Taburetul triunic

19 iulie 2013 22 comentarii

Am avut astazi o epifanie: unul dintre titlurile populare ale oricarui mesia este „trimisul cerului”. Ati sesizat, nu? TRImisul. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi decit TRInitar. Iar cel mai bun scaun are trei picioare – nu se clatina pe suprafete inegale.

Rid cu jumatate de gura insa. In vremurile credintei mele, obisnuiam, in orice discutie despre trinitate, sa atrag atentia asupra faptului ca, in muzica, nu se poate vorbi despre armonie decit odata ce apar trisonurile. Astazi, vad in „trei” doar marca succesului reproducerii sexuate.

Glumesc, tot pe jumatate. Geometria incepe de fapt cu trigonometria. Dupa Dumézil, lumea toata – a omului, a zeilor – e dominata de o „ideologie tripartita” (ma rog, in versiunea indo-europeana). Erau templele si textele antichitatii pline de triplete – de la triada capitolina la doctrina modalista a corpurilor lui Buddha din Marele Vehicul.

Marea problema a acestui gen de „demonstratie stiintifica” este ca nu e nici stiintifica, nici nu demonstreaza nimic. Analogiile ne permit sa „cunoastem” orice fel de obiecte, atit reale, cit si imaginare. In ordine epistemologica, trinitatea crestina nu e cu nimic diferita de monstruoasele spaghete zburatoare.

Iar, daca hiperabundenta modelului ternar in natura ne spune ceva despre zeu, de ce n-am analoga figura divina plecind de la cea mai glorioasa caracteristica a universului – aceea ca ii sintem cu totul indiferenti?

Sa nu uitam totusi: romanul lui Sorescu e TREI dinti din fata, nu doi, da?

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Despartirea

17 februarie 2013 49 comentarii

M-am supus ieri supliciului de a urmari recentele inregistrari cu noul Jorge da Burgos la londonro.org. Florin comite doua mari greseli si un mic pacatel. In primul rind, condamna in gura mare stiintele naturii, trecind sub tacere militantismul sau pentru abordarea stiintifica a textului Bibliei. De ce l-am respecta pe el ca savant, cind nu poate tolera concluziile savantilor din alte discipline? Ceea ce il face pe Florin sa intre in conflict cu unele interpretari traditional adventiste e tocmai ceea ce l-a facut pe Darwin sa propuna evolutionismul. In al doilea rind, ignora faptul ca frumusete, sens si speranta a gasit si gaseste lumea nu doar in povestea crestina. Ca e imposibil sa sustii onest, dincolo de simplul atasament biografic si emotional, un mit impotriva altui mit. Ca pina si ateii spera, isi dau un sens si au ochi pentru frumos. In fine, Florin sustine ca are prieteni care s-au despartit de el pentru ca nu-i impartasesc convingerile. Adevarul este ca imamul Laiu a spus-o pe sleau: nu de prieteni are nevoie, ci de frati intru iluzie. Sa-i lumineze ipocrizia batrinetile. 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Via crucis

14 februarie 2013 89 comentarii

Intr-adevar (iata cum strajuiesc fantomele textul!), credinciosul naiv si necredinciosul dus pe la biserica rateaza in egala masura actul credintei, de vreme ce ambii nesocotesc mitul ca mit. Cel dintii tine mitul drept indice al realitatii, cel de pe urma detine mitul ca exercitiu de putere. Adevaratul (ptiu, drace!) credincios se simte acasa in mit ca mit. Mitul ii e singura realitate, gaseste in mit darul si prilejul de daruire. Adevaratul (iarasi zic, apage!) credincios a facut drumul lui Derrida de la „il n’y a pas de hors-texte” la „tout autre est tout autre”. Doar asa ramine credincios mitului (indiferent ca e credincios teist sau ateu).

