Portretul unui ateu

Spuneti-mi si mie: un pastor care manipuleaza fara rusine membrii unui comitet, punindu-i sa se roage pina cind decizia lor corespunde asteptarilor sale, nu este un om fara Dumnezeu? Membrii de comitet care accepta si participa la asemenea mascarade – adevarate insulte la adresa inteligentei omenesti, daramite la onoarea unui dumnezeu – nu sint ei oameni fara Dumnezeu? Un pastor fara obraz, care da din gura despre binele pe care-l face si raul pe care n-ar accepta in ruptul capului sa-l faca, dar care tace neputincios, las, in fata raului care este cite un coleg de-al sau, nu este un om fara Dumnezeu? Oameni care se pretind crestini – slujitori ai dragostei si ai adevarului – care tainuiesc inca trecuturi mizerabile, eventual de turnatori, nu sint ei oameni fara Dumnezeu? Scursurile umane care se ingrijesc de aplicarea unor regulamente, dar nu dau doi bani pe suferinta umana, in oricare dintre formele ei, chiar si atunci cind aceasta le sta nuda in fata, nu sint niste oameni fara Dumnezeu?

Ce spuneti de un teolog care face din impartasirea acelorasi opinii dogmatice criterii de prietenie? Nu este el un om fara Dumnezeu? Eu cunosc teologi adventisti care nu si-au vorbit de zeci de ani, pe simplul motiv ca ideile lor despre Dumnezeu sint mai importante decit omul pe care il au in fata. Sau, poate, pentru ca prietenia lor n-a fost niciodata mai mult decit coniventa in savirsirea unui abuz spiritual. Ce spuneti de un crestin care predica Dumnezeul dragostei, dar se uita la altii in gura sa vada ce maninca si nu ii poate intilni pe Dumnezeu si pe ceilalti decit la ore fixe, dupa o regula arbitrara de calendar? Nu este el un om fara Dumnezeu?

In fine, ce este fetisismul cartii care contine toate raspunsurile corecte (fie ea Biblie sau Coran) daca nu instrumentul perfect de indobitocire a omului fara Dumnezeu – acea specie subumana care trebuie sa primeasca mereu raspunsurile de-a gata? Nu cunosc megalomanie mai desantata si respingatoare decit a teologului din povestea spusa – fireste – de teologi, in care teologul sta bine mersi pe virful muntelui, asteptind sa ajunga acolo si omul de stiinta. Evident, el nici nu-si poate inchipui ca s-ar putea sa fi gresit virful, ca muntele pe care crede ca sta e un musuroi de furnici sau ca nu e nimic glorios in a sta cocotat pe virful unui munte, cind toti oamenii pe care i-ai putea iubi sint in vale.

Da, ateismul e in floare, dar nu unde v-ati astepta, ci chiar in biserici.

Despre sacru, noi, profanii

Sacrul, draga Tabita, este un epifenomen al alteritatii. Iar cea mai intilnita sistematizare a lui este cea spatiala (vezi heterotopiile lui Foucault). Templul este sfint si greu sau deloc accesibil (vezi de exemplu postarea mea de aici); cel care sta in fata, in afara lui este pro-fanul. Tara mea este pamint sfint tocmai pentru ca are granite, fiind clar delimitata de tara ta, de tara lui. Nebunul sau leprosul este sacru pentru ca este altfel. Cerul este sfint pentru ca il imaginam dincolo. Sacerdotul este sfint pentru ca poarta toale si tichii fistichii si sade mereu pe un jilt mai inalt – este exceptional.

Asta ma aduce, pentru moment, inapoi la observatia pe care am mai facut-o (in contextul discursului teologic) cu privire la pluralitatea fundamentala a fiintei. Absolutul (Cel in afara oricarei relatii) nu poate fi sfint. Nu exista „inalt” decit daca exista „mai jos”. Nu exista „(Cel cu totul) altfel” decit daca exista „fel(uri)”. Nu exista „sacru” daca nu are cine sacraliza – „sfinteasca-se Numele Tau”.

Si, privind tot inapoi, trebuie sa-ti aduc aminte ca autorii Noului Testament au propus o revolutie prea adesea ignorata (din pacate, chiar in crestinism) – ruperea perdelei, darimarea „zidului de despartire”, inlaturarea oricarei bariere. Cel-cu-totul-altfel ne seamana deplin, inclusiv in suferinta si moarte. Iar spatiul sfint devine accesibil oricui. Apocalipsa inchipuie o lume fara templu; or, n-ai cum sa fii pro-fan daca a disparut fanum-ul. Si, din nou, nu exista sacru daca nu exista profan – nu mai exista un „afara” caruia sa i se opuna un „inauntru”.

