București-Vatican

Poate fi la fel de bine titlul unui film-thriller de spionaj sau al unui seminar-thriller de Apocalipsa. Scopul este același. Cei care nu merg la cinema își satisfac dependența de adrenalină urmărind itinerariile papei. 

Vorbitorul începe prin a menționa că sunt unii care spun că decretul duminical este o teorie a conspirației, din cauză că nu s-a împlinit și din cauză că ei nu cred că este posibil. Am impresia că toate fețele pe ecran se întorc spre mine și simt nevoia să mă explic.

Unii credem că decretul duminical este teoria conspirației, nu pentru că nu s-a împlinit, ci pentru că orice se întâmplă este interpretat ca împlinirea lui. Psihiatrul care identifică un delir de persecuție, nu o face pentru că nu vede dovezile persecuției. Delirul se vede din natura asociațiilor pe care se întemeiază argumentele pacientului. Spunem că decretul duminical este teoria conspirației din cauza că manifestă structura delirului paranoic. 

Cazul de față este un bun exemplu.

Pe ecran apare harta Europei în trei culori. Lumea – ni se spune – era ”pestriță” înainte de căderea comunismului (era de fapt în două culori). Acum este împărțită în trei zone geopolitice monolite, reprezentate prin cele trei culori: Protestantism, Catolicism, și Ortodoxie. Teoria conspirației cu privire la împărțirea Europei în blocuri geopolitice bazate pe cele trei religii circula în România anilor 1990.  Era obsesia abolirii Tratatului de la Trianon. Trei decenii mai târziu, vedem ce a vrut Europa: o comunitate fără granițe bazate pe etnie, cultură, sau religie. Marele frate rus, pe care Dănăiață îl amintește în treacăt ca protector al zonei ortodoxe împotriva catolicilor și protestanților, este de fapt apărătorul naționalismelor și întegrismelor religioase în fiecare țară din Apus, inclusiv US. Însă aici avem logica circulară a delirului de persecuție și a teoriilor conspirative.

 Media face zoom-in la un punct  roșu pe zona monocromă a Ortodoxeiei. Ca într-un film prost cu Dracula, pe ecran apare o mânăstire medievală din Ardeal. E franciscană, se aprinde un bec?  Hoardele din trâmbița a treia năvălesc aici de la 1442, o dată pe an, ca apele otrăvite de steaua căzută, numită duhovnicește Pelin și întrupată istoric  în huni. Și mai sinistru este faptul că papa s-a dus acolo să se întâlnească personal cu îngerul căzut Pelin/Atila la mânăstirea din Șumuleu Ciuc, numită de barbari Csíksomlyó, într-o limbă neinteligibilă. 

Un alt zoom-in, și punctul este înlocuit de o pată. Biserica Greco-Catolică din România, continuă pastorul, este unică. Este singura biserică din lume care practică ritul bizantin și recunoaște primatul papei. Noi spunem că pastorul putea să adauge o pată mai mare în Ucraina vecină. De fapt, harta are destule pete. Există în lume 14 biserici de rit bizantin care recunosc primatul papei.  

Pastorul a învățat de la comuniști că românii au fost constrânși să se supună papei, dar el știe mai bine. Este de fapt un experiment apocaliptic în vederea pregătirii decretului duminical. Experimentul unic din România a dovedit că bisericile se pot unii sub primatul papei, în ciuda diferențelor de rit și dogmă. Papa a venit să viziteze laboratorul secret înainte de a globaliza produsul.

În realitate, Biserica Unită este separată prin rit și dogmă de Ortodoxie, acolo unde ritul și dogma au fost motiv de schismă în 1054. Ritul bizantin ca atare nu a fost o problemă. Cele patru poziții ireconciliabile au fost: primatul papei, Filioque, purgatoriul, și pâinea nedospită la împărtășanie. Nu există în lume nici o biserică de rit bizantin care să recunoască primatul papei în timp ce acceptă poziția ortodoxă în celelalte trei puncte. 

În ce privește aspectul istoric, pastorul sare din lacul comunist în puțul benzi desenate Chick. Ca român putea ști mai bine. Românii care au adoptat greco-catolicismul după intrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic au făcut-o pentru a obține reprezentare în Unio Trium Nationum și acces la educația apuseană. 

Problema românilor în Ardeal a fost că feudalismul și sistemul breslelor din orașe se bazau pe o ordine socială catolică. Nobilii români au adoptat catolicismul și s-au maghiarizat prin căsătorii. Corvineștii sunt un bun exemplu.   Românii au rămas fără nobili care să-i reprezinte în ierarhia feudală.