Acum, nu stiu cum si la ce bun ar trebui luata biserica inapoi (expresia lui Edi). Biserica e de doua mii de ani, ba chiar dintotdeauna a necredinciosilor si a fundamentalistilor. Sociologia bisericii nu tolereaza decit necredinciosi si fundamentalisti. In biserica se reinventeaza la nesfirsit zidul de despartire si naivitatea. Credinciosul, „adevaratul credincios” de mai sus, sfirseste mereu pe cruce. Unde ii e locul. Si de unde rosteste impacat „acesta este trupul meu, luati, mincati!”.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Scrisoare deschisa

2 februarie 2013 96 comentarii

Cam citi bani ar trebui sa dau pe viziunea ta „frumoasa” despre lume, viata si sens, cind apararea ei te uriteste cumplit?

Înregistrat sub Editorial Tagged with

Despre viespi, flori si Dumnezeu

26 mai 2012 54 comentarii

Ichneumonidae e un soi de eseu de istorie intelectuala. Are aspectul acut al unei harte launtrice si respiratia larga a universului insusi. Dumnezeu inca se cauta pe sine.

Nu va propun tocmai o recenzie. Am selectat din carte o serie de pasaje carora le contrapun gindul meu razlet. Am sa las citatele netraduse.

The modern opposition of Evangelical fundamentalism against evolutionary models is rooted in the historical rejection of Christian humanism by the Reformation, rather than in anti-scientific sentiments. Situatia e mai complicata. Adventismul insusi, una dintre cele mai vehemente enclave creationiste, ii datoreaza teologic mai multe lui Erasmus (via arminianism si metodism) decit lui Luther. Edi are insa dreptate daca vedem in „the historical rejection of Christian humanism by the Reformation” o chestiune de hermeneutica biblica. Umanismul crestin (ramas in viata chiar printre descendentii directi ai Reformei) l-a dat pe Schleiermacher; literalismul milenarist al Reformei (reinviat ca niciunde in revivalismul american de secol XIX) a dat-o pe Ellen White.

Faith is not another theory of reality. It is rather a new hermeneutics of existing theory and facts. Asta e totuna cu a spune ca orice text teologic e mitic. Eu as putea fi de acord. Ma indoiesc insa ca vreun credincios ar achiesa (cu exceptia lui K). Pentru cei mai multi, credinta nu e o lectura optimista a realitatii, ci pariul incapatinat pe o alta realitate.

Modern science is a Christian heresy. Banuiesc ca aici e miezul tare al cartii. Edi pariaza pe heterodoxie, adica fix pe stiinta ca erezie crestina. Nu e deloc singurul in crestinism, dar e aproape singurul in adventism.

The non-Euclidian intelligibility of the universe is much beyond what could be expected from simian brain adaptation. Si totusi, We landed on the Moon prompted by the same brain reactions that pushed the Devonian fish to land on the shore about 400 million years ago. We still have the Devonian fish inside us (Shubin). This is perhaps why there’s something fishy in our loftiest ideals. E colosala diferenta dintre Moise si Einstein, la o ipotetica distanta de vreo trei mii de ani. E mai mica distanta dintre Homo erectus si Moise, la vreun milion de ani.

When humanity itself is a cultural illusion, salvation becomes only the ultimate illusion. Ceea ce e perfect normal. Daca ne inventam pe noi, cu tot cu pacatul aferent, de ce nu ne-am inventa si mintuirea? We must turn to the Veiled Being for our salvation. Cum e „the Veiled Being” altceva decit o iluzie? Si n-a rupt Isus catapeteasma? Templul lui Moise (ma rog, Irod) e gol. Templul lui Platon (ma rog, Plotin) asisderea. Si daca nu era de ajuns, a mai venit si Derrida sa desire povestile toate.

Flowers and Ichneumonidae, symbiosis and parasitism, are only examples of using another species to enhance reproductive success. Whether the chosen method is exploitation or cooperation, it matters not to evolution. Nature is blind to our values. Binele si raul sint in ochii privitorului, vorba lui K(ant). L-am inventat pe Dumnezeu ca sa eludam povara de a fi inventat binele si raul.