Prin urmare, daca e sa fiu crestin, nu dau doi bani pe scufii si patrafire, pe titluri si strane. Ma lasa rece altarele (amvoanele) si sacristiile. Bunatatea este liturghia mea; iertarea sacrificiul meu. Nimic nu e prea sfint sa nu poata fi daruit, sa nu poata fi lasat in urma. Nimeni nu e prea departe sa nu-mi poata fi aproape. Sfintesc totul pentru ca sint un templu deschis.

In fine, mi-a placut incertitudinea lui NL in a ma trece printre teistii care scriu pe O2. Pentru ca ma lasa rece si categoriile ideologice „teist” si „ateu”. Ma intereseaza doar daca esti un templu deschis. Suficient de deschis cit sa se vada ca Sfinta Sfintelor e goala 🙂

Dacă măcăne ca un mit…

Edi trebuie să-și ducă gîndul pînă la capăt. Interpretarea – doar aparent concordistă – pe care o dă primelor 11 capitole ale Genezei este construită pe realizarea fundamentală a caracterului lor mitic. Faptul că refuză încă să le numească „mituri” este singurul lucru care îl mai leagă de concordism. Acum, că mitul poate avea rădăcini istorice (sau științifice, într-un sens primitiv) este un fapt indisputabil. Numele trandafirului al lui Umberto Eco, de exemplu, are certe și, uneori, explicite raporturi cu realitatea istorică – religioasă, culturală, socială – a sfîrșitului de secol XIII, începutului de secol XIV. Dar este totuși operă de ficțiune, cu pretenții mitice în măsura în care vorbește despre chestiuni perene ale existenței umane, ba chiar oferind o etiologie pentru dispariția unui text aristotelian. Știm că există în Austria un vechi oraș medieval numit Melk, cu o abație întemeiată undeva spre sfîrșitul secolului al XI-lea, renumită pentru scriptoriul și biblioteca ei. Dar nu mă apuc să-l caut pe Adso.

Daca religiile (nu, nu doar creștinismul) dau sens vieții este doar pentru că ele oferă o poveste ale cărei personaje putem deveni și noi. Aceste povești, mai ales cînd au puternice accente eschatologice, pretinzînd că dezleagă și viitorul nostru, nu doar trecutul, răspund nevoii noastre de vector, de direcționalitate, de deznodămînt. Iar nevoia aceasta e mai veche și mai profundă decît aceea de a înțelege lumea în care trăim. Eclesiastul e minoritar. Țesătorii de povești au avut mereu cîștig de cauză. Dacă Dumnezeu există, ne seamănă teribil – pentru că ne spune dintotdeauna povești, lăsîndu-ne să ne batem de unii singuri capul cu dezvrăjirea științifică a lumii.

Geniul creștinismului, subminat în varii moduri (încă din teologia NT) de creștinismul însuși, a constat în umanizarea totală și ireversibilă a lui Dumnezeu. Divinul încape fără probleme în pielea omenescului – în paharul întins celui însetat, în copilul strîns în brațe proteguitor și drăgăstos, în grija pentru aici și acum, nu pentru sînul lui Avraam. Descoperindu-l pe Dumnezeu, Isus ne-a arătat cum să fim oameni. Și că a fi om este suficient. Ați observat că dacă stai la masă și frîngi pîinea, împarți paharul și spui povești, nu există erezii?

Definiția titanismului

Recunoașteți autorul:

Cît de trecătoare, scurtă și fragilă este viața omului, și cît de expusă dezastrelor, cu atîtea boli și accidente fără de sfîrșit – prăbușiri de clădiri, naufragii, cutremure, fulgere! De aceea, nu e deloc nevoie și de nenorocirile războiului; mai multă suferință vine din această sursă decît din oricare alta. Era de datoria predicatorilor să înlăture pe deplin ideile discordiei din inimile oamenilor. Dar, dimpotrivă, anglii îi urăsc pe gali, galii îi urăsc pe angli, fără altă pricină decît aceea că sînt angli. Irlandezul, doar pentru că e irlandez, îl uraste pe britanic; italianul pe german; șvabul pe elvețian; și tot așa. O regiune urăște alte regiuni, un oraș alte orașe. De ce oare ne despart aceste nume fără noimă mai mult decît ne unește numele împărtășit al lui Hristos? Deși e adevărat că unele războaie sînt drepte, e de datoria preoților înțelepți să îndrepte mințile oamenilor simpli și ale prinților către alte lucruri decît nebunia acestui flagel. Dar, din păcate, ei (preoții) sînt astăzi tocmai instigatorii războaielor. Episcopii nu se rușinează să umble cu crucea prin cantonamente, cu trupul lui Hristos, amestecînd sacramentele cerești – simboluri ale iubirii desăvîrșite – cu lucruri mai mult decît infernale. Încă mai ridicol, Hristos e în ambele tabere ce se înfruntă, ca și cînd ar purta război cu sine însuși. Nu era de ajuns că războiul e tolerat printre creștini, a trebuit să ajungă și lucru de cinste!

