Duhul, diadema literei

Moise e într-o bancă din fundul clasei. Rabbi Akiva, de la catedră, comentează Legea lui Moise. Și Moise nu pricepe nicio iotă.

Asta ne spune Talmudul (Menachot 29b) că se întîmplă cînd Dumnezeu scrie, avînd grijă ca fiecare coroniță să se umple de Duh. Legea lui Moise e pentru un cititor mai mare decît Moise. Fiecare iotă ascunde un morman de semnificații.

Nu doar evreii beți de mustul adevăratei Vițe știu să stoarcă litera de Duh. Rabbi Yeshua nu e singurul care se îngroapă sub un interminabil munte (תילין של הלכות) de litere. Legea lui Moise e pentru cititori mereu mai mari decît Moise.

Dacă credința ta e încă inteligibilă pentru Moise, ai ratat respirația Duhului. Dacă Isus e de acord cu tine, ții în brațe o literă moartă. Duhul zice că Akiva e perimat.

Așa se face că Israel e mereu altul. Litera știe să se reinventeze. Apropo, Moise n-a scris în niciun caz cu coronițe – folosea un cu totul alt alfabet decît cel pe care l-a ornat tradiția rabinică.

Dar Duhul găsește o cale. De-ul din diademă e același cu cel din deontologie. Orice literă care leagă e un duh care dezleagă.

Păcatul împotriva duhului sfânt: egalitate, în nimic nou

​Încă există poezie în mitul fructului oprit.
Despre păcatul fundamentalismului religios și despre păcatul wokeiștilor.

Dacă Eva avea păr mov și Adam purta doar papion la gât, istoria căderii în păcat arăta la fel dar tragedia era alta.

Odată mușcat din fructul oprit moare egalitatea. Ceva tocmai a devenit mai puțin măr, leul și mielul nu mai stau la aceeași masă, bărbatul vrea mai puțin vinovat, omul nu mai e egalul neprihăniților. Se izgonește din Eden pentru că raiul este doar a celora mulțumiți să fie egali.

Printre cele mai remarcabile asemănări între lumea dinainte de căderea în păcat și lumea după împlinirea apocalipsei este restaurarea egalității absolute. Aceeași lume fără conflict, fără opinii, consensului absolut, cooperării perfecte, lipsei competiției și individualității, lumea în care doar se dă slavă pentru că e fără cusur. E lumea care vrea oameni dar nu are nevoie de ei pentru că toți sunt la fel. Lumea care vrea diversitate dar de formă.
Apropierea de rai aduce tăcere și lipsă de detaliu. De parcă și raiul își mărturisește neputința în a găsi ceva interesant în lumea egalității absolute.

Cu bâta-n baltă, utopia transumanistă a singularității și râvnirea wokeistă a egalității absolute ajung să se mânjească exact cu ceea ce detestă mai mult: întoarcerea în trecut. Atât de trecut încât le regăsești în raiul lui Dumnezeu unde tot singularitate fără individualitate și egalitate fără diversitate este din plin și pe deplin.

Fundamentalismul religios, transumanismul și wokeismul promit același rai pentru individ. Diferența e că cel religios mă așteaptă, cel transumanist mă caută.


PS:
Tehnologia nu ‘ți se urcă la cap’ doar prin alienare cum pe bună dreptate punctează de nenumărate ori Edi.
Tehnologia ți se urcă la cap și ajungând să trăiești într-un viitor care riscă să rămână doar fictiv.
Un fenomen diferit de subiectul progresului. ​​
Problema cu viitorul nu e în speculația ipotetică ci în încercarea să forțezi ipoteticul în practica prezentului. Atunci ia forma tradiționalului ‘prin credință’ unde fiecare pune ce vrea în viitor și trebuie să respectăm viitorul posibil al fiecăruia. Fiecare își apără viitorul dorit cu ‘e doar o chestiune de timp’. ‘Cât timp’ totuși nu e o măsură de neglijat.

De multe ori e adusă în discuție neputința de a defini realitatea ca argument pentru respingerea oricărei încercări de a lansa vreo pretenție cu privire la orice ‘limită socială’.
Paradoxal și ironic e că aceleași voci lansează pretenții cu privire la ordinea socială pe baza ‘viitorului’ care e o noțiune mai grea de definit din moment ce constituie dificultatea de a defini realitatea + incertitudinea spre care se îndreaptă realitatea cea grea de definit.

