Viața bate filmul

Am ezitat îndelung să accept invitația de a scrie editoriale pentru O2. Poate că veți considera apariția încă unei voci pe acest site o intruziune. Muștruluiți-l pe cel care a făcut invitația și îngăduiți-i celui care a acceptat-o să ia 2-ul din titlul molecular al noului oxigen ca pe un indiciu de deschidere polifonică.

Familiaritatea devoțională cu antologia de texte antice căreia îi spunem simplu „Biblia” (un plural la origini) este principalul obstacol în calea înțelegerii – atît a textelor incluse, cît și a relației lor cu lumea. De ce? Pentru că o lectură devoțională ia scrierile vechi ca și cînd ar fi un produs contemporan sau, cel puțin, un produs ce ne vizează pe noi, astăzi. Or, realitatea este că sîntem doar niște intruși în lumea acestor texte, niște vagabonzi cel mai adesea dez-orient-ați într-un peisaj străin. Uităm prea ușor că autorii incluși în Biblie nici măcar nu-și imaginau un viitor atît de îndepărtat din care să fie vizitați, darămite un viitor atît de straniu, ca cel pe care îl populăm noi.

Apoi, majoritatea textelor biblice pur și simplu nu sînt de natură devoțională. Cunosc omileticieni care se mîndresc cu performanța de a predica interesant, cu aplomb și apel, pînă și din anostele liste genealogice din Vechiul Testament. Din perspectivă hermeneutică, asta e o contraperformanță. E adevărat: alegoreza lui Filon sau – dintr-un alt unghi și cu alte rezultate – a lui Origen era tot o agresiune, o încercare abuzivă de a strămuta vechile texte din tărîmul lor agrest în domeniul stringențelor momentului. Avem, prin urmare, precedent. Dar, pe cît ne e de ușor să vedem elucubrația din alegoriile celor doi, pe atît sîntem de orbi cu privire la propriile rătăciri hermeneutice.

Biblia este o fabuloasă operă literară, un mare roman. Eroii despre care povestește – inclusiv Dumnezeu – sînt personaje literare. E adevărat, scriitura ia uneori forma cronicii; romanul este, pe alocuri, roman istoric (inspirat poate din realitate, cu recuzită de detalii factuale). Dar asta nu diminuează cu nimic aspectul literar al textului (inclusiv șansa ficționalizării). Și, în orice caz, pentru noi, ca cititori, eroii biblici nu au altă ființă decît aceea a eroilor homerici. Apropo: dacă Schliemann a găsit Troia înseamnă că Zeus și șleahta lui zeiască chiar au existat și s-au implicat în războiul troian?

Viața bate filmul. Nu pentru că filmul ar fi inutil sau nu ar comunica și el un anumit tip de adevăr. Ci pentru că, în realitate, mașinile nu explodează atît de des și atît de ușor ca in filme. Și pentru că, uneori, realitatea e mai surprinzătoare și mai frumoasă decît cel mai bun film. Credința nu stă în obsesia istoricității narațiunilor biblice. Nici în iluzia că o colecție de texte antice ar deține toate răspunsurile de care avem nevoie astăzi. Credința este convingerea discretă și subversivă ca realitatea bate, măcar în cele din urmă, dacă nu și azi, chiar și povestea grandioasă a Bibliei.