Miscellaneous

Motto

Deși realitatea morții ne distruge, ideea de moarte, ne poate salvaIrvin Yalom, Călătorie către sine.

Irvin Yalom, Soluția Schopenhauer, citează din memoriile lui Nabocov (care citează din antici): Viața este o scânteie între două oceane de întuneric, înainte și după naștere. De ce sunt preocupările noastre atât de asimetrice? Dependenți de Timp – acum, de spațiu – aici. Conștienți de Conștiință.

Și pe Virgiliu: “Unde e moartea, nu sunt eu, iar unde sunt eu, nu există moarte!” Temeiuri pentru confruntarea cu anxietatea existențială.

Suntem muritori. Conștienți sau inconștienți? Care sunt opțiunile? În prima parte a vieții trăim ca și cum am fi nemuritori. E un aranjament temporar necesar, util, adaptat, care devine inadecvat.

La fel de inadecvate sunt și miturile, religiile, reacțiile escapiste. Unele hrănesc foamea de mângâiere, speranță, protecție și siguranță, altele pe cea de plăcere, uitare, ignorare. Fie în favoarea unei existențe utopice, unei promisiuni fără nicio acoperire, pe termen îndepărtat, nelimitat, fie a unei păcăleli, frustrări, sancțiuni imediate. Modul de viață vegetativ, adictiv, de larvă sau turmă.

Din nefericire, ambele au tendința – prin ceea ce promit și oferă – să deprecieze viața, existența, singura realitate la care avem acces și care ne poate oferi ceva adecvat și adaptat nouă. Singura posibilitate de progres, modernizare, funcționare suplă, sursă de confort, civilizație, cultură, optimizare a relațiilor, mediului, calității vieții.

De fapt, nimeni n-o face, cu adevărat, ci doar declarativ, nominativ. Oamenii continuă să aibă un ascuțit simț practic, să fie foarte pragmatici, să-și facă calcule și proiecte pe termen scurt, mediu sau mai lung. Dar le place să mitizeze, să viseze despre “țara de sus”, “ceruri”, “împărăția lui Dumnezeu”, “noul pământ”, locul în care își proiectează toate idealurile, speranțele, frustrările, neîmplinirile, compensațiile.

Există o rezolvare rezonabilă, o soluție adecvată, înțeleaptă?

Da! Să prețuim fiecare clipă, să trăim semnificativ, să creștem calitatatea, proporțional cu ceea ce ni se fură din cantitate, să absorbim prin toți porii și să sporim prin toate capabilitățile noastre, profunzimea, frumusețea, bogăția și diversitatea existenței. Să devenim statuari, maturi, oferind și primind prin toate canalele și receptoarele noastre de semnificativ și frumos. Să lăsăm o urmă durabilă prin creativitate, ingeniozitate și valoare.

.

Nietzsche grăiește prin gura lui Zarathustra o sentință tonică, vitală, de implicare activă: “Deci asta eviața? S-o luăm de la capăt!”

Shopenhauer, un alt geniu inadaptat și înțeles târziu, conchide: “Ciocăniți pietrele funerare și întrebați: “Ai vrea s-o iei de la capăt?” Veți primi, invariabil, răspunsuri negative.

Trecând peste faptul că suntem confruntați cu o situație existențială și etică ipotetică, putem deduce un aspect fundamental – atitudinea față de viață și existență. Ne vom implica sau o vom refuza?

Orice om, dar mai ales, orice crez, filosofie, ideologie, doctrină, credință, care ignoră, neglijează, combate, consideră neprioritară, substituie – viața, existența imediată – în favoarea altor comandamente, imperative, valori, convingeri, comite o eroare fundamentală, un păcat de moarte și de neiertat!

Existența aceasta, viața prezentă, este suprema valoare pe care umanitatea are certitudinea și dovezile evidente că o deține. Doar această viață și existență trebuie optimizată, valorificată, îmbogățită, înfrumusețată, cultivată!

Este o pierdere definitivă, ireparabilă, să fim nihiliști, să ne amputăm potențialul, să ne irosim ocaziile, să ne rătăcim în utopii și himere.

Trăiți frumos, iubiți intens, fiți capabili de sacrificiu, nu precupețiți implicarea, fiți constructivi, iubiți arta, cufundați-vă în natură, călătoriți în interior și în lume, îmbogățiți-vă cu înțelepciune, cultivați-i pe cei cu adevărat foarte mari, fiți selectivi, continuând cu generozitate!

Parafrazând, am putea spune, Voi trăi atât de complet, încât, la sfârșitul zilelor să pot spune senin: Dacă aș lua-o de la capăt, în orice moment, aș face exact același lucru!

