oxigen2

Mă rog

​Sau mă rog, când mă rog te rog. Te rog dar mă rog… facă-se voia ta, nu voia mea.

Recent, din nou, am auzit cum ‘s-a rugat și el așa cum a știut și a ajutat Domnul să-i trăiască copilul’.
Traducere: slăvit fie Domnul că nu-i neglijent față de copiii cu rugăciune cum e față de cei lipsiți de rugăciune.

Rugăciunea e un act care pentru orice om cu minimă introspecție ​​lasă în urmă o stânjeneală.
Pentru că orice rugăciune ascunde dorința de a înclina balanța către sine peste restul de care sinele e înconjurat. Ajută-mă să reușesc X în ciuda inevitabilului detriment produs în afara lui X. Detrimentul nu e recunoscut explicit, dar miroase pentru că rămâne agățat într-un cui de minte.

Rugăciunea știu că e o contradicție dar trebuie să neg contradicția pentru că rugăciunea nu poate fi decât bună.
E amestecată cu rușine pentru că sunt conștient de egoismul și necredința pe care încerc să le ascund.
Eu cel care susțin că nu trebuie să intervin în planurile lui Dumnezeu, sper totuși să-l cumpăr cu sinceritate și căință pentru a închide ochii la niște mărunțișuri d’ale mele în planurile sale.

Apogeul e-n final. Acoperirea goliciunii cu ‘…dar facă-se voia ta nu voia mea’.
După îmbuibarea din fructul oprit pe toată durata rugăciunii, la final bag cotorul sub ‘facă-se voia ta nu voia mea’. Toată putreziciunea din mijlocul rugăciunii, tuflită sub căință.

Facă-se voia ta, dar zic și eu așa… să fie cu amin la voia mea.
O flegmă umilă la rădăcină și ridicatul de pe genunchi e cu speranță de roade bune.

Rugăciunea: întâlnirea cu Dumnezeu. Dar mai sigur întâlnești altă prezență absentă: fantoma neglijaților. De fapt rugăciunea e în primul rând despre aceștia. Despre fuga de neglijați. Despre cum să nu mă număr printre neglijați. Rugăciunea liniștește. Pentru că nu mai sunt neglijat.

Numele cu rezonanță pentru prezența absentă e conceptul de hauntology. E întâlnit în cel puțin trei teme derridene: relația dintre Self și The Other, originea transcendentală, fantoma lui Marx. Ideea generală fiind că orice concept e bântuit de negațiile sale. Iar negațiile oricărui concept sunt toate celelalte concepte pentru că orice concept e într-o relație de cum diferă de restul.
Definițiile sunt bântuite de alte definiții, ideologiile de alte ideologii, ideile de alte idei, indivizii de alți indivizi. Orice e bântuit de restul.
Când privilegiezi un concept, discriminezi celelalte. Când dai dreptate unei ideologii, neglijezi dreptatea la restul. Când favorizezi o idee, defavorizezi altele. Când prioritizezi orice, deprioritizezi altceva. Când mă rog pentru mine, îi costă pe ceilalți.
În limbajul consacrat, s-ar spune că privilegierea mea se întâmplă prin violența față de celălalt.

Povestea oprită aici ar arăta ca autoflagelarea logic-teologică unde individul nu-și poate păstra mințile pentru că Isus i-a poruncit să trăiască pentru alții iar de alții în suferință lumea nu duce vreodată lipsă. Individul trebuie să audă din porunca lui Isus și ceea ce Isus spune când nu spune. Anume că individul e la rându-i un altul (The Other) pentru alții (The Other). Cu alte cuvinte dăruirea necondiționată funcționează numai dacă o practică toți. Adică dăruirea necondiționată e totuși.. condiționată.
N-am ajuns la aprofundare, dar știu că Derrida explorează această temă în jurul noțiunii de ‘the gift’ (impossibility of the gift, the gift of the other).