A se observa că panta asta lunecoasă de a forța în prezent un viitor ipotetic nu îi vizează doar pe cei fără expertiză ci și pe cei cu expertize. Poate chiar mai mult pe cei cu expertize pentru că în mâinile lor, portița asta spre subiectivism se bucură și de libertățile autorității. Iar posibil cel mai mult îi vizează pe tehnocrați și inteligenția care au posibilitatea să-și ascundă ambițiile și subiectivismul interzis sub retorica viitorului permis.

Ai ideologi simpli care se ascund în biserică și ai ideologi sofisticați care au ridicat mâna în timpul covid.
Recomand și mai mult individualism pentru că grămada e din nou la modă.

Anodine

Firește că mai sînt. Luca 7:9 – „că nici întru creștini n-am aflat atîta credință” (spre deosebire de pasajul paralel din Matei 8). Luca 22:30 – iarăși, „12 semenții creștinești”. Luca 24:21 – „cela ce va să izbăvască creștinii”. Ioan 1:31 – „să se arate creștinilor”. Ioan 1:49 – „tu ești împărat creștinesc”, zice Natanael, profetic. Ioan 3:10 – „tu ești învățător creștinesc”, zice Isus despre Nicodim, fariseul. Ioan 12:13 – „împărat creștinesc”, zic ierusalemitanii fluturînd ramuri de palmier. De unde rezultă că, abandonînd abuzul doctrinar la jumătatea lui Matei, Coresi e mai luminat decît diverșii scriptori ai BAR 296.

Am recitit Cimitirul din Praga al lui Umberto Eco. Un roman cît un secol de istorie creștină europeană. Ah, vremurile bune în care creștinătatea încă nu se lăuda că a dat lumii modernitatea! În care drepturile omului, libertatea de conștiință, democrația, capitalismul, sionismul erau încă de la diavolul. Mai e de mirare că nu știm încă cine e Israel? Principala ocupație a lui Dumnezeu e răzgînditul.

Maimonides, într-un pasaj din Mișne tora, zice că mărturia celor care anunță luna nouă contrazicînd „cele știute prin socoteală” (שנודע בחשבון) trebuie respinsă. Astrologii – matematicienii cerului – sînt mai credibili decît martorii oculari. Astronomii știu mai bine decît evangheliștii. „Și întunericul n-a biruit-o”, pretinde văzătorul. La care calculistul (חשב dă azi numele ebraic al calculatorului) ridică din sprîncene și zice: într-un univers care se dilată, întunericul întotdeauna biruiește lumina. Acum 13,8 miliarde de ani, universul era de 1000 de ori mai luminos decît azi. Radiația cosmică de fundal va trece în spectrul radio și apoi va deveni nedetectabilă. Și ultimii sori se vor stinge.

Experienta James Webb

Nodițe

Ați auzit cu siguranță de Cartea neagră a comunismului. E deja un sfert de secol de cînd e pe piață. Dar știți oare că există, aproape de tot atîta timp, mai multe cărți cu titlul Cartea neagră a capitalismului? Nu, să nu care cumva să credeți că Humanitas va publica vreodată versiunea românească a vreuneia dintre ele. Mîna invizibilă a pieței are grijă să nu apară chiar orice pe piață. Utopia predicată de Jordan Peterson încă nu s-a săturat de sînge. Sînt încă prea mulți oameni care se simt bine pe altar.

Așa cum mă așteptam, Grigore cel Mare nu e primul exeget care să interpreteze paralelismul Iacov/Israel în stilul lui Neofit Monac. O făcuse deja Ieronim, cu două veacuri mai devreme, în – probabil – siajul lui Origen. Discutînd Isaia 9:8 (care, dacă nu mă înșel, conține prima apariție a paralelismului la Isaia), celebrul biblist spune că juxta anagogen, adică doar în sens anagogic, Iacov reprezintă iudeii, iar Israel „poporul neamurilor”. Sau – pentru că sînt posibile și alte spiritualizări – că „Domnul și-a trimis Cuvîntul Bisericii, care a înlocuit poporul anterior (priorem populum), dar acesta a căzut în Israel, adică între eretici, care se laudă că-l văd pe Dumnezeu”. Din perspectiva asta, Yahweh e precum semănătorul din pildă – Cuvîntul cade și aiurea, în urechile unora care doar cred că pricep, de pildă. Israel a fost și Regatul de Nord, cel care a căzut primul sub povara falșilor zei. Samaria se laudă și ea că-l vede pe Dumnezeu. Cuvîntul cade victimă între eretici.

Sabia invizibilă a pieței știe să deosebească văzători de nevăzători.