Fiat creation and cultist eschatology are the two ends of a theology of defection. Ceea ce n-ar trebui sa ne mire. Man spent most of his evolutionary history crawling at the bottom of the food chain in Africa. His mind was shaped in fear. A se vedea splendida carte a lui Erich Fromm despre autoritarism si dogmatism, Escape from Freedom.

There is no free will without evolution. Propozitia asta merita o carte intreaga.

Flat materialism is a form of religious fundamentalism. They cohabit and dispute the same territory extraneous to the historical core of modernity. They are contingent upon the demise of metaphysical Christianity… In other words, did science find God missing because Christianity failed to grasp and communicate his true nature? Am putea la fel de bine intreba: Did science find God missing because… it went looking for him? Crestinismul ar fi trebuit sa stie (si sa comunice) ca Dumnezeu nu e decit un mod de a privi, teleologic, realitatea. O hermeneutica, nu?

So, here we are, naked in a blizzard, no mammalian fur or metaphysical illusions to protect us.

Well, I’m ok with that. Let the Spirit blow!

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Tu si cu mine

4 mai 2012 211 comentarii

Vorbea apostolul, intr-o celebra pagina epistolara, despre credinta, speranta si dragoste. Despre cum primele doua sint efemere, doar cea din urma perena. Ei bine, ateismul este Imparatia lui Dumnezeu. Nu, nu pentru ca oglinzile au devenit (sau ar putea deveni vreodata) inutile, nici pentru ca utopiile au inceput sa-si gaseasca loc in realitate. Ateismul renunta la credinta si speranta (aceasta din urma in sensul ei apocaliptic), lasind loc, aici si acum, dragostei. Daca tinem cont ca omul Isus punea paharul cu apa oferit celui insetat mai presus de teologie si bucuria copilului tinut pe genunchi mai presus de dezmierdarile sinului lui Avraam, atunci ateismul (macar in versiunea lui naturalist-umanista) e mai crestin decit multe dintre crestinismele de azi si din toate timpurile.

Mi se spune uneori ca am devenit ateu dintr-un soi de dezamagire – l-am cautat pe Dumnezeu cum nu trebuie si, cind nu l-am gasit, am renuntat (resemnat sau dezgustat, dupa caz) la cautare. La care tin sa spun: nu, ateismul meu (ca al multora) nu este abandonarea disperata sau condescendenta a cautarii de Dumnezeu, ci forma ei cea mai onesta, cea mai temerara, cea mai implinitoare. Ateismul nu este un esec, dupa cum credinta si speranta nu sint un succes. Isus si apostolul propuneau, ca indice al apropierii de tinta, masura dragostei. Ateii ii iubesc.

Celor care, in pofida proprietatii termenilor, sustin ca e nevoie de mai multa credinta pentru a fi ateu decit credincios, le zic ca la carte: putin credinciosilor!

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Recviem pentru chipul din oglinda

26 aprilie 2012 174 comentarii

In anii ’80, am fost o vreme abonat la revista Cutezatorii, devoram ori de cite ori aveam ocazia almanahul Stiinta si Tehnica, vizionam insipidele Telejurnale, cind aveam curent, in asteptarea vreunui episod din Copiii capitanului Grant, si citeam, o data la doua luni, prima pagina din Curierul adventist (cine are urechi de auzit, sa auda). In aceeasi perioada, am petrecut multe seri ascultind, alaturi de bunicul meu matern, pastor adventist, Europa Libera si Vocea Americii. Am facut inca de timpuriu experienta reversului – cum e sa iesi din zgomotul omniprezent al realitatii oficiale (K ar zice ca tocmai am comis un pleonasm), sa deconstruiesti idoli, sa chestionezi ceea ce vrea sa treaca drept evidenta.

Daca anii ’90 m-au invatat ceva, a fost tocmai ca experienta asta a reversului nu inceteaza niciodata sa fie utila. Desi bunicul meu n-a intentionat asa ceva, se intimpla sa fi fost printre cei care m-au echipat pentru drumul care m-a adus astazi la ateism. Religiile sint, macar prin anvergura intelectuala a proiectului lor si prin forta de penetrare in viata individului si a comunitatilor, sisteme totalitare – obiecte ideale pentru arta deconstructiei. O religie axata pe text cu atit mai mult.