Fenomenul de hauntology trimite către alte concepte unde similar, ceva trebuie să lase ca altceva să dea: conservarea energiei în univers, legea randamentului redus, ‘will to power’ al lui Nietzsche, ‘momentul deciziei e nebunie’ al lui Derrida, ‘unde dai și unde crapă’ din folclor. Toate într-o formă sau alta povestesc despre cum influențând ceea ce intenționăm, influențăm și ce nu intenționăm.

Crucea lui Derrida e că trebuie să continuăm în lume vinovați de nebunia deciziei. De păcatul prioritizării a ceva în detrimentul restului.
Vestea bună a lui Derrida e că etalonul altora nu e neapărat mai bun decât al tău. Și restul are nevoie de aceeași permanentă schimbare și adaptare. Ne deconstruim unii pe alții ca favor reciproc.
Evoluția e o deconstrucție. Existăm pentru că suntem o continuă deconstrucție. Creștinismul mai e printre noi pentru că nu rezistă deconstrucției. Cuvântul lui Dumnezeu e cartea cărților pentru că e cel mai deconstruit. Logosul mai scrie o filă de istorie pentru că mereu se deconstruiește. Hula, păcatul împotriva duhului sfânt e să te împotrivești schimbării; deconstrucției. Unde e schimbare, alterare, transformare, e și deconstrucție pentru că ceea ce a fost poate fi și altfel. Cotorul din urma Evei afirmă că se poate și nu măr.

Fiecare concept are dreptatea lui pentru că face sens în contextul potrivit. Orice concept, în contextul favorabil, e deconstrucția tuturor. Orice concept, în contextul favorabil, e centru. Centrul, deconstruiește pentru sine. Toți suntem centre și toți deconstruim.
Decizia pentru supremația unei idei peste orice context e plătită cu refuzul legitimității oricărei alte idei.
Scepticismul, pluralismul, multiperspectivismul, nuanța, deconstrucția sunt de fapt echivalentul ‘necesității permisivității’ în principiul ‘nevinovat până la proba contrarie’. Dacă nu ai dovezi solide, nu condamni, ești constrâns să ‘permiți din necesitate’.
Dacă nu ai dovezi solide pentru impunerea de limite și norme, atunci nu impui. Constrâns ‘pluralismului din necesitate’.
Atitudinea post-structuralistă nu e neapărat un moft între altele. O fi pentru unii dar ce te faci dacă e și constrângerea unei necesități? Ce te faci dacă deși nu-ți place neapărat, ești totuși constrâns să permiți pentru că nu poți legitima normele?
Norme pentru că empiricul? Ce e mai empiric decât contextul nenumăratelor ‘soluții’ devenite tragedii ale istoriei? Post-structuralismul începe să sune mai puțin nebun decât nebunia de a pretinde o nouă soluție. Dacă definiția nebuniei e să încerci același lucru așteptând un rezultat diferit atunci în lumina empiricismului istoriei oare nu e nebun tocmai cel care încă speră la soluție?

Ce te faci dacă realizezi că cea mai pertinentă și potentă critică împotriva deconstrucției e tocmai deconstrucția?
Alt centru și deconstrucția? Ce caracterizează centrul e că face regulile dar nu i se aplică. Ceea ce e surprins de Derrida prin ‘centrul nu e centrul (the center is not the center)’. Dacă centrul ar fi în interior, ar fi subiectul propriilor reguli. Dar centrul la care ne referim, cel dogmatic, se află în exterior, ‘în afara textului’ pentru că face regulile dar nu i se aplică. Deconstrucția dacă e un centru, e unul care stă unde trebuie. În interior unde nu se sustrage propriilor reguli. Este un centru care se include în propria critică.
Și propria critică răsplătește: când deconstrucția se invalidează (se deconstruiește), se validează pentru că tocmai o folosești. Deconstruind deconstrucția negi și totodată afirmi deconstrucția. De aici și motivul pentru care rezistă tensiunii definirii. E ceva care se desființează dar se înființează când se desființează. Dacă o definești, produci materialul pe care îl va deconstrui. Deconstruind, reușește să existe ‘desdefinițindu-se’. Supraviețuiește definirii pentru că este ceea ce consumă definițiile.