Am avut răgazul să mai răsfoiesc paginile dificile ale BAR 296 (Evangheliarul de la Războieni). La Matei 10:23 are, în ambele variante de text, „cetățile creștinești”. La Matei 15:31, „și mărea pre d(u)mn(e)zăul creștinesc”. Că BAR 296 nu depinde de Coresi e însă dincolo de dubiu pentru următoarele: Mt 19:28 – „de veți judeca ceale 12 semenții creștinești” (halucinant, nu?); Matei 27:9 – „și luoară 30 de peanegi, prețul cel prețuit, ce prețuiră de fiul creștinesc” (citatul din Ieremia, care e de fapt din Zaharia, e făcut să vorbească-n șleau hristologic); Matei 27:42 – „împărat creștinesc”; Marcu 12:29 – „ascultă jidove / creștine”; Marcu 15:32 – „h(risto)s, împărat creștinesc”; Luca 2:25 – „de aștepta alinarea creștinească / de aștepta mîngîiarea creștinească”. Și or mai fi și altele.

Puține lucruri sînt mai absurde și mai amuzante pe lume decît să auzi creștini – mîndri uzurpatori – lăudînd virtuțile ierarhiilor naturale.

Martin Heidegger despre parade, artificii, si impuscaturi de 4 Iulie

Homo Deus: Peterson este mort

​​Nu puțini ar zice că încep literal cu ‘devil its due’ dar odată trecut de fragmentele împrăștiate pe social media poți aprecia cu ușurință că Harari își merită elogiile.
Homo Deus este o lectură foarte bună. Aprinde neuroni, ridică păr pe spate, stârnește indignare, are ce-i trebuie. Mai mult de atât, sintetizează vocabular pentru dezbaterea publică.
Harari rostește veștile proaste, articulează intuiții pe care le avem fiecare și are un mesaj optimist pentru toți, dar nu și pentru individ.
Cum nu strică doza de umor în introducere, reiterăm dorința autorului în particular pentru frații din state: don’t shoot the messenger. Nu doar atât dar merită să-i fim recunoscători pentru friendly fire.

Între prezentările lui Edi și Homo Deus, am rămas cu context în privința originii dezicerii de individualism, ce stă în spatele respingerii ideii că problema cu care ne confruntăm e marxism cultural, în ce context socialismul democratic reprezintă o soluție, m-a făcut să internalizez o nouă perspectivă cu privire la cum teoriile conspirative chiar adevărate pot fi irelevante, în ce fel putem aluneca într-un nou dark age, mi-a întărit sentimentul că wokeismul e reacția emoțională/religioasă la deducțiile și implicațiile transumanismului și nu în ultimul rând mi-a descris și confirmat suspiciunea că religia împarte momentan masa parastasului alături de iluminism, liberalism, individualism și umanism. Câteva subiecte abordate în cele ce urmează, altele într-o a doua parte.

Mai mult decât ocazional nu mă abțin de la sarcasm cu privire la fundamentalismul religios și wokeism pe motiv că ambele pe cât pot fi de absurde au în aceeași măsură și dreptate. Și nu dintr-o perspectivă postmodernistă ci din perspectiva că ambele filozofii sunt extremele distorsionate ale ideilor fundamentale care ne definesc timpul. Zeigestul ne invită la revizuirea raportului dintre filozofia competiției și filozofia cooperării.

Filozofia competiției reprezintă lumea veche. Confortul din uter al umanității. Uitatul înapoi care te menține stană de piatră. Etapa infantilă a omenirii când era despre supraviețuirea celui mai puternic. E libertatea negativă, lumea opoziției puterii și intereselor, lumea subiectivismului. E ‘ortodoxia trecutului’ la care ne-ar întoarce sau ar cauta să ne mențină voluntar sau involuntar Peterson.

De cealaltă parte se află orizontul nou: filozofia cooperării. Aflată în durerile nașterii și reprezintă progresul neapărat spre care trebuie să ne îndreptăm pentru a ajunge adulți necondiționati de instincte și biologie. E libertatea pozitivă, lumea interesului comun și lumea obiectivismului. Curentul este reprezentat de Harari.

Harari și Peterson sunt reprezentanți involuntari ai acestor filozofii datorită alinierii intelectuale și notorietății publice contemporane.

Peterson este cât se poate de potrivit pentru filozofia umanistă. Încorporează suficient din religie dar în același timp destul de eluziv încât să fie suferitor ca purtător de cuvânt și pentru noii vizați de rezistență față de progres: iluminismul, liberalismul, individualismul și umanismul.