Încerc să stabilesc un dialog cu frații mei, colegii, prietenii, pastorii pe care îi cunosc. Nu reușesc! De ce? Din cauză că știința și credința sunt incompatibile! În esența sa, credința nu e nimic altceva decât wishful thinking, proiecția împlinirii tuturor neîmplinirilor, speranța tuturor disperărilor, mângâierea tuturor durerilor, potolirea tuturor fricilor, liza tuturor anxietăților, promisiunea fericirii, bucuriei, armoniei, iubirii infinite, absolute!

N-are nicio importanță că toate acestea reprezintă o imposibilitate logică și ontologică.

Pe când știința înseamnă asumarea libertății, luptei, dezvoltării, descoperirii adevărului, realității, oricât de contraintuitive, chinuitoare și dureroase ar fi acestea. Aceasta este calea adevărată spre dezvoltare, pentru adaptare. Pe această cale, omenirea merge înainte, cu poticneli, recul, erori, dar întotdeauna, progresând în mod evident și împotriva detractorilor!

Protestul maimuțelor

Decanonizarea Bibliei

Când Nietzsche a râs

Cu mainile curate

Cea ce numim astazi “canonic” avea candva definitia misterioasa de carte care intineaza sau pangareste mâinile care o ating. Cele mai dezbatute cărți din canonul VT, Cantarea lui Solomon și Estera, erau considerate de mulți rabini ca fiind cărți care nu fac necurat pe cel care le mânuiește. Ceea ce le facea “curate” era tocmai conținutul profan. Cartile sacre intineaza.

Uzia a murit pentru ca s-a atins de chivotul care conținea cuvintele lui Yahveh. Uitați povestea cu Biblia de sub tunica, în care s-a oprit glonțul. Versiunea originara ar fi ca soldatul a murit tocmai din cauza ca purta Biblia la piept.

Ce avem aici este ambiguitatea originara intre sfantit si blestemat, recunoscută de mulți antropologi. Traducerile moderne fac greu de înțeles faptul ca cetățile canaanite “date spre nimicire” erau de fapt “sfințite Domnului” la fel ca faimoasa tunica babiloniana a lui Acan, supralicitata în predici despre păcatul în îmbrăcăminte. Manuirea sacrului implica nimicire sau purificare ceremoniala.

Tocmai din cauza asta sensul cuvintelor lui Yahveh era indiferent. Profetismul era o formă de nebunie. Amintiti-va de Saul între prooroci sau de dansul lui David în fata chivotului. Imaginea scandaloasă este indulcita de traduceri și explicații omiletice. Adevărul este că gestul lui Uzia este rațional dar dansul lui David nu. Uzia moare pentru ca a pus mâna pe chivotul care conținea cele zece porunci. David le calcă pe toate și dansează. Mical ramane sterila pentru ca, la fel ca Uzia, are o reacție rationala la sacru. Sterilitatea este o slabire a naturii. O religie rationala, o religie care face sens moral, este slabirea naturii, adică domesticirea ei.

Domesticirea iudaismului, sau canonizarea lui, are loc în perioada post exilica. Apocrifa 2 Ezra, pe care unele biserici răsăritene au pastrat-o in canon, ne spune ca Ezra a rescris, sub inspirație verbală, părțile pierdute ale Torei. Ezra a rescris cartile sacre ale iudeilor. Dacă a fost sau nu sub inspirația este o problemă secundară.

Ceea ce suspectam în mod legitim este ca Artaxerxes i-a trimis pe Ezra și Neemia, împreuna cu grupul “civilizat” din Babilon, în provincia Yehud, sa domesticeasca Iudaismul. În expresie anacronică, sa il faca corect politic pentru imperiu.

O paralela interesante este (r)evolutia grecilor de la Dionysos la Apollo în aceeași perioada si sub amenintarea aceluiași imperiu, deși dintr-o poziție opusă. Iudeii si grecii vor pune bazele civilizației apusene pentru următoarele două milenii și jumătate.

Iosephus Flavius spune ca perioada profetilor a ținut de la Moise la Artaxerxes. Începutul canonului marchează tranziția la căutarea de sens moral și rațional în Iudaism. Însă pana astazi, puterea religiei vine din perioada irațională.

Maturitatea este stagiul în care putem sa gandim critic explozia de vitalitate adolescenței care se manifesta adesea ca un fel de nebunie. Presupun ca am ajuns la varsta cand putem manuii cartile Bibliei cu mainile curate.