În mod natural, greco-catolicii au accentuat latinitatea limbii în contrast cu slavona (Școala Ardeleană). Au obținut educație apuseană și reprezentanți în UTN. Baronii calvini au descoperit peste noapte virtuțile credinței pravoslavnice și au ațâțat clerul ortodox, român și sârb, împotriva celui greco-catolic. Iezuiții au intrat, cum era de așteptat, de partea greco-catolică în conflictul etnic-religios.  Însă pe măsură ce ideile iluministe și naționalismul au pătruns în Ardeal, aspectul religios a devenit secundar. Comuniștii au abolit Biserica Unită la ordinul lui Stalin și Ceaușescu nu a avut nici un interes să schimbe lucrurile.

În cursul expunerii, ni se amintește că o personalitate importantă pe Youtube a spus în luna Octombrie că decretul va venii în 6 luni.  Vizita papei a avut loc în luna Mai, 6 luni de la profeția pe Youtube. Să acceptăm ”ipotetic” că profeția lui Gates s-a împlinit în vizita papei. Cineva obiectează că decretul va pleca din America. Are dreptate pastorul că oamenii nu gândesc adânc.  Punctul roșu și pata verde sunt echivalentul spiritual al cercului mic făcut de Stalin pe hartă în jurul orașului Stalingrad. Aici se va da bătălia care va decide soarta războiului.  

Aici se află laboratorul secret al Vaticanului pentru unirea bisericilor. Aici se află ungurii, coloana a cincea a antihristului (bănuiam noi). Aici este buricul pământului plat. ”România este grădina Maicii Domnului” – cum spunea alt papă care ne-a vizitat acum 20 de ani.

Mare e grădina. 

Războiul cultural în țara houyhnhnm

horsepeople

Jonathan Swift (1726), redă răspunsul lui Gulliver la întrebarea regelui houyhnhnm despre cauzele războaielor în Europa.

Diferența în opinii a costat multe milioane de vieți: de exemplu, dacă carnea este pâine sau pâinea este carne; dacă sucul unui anumit bob este sânge sau vin; dacă fluieratul este un viciu sau o virtute; dacă este mai bine să săruți un stâlp sau să-l arunci în foc; care este cea mai bună culoare pentru o haină, negru, alb, roșu sau gri; și dacă trebuie să fie lungă sau scurtă, îngustă sau largă, murdară sau curată; și multe altele.

Nici un război nu este atât de furios și sângeros, și de o continuitate atât de îndelungată, ca cele cauzate de diferențele de opinie, mai ales cu privire la lucruri irelevante.

Europa lui Swift pare să se fi vindecat, dar virusul i-a infectat acum pe houyhnhnms, într-o formă mutată numită război cultural. Este furios, nu pare să se termine curând, și este pentru lucruri irelevante.

Episcopul Thomas Paprocki a interzis recent lui Michael Madigan, președintele camerei reprezentanților din Illinois, și John Cullerton, președintele senatului, să mănânce din pâinea care este carne, în dioceza lui, din cauză că cei doi legislatori nu cred că embrionul este persoană.

Termenul pro-life este un eufemism orwellian. Nu doar pentru că, așa cum spune personajul lui Swift, ”a costat multe milioane de vieți” și pentru că respectul abstract față de viață implică disprețul în fapt față de femeia redusă la statutul de șeptel. Însă, mai ales, pentru că, în concepția episcopului, opinia viața începe la concepție trebuie înțeleasă în aceiași termeni ca ”dacă carnea este pâine sau pâinea este carne; dacă sucul unui anumit bob este sânge sau vin”. Ambele dileme au la bază ceea ce Bertrand Russell găsește a fi greșeala fundamentală a oricărei  metafizici, iluzia că există o legătură magică între sintaxă și structura lumii.

Să luăm ca exemplu propoziția: pâinea este carne. Carnea și pâinea sunt substantive – purtătoare de substanță. Substanța se află în substantiv. Metafizicianul crede că se află în pâine și în carne. A nu se confunda cu ceea ce se vede la microscop sau se separă în laborator. Preotul nu se coboară la lucruri vulgare ca polizaharide sau aminoacizi. Invocația sacramentală operează la nivelul substanței, care este separată de predicatele ei așa cum subiectul și predicatul sunt separate în propoziție. Dacă putem schimba subiectul în propoziție fără să schimbăm predicatul, invocația sacramentală schimbă substanța pâinii fără să schimbe compoziția chimică.