Imi aduc perfect aminte ora de teologie sistematica (cu Adi Orban) in timpul careia am avut, pentru prima data cu claritate, intuitia faptului ca teologia nu este decit o forma speculara, deci spectrala de antropologie. Zeii ne seamana, mai ales atunci cind difera cel mai mult de noi – ne intregesc. Sintem fatalmente (?) nuntiti cu reflexiile (/reflectiile) noastre, oricit de anamorfotice. Asa cum sintem obisnuiti sa ne privim in oglinda si sa spunem „iata-ma”, ne croim zeul pentru a ne descoperi pe noi insine.

Moartea nietzscheana a zeului coincide cu aceasta intuitie. Nu ma cunosc decit in fata oglinzii, unde ma recunosc in cel din oglinda, desi cel din oglinda sint eu.

Înregistrat sub Editorial

Meditatie pascal(ian)a

15 aprilie 2012 378 comentarii

Ceea ce, napaditi de certitudini facile, uita majoritatea apologetilor crestini care citeaza „pariul lui Pascal” e ca acesta s-a nascut dintr-un sanatos scepticism, ca optiune pragmatica in fata imposibilitatii certitudinilor de orice fel. Pascal nu era sigur nici macar cu privire la faptul ca nu putem sti nimic cu siguranta. Iar pariul lui se bazeaza pe prezumarea idealitatii scenariului crestin. Or, eu nu gasesc nimic ideal intr-o „viata de apoi”. Promisiunea invierii ma lasa rece, daca nu cumva ma infurie, ca mizerabila nada pentru cel mai jalnic negot de iluzii.

Eu sint incintat sa traiesc in orizontul mortii. Sentimentul tranzientei este nimbul melancolic a tot ceea ce e frumos. O fuga de Bach care nu se mai termina este tortura suprema. Floarea care nu se vestejeste e ca un orgasm infinit. Asteptarea sfirsitului, necontaminat de dulcegaria unui „dincolo”, e tocmai ceea ce face viata asta demna de trait. Despartirile sint cel putin la fel de necesare ca si intilnirile. Celula care a uitat cum se moare e cancer.

Chiar si in ordine teologica, invierea lui Isus este un deznodamint aberant. Niciuna dintre jertfele aduse la sanctuarul levitic nu si-a primit viata inapoi, dupa ce si-a pierdut-o la altar. Daca Isus a inviat, moartea lui nu face nici cit o ceapa degerata.

Înregistrat sub Editorial

Adventismul lui Florin si Vasile

5 aprilie 2012 97 comentarii

Da, e pe bune. Cind am aflat de mutarea disciplinara a lui Florin Laiu, i-am trimis felicitarile mele. „Promovarea” asta plutea in aer de ceva vreme – o adulmecam de pilda asta toamna. Face bine la suflet sa te afli din cind in cind si de partea cealalta a baricadei, transformat de ochiul binevoitor al unor prieteni din ciine credincios la stina in lup in blana de oaie. Evident, face si mai bine la suflet sa fii pur si simplu „epurat”.

Ii dau dreptate varului admin cind zice ca profesorul Laiu n-are nici in clin, nici in mineca cu directoratul unui centru de studii misiologice. Dar ce-i nou in faptul ca, dintr-un prost simt al datoriei (in ambele sensuri ale cuvintului), Florin accepta sa se iroseasca? Ma rog, sa lasam destinul profesorului in grija ingerilor care-i urmaresc cica foarte curiosi povestea.

Un pic mai interesanta pentru observatorul terestru e evolutia adventismului romanesc. Unui zelos descreierat al bisericii i se trece usor cu vederea faptul ca se intimpla sa fie si pedofil, in timp ce unuia dintre cele mai bine mobilate si lucide creiere ale bisericii, la fel de zelos, nu i se poate ierta ca uneori… gindeste. Eu cred ca nu mai e mult pina cind adventistii din Romania vor fi adventisti asa cum sint catolici catolicii din America – biserica zice ca e pacat sa folosesti contraceptie, o covirsitoare majoritate a enoriasilor ii arata bisericii degetul de la mijloc.