Sceptic cu privire la deconstrucție?
Devine tautologic pentru că scepticismul în sine ajunge să deconstruiască deconstrucția cu deconstrucția.

Aici e potrivit de introdus conceptul de ‘sublate‘. Care surprinde cum dualitățile ajung în crepusculul morții care ființează, distrugerii care păstrează, self-ului care e un other.

Revin la fantoma neglijaților, la problema lui ‘The Other’.
Problema lui The Other e problema Self-ului, e că sunt într-o relație de ‘sublate’. Partea (self-ul) și întregul (the other) se desființează și ființează reciproc. ‘Suferă’ de auto-referință, implicit de negație, implicit de recursivitate, implicit de infinit, implicit de imposibilitatea rezolvării.
Self-ul e bântuit de The Other dar Self-ul e The Other pentru The Other. Adică toți suntem fantome.

Înțeleg că ajungem la Hegel: tot ce nu are identitate intrinsecă (prin sine, care nu depinde de nimic, tautologică) e contradictoriu pentru că e într-o situație de dependență de întreg.
Ajungem și la fantoma care-l bântuie pe Hegel: dependența de întregul pe care îl formează.
Practic ceea ce nu are identitate intrinsecă (partea) simultan e determinată de întreg și determină întregul.
Relația dintre Self și The Other e problema relației dintre parte și întreg.

Care e problema cu partea și întregul?

Una este problema creației. Cine ‘creează’ pe cine?
Dacă partea creează întregul, atunci când inițial există doar partea, partea nu e parte, e întregul. Deci la creație există numai partea și nu face sens să o numești parte pentru că ‘partea’ e tot ce există. E întregul. Dacă partea creează întregul, de fapt întregul creează partea.
Dacă întregul creează partea, atunci întregul n-a fost de fapt întregul. A fost doar o parte pentru că abia după creație avem ‘adevăratul întreg’. Deci dacă întregul creează partea, atunci de fapt partea creează întregul.

Alta e problema negației (menționată și în articolul anterior).
Dacă luăm grupul obiectelor care nu fac parte din nici un grup. Este acest grup un grup? Dacă da atunci obiectele noastre nu sunt cele care nu fac parte din nici un grup.
Dacă nu, atunci ce este?

Problema limitei și absolutului.
Există vreo limită/condiție pentru care vreodată un întreg să nu mai poată deveni parte la rândul său? Există un întreg absolut?
De unde dilemele despre semnificația timpului și cunoașterii.
Trecutul ca ‘vechiul întreg’, ca dogmă. Viitorul ca perpetua schimbare în care întregul devine parte pentru că a apărut o altă parte (noul) și împreună formează un ‘nou întreg’ (prezentul din viitor care devine trecut). Și tot așa la nesfârșit. Iar dacă e la nesfârșit atunci nu există o limită/condiție de oprire, deci nu există un întreg absolut. Nu există un capăt al întregului. De aici derivă dilema ‘sfârșitului istoriei’: dacă ne permitem vreodată să dogmatizăm ceva, să considerăm că am ajuns la un capăt unde întregul rămâne valabil pentru totdeauna, în orice context, în mod absolut.
De unde și numeroase dileme în jurul lui Dumnezeu: dacă Dumnezeu e întregul, adică tot ce există, Dumnezeu totdeauna crește odată cu orice apare nou. Deci Dumnezeu nu e niciodată absolut.
Dacă Dumnezeu nu crește pentru că e deja absolut atunci există ceva (differance, schimbarea în univers, universul, noi) care deține ceva în plus față de Dumnezeu. Deci există un întreg, un absolut mai mare decât Dumnezeu în care Dumnezeu este doar parte. Deci Dumnezeu iarăși nu e absolut.
Schimbarea e o mare problemă nu doar pentru noi ci și pentru Dumnezeu. Dar cum se impune respect: în primul rând pentru Dumnezeu.