Dacă învățătura lui Hristos nu condamnă peste tot războiul, daca se poate invoca fie și o singură laudă la adresa lui, să se razboiască creștinătatea! Evreilor li s-a permis sa lupte, dar numai la porunca lui Dumnezeu. Or, oracolul nostru – descoperit necontenit in Evanghelie – ne împiedica să ne războim; cu toate acestea, o facem mai abitir decît evreii. David a fost plăcut lui Dumnezeu în multe privințe, și totuși El i-a interzis construirea templului din cauza întinării cu sînge, adică pentru că era un razboinic. Pașnicul Solomon a fost ales in loc. Dacă așa stăteau lucrurile între evrei, cum ar trebui să fie între noi, creștinii? Ei n-au avut decît umbra lui Solomon; noi avem adevăratul Solomon, prințul păcii, Hristos – cel care împacă toate lucrurile, cerești și pămîntești.

Despre 22 octombrie

Așa cum Geneza 1 găzduiește, adesea ignorată, o tainică și fertilă pluralitate (omul se naște din dialog, dintr-o relație, din „noi” – „să facem om dupa chipul nostru”), creștinismul se întemeiază pe o fascinantă pluralitate hermeneutică – vocile distincte ale celor patru evanghelii, care sînt cinci, dat fiind că Pavel vorbește explicit despre „evanghelia mea” (Romani 2:16; 16:25; 2 Timotei 2:8), generată de „apocalipsa lui Isus Hristos” (Galateni 1:12; 2:2; Efeseni 3:3). Isus nu a produs nicio ediție definitivă a mesajului lui Dumnezeu pentru lume. A scris o singură dată, în pasajul apocrif din Ioan 8. Nu ni se spune ce, iar pașii trecătorilor sau o boare de vînt au șters irevocabil opera lui. Logos-ul s-a făcut trup pentru a se (răs)frînge în multiplicitatea unor întîlniri personale. Descoperirea maximă a „absolutului” a fost asumarea generoasă, plina de har și de adevăr, a relativității.

Fragmentarea (intra)denominațională a creștinismului nu este o nenorocire, ci un destin împlinit. Creștinismul este frîngere. Isus nu și-a propus să ne aducă pe toți la același numitor dogmatic sau liturgic. Revoluția lui vizează modul în care ne privim unii pe alții, dincolo de orice distincție, de orice prejudecată, de orice accident genetic, de orice succes sau eșec. Obsesia omului cu absolutul, cu singularitatea este babelică, este totalitară. Dumnezeu este frîngere. Dăruirea de sine este chipul lui Dumnezeu în om. Apropierea pe care o propune Isus, drumul nou, perfect deschis, către Tatăl, trece prin a învăța să te împarti măcar „unuia din acești micuți”. Pentru că sfînta sfintelor nu este un loc; este însăși apropierea. Altă certitudine și altă unitate decît aceea a brațelor deschise (Marcu 10:16; Luca 15:20; 1 Ioan 4:20) nu ne este dată.

Meridianul hermeneutic

Trăiesc temporar pe alt fus orar decît cel al producției de text. Mă bucură însă ca Edi abordează zilele astea unul dintre episoadele dragi mie din istoria timpurie a modernității – disputa Luther-Erasmus. Inca de pe vremea cînd începeam să citesc și altceva decît Tragedia veacurilor în materie de istorie a Reformei, mi s-a părut că adventismul (din punct de vedere teologic), creștinul autentic (din punct de vedere moral) și omul modern (în general) îi datorează mai multe și mai bune lui Erasmus decît lui Luther. Luați – pentru edificare – doar atitudinile amîndurora în privința evreității.

A pune interpretarea în centrul oricărei existențe și în mijlocul oricărei interacțiuni (pentru că pînă și noi înșine ne sîntem nouă înșine text, poveste) aruncă în aer cîteva mituri dragi, alinătoare ale omului imatur, dar religios. În primul rînd, mitul obiectivității. Pe scurt, obiectivitatea ne este imposibilă, pentru că sîntem subiecți. Obiectivitatea este apanajul exclusiv (daca este) al obiectelor. Dacă știi să citești, ești prin definiție și inevitabil subiectiv. Pentru că orice text se construiește, se realizează (devine real) doar pentru că este citit și în funcție de cum este citit. Orice lectură este o întîlnire între subiectivități: tradiții intelectuale, autor(i), redactor(i), literatură secundară (comentatori), experiențe anterioare de lectură (ale cititorului).

