească? S-o observe, materializeze?

Indivizii cu ideea, autorii, originatorii, purtătorii, devenind cuibare, posibilități, oportunități, ocazii de fecundare a ideii. Polenizatorii ideii. Faguri de motive și justificări să facă ideea rodnică și atrăgătoare.

Ideile fiind infidele. Apar și la alții. Le poartă mai mulți. Nu depind de cineva. Nu sunt proprii, aparținătoare, măritate cu unul. Nu-s unicate de neratat. Și bine că-i astfel, altfel, dacă ideile erau unicate și singulare, ajutau retoricii lui Raskolnikov. Justificau poate, să omori pentru ele.
Dar din fericire, ideile se repetă. Cu diferențe dar rotunjite, în esență, aceeași idee.

Prinde formă că ideile ‘sunt deja acolo’. În lumea lor. Într-o lume peste a noastră, superioară. Pentru că de acolo coboară ideile. Și e de așteptat ca acolo, printre toate ideile posibile, să se numere și articulările perfecte. Formele lor perfecte. Lumea ideilor devine realitatea mai pură. Pentru că acolo, la origine, există și variantele clare, indubitabile ale ideilor. Forma ideală, sensul propriu și care trebuie. Ideile bine definite, delimitate, atomice, precise, independente, ireductibile, în esența lor. Diferențiate. Neamestecate. Nemestecate. Adevărate.
Și totuși formele perfecte rămân ascunse. Doar esențe care să inspire. Din care să înflorească. Să semnifice. Să însemne. Dar de ce insistă ascunse? Răspunsul există, dar ce să vezi, e o formă perfectă. Sunt ascunse pentru că sunt perfecte și perfecte pentru că sunt ascunse. Astfel adevărul se susține singur.
De altfel, din încăpățânarea formelor perfecte decurge și raiul. Raiul, adică momentul când câștigăm și noi. Când invadăm interzisul, sfânta sfintelor, lumea formelor. Când penetrăm ascunsul, perfecțiunea și idealul. Raiul, lumea de apoi, răzbunarea pe necunoscut și diferit.

Oarecum Platon însuși recunoaște că e depășit dinainte să fi existat. Pentru că ce Platon înseamnă, e că Ideea contează. Ideea era și este. Și înainte și după Platon. Mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, Ideea se descoperea oricum, cuiva. Platon s-a întâmplat să fie. Ideea l-a făcut pe Platon. Autorul e mort. Ideea proliferează. Dintotdeauna.

Iată cum e ușor de împărtășit Ideea. Și rațiunea și metafizica se ocupă cu umplut goluri. Mai mult sau mai puțin concrete.

Timpul profetului

Pe măsură ce timpul trece înaintăm către momentul profetului. Ceva trebuie să justifice nerevenirea. Adventismul devine presat de o variantă a întrebării tipic adresată tradiției. În cazul tradiției: care e identitatea tradiției adevărate? Cea din care timp?
Tradiția adventismului e să privească în viitor. În cazul adventismului, întrebarea are formă apocaliptică decât istorică: care e identitatea ultimului profet? Ultimul e’n care timp?

E o întrebare legitimă. E Ellen G. White ultimul profet? Dacă da, de ce? Dacă nu, încotro?

Tensiunile pe care le trăim îi deschide pe mulți acestei dileme fără să realizeze. Răspund întrebării tot fără să realizeze. Nu mai e nevoie de arătarea hristoșilor mincinoși pentru că duhul farmecă pe Telegram.

Timpul face spațiu pentru schisma inevitabilă a duhului. Care mereu pogoară ca să mângâie lipsa revenirii.

Apocalipsa într-Adevăr

Tehnologia informației, ca și matematica împărtășește din plin cu filozofia. Abstractul, ierarhiile și categoriile sunt rutina zilnică.
În programarea software există două concepte importante pentru o bună organizare a arhitecturii: ‘separarea responsabilităților’ (separation of concerns) și ‘principiul unicei responsabilități’ (single responsability principle). În implementarea acestor principii de obicei semantica dictează. Iar una din dificultățile tehnice de care te lovești e localizarea codului care descrie interacțiunile dintre două componente/entități.
Este practic una din temele filozofice în jurul identității. Anume, de cine aparțin relațiile/interacțiunile dintre două entități?