Problema măsurători (opririi măsurătorii).
Considerând întregul a tot ce există, cum poți termina măsurarea întregului dacă măsurătoarea în sine produce noi părți în întreg (expandează întregul) pe care măsurătoarea acum trebuie să le considere?

Exemple mai sunt.

Toată această poveste ar putea fi considerată (sau desconsiderată) ca un șiretlic filozofic până să ne tot lovim de nenumărate paradoxuri într-o multitudine de discipline care se tot învârt în jurul auto-referinței. Rezum (excesiv): când auto-referința este implicată, ce se poate lămuri e că nu se poate lămuri.

În timp ce unii văd în asta gaura pe unde iese Dumnezeu, alții se bucură de vestea că proliferarea sensului (nelămurirea) nu va înceta să servească împotriva oricărui Dumnezeu.

De adevăr absolut în cele din urmă nu știm cât și dacă depindem. De deconstrucție (autocorecție) știm că depindem.
Cu contradicții știm că putem trăi. Complet fără contradicții nu știm.
Cu impredictibilul știm că se poate exista. Doar cu predictibil, nu știm.

Cum se leagă lucrurile? Ce au în comun utopia, atingerea perfecțiunii, încercarea de a păși dincolo de legea randamentului redus, încercarea de a transcende conservarea energiei în univers, idea de a maximiza o singură dimensiune fără a cauza efecte adverse, dogmatismul, impunerea unui singur sens interpretării, intolerarea excepțiilor?
În comun au atrocitatea. Pentru că optimizează pentru o singură dimensiune, alienând toate celelalte dimensiuni. Are dreptate Marx. Dar refuză să-și aplice propria dreptate. Centrul lui Marx nu e centru pentru că e în exterior: soluția lui e la rându-i maximizarea unei dimensiuni care alienează alte dimensiuni. Critica e valabilă, soluția e doar cu altă pălărie.
Are dreptate și capitalismul. Dar din capul locului capitalismul e doar despre optimizarea unei singure dimensiuni.
Derrida articulează calea îngustă: problema e soluția, soluția e fără soluții.

Delimitarea între structuralism și post-structuralism e că structuralismul pretinde că universalul e realizabil. Că există o dimensiune care le conduce pe toate și pentru care putem maximiza ca totul să fie bine. Că rezolvarea este posibilă, că Soluția există.
Post-structuralismul respinge idea de universal, de soluție totalizatoare. Respinge că e posibilă maximizarea unei dimensiuni fără să diminuezi/anulezi celelalte.
Susține că orice ‘nouă soluție’ inevitabil produce noi colaterale. Locul de căutat victimele e în negația ‘noii soluții’ (în ce bântuie soluția, în ceea ce soluția neglijează). Iar modul în care aduni argumente e prin deconstrucție.

Reiau. Deconstrucția afirmă: ‘problema e soluția, soluția e: fără soluții’. E propoziția asta în sine soluție sau nu e soluție? E problemă sau nu e problemă?
Nici una, nici alta sau ambele?
Nu știm. E ceva.. ‘sublated’, în crepuscul. Nici parte, nici întreg, și parte și întreg. O altă fantomă.

Absolutul e unul și nu are referință ca să-l putem compara pentru a-l identifica. Dacă la un moment dat am fi în posesia absolutului, incertitudinea tot va trebui să existe pentru că incertitudinea e singurul mod de a proba și identifica absolutul.
Prin urmare filozofia, critica, deconstrucția, scepticismul, postmodernismul, post-structuralismul, pluralismul alături de toate celelalte negații și antitezele ale absolutului, servesc absolutul: sunt calea îngustă către absolut.