Or, dacă autorii Bibliei, scriindu-și textele, nu făceau decît să interpreteze alte texte (surse documentare, evenimente istorice, experiențe ultra-subiective, mituri etc.), este imposibil să pretindem ca ei doar comunică. Autorii Bibliei în primul rînd se comunică, ni se livrează ca hermeneuți. Ne invită într-un dans uneori amețitor de interpretări. Sînt oglinzile în care ne putem privi, reflectînd la sensuri și destine.

Iar, în cele din urmă, trebuie să punem sub semnul întrebării conceptul de absolut. Mie mi s-a parut întotdeauna contradictoriu. Ab-solut ar vrea să zică „dincolo de orice determinare”. Dincolo de riscurile interpretării. Dacă așa ceva există, este fără doar și poate incomunicabil, irevelabil, ba chiar irelevant. Pentru că orice interpretare este o întîlnire cu dublu sens: textul se schimbă dupa chipul cititorului, la fel cum cititorul este modelat de text. A te descoperi – definiția persoanei – este un act auctorial, o intrare în dansul riscant al hermeneuticii. Este o relativizare, adică o intrare în relație.

Ce vorbesc! Și cînd tac trăiesc tot în zodia semnului.

Nobel contra ignobilei situații

În primul rînd, le mulțumesc tuturor celor care au răspuns provocării lansate acum o săptămînă. Am obținut între timp și acordul autorului pentru a face disponibilă aici varianta românească a articolului cu pricina. Voi posta cît de curînd traducerea integrală a acestui text emblematic – Bob Cargill a surprins excelent traseul intelectual al multora dintre noi.

In al doilea rînd, ați văzut Nobel-urile de anul acesta? Se pare că premiul pentru pace devine din ce în ce mai mult un instrument politic. Anul trecut Obama obținea o controversată (cel puțin acasă) recunoaștere a schimbărilor pe care le-a adus în politica externă a SUA la nivel de discurs și nu numai. Toamna aceasta, regimul chinez se vede arătat cu degetul și face tot ce poate pentru a salva aparențele în interior. Mă întreb cînd o să afle și Liu Xiaobo despre distincția primită. Și cînd o să afle majoritatea chinezilor despre Liu Xiaobo.

Mai interesant a fost episodul reacției catolice la decernarea Nobel-ului pentru medicină. Mă întreb cît o să mai tolereze catolicii din toată lumea un cler care a pierdut (cu excepțiile de rigoare) contactul cu realitatea, o teologie încă bine înfiptă în superstiție și misticism. Să protestezi împotriva fertilizării in vitro și a prezervativelor în același timp în care mușamalizezi povestea tristă a unei epidemii de abuz este nu doar ipocrit, ci și de prost gust. Niște bărbați care – se presupune – n-au „cunoscut femeia” pontifică în legătură cu sexualitatea și maternitatea în numele unei ficțiuni. Pînă cînd?

Și nu, nu mă întrebați de Llosa, că nu i-am citit încă nicio carte 🙂

Despre indoială ca virtute – scepticul din templu

Astăzi, în loc să vorbesc eu, îl voi lăsa pe Robert Cargill sa vorbească. Și, pentru că nu toți cititorii oxigenului cunosc limba engleză, propun un exercițiu comunitar: eu traduc mai jos primul paragraf; poate se vor găsi cititori entuziaști care să adauge, pe rînd, cîte unul în comentarii. Promit să adun textul, să-l polizez dacă e cazul, și să-l postez aici integral. Enjoy!

Credința este o virtute; tot o virtute este și îndoiala. Din păcate, îndoiala a fost prea adesea contrapusă credinței drept problemă a cărei dezlegare este tocmai credința. Iar în lumea religioasă, îndoiala este de două ori disprețuită ca obstacol de eliminat, un defect anti-credință ce necesită remediu supranatural.

Autorul ca ficțiune textuală

Una dintre cele mai importante afirmații făcute vreodată de către Ellen White este aceasta (încă prea puțin luată în serios de către adventiști): „Biblia a fost scrisă de oameni inspirați, dar nu reprezintă gîndirea și expresia lui Dumnezeu. Acestea sînt omenești. Dumnezeu – ca autor – nu se regăsește [pe paginile Bibliei]… Dumnezeu nu poate fi judecat pe baza cuvintelor, logicii sau retoricii Bibliei” (dintr-o pagină de manuscris de pe la 1886, inclusă în primul capitol din 1SM).