În prima etapă am trecut prin conflictul dintre religie și valorile iluministe. Religia reprezentând ortodoxia lumii în care pământul era scopul și centrul universului iar realitatea ne-a lovit cu dezvăluirea că suntem departe de evadarea stropului de entropie fără direcție în universul rece.
În prezent iluminismul se alătură religiei în a reprezenta ortodoxia trecutului. Lumea în care deși pământul a părăsit centrul universului, totuși păstrează omul ca măsură a tuturor lucrurilor.
Transumanismul prevestește apocalipsa ultimului rudiment al geocentrismului. ‘Geocentrismul moral’ în care omul e apogeul conștiinței, sursa și vast subiect al moralei și eticii.
Dezicerea de valorile iluministe e reflectată printre altele și în tranziția semnificativă a spectrului politic spre stânga. Semeții liberali clasici se regăsesc acum modești conservatori moderni. Valorile iluministe sunt acum relicvă a trecutului, indiciu conservator.

Revenind la titlul expunerii, remarc că mi s-a părut totdeauna exagerată împiedicarea de greșelile lui Peterson. Nu sunt câtuși de puțin deranjat de așa-zisa ‘întoarcere în trecut’ (‘ce nu spune Peterson’). Că nu spune nimic nou.. puțini ajung să spună ceva nou, e util și spusul diferit. Ideea că naște legionari și white supremacists.. :eyes_roll..
Încă nu am dat peste argumentele care să-mi pară substanțiale în practică dar pe parcursul lecturii Homo Deus am realizat construcția la posibil argumentul cel mai solid împotriva lui Peterson: futilitatea.
Futilitatea lui Peterson, futilitatea iluminismului, liberalismului, individualismului, raționalismului, umanismului, geocentrismului moral.
Nu e lipsa valorii, nu e lipsa relevanței, nu e lipsa substanței, e neajunsul, depășirea, copleșirea soluțiilor vechi în lumea care nu e doar nouă, ci nu mai ia răgaz de la nou.

Futilitatea împuternicirii individului
În perspectiva transumanistă omul e atât de depășit de algoritmi, informație și schimbare încât e futil mesajul de împuternicire a individului predicat de Peterson. Un mesaj cât se poate de liberal de altfel.
De exemplu îndemnul lui Peterson de a nutri potențialul de a fi periculos și de a-l păstra nemanifestat. Nu neapărat în direcția violenței ci în sensul mai general, al competenței. Sau să folosesc o analogie inspirată de Edi: nuclearele. Libertatea negativă prin balanța opoziției de putere. De data asta care trebuie s-o manifeste individul.
În perspectiva lui Harari, lucrurile se îndreaptă într-o totală altă direcție. Individul devine curând irelevant. Steril aportului economic și militar pentru că algoritmii și super oamenii vor controla aceste domenii.
Practic în lumea viitorului vei fi atât de depășit ca individ încât să te pretinzi periculos sau impredictibil va fi futil și va atrage atenția cel mult a ridicolului.

Futilitatea suportului emoțional
E futilă căutarea de sens și suport emoțional din moment ce pentru imensitatea de vulg fără sens și utilitate la orizont, va fi nevoie de mult mai mult decât discursuri motivaționale gen Peterson.
Dilema este prezentă și în sarcasmul care-l însoțește pe Harari în aparițiile publice (parafrazez): pentru enormitatea de clasa inutilă care răsare la orizont, momentan nu avem soluție mai bună decât opiu și realitate virtuală.
Dincolo de jumătatea de glumă, Harari susține că soluțiile pentru depresie și probleme psihice care se amplifică la scară largă vor putea fi gestionate doar sub forma manipulărilor chimice și fizice ale creierului. Altfel riscăm lipsă de Petersoni pe cap de inutil.

Futilitatea insistenței liberului arbitru
În timp ce Peterson adaugă 12 reguli la cele zece porunci pentru că nu strică puțin ajutor cu multitudinea de decizii care te așteaptă, Harari indică spre futilitatea exercițiului deoarece nu numai că ‘tu’ nu faci deciziile, dar ‘tu’ nici măcar nu poți fi definit iar în cel mai generos caz ‘tu’ ești cel mult un algoritm depășit.
Pe bună dreptate Harari evidențiază cum sinele în cele din urmă e rezultatul unei sinergii de influențe, mai mult decât orice asemănător unui algoritm care procesează date. Liberul arbitru e iluzia creată de scurtăturile și improvizațiile creierului în scopul conservării de energie. De unde și parte din sursa subiectivismului, speculației, preferințelor și diferențelor de opinie.
Indignarea constă în inevitabila concluzie că tu vei fi suficient cu o singură regulă de aur: algoritmul știe mai bine. Și implicația că va rămâne tot mai puțin loc de subiectivitate. Subiectivitate care e necesară personalității. Fără de care nu poți demonstra că există cineva sub carcasă. Fără de care nu poți justifica indivizi ci doar actori, clone. Fără de care nu poți justifica și deduce drepturi.