Derrida a redat sensul filozofiei. Filozofia nu e în slujba definirii adevărului ci în slujba probării lui prin negare, critică și contradicție. Filozofia e negarea absolutului și calea către absolut. E negarea adevărului și calea către adevăr. E calea, adevărul și viața.

Mă rog… facă-se și voia ta (cititorule), nu doar voia mea.

Adam, caracatita, si caderea in pacat a inteligentei artificiale

Anti-anticatastază

Recunosc, cînd am ales să import grecescul antikatastasi pentru a vorbi despre „teologia înlocuirii” (engl. supersessionism) am… înlocuit numeroase, frumoase cuvinte deja existente în română. Aș fi putut zice substituționism – dar ăsta e deja, frecvent, colorat teologic, vizînd pozitiv ispășirea „substitutivă”. Sau supleanță – dar ăsta e confiscat politic și, în mod normal, se referă la o înlocuire temporară. Sau vicarianță – dar ăsta e medical și subliniază prea gros carența originală. Ar fi trebuit să zic surogat. Văzînd că neamul nu-l îmbrățișează, Dumnezeu s-a dus la neamuri, să se roage de ele să-l ia-n primire. Noi sîntem un surogat de Israel.

Pentru o vreme, la întoarcerea din America acum aproape două decenii, am ținut prin România un seminar de introspecție intitulat „Arta renașterii”. Încercam să joncționez psihologia traumei infantile și teologia noutestamentară a înfierii. Dumnezeu ca părinte surogat.

Nu, deconstrucția nu caută să pună nimic în loc. Deconstructivismul e tocmai sesizarea faptului că orice punere în loc, orice in-staur-are (ia uite unde se pitește crucea!) e, deja, o înlocuire. Orice constructivism e (auto)distructiv. Orice ridicare de steag se face în detrimentul orizontului și al oricărui alt steag. Și-și conține sîmburele aplecării, al străpungerii, al ferfeniței. Orice steag flutură în bătaia vîntului deconstrucției.

Isus învie, pe bune? Foarte bine. Numai aveți grijă ce fel de Isus învie – dacă nu cumva tocmai pe voi vă lasă pe dinafară. Și nu uitați că Isus-de-sus coboară, promițînd să fie de nerecunoscut celor care cred că-l știu. Vîntul deconstrucției e steagul mîntuirii.

Imposibila liturghie a creatiei

​Devoționalul minții: dacă sens nu există, trebuie inventat

Mă aflu sub inspirație.

Fără deconstrucție nu putem păși în viitor pentru că am rămâne blocați în dogma trecutului. Slavă deconstrucției.
Cu deconstru​​cție nu putem păși în viitor pentru că rămânem paralizați în indecizie. Orice decizie e o nouă dogmă. Blestemată deconstrucție.
Deconstrucția încearcă să se izbăvească de trecut și dogmă dar luată în serios ne-ar îngheța în trecut. Ar deveni dogmă.
Deconstrucția e într-o criză de identitate ca orice idee. Fuga de negația sa, o paște din urmă.
E în același timp singura cale înainte și forma ultimă de nihilism. Deconstrucția (meta-explicația) nu poate să se sustragă interpretării.

Suntem toți familiari cu zicala că cea mai sigură cale de a părăsi credința e s-o iei în serios.
Dar de ce nu: cea mai sigură cale de a părăsi orice idee e s-o iei în serios.
Ce e ‘luarea în serios’? Absolutizarea. Cea mai sigură cale de a părăsi orice idee e s-o absolutizezi.
Cum să absolutizezi? Considerând orice ca și cum ar fi cea mai importantă idee, centrală. Sau chiar singura idee.
Având statutul de singură idee, ideea capătă identitatea intrinsecă. Devine Ideea. Există prin sine, nu mai depinde de nimic, nu mai datorează nimic. Acum ideea e liberă și doar se afirmă. Doar înfăptuiește. Este dincolo de bine și de rău pentru că ideea determină binele și răul. Binele și răul sunt în funcție de ideea luată foarte în serios.