Asemenea finețuri teologice au costat multe milioane de vieți, dar protestanții și catolicii nu se mai bat pentru ele. Însă războaiele Domnului nu s-au terminat. Pâinea este sau nu este carne, vinul este sau nu este sânge, dar embrionul este persoană.

Este cuvântul persoană o abstracție sau se referă la o substanță metafizică care precede și transcende biologia? La fel ca în cazul pâinii și vinului, transcendentalul de aia e transcendental pentru că nu se vede, și ce nu se poate vedea se poate impune.

Dacă persoana metafizică nu se vede la microscop, persoana fizică se dovedește în precedente judiciare. Bătălia se duce acum pentru un caz câștigat în Curtea Supremă în care embrionul să fie considerat persoană fizică. Strategia este ca cineva să fie condamnat pentru discriminare fetală. În cazul acesta fetusul a fost tratat ca persoană fizică.

Dacă vă întrebați de ce au devenit albii de extremă dreaptă atât de îngrijorați că negresele fac mai multe avorturi decât albele, nu este din cauză că li se pare că sunt prea puțin negrii în pușcării. Ei vor precedentul în care cineva este condamnat pentru discriminare rasială din cauză că a avortat un fetus negru.

Aceasta va fi dovada că embrionul este considerat  persoană fizică în jurisprudență. Americanii nu le prea au cu subtilitățile metafizice dar ca avocați nu-i bate nimeni.

Și apoi pot să se înmulțească yahoos  de zece ori cât houyhnhnms căci îmi voi strica grânarele (pușcăriile private)  şi voi zidi altele mai mari ; acolo voi strânge toate roadele (profiturile) mele. Episcopul știe mai bine decât predecesorii săi medievali de care își bătea joc Swift.

”Darul Cernobîlului” în era post-adevăr

În primul episod al mini-seriei Chernobyl, în timpul unei întâlniri de urgență la Pripyat ispolkom, consiliul de conducere al orașului, apparatchikul veteran Zharkov (Donald Sumpter) cere compatrioților săi „să aibă credință”.

” Închidem orașul „, spune Zharkov. „Nimeni nu pleaca. Tăiem liniile telefonice. Oprim răspândirea dezinformării. Astfel îi împiedicăm pe oameni să submineze roadele muncii lor”.

”Roadele muncii lor” înseamnă, bineînțeles, privilegiile lui Zharkov și ale nomenklaturii din care face parte. Oamenii trebuie izolați și lăsați să moară în chinuri, ignoranță, și disperare, pentru a nu destabiliza birocrația politică. Adevărul înseamnă dezinformare. Dreptul la propria viață înseamnă dezertare.

Astfel de eufemisme orwelliene am mai auzit și în alt context. Aveți ”credința” (în ce spunem noi). Știința, istoria bisericii, studiul religiilor, exegeza științifică a Bibliei, sunt ”dezinformare”.  Credincioșii nu trebuie ”lăsați să plece” (să-și ia viața în mâinile lor). Trebuie tăiate legăturile cu lumea. Trebuie să-i împiedicăm pe oameni să-și submineze propria mântuire, (privilegiile clerului), prin accesul la adevăr.

Sar la ultimul episod. Cuvintele savantului Valery Legasov (Jared Harris) în overvoice se suprapun cu imaginile postapocaliptice filmate în ultimele secvențe.

A fi un om de știință înseamnă a fi naiv. Suntem atât de concentrați pe căutarea adevărului, încât nu reușim să luăm în considerare cât de puțini vor să îl găsim. Dar el este întotdeauna acolo dacă îl vedem sau nu, dacă îl alegem sau nu. Adevărului nu-i pasă de nevoile sau dorințele noastre – nu-i pasă de guvernele noastre, de ideologiile noastre, de religiile noastre – să aștepte pentru totdeauna. În cele din urmă, acesta este darul Cernobîlului. Dacă mi-a fost cândva frică de costul adevărului, acum mă întreb doar care este costul minciunilor

Pentru Legasov, prețul adevărului ar fi fost cariera lui în structura de putere a științei sovietice. Prețul minciunii a fost ”darul Cernobîlului”, care l-a costat viața. Darul Cernobîlului este că adevărul suprimat, orice adevăr suprimat, va ajunge într-o zi la masa critică și va spulbera obstacolele puse de oameni.

Gorbaciov spunea că principala cauză a demisiei URSS a fost explozia de la Cernobîl. Uzura morală și tăierile financiare de colțuri ale tehnologiei sovietice, secrete de stat păzite de KGB atât de bine încât nici inginerii de la Cernobîl nu le cunoșteau în noaptea când au făcut testul fatal,  puteau fi reformate la un cost, într-adevăr, mare, dar mult mai mic decât efortul de îndiguire a catastrofei nucleare. Imperiul sovietic a plătit prețul minciunii.

Alte imperii așteaptă la rând. Biserica așteaptă la rând. Adevărul este întotdeauna acolo. Are răbdare, pentru că este nemuritor. Timpul nu este de partea noastră. 

Aude cineva? Întrebarea este naivă. ”Suntem atât de concentrați pe căutarea adevărului, încât nu reușim să luăm în considerare cât de puțini vor să îl găsim”. Altă lecție de la Cernobîl. Nu este vorba numai de putere, ci de oameni în general. Orice căutător de adevăr va ajunge în cele din urmă la această concluzie. Stăpânii măcar vorbesc civilizat. Să te ferească Dumnezeu de mânia sclavului căruia vrei să-i rupi lanțurile. Este prețul adevărului. Dar prețul minciunii va fi mult mai mare.

Lăsați-mă cu iluziile erei post-adevăr, cu narațiunile și metanarațiunile voastre, cu arhetipuri, tradiții, și pietre de hotar. Adevărul există. Adevărului nu-i pasă de voi. Adevărul stă la pândă. Adevărul va exploda, spulberând orice: imperiu, ideologie, dogmă, iluzie.

Adevărul nu iartă. Împacă-te cu adevărul cât ești cu el pe drumul spre judecător, căci altfel vei plăti până la ultimul bănuț.

Amin vă spun vouă.

Noul iudeo-creștinism

Papa Francis între nevoia națională de tătuc și colecția de potcoave de la cai apocaliptici morți

Nicolae Iorga ne spune cum sultanul, înțelegând el că supușii creștini din Balcani au nevoie de un tătuc de credință ortodoxă, a hotărât să instaleze în raiaua de la Dunăre o mică curte bizantină cu domni de (pretinsă) viță paleologă și, ca semn de bună credință, a interzis chiar construirea de geamii în raiaua binecuvântată (să moară ungurii). Istoricul mare se simte mulțumit în general de evoluția spirituală a românilor în această perioadă, când sultanul turc și domnul grec și-au apărat cu nuiaua copii de sminteala apuseană.

Timpurile s-au schimbat de mai multe ori, și, cum bine spune cronicarul, românul nu este niciodată deasupra lor. Ceva nu se schimbă. Întrebarea lui Mircea în sens invers: ce-a voit acel popor? – întreabă Apusul. Răspunsul este același ca pe vremea sultanului. Poporul vrea un tătuc.

Mai mulți intelectuali cu sau fără sutană, începând din perioada interbelică, renăscuți cu o nuanță de roșu în perioada ceaușistă, și la mare trecere astăzi pe la diverse înalte porți și divanuri, ne spun că românii sunt verzi, nu roșii, albaștrii, sau (doamne ferește) R.O.G.V.A.I.V. Au rădăcină de stejar în pământ , sângele daco-roman, și legea strămoșească, nu în contracte sociale și constituții efemere. Din această rădăcină se nasc lideri naturali, voievozi sau conducători, salvatori de neam, I-O în hrisoave domnești sau, mai simplu, ”io”, la interviuri TV.

Astfel de înclinații stârnesc de obicei îngrijorarea Europei, care a experimentat cu tătucul în regimuri fasciste de inspirație catolică (astăzi tentația fascistă este mai puternică în Islam, Ortodoxie, și Neo-Protestantism). Însă europenii știu ce știa și sultanul, (sau țarul roșu), că orice ”io” cu veleități de I-O este gata să sărute papucul, cizma, sau pantoful lustruit, la orice înaltă poartă, Istanbul, Moscova, sau Brusseells.

De aceea, europenii, pentru care Papa este doar un muzeu ambulant, l-au trimis zilele acestea în România să le ofere românilor un tătuc care să îi învețe să iubească homosexualul (în Domnul), țiganul, și imigrantul. Ca orice copil cuminte și ascultător, românul preferă autoritatea părintească argumentului rațional venit de la intelectuali suspecți de conspirația Illuminati.

Sultanul știa mai bine. Pentru mulți credincioși papa este el însuși suspect de Illuminati, marxism cultural, și alte erezii satanice. Ortodocși si neo-protestanți s-au unit ca cei doi câini ai lui Burebista împotriva lupului în haine de miel. Și, bineînțeles, diverși amici mai vechi, dovedesc zilele acestea că, într-adevăr, creierul omului devine după o anumită vârstă un cimitir de cai morți și potcoave ruginite, reciclate în meme FB de isnpirație walterveithiană/davidgatesiană.

Poporul vrea tătuc, dar un tătuc balcanic, așa cum bine a înțeles sultanul. Tătucul balcanic își bate soția din dragoste, își înjură copii de mamă, și îi lasă în grija Maicii Domnului când le e foame. Francis a sărit prea repede la ultima parte pentru gustul național.

Cât privește potcoavele de la cai morți, se vând bine.

Islamul: religia viitorului

Gâlceava neurofiziologiei cu filosofia – Completare la “Meandrele lui Broca”

Autorii* fac remarca deosebit de pertinentă că ceea ce poate fi adevărat sau fals sub aspect empiric, într-un enunț științific, poate avea sens sau nu, sub aspect conceptual. Ei remarcă faptul că generații succesive de neurofiziologi n-au făcut o distincție clară între creier, minte, psihic, modele psihologice și funcții psihologice de sinteză. Evoluția istorică a fost de la mental la funcții psihice, pentru ca apoi să fie trasă o legătură directă, neurofiziologică, între creier sau zone ale acestuia și psihism.

Acești filosofi ai științei atrag atenția asupra faptului că aspectele conceptuale preced distincția de adevăr și eroare, punând accent pe formele de reprezentare. 

Deseori, lucrăm cu modele grafice, chiar spațiale – biologia ne obligă. Dublu helix, izomerii cis-trans, atomul – sunt doar câteva dintre reprezentările reușite. Dar cele mai multe sunt virtuale, le purtăm în mintea noastră, iar limbajul unora este ticsit de termeni muzicali, temporali, spațiali, cerebrali, chinestezici, după afinitatea personală.

Filosofic și conceptual, ceea ce empiric poate fi adevărat sau eronat, poate avea sens sau poate fi un nonsens, dacă sunt încălcate regulile logice.

De asemenea, cercetătorii pun mare preț pe unitatea wholisticăa unei ființe. Nu e permisă și este un nonsens afirmația că anumite regiuni din creier sau ansamblul său, ar putea exercita funcții psihice analitice sau de sinteză. Nu putem memora cu hipocampul, vorbi cu aria sylviană stg, calcula sau conștientiza schema corporală doar cu hemisferul dr. Autorii insistă că funcțiile psihice analitice și de sinteză sunt proprii doar întregii ființe, fiind definită de totalitatea lor. Numesc asta “eroare mereologică”, un fals, nonsens logic.

Răspunsul lui Dennett și Searle a fost foarte viguros și aș zice că remiza a fost rezultatul. În esență, el face remarca justificată că filosofii limbajului fac o critică apriori a unor realități empirice noi, pentru care nu există limbaj adecvat. Sistemele cu o complexitate ridicată și autoreglare, bazate tocmai pe mulțimea conexiunilor – fiecare neuron din cei peste 100 miliarde are peste 10000 sinapse – generează, tocmai prin aceasta holismul și saltul calitativ, fără să știm – deocamdată – cum devin părțile întreg și ce procent din trăsăturile întregului se regăsește în părți.

De fapt, ceea ce le impută filosofii neurofiziologilor – putem spune, vulgarizând puțin – este faptul că, după ce au constatat că topografia cortexului se pretează la reprezentarea grafică a unui homunculus senzitiv sau motor, a ariilor vizuale, drept niște hărți, sau centrului vorbirii, drept o agenție media, au privit aceste reprezentări așa cum privesc oamenii simpli diversele simboluri creștine întâmplătoare din legume sau secțiuni în lemn, piatră, ca pe miracole. Este o exagerare, desigur. Dar confuzia este de același tip – o confuzie filosofică de sens. Nu întâmplător existau prohibiții antice privind reprezentarea și modelarea. Devine foarte ușor ca tentația reprezentării să conducă spre vicii ale interpretării. Se pare că nu există funcție cerebrală la care să nu participe, nu doar tot creierul, ci întreaga ființă, până la cea din urmă terminație.

“The brain does not hear, but is not deaf… The brain makes no decisions, but neither is it is indecisive. Only what can decide, can be indecisive. So too, the brain cannot be conscious, only the living creature whose brain it is can be conscious – or unconscious. The brain is not a logically appropriate subject for psychological predicates. Only a human being and what behaves like one can intelligibly and literally be said to see or be blind, hear or be deaf, ask question or refrain from asking.” Op cit, p 21.

Așa cum ne spun neurochirurgii, organul numit creier nu are receptori ai durerii, astfel că în unele intervenții, pacientul este trezit pentru verificarea acurateței intervenției. El însuși nu doare, chiar dacă cele mai sfâșietoare și penibile dureri, devin conștiente prin integrarea în talamus și cortex! E o diferență!

Desigur, există multe legende urbane despre transfuzii sau vreun transplant, care au vehiculat trăsături ale donatorului, la receptor. Sunt doar legende. Și anecdote. În situație etică, tehnică – ipotetică, ficțională – în care ar fi posibil transplantul reciproc de cap, identitatea ar urma creierul, sau corpul, care are de partea sa volumul și cantitatea? Deocamdată, nu suntem siliți să ignorăm astfel de dileme. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de dileme. Filosofii, din câte înțeleg, vin cu un argument zdrobitor – al autorității (!), citând din Wittgenstein și combătând dualismul cartezian (sau grec?).

Viața de relație presupune unitatea morfofuncțională a ființei și schimbul continuu de substanțe, energie și informație, prin care se delimitează, dar se și integrează în mediu. Creierul este de neimaginat neurofiziologic fără cel mai îndepărtat receptor și efector, împreună cu legăturile adiacente, cu mecanismele de retroacțiune, feedback, și autoreglare continuă, în timp real.

Neurofiziologie deci, și psihism, hard și soft, biologie, biochimie, biofizică – pe de o parte, și psihologie, filosofie, logică – pe de alta.

Dar arta, spiritualitatea, miturile, imaginarul care sublimează esențialul, idealul, și tinde către absolut?

Cu certitudine nu sunt domeniul științei, dar pot ignora criteriile conceptuale ale adevărului și sensului? 

Poate sacrul ignora sau contrazice criteriile posibilului, sensului, realului?

Poate că criteriile de adevăr sau eroare, de asemenea, nu se aplică aserțiunilor religioase sau teologice, dar sunt îndeplinite toate criteriile de sens obiectiv, nu subiectiv?

Bine, am putea răspunde toți aceea care suntem credincioși: tot ce ne trebuie este un set de convenții care să stipuleze regulile acestui limbaj, al acestor reprezentări și ale preocupărilor, atât de dragi nouă. Da, dar ce te faci cu etapa verificabilității, a noncontradictorialității. 

Modelele, reprezentările, oricât de abstracte și absconse, au întotdeauna un corespondent real, concret, verificabil, obiectiv. Pe când noi, nu avem decât reașezarea permanentă a unor poziționări noncontradictorii, consensuale colectiv și subiective.

Dacă sacrul este proiectat într-o lume a absolutului, ideală, utopică, va împrumuta trăsăturile imaginare ale acelei lumi și, în cele din urmă, va deveni util doar domeniului în care a fost exilat. Transcendență și imanență – suntem permanent excedați de extremele acestui dipol.

Antropologic, omul se raportează la fiecare și la toate aceste domenii. Unii ar spune că toate, fără excepție, sunt creația sa. El le unifică și îi sunt familiare. Totuși, fiecare dintre aceste domenii are specificul său tehnic, criteriile sale de verificare.

Este foarte ușor să comiți erori tehnice de logică, să faci presupuneri și inferențe, să transgresezi granițe și să aplici principii, norme sau reguli specifice unui nivel sau domeniu, în altul cu criterii și reguli diferite.

Limbajul se pretează ușor la astfel de salturi. Desigur, în artă, acesta poate fi un procedeu creativ, surprinzător și ingenios. În domeniile exacte, cadrul de referință trebuie definit permanent, ca și termenii, pentru claritate și eliminarea confuziei. Dar, așa cum spune prietenul și colegul meu, Daniel, se pare că, dacă nu teologii, cel puțin oamenii religioși, au un apetit crescut pentru termeni neclari și confuzie!

————-

Duelul academic dintre Maxell Bennett & Peter Hacker cu Daniel Dennett & John Searle a pornit de la lucrarea primului cuplu: Philosophical Foundation of Neuroscience, și s-a concretizat cu lucrarea Neurosciece & Philosophy – Brain, Mind, Language, Columbia Univ Press, 2007, care conține selecțiuni din alocuțiunile prilejuite de simpozionul găzduit de Asociația Americană de Filosofie.