Ereticul in lumea moderna

Decalotînd chivotul lui Cărtărescu

Auzind că Solenoidul m-a lăsat rece, dacă nu cumva m-a enervat, Mircea Cărtărescu a scris carte nouă – despre mine, pentru mine, întru mine. Ba chiar i-a pus ca titlu numele meu, Theodoros. Pentru că eu sînt buricul pe care-l iscodise fără să-l dibuie pînă acum.

Theodoros este un caleidoscop de povești. Nu un basm, ci o apocalipsă care devorează suluri vechi și noi, un text întretăiat cu alte texte, ca un dosar borțos de Securitate, numai bun de pus pe masa Comandantului Suprem. Un colaj vîscos, în care marginile se șterg, lumile se suprapun, timpul e labil, detaliile se știrbesc și se contaminează, toți mint și toate juisează. O polihronie. Zmeiele, velele, unghiile sînt încondeiate, smalțurile sînt sculptate, iar corăbiile cîntă. Nu, faptul că zugravul de subțire apare în carte sub două nume nu e o eroare. Ca orice Dumnezeu serios, scăderile, cu voia sau fără voia, sînt în însuși planul de-a pururea al celui ce adună toate șfarele. Anacolutul e acolit. Totu-i vis și parodie.

Cărtărescu a priceput în sfîrșit că romanul nu-i de pus pe foc, ci sub ochii Celui care, închis în propria poveste, Se citește amuzat pe Sine, potrivindu-le pe toate. Disraeli a scris Lothair în ’69, nu ’68. Împăratul Norton sigur n-a fost blițuit cu flamă de magneziu la urcarea lui pe tron. Bețaleel n-a zidit Templul de la Ierusalim. Eleanor Creesy a ajuns în ’51, nu ’61 la Frisco. Kunsthistorisches Museum nu exista încă pe vremea ispitirii lui Sisoe. Cișmigiul nu fusese încă amenajat la 1830. Epistolele lui Pavel nu-s în Evangheliar. Israel și Iuda nu s-au scindat sub David. Genitivul radicalilor greci e rizospaston. Dhu al-hijja nu-i decembrie. Kurban bairam e turcesc și nu-i pe 8. Ion Ghica s-a născut înaintea lui Tudor și a ajuns în Samos după ce a trecut Theodoros pe-acolo. Menorchinul nu e niciodată cafeniu. Femeile-s la moară în Evanghelii, nu bărbații. Etc etc. But that’s the point. Contează rotunjimea poveștii, nu reflexul autist al știutorului de carte. Însuși copacul istoriei își are rădăcinile în marea învolburată din tocul scriitorului.

Nu importă cu cîți i scrii Isus – totu-i erezie. Așa cum sînt țestoase all the way down, așa sînt dumnezei all the way up. Infinit mai interesant e de ce colanul urmuzian din Antikythera provine din 1623. Să fie vina lui Wilhelm Schickard? Sau de ce tronul lui Solomon are cînd șase, cînd șapte trepte. Să atîrne asta subtil de grafia dubioasă a lui SAVAOTH? Cert e că scrisoarea lui Tewodros către Norton nu e singurul lucru care vine din viitor. Că îngerul e, firește, androgin. Și că osia lumii e-n fericită derivă.

Așa cum sigur cititorii vor găsi în Theodoros și lucruri pe care Cărtărescu nu le-a pus în carte. De pildă, pe ei înșiși.

Ipoteza Medea

Prometeu si profesorul simian

Soarele rasare din vest

Marea deschisa

O teorie corală

Etimologii încă nu știu exact de unde vine queer. Iar eu, și dacă ar ști, tot m-aș juca obraznic. Ca orice înger.

La Wycliffe, Psalmul 150:4 sună astfel: Herie ye hym in a tympane and queer; herie ye hym in strengis and orgun. Queer e corul / hora din LXX. Lancelot Andrewes, editorul de facto al KJV, comenta într-o predică Luca 2:12-14: Will yee now, to this inglorious Signe, heare a glorious Song; to this cratch of humilitie, a hymne of celestiall harmonie? If the Signe mislike you, ye cannot but like the Song, and the Queer that sing it. Creșa umilă a Încarnării ți se pare prea queer? Las’ că te unge la suflet hoarda de madrigaliști postsexuali a cerului. La mijlocul secolului al XIX-lea, Westcott și Hort, colegi la Cambridge, studiau fenomene paranormale – inclusiv queer feelings. Cînd te vizitează fluidele genii e normal să te simți straniu.

În secolul al XVIII-lea, queer desemna argotic tîlharul. Adunături de haimanale, corurile bisericești, mai mereu exclusiv bărbătești, au fost întotdeauna ambigue bands. Iar angelologia creștină numește rangurile de înaripate „coruri”.

Teoria Queer

Eloi si Morloci

A fi sau a nu fi oaie