Aduc lucrurile mai aproape.
Existența noastră e un permanent dans între dogmă și scepticism. Nu ne putem lepăda de niciuna. Deși tendința e să ‘ne consacrăm’ unui concept pentru că sunt în opoziție și doar nu pot fi ambele ‘adevărate’.
‘Tendința de consacrare’ e așa numita ruptură care mereu întârzie să se separe. Existența și identitatea noastră în prezent e o continuă ruptură care nu se încheie. Dorim să ne rupem de ceea ce considerăm rău, opus, negație. Dar nu reușim să conturăm identitatea răului, opusului, negației. Pentru că răul, opusul, negația sunt totdeauna o reflexie, o auto-referință. De fiecare dată când îndreptăm degetul către rău, stăm în fața oglinzii.

Ruptura duce la mântuire. La nevoia de mântuire.
Pavel. ‘Trăirea în păcat’ și chinul lui Pavel: nici infinit al cărnii, nici absolut al lui Dumnezeu. Nici nenăscut, nici veșnic. Nici bun, nici rău, și bun, și rău.
Pavel (ca Isus, ca noi) nutrește mântuirea.
Mântuirea, adică dobândirea unei identități opuse celei pe care o avem.
Ce identitate avem? Cea care ‘purcede’ din toate. Identitate derivată din toate. Din urmă. Cu bune și cu rele. De cele dinainte de noi. În legătură cu tot ce există. Dependentă de toți din jur. Influențând ce va fi.
Ce identitate nutrim? Cea opusă: una nederivată, care se trage din nimic.
Motivul pentru o identitate care se trage din nimic e că doar atunci și numai așa, identitatea nu mai depinde și nu mai datorează nimănui și la nimic. E o identitate izbăvită. Liberată de tot. Mântuită. E ceea ce acum se poate doar afirma. Fără opus, contradicții. Fără dubii, anxietate, dileme și întrebări. O identitate intrinsecă.
Acea identitate intrinsecă. Dorința de Absolut. Dincolo de bine și de rău. Fără îndoială cu privire la bine și rău, pentru că identitatea intrinsecă determină binele și răul.

Golul în formă de Dumnezeu e că nimic nu e al nostru pe deplin, în totalitate, în mod absolut.
În poststructuralism conceptul de ‘diferență’ e în centru. E ceea ce definește, ceea ce face unic, ce oferă identitate. E ceea ce reușește să facă absolut pentru că unicitatea diferenței e o formă de absolut. Diferența individualizează. Aparține cuiva, la ceva, pe deplin, în mod absolut.
Dar deși este pe deplin și în mod absolut în sensul de apartenență, nu este absolut în sensul de proveniență.
Nu e un absolut.. absolut. Pentru că diferența e determinată, e derivată, creată. Diferența e datoare. Aparține identității într-un sens dar nu aparține în alt sens. Diferența e la rându-i negație. O referință către ceea ce nu e ea. Către ceea de ce diferă.
E un absolut, dar nu intrinsec. E un absolut, a cărui existență prin sine e amânată. Nu e doar o diferență (difference), e una amânată (deffered). E ingeniosul différance.

Aduc lucrurile și mai aproape de noi. Într-o formulare care trimite către Godel și paradoxul lui Russell:
‘Celor de pe oxigen ne place să gândim cu mintea noastră. Nu suntem cu turma. Suntem în grupul celor care nu fac parte din vreun grup.’
Dar grupul celor care nu fac parte din vreun grup e un grup? Dacă e un grup nu tocmai s-a contrazis și invalidat? Sau acestui grup îi acordăm statutul special? Identitatea intrinsecă, a ei, tautologică, ce nu se supune, transcendentală. O identitate care este grup și negrup după voie sau nevoie. Sau de fapt poate nu e specială și toate identitățile sunt și negația lor în același timp.
Rupturii din nou îi este refuzată separarea. Decizia totalizatoare întârzie. Adevărul absolut, ceea ce există intrinsec, lumea formelor, din nou se ivește și se sustrage. Urma se desfășoară.