Conștiința

Acest articol își propune să discute dacă între știință și conștiință există o relație mai reală decât exprimă simpla rimă. Ne aflăm pe tărâmul ipotezelor și teoriilor, fiindcă nici știința nu este epuizată, nici conștiința nu este bine definită.
Ce este conștiința? Cum apare și care este suportul ei? Care sunt componentele sale fundamentale? Care este sursa moralei, în ce constau dilemele, și cum se nasc remușcările?
Conștiința noastră, sinteza a tot ceea ce suntem, gândim, simțim, acționăm, reacționăm, pare să conțină două componente majore: una minoră, sprințară, inteligentă, vizibilă – un fel de jokeu și alta, masivă, voluminoasă, greoaie ca un cașalot sau pachiderm, cuprinzând întreaga psihologie abisală și neurofiziologia din spatele trăirilor noastre, fie ele conștiente sau inconștiente.
Chiar dacă există realități fără suport material, energetic sau informațional – ideile – nu pot să apară și subziste decât pe un astfel de suport. Faptul că la un moment dat, realitatea deosebit de complex organizată devine conștientă de sine însăși, nu are nimic de a face cu existențe fără suport material, biologic.
De asemenea, realitatea obișnuită, la scară umană, se supune legilor mecanicii numite de noi clasică, pe când la nivel cuantic, respectiv astral, există legi fizice subiacente, supraiacente, sensibil diferite. Faptul că vorbim de cauzalitate și determinism sau de liber arbitru, doar la nivelul obișnuit, cotidian, pune în discuție înțelegerea sectorială a realității și a raporturilor dintre aceste niveluri.
Deși atribuim fulgului de nea frumusețea cristalelor de gheață, ele sunt rezultatul poziționării fiecărei molecule de apă. La fel ceasul atomic, nu-și datorează precizia ceasornicarului, ci izotopului radioactiv de la care împrumută ritmul.
Orice spiritualitate manifestă încetează odată cu dispariția suportului său. Cel puțin, în partea de lume care ne este accesibilă. Așa cum apar sistemele planetare, stelele și galaxiile, chiar sub ochii astronomilor – inclusiv astăzi – așa apare și se modifică, evoluează, conștiința. Este rezultatul organizării tot complexe a realității, oamenilor, societății, lumii.
Încercând să enumerăm și să epuizăm componentele conștiinței, fără să reușim, ar trebui să spunem că ea conține:
– un sistem deschis alcătuit din subunități morfostructurale, ierarhizat după criterii de complexitate morfofuncțională, care se autoreglează, autoregenerează, reproduce și adaptează biologic prin mijloace biofizice, biochimice, care schimbă materie, energie și informație cu mediul
– senzori pt percepția realității
– simboluri, idei, limbaj, pt abstractizarea, reflectarea și semnalizarea realității
– memorie pt înregistrare longitudinală a procesualității succesiv temporale
– capacitate de înțelegere și învățare a relațiilor complexe cu sine, semenii, mediu, pt adaptare
– identitate și capacitate de reflectare a sinelui, imitare și comparare cu semenii, receptată concomitent și relativ similar autolog și heterolog
– un sistem axiologic de valori pe care le selectează specific, stabilindu-și bunul simț și caracterul
– un sistem afectiv de atașare sau respingere a fragmentelor de, sau simbolurilor realității, animate sau inanimate
– un sistem estetic de stabilire a criteriilor frumosului și de bun gust
– un sistem cultural prin care face achiziții, contribuie creativ la moștenirea spirituală
– comunicarea permanentă cu sine, cu semenii și cu mediul, pt actualizare
– achiziția permanentă, perfecționarea și îmbogățirea performanțelor, împreună cu reflectarea și conștientizarea lor, prin cogniție și metacogniție
– conștiința de sine, capacitatea de a te autogândi, de a-ți autoevalua concepțiile, simțămintele, deciziile, propria personalitate, erorile, eșecurile și realizările, propria identitate și ceea ce te definește, istoria personală neîntreruptă, proiecția realistă a propriului viitor.
În acest context, înțelegem de ce sintagma: „conștiința este vocea lui Dumnezeu în om”, devine desuetă și superfluă. Desigur, acesta este cu totul alt discurs! Dintre cele închise, suficiente, absolute. Totuși, trebuie să recunoaștem că omul reflectă în conștiința sa cele mai alese părți ale realității, cele mai distinse valori, cele mai înalte idealuri, cele mai sublime frumuseți, astfel încât le asociază Ființei Supreme, ca personificare a Absolutului și Perfecțiunii. Și este normal să fie așa!
Conștiința noastră fiind sinteza a tot ceea ce suntem și facem noi, n-ar fi posibil ca Dumnezeu să reprezinte Sinteza Supremă a Universului?! Sună cam panteist. Păstrând proporțiile, să ne reamintim totuși, că Spinoza a fost excomunicat din sinagogă și n-a fost reabilitat, ca Galilei!
S-a schimbat ceva în ultimii 400 ani? Da! Între toate celelalte, un amănunt esențial. În timp ce apartenența era vitală atunci, astăzi a devenit nesemnificativă și irelevantă. Asta ține, evident de subiecte, care au devenit tot mai pregnante și s-au impus conștiinței oamenilor, de evoluția lumii și a societății, dar și de subiecți. Care se raportează la propria conștiință! Este instanța supremă a ființei umane.
Etica, morala și metaetica sunt generate în raporturile dintre oameni. Ele nu sunt o caracteristică a realității fizice, care nu afirmă nimic în acest domeniu. Atunci când se confruntă două imperative morale concurente, avem de a face cu dilemele morale. Dilemele sunt mai frecvente atunci când sunt motivate de autoritate, mai ales una absolută, cum se întâmplă de obicei. Remușcările sunt generate de discrepanța dintre ce ar trebui sau ți-ai dori să faci și ceea ce faci efectiv.
Unii afirmă că partea grea a conștiinței constă în faptul că propria experiență este netransmisibilă, că ea poate fi unică – ca și noi înșine. – De ce oare ne împotmolim de noi, ca centru al universului, când suntem confruntați cu obstacole? Și totuși, putem comunica, facem poezie, înțelegem sensul metaforelor. Asta înseamnă că avem aceleași experiențe, cel puțin în cadrul aceleiași specii. Este clar că, atât bufnița, liliacul sau câinele, văd cu totul altfel lumea! Și, deși au doar rudimente de conștiință, pot fi atât de drăgălașe!
Dacă am lua-o pas cu pas și am observa că lumea fizică – aceea cu legile și formulele matematice, ni se adresează prin organele de simț, este receptată ca sumă de stimuli specifici, tradusă în forme specifice structurilor transmițătoare din receptori și sistemul nervos, este integrată ca informație, conceptualizată și abstractizată ca idei, simbolizată în cuvinte, transmisibilă prin al doilea sistem de semnalizare – limbajul, ceea ce o face universală. Și traductibilă, comunicabilă.
Problema care se impune este că atunci când ne referim la limbaj, acesta nu este decât un sistem de semnale și semnalizare, un discurs ai cărui termeni sunt specifici și netransmisibili decât prin analogie, dintr-un domeniu în altul. Discursul neurofiziologic poate avea corespondențe cu cel psihologic, fiindcă sunt înrudite, se suprapun, dar se referă totuși, la realități diferite. Una este să spun că fibrele C transmit durerea, alta e să simt această durere și cu totul altceva este să predic despre semnificația spirituală a durerii.
În acest punct noi comitem două erori grosolane. Fie suprapunem și confundăm planurile, amestecăm termeni și discursuri, rezultând neclaritate și confuzie.
Fie – mai grav – construim un discurs închis, aparent coerent sieși, dar care ignoră părți imense din realitate. Îl lustruim, îl fățuim de-a lungul veacurilor, ne identificăm cu el, îi punem întrebări și îi furnizăm răspunsurile intuitive cele mai potrivite sieși – implicit nouă – ignorăm contraargumentele, realitățile contraintuitive, disonanța cognitivă, îl transformăm în concepție și filosofie de viață, îl sacralizăm, reificăm, argumentăm, decontextualizăm (proof text), documentăm prin exegeză și eisegeză, hermeneutică forțată, punem pasiune, apoi patimă, fanatism, prozelitism – și iată – formula completă. Dar cea mai gravă eroare o comitem în momentul în care confundăm acest sistem de simboluri, acest limbaj, acest discurs despre realitate, cu realitatea însăși!
Într-adevăr, unii confundă ideea de măr cu acțiunea de a mușca dintr-un măr, și toate trăirile legate de acest act. Iar aceste trăiri încetează odată pentru totdeauna, odată cu viața proprie. Viața, în genere, oricât de fragilă, complexă și vulnerabilă, continuă să se adapteze, reproducă, transmită mai departe. Este clar că ne referim la aspecte, uneori similare, alteori distincte și, de fiecare dată, o facem în cunoștință de cauză.
De ce este viața proprie limitată? De ce murim? Fiindcă o primă pereche a mușcat din fructul oprit? Sau fiindcă, devenind conștienți de noi înșine, am realizat că suntem muritori? Sau din cauză că, având un anumit grad de inițiativă și libertate, ne putem autolimita drastic, putem încălca regulile și legile existenței, putem pune în pericol planeta și – până la urmă nu facem decât să ne autolimităm, autoreglăm, împreună cu lumea contrariilor din care facem parte?
Când oameni responsabili, conștiincioși, recunosc frumusețea, fragilitatea și scurtimea vieții, o trăiesc deplin, îi acceptă provocările, umplu cu împliniri, cu sens și semnificație fiecare clipă și își pot accepta senini limitele, finitudinea, fiindcă merită!
Este o problemă de conștiență și conștiință!

Evoluția oamenilor și șobolanilor în societatea neo-liberală