În cod dacă specifici relațiile ca proprietăți ale oricărei dintre entități ajungi să comiți păcatul de ‘tight coupling’. Poluezi identitatea unei entități cu informații și responsabilități despre altă entitate de care nu ar trebui să aibă habar. Ești nevoit să impui limite și ierarhii altfel coșmarul în care ajungi e că orice modificare arhitecturală semnificativă va fi extrem de greu de efectuat în viitor. ‘Soluția’ (compromisul) de obicei este o variație în care pasezi responsabilitățile interacțiunii dintre cele două entități către o a treia componentă. Nu degeaba de multe ori această a treia componentă e așa numita ‘componentă părinte’. Dar i s-ar potrivi la fel de bine și componenta popă, pastor, spirit sau duh sfânt. Pentru că ea mediază sensul (semantica) celor două entități/componente particulare. Cunoaște, descoperă ceea ce ar trebui să facă entitățile.

Revin mai la ale noastre și reiau întrebarea: relațiile dintre două entități, identități cui aparțin? De exemplu că cineva e irascibil la temperamentul meu – situația, relația asta cui aparține? Îmi aparține pentru că am eu în mod obiectiv atributul enervant? Sau aparține celuilalt pentru că are el în mod obiectiv atributul ‘prea sensibil’?
Complicat. Asemeni lumii codului, probabil ai conceptualiza un nou abstract, o entitate formată din noi doi iar descrierea interacțiunii este un atribut al acestei entități ‘fictive’ și nu a unuia dintre noi în mod direct. Suntem ispășiți.

Deci cumva aș fi și nu aș fi enervant. Aș fi pentru că există cel puțin o relație în care sunt enervant. Dar totuși enervant nu e atribut care îmi aparține mie în mod direct, ci aparține acelui abstract ‘imaginat’ ce reprezintă relația particulară cu cineva. Adică nu sunt enervant pentru toți. Universal. Nu sunt enervant în mod obiectiv. Deci trag speranță.

Dacă aș fi enervant pentru toată lumea atunci ai putea localiza acest atribut (enervant) ca fiind al meu în mod direct. Pentru că acum nu mai este ceva particular unei/unor anumite relații ci este prezent în toate relațiile. Prin urmare nu mai este necesară nici o indirecție, ci reprezintă (mă reprezintă) direct.

Acum pentru că m-am pus singur în situația să mă apăr, voi obiecta că pentru a fi un atribut al meu direct (pentru a fi enervant în mod obiectiv) trebuie să validăm că sunt enervant chiar pentru toată lumea. Toată toată lumea. Adică și din trecut și viitor. Abia atunci aș putea conchide că sunt enervant cu adevărat. Absolut enervant. Acesta ar fi eșantionul necesar pentru evaluarea obiectivității obiective. Cu adevărat adevărate.
Practic până la sfârșitul lumii, până când se oprește existența, până la concluzia/judecata de pe urmă nu poți afirma dacă sunt cu adevărat enervant. Profit de incertitudine.

Orice nou născut din viitor ar putea infirma regula până la el. M-ar putea găsi simpatic. Pentru mine, un Mesia. Poate până la urmă mă răscumpăr 0.0…1% simpatic. Bătălia pentru sufletul meu încă nu s-a încheiat.

Avem deci nevoie de sfârșitul lumii, de ‘tragerea liniei’, de judecata de apoi, finală pentru a putea calcula dacă într-adevăr am fost enervant pentru toată lumea.
Obiectivitatea are nevoie de evenimentul terminării, sfârșitului, completării pentru a se stabiliza. Eterniza. Pentru a demonstra. QED.

Obiectivitatea are nevoie ca nimic să nu mai fie în mișcare, în desfășurare pentru ca nimic să nu mai poată altera rezultatul. Este investită în dominarea/oprirea posibilității. Viitorului.

Iată cum computaționalul, obiectivul, empiricul, adică adevărul, are fetișuri apocaliptice. Adevărul are nevoie de neschimbător ca să elimine îndoiala.

Adevărul doare.