Incontinențe
1 iunie 2020 11 comentarii
” Am vrut să spun totul într-o frază, și n-am reușit. Așa am devenit scriitor.” Ironia evidentă a acestei butade ascunde un fapt nu îndeajuns subliniat – nu putem scăpa de tentația imperialismului spiritual. Suntem incapabili să ne conținem în propriile hotare. Nimic nu ne poate împiedica să ne spunem propria poveste,nici măcar suficiența și indiferența celorlalți.
Pe de altă parte,cred că nici un scriitor nu scrie,de fapt,decât o singură carte,care,la limită,e autobiografică. Suntem întruparea unei singure idei. O minimă coeziune a eului e neapărat necesară sănătății personalității noastre. Un caleidoscop de centre de precipitare pe cale să explodeze,ar fi omenirea.
Dacă simpla existență e un act de agresiune, cum putem justifica trecerea noastră prin lume la tribunalul istoriei ? Condamnați la expresie,ce ne salvează de neantul indinstinctului, sau, la celălalt capăt, de frivolitatea solipsismului anecdotic ?
Rândurile de față nu țintesc la a fi mai mult decât o interogație directă cu privire la rosturile noastre ultime. Într-un orizont ce frizează inefabilul ( cum ar putea fi altfel ? ), îndrăznesc doar, în același regim minor, să vă prezint foarte pe scurt două repere dispare aparținând unor mentori de tinerețe, care m-au urmărit de-a lungul anilor.
Primul aparține lui Constantin Noica. Să asimilezi cu adevărat o idee,spune el,înseamnă,până la urmă,după ce ai înțeles-o să o desfigurezi. Noi,epigonii, putem aspira la a ne racorda la ritmurile eterne, și, vizitați de muze, să ni le împroprietărim. Leneșa odihnă în celălalt și creativitatea amorfă sunt antipozii unei juste, prozaice aproximări a realității.
Cea de a doua perspectivă, în alt registru, e cioraniană – să fii o întrebare, un semn. Să iriți, să seduci, să disloci, să subjugi. Să subminezi, să răvășești. Un motiv acut de autoevaluare să fie întâlnirea celuilalt cu tine. Propria subiectivitate,în parcimonia naturii,a fost pusă în slujba supraviețuirii – ne-a înconjurat cu un zid de încântare de sine. Zguduie-i temeliile – prin autenticitate, trăindu-te până la capăt.
oxigen2 
“Suntem incapabili să ne conținem în propriile hotare.”
Si uite-asa “fac pe mine” devine “ma fac pe mine” 😛
“un zid de încântare de sine”
Dezvrajirea ca bresa in povestea de sine.
Bun venit la cuvint!
„Să asimilezi cu adevărat o idee,spune el,înseamnă,până la urmă,după ce ai înțeles-o să o desfigurezi”.
Pentru ca ideile sunt ca virusii. Se adapteaza ca sa infecteze. Nu noi desfiguram idea ci ea se auto-desfigureaza ca sa invinga imunitatea noastra. Noi suntem elementul pasiv.
Îmi place f mult un proverb românesc – ” Nici-un om nu poate sări peste umbra lui. ” Nu m-am referit doar la zona culturii. Aș numi fenomenul ăsta auto – endogamie.Sunt agresat zilnic de oameni care emit platitudini monumentale care au sentențiozitatea unor maxime ale lui Confucius.
„Ma fac pe mine“, de la incontinențe.
Fain!
Desfigurind si ravasind. (din sertar)
FRÎNTURI
nu de reomod aveam
noi doi nevoie ci
de un limbaj mai
simplu cod chintesențial
așa c-am inventat
un jucăuș glosar de
interjecții și onomatopee
în care-am distilat
dragostea toată
monosilabice șperaclu
am învățat că nu
putem spune chiar totul că
tăcerea e adesea de ajuns
că nu ne dăruim
decît in bits and pieces
COCHETĂRIE
știam eu că ascunzi
ceva că dulcea-ți
eleganță și lacrimile
stropi de val lăuntric
sînt doar vestmînt
pentru un miez impenetrabil
că vînător excentric
porți pe dedesubt o
carapace în care
trebuie să-și rupă dinții
prada sub vraja
zvonului de voluptate
închis în tine ca
piersicul în sîmbure
REVĂRSARE
e o sărbătoare că treci
strada și vii la mine e
ca vîntul rece prevestitor
de ploaie ca încremenirea
amenințătoare de dinaintea
furtunii ca tăișul sclipitor
al fulgerului ce deschide-n cer
drum tunetului în cascadă
ești zeița prefăcută-n
fină pulbere-aurie
zămislind un ceas aprins
de nuizibilă magie
DE DULCE
s-a uitat înapoi
soața lui Lot
și pe loc stană
de sare stătu
te-ai întors către
zarea lui mîine
neștiutul topind în
ochii tăi dulci
AVERTISMENT
mai bine mai devreme
decît niciodată
își spun florile
primăvara
CATENĂ
ți-am dat un inel
ai alergat la cartea
tainicelor vrăji ai
eflorat-o-nfiorată după
tenebroasa incantație
ai rostit-o prefăcînd
inelul în puzderie
de verigi sîntem
azi într-un cvartet de
primăveri concatenați
JERBĂ
e fix cum zici
ești ca
înghețata bună
răcoroasă
într-o zi toridă
asta mă
duce cu gîndul la
ce-ar face limba mea
prozaic in pliurile
aromate ale
poate-ar trebui să te
mulțumești cu o
simbolică jertfă de
cuvinte nu de alta
dar eu sau tu
cine știe ne-am
alege cu
brain freeze
Poli – Lectura unei bune poezii de dragoste e ,ptr. mine , o delectare greu de egalat.
Sunt destul de diferite între ele ;senzualitatea e dozată și filtrată în registre diferite.”Cochetărie” mă trimite cu gândul la „Leoaică tânără,iubirea”. Unele epitete sunt cam previzibile,altele sunt f reușite,originale și îndrăznețe.Sensibilitatea artistică,ritmul interior,sublimarea fiziologiei și , din celălalt sens,fizicalitatea brută voluntară mă încântă.Mă deranjează englezizmele.Prima poezie lasă prea puțin sugestiei,spune prea mult,după gusturile mele; bănuiesc că e mai de început.Mulțumesc !
Sint absolut de sertar (cu context precis si destinatar real – d-aia englezismele si previzibilele erau musai). Le-am pus aici doar din incontinenta 🙂
Mai fă pe tine ,să te caut la ADN.!
„Ea e sălbatică și-i mereu gata-gata să sară / și să muște și-i gata-gata să adoarmă la mijlocul săriturii./ Ea are capcane cu miere în jurul gurii ,/încât îți vine să tragi peste ea cearșaful pădurii. /Ea este verde și amară.
Ea este foarte blândă,foarte frumoasă și foarte periculoasă ./ Cetățeni,n-o lăsați să iasă din casă. ”
Ion Mureșan
Da, vad de ce-ai citat finalul. Da’ mie-mi place prima strofa 🙂