Futilitatea să lupți pentru adevăr și să te opui minciunii
Odată că algoritmii vor indica mai bine decât oricine realitatea universului dar te vor cunoaște și pe tine mai bine decât te cunoști tu însuți.
În privința minciunii, dezicerea arată mai degrabă a act de lepădare de sine. În sensul că în sine exiști ca o minciună. Din moment ce propriul creier nu are multe inhibiții în a minți cu improvizații și narative pentru a compensa lipsa de date.
De unde și deducția dataismului că liberalizarea fluxului de date va fi una dintre cele mai importante aspecte ale viitorului. Promisiunea obiectivității în schimbul datelor.

E futil să educi cu privire la masculinitate
Individul pierde relevanța economică. Masculul nu mai este provider. Explorator de teritorii noi este AI. Înmulțirea nu mai e necesară pentru că matriarhatului singularității nu îi mai e utilă diversitatea indivizilor ci conformitatea agenților.

E futil să lupți pentru familia tradițională
Algoritmii oricum fără să realizăm îi vor educa pe părinți cum să educe pe copii.

E futilă dezbaterea despre echitate și egalitate când direcția e inevitabil clasa useless: egalitate în nimicnicie.

E futil să continui pentru că va persista același mesaj optimist pentru noi toți ca singularitate dar nu și pentru noi înșine ca indivizi.

În final mesajul pentru Peterson pare valabil și pentru Edi și noi forumiștii: e futil refugiul în iluminism. Iluminismul împarte masa cu religia la parastasul filozofiei competiției și în cele din urmă, ca un ciclu al istoriei care mimează lecțiunile care o iau de la început, a ajuns și moș Ion sa fie vindicat la biserică: competiția e până la urmă de la diavol iar creierul stătea cu motiv la garderobă.

Holocaustul infinit și binefacerile pustiei

Hm. Ahile. Dar și Yahweh. „Căci Domnul este mîniat pe toate neamurile și plin de urgie…” Urgie. „El le nimicește cu desăvîrșire.” Știm deja ce hram poartă. „Se topesc munții de sîngele lor.” Peisajul începe să se dizolve. „Toată oștirea cerurilor piere.” Pentru că Yahweh domnește și sus, nu doar jos – peisajul are astrologica lui. „Cerurile sînt făcute sul ca o carte”. Toiagul lui Yahweh poate declanșa involuția. „Căci sabia mea s-a îmbătat în ceruri”. Momentul de autotranscendență divină. „Va coborî asupra Edomului.” Condescendența. D-aia e important să știm care e adevăratul Israel. Precum în cer, așa și pe pămînt.

„Căci Domnul ține un praznic de jertfe… un mare măcel…” Templul și cîmpul de luptă una sînt. Al Domnului e sîngele jerfelor pentru că al Domnului e sîngele tău. Mă rog, al dușmanilor tăi. Și al tău – dacă n-ai grijă să-ți omori dușmanii. Pînă la ultimul. „Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire…” Principiul zi/an. Hehe! „Răsplătire” e shillum. Pentru că pacea (shalom) unora e rodul pacificării altora. „Smoală… pucioasă… și fumul lui se va înălța în veci.” Amin! Iadul e altarul din care se înfruptă Yahweh, sodomizatorul. „Funia pustiirii și cumpăna nimicirii.” Arhitectura somptuoasă a lui tohu și bohu. Yahweh e-n recreație. Și, de data asta, povestea se va opri la Genesa 1:2.

După ce se satură Yahweh, se înstăpînesc necuratele. „Acolo își va avea locuința năluca nopții…” Lilith. Femeia nesupusă. Cea care îi face pe bărbați să viseze umed. Și fură copii. Neofit Monac vă explică ce și cum (probabil primul în cultura română). Și sfîntul Sisoe. (Iar, pentru sofisticați, Jordan Peterson – haosul e femininul care n-a cunoscut încă ierarhia luminoasă a toiegelor.) „Căutați în cartea Domnului și citiți!” Să desfășurