Incontinențe

” Am vrut să spun totul într-o frază, și n-am reușit. Așa am devenit scriitor.” Ironia evidentă a acestei butade ascunde un fapt nu îndeajuns subliniat – nu putem scăpa de tentația imperialismului spiritual. Suntem incapabili să ne conținem în propriile hotare. Nimic nu ne poate împiedica să ne spunem propria poveste,nici măcar suficiența și indiferența celorlalți.

Pe de altă parte,cred că nici un scriitor nu scrie,de fapt,decât o singură carte,care,la limită,e autobiografică. Suntem întruparea unei singure idei. O minimă coeziune a eului e neapărat necesară sănătății personalității noastre. Un caleidoscop de centre de precipitare pe cale să explodeze,ar fi omenirea.

Dacă simpla existență e un act de agresiune, cum putem justifica trecerea noastră prin lume la tribunalul istoriei ? Condamnați la expresie,ce ne salvează de neantul indinstinctului, sau, la celălalt capăt, de frivolitatea solipsismului anecdotic ?

Rândurile de față nu țintesc la a fi mai mult decât o interogație directă cu privire la rosturile noastre ultime. Într-un orizont ce frizează inefabilul ( cum ar putea fi altfel ? ), îndrăznesc doar, în același regim minor, să vă prezint foarte pe scurt două repere dispare aparținând unor mentori de tinerețe, care m-au urmărit de-a lungul anilor.

Primul aparține lui Constantin Noica. Să asimilezi cu adevărat o idee,spune el,înseamnă,până la urmă,după ce ai înțeles-o să o desfigurezi. Noi,epigonii, putem aspira la a ne racorda la ritmurile eterne, și, vizitați de muze, să ni le împroprietărim. Leneșa odihnă în celălalt și creativitatea amorfă sunt antipozii unei juste, prozaice aproximări a realității.

Cea de a doua perspectivă, în alt registru, e cioraniană – să fii o întrebare, un semn. Să iriți, să seduci, să disloci, să subjugi. Să subminezi, să răvășești. Un motiv acut de autoevaluare să fie întâlnirea celuilalt cu tine. Propria subiectivitate,în parcimonia naturii,a fost pusă în slujba supraviețuirii – ne-a înconjurat cu un zid de încântare de sine. Zguduie-i temeliile – prin autenticitate, trăindu-te până la capăt.