Înregistrat sub Editorial

Acesta nu este un editorial

25 ianuarie 2011 30 comentarii

Am decis sa amin ce aveam de gind sa scriu saptamina aceasta in favoarea unor simple citate relevante pentru o discutie recenta. Sint astfel de cel putin doua ori nedrept. In primul rind pentru ca respectiva discutie nu intereseaza probabil prea multa lume. Si, in al doilea, pentru ca am preluat fragmentele in originalul englezesc. Nadajduiesc ca-mi veti trece cu vederea eventuala vexatiune.

Autorul rindurilor de mai jos este J. Craig Wheeler, astrofizician american. Cartea se numeste Cosmic Catastrophes. Si-a avut prima editie in 2000. A doua editie, din care citez, e din 2007, din timpul mandatului autorului ca presedinte al American Astronomical Society.

„The singularity of Einstein’s theory cannot exist. Something else must happen to space and time ‘‘there.’’ In the absence of the full development of quantum gravity, physicists are left to grope. When physicists grope, startling ideas emerge.

We know the scale on which Einstein’s theory must break down, even if we do not fully understand what must replace it. This scale can be estimated from the simple idea of asking about the conditions where quantum uncertainty must be as important as the
space–time curvature of gravity. The fundamental constants of quantum gravity are the strength of gravity as measured by Newton’s constant from the world of the large, the degree of quantum uncertainty as measured by Planck’s constant from the world of the small, and Nature’s speed limit, the speed of light from the world of the very fast. With values for these constants of Nature in some set of units, English or metric, it does not matter, one can estimate the scale where Einstein’s theory, and ordinary quantum theory, fail. This scale, of length, time, density, is called the Planck scale. Newton’s constant has units of length cubed, time squared, and the inverse of mass. Planck’s constant has units of mass, length squared, and the inverse of time. The speed of light has units of length over time. There is only one way we can combine these three fundamental constants with their individual units to produce a quantity of only length, only one other way to produce a time, and only a single third way to produce a mass. This exercise is a simple one of sorting out units, but it has profound implications because the building blocks are the fundamental constants that tell us how space curves, the degree of quantum uncertainty, and how fast things can move. Their combination implicitly tells us where space gets so curved that a quantum wave cannot exist and simultaneously where quantum uncertainty is so large that speaking of a given curvature makes no sense. We learn the conditions where the two great theories of twentieth-century physics butt heads and contradict one another, the conditions that call for a new theory of physics.

The resulting value of the length, the Planck length, is about 10^(-33) centimeters. This is an incredibly small value, much smaller than the size of a proton, but it is not zero! This is roughly how large the singularity must be. At this level, space and time break down into something else, and Einstein’s prediction of a singularity goes awry. The corresponding Planck time is about 10^(-43) seconds. This is again an incredibly short time, but not zero. Time as we know it probably does not exist at shorter intervals, so that asking what happened when the Universe was younger than 10^(-43) seconds or before the big bang may not make sense, at least not in the traditional way. The Planck mass is about 10^(-5) grams. This is a small number, but not incredibly small. It is vastly bigger than any elementary particle we know. One can also work out the Planck density, the Planck mass divided by the cube of the Planck length. The answer is about 10^93 grams per cubic centimeter. This is a gigantic density, but it is not infinite. In some average way, this must be the density of a singularity, the density from which our Universe expanded in the big bang, the density to which all is compressed in the centers of black holes.”

Nu ezitati sa cititi cartea profesorului Wheeler in intregime. Poate va vor contraria fraze precum: „When a black hole forms, all the matter is crushed into the singularity. The mass of the star is no longer represented by an area but by a point.” Sau: „The singularity is a region of mystery, where our present laws of physics break down.” Si, din nou: „For a black hole, all the mass that creates the gravity is literally at this point in the center, at the singularity.” Nu-i nimic.

Înregistrat sub Editorial

← Articole mai vechi

Articole mai noi →