Realitatea Bibliei este una textuală. Orice text presupune o hermeneutică. Și orice interpretare este o călătorie riscantă – fie pentru că urmează drumuri bătătorite, care oferă iluzia certitudinilor obținute prin sufraj, fie pentru că te poate înfunda iremediabil în jungla de semne. De fapt, orice pădure are – discrete – propriile poteci, ca o hartă secretă născută din modul de a gîndi al autorului. Arta interpretarii constă în descoperirea lor, nu în defrișarea de drumuri largi și drepte prin desișul semiotic, nici în consumarea de ciuperci psihotrope, care te fac să hălăduiești prin luxuriante păduri paralele.

A citi Biblia e ceva extrem de omenesc. Așa cum omenesc a fost – pentru autorii ei – s-o scrie. Apropo: s-o scrie fără să știe că scriu Biblia. În forma canonică în care o folosim, Biblia nu este doar produsul autorilor ei, ci și al celor care, porniți deja într-o călătorie interpretativă, au selectat textele și le-au investit cu autoritate. Biblia este în egală măsură opera unei tradiții interpretative – de la rabinii evrei la „părinții” creștini. Interpretarea naște uneori textul.

Cînd aud că „Biblia e ‘Cuvîntul lui Dumnezeu’, nu e ca orice carte” știu că am de a face cu un ignorant, cu un colportor de iluzii sau cu un teolog prost. Înainte de orice, Biblia este țarc de cuvinte – cel mai omenesc dintre lucrurile omenești. Orice teolog serios trebuie să fie, în sensul strict, un umanist – un om deprins cu cuvintele, un pasionat al interpretării de text, un filolog. Aici e sursa inepuizabială de umilitate a teologului – arta lui are consistența unei respirații, prezența unui sunet, strălucirea unei idei.

A pretinde că-L citești pe Dumnezeu cînd citești Biblia e prima și cea mai serioasă greșeală pe care o poți face – ca teolog sau ca „simplu” credincios (credinciosul nu e niciodată simplu – e un animal complicat). Realitatea textului este că Matei, Marcu, Luca și Ioan – de exemplu – nu spun aceeași poveste, că ar trebui să scriu de fapt „Matei”, „Marcu”, „Ioan”, că Hristos Lumina Lumii – ca orice „armonie” a evangheliilor, începînd cu Diatessaron-ul lui Tatian – este, în sensul propriu, operă de ficțiune.

James Joyce și Duhul Sfînt

16 iunie 1904. Una dintre zilele celebre ale istoriei. Nu, nu pentru că pe 16 iunie 1904 James Joyce începea o lungă relație cu Nora Barnacle – deși acest lucru este un fapt istoric. Ci pentru că același James Joyce a ales să localizeze temporal acțiunea din Ulysses în ziua aceasta de semnificație personală. Așa se face că, an de an, în fiecare 16 iunie, se sărbătorește Bloomsday (dupa numele personajului central). Avem prin urmare – da, și la început de secol XXI – o celebrare cît se poate de reală a unei ficțiuni.

Apropo, daca nu ați citit Ulysses, e musai să o faceți (în originalul englezesc sau în monumentala traducere romănească a lui Mircea Ivănescu). Veți înțelege mai bine Biblia. De ce? Pentru că romanul lui Joyce este o crestomație stilistică. Deși acțiunea e foarte strîns localizată în timp și spațiu (Dublin-ul unei singure zile), scriitura reface (și face) istoria literaturii engleze. De la limbajul arhaic al cronicilor medievale la modernistul flux de conștiință, trecînd prin poezie și teatru, Joyce topește în romanul său o mulțime de genuri, o mulțime de epoci, o mulțime de coduri lingvistice (dacă, după ce ați citit cartea, vreți detalii hermeneutice, accesați de exemplu seria de podcast-uri Re:Joyce a unui alt romancier irlandez – titlu preluat de la editia americană a unei celebre cărți dedicate, acum 45 de ani, lui Joyce de către Anthony Burgess, care și ea merită citită).

Dacă intertextualitatea și unitatea tematică biblice nu sînt doar iluzii, dacă putem într-adevăr detecta o unică instanță auctorială în spatele antologiei pe care o numim Biblia, atunci avem multe de învățat de la James Joyce. Și ne putem obișnui cu gîndul că nu e nimic aberant în a-ți organiza viața, măcar în mică măsură, în jurul unei fascinante ficțiuni.