Dileme persistă și la împărății mai mari.
Isus. Jertfa lui Hristos e un act necesar pentru ca Dumnezeu să poată mântui pe oricine dorește el. Dumnezeu e nevoit să dea explicații dar e frustrat cu interpretarea și explicațiile.
De exemplu crucea este o explicație. E explicația lui Dumnezeu despre cum Dumnezeu plănuiește să scape de dat explicații. Jertfa unicului fiu se dorește a fi dovada bunătății. Prin ea Dumnezeu clarifică ‘natura de bun’ și revendică dreptul de a nu mai fi nevoit să explice ci doar să înfăptuiască. După cruce Dumnezeu nu mai explică ci mânuiește pe cine vrea.
Dar crucea a eșuat. Pentru că n-ai cum să scapi de dat explicații printr-o explicație. N-ai scăpat de explicație dacă tocmai ai explicat cum scapi de explicație.
Și știm că jertfa crucii a eșuat din moment ce explicația, jertfa s-a întâmplat, dar noi încă suntem aici. Dumnezeu și-a înfăptuit explicația dar încă ezită. E încă în tensiune că explicația s-ar putea să nu aibă un singur sens. Și pe bună dreptate. Explicația s-ar putea să vorbească mai mult despre tensiunea lui Dumnezeu decât despre dragostea sa cea mare.

Altă dilemă care persistă: mântuiții. De ce Dumnezeu are nevoie de noi și nu-și face alți necăzuți în păcat? Explicația e că Dumnezeu are nevoie de mântuiți ca să-i fie mărturie. Adică are nevoie de mântuiții de printre noi pentru a-i servi la explicația mai mare. Suntem cei care putem explica despre cum Dumnezeu ne iubește pentru că suntem cei care putem explica despre cum Dumnezeu ne iubește.
Suntem (noi mântuiții) cei care putem explica (necăzuților în păcat) despre cum Dumnezeu ne iubește (a dat pe fiul) pentru că suntem cei (unici) care putem explica (necăzuților) despre cum Dumnezeu ne iubește (chiar atunci când va distruge din născare orice ulterioară apariție a păcatului, fără să mai dea drept la replică, fără explicații).
Mântuiții mântuiesc pe Dumnezeu.

Crucea e explicația despre cum Dumnezeu scapă de dat explicații relativ la căzuții în păcat iar mântuiții sunt explicația despre cum Dumnezeu scapă de dat explicații relativ la necăzuții în păcat. În eventualitatea altor răzvrătiri, Dumnezeu poate pur și simplu să distrugă (să înfăptuiască fără explicații), pentru că are mântuiții ca mărturie că Dumnezeu rămâne așa cum am stabilit: bun, în ciuda aparențelor. Dumnezeu dorește să se poată doar afirma. Fără explicații.
Ironia e sfântă pentru că n-a lipsit niciodată din rai: Dumnezeu vrea să scape de explicații, înconjurându-se de nenumărate explicații.

Dumnezeu are mereu nevoie de o explicație mai mare. La rându-i nutrește identitatea intrinsecă, prin care să fie nu orice fel de absolut, ci absolut absolut. Derivat din nimic, care nu datorează nimic. Cu precădere explicații. Absolut fără explicații.

Povestea e sarcina duhului. Dacă duhul naște din fecioară, naște și din noi. Putem argumenta orice pentru că semnificații sunt în toate. Mintea noastră un lucru știe bine chiar când nu-l știe: dacă sens nu există, trebuie inventat. Deconstruind șlefuim explicația care nu poate tăia în deconstrucție. Povestea se scrie.

Suntem limba pe care o vorbim. Mă amestec în poveștile altora pentru că mă rătăcesc ușor în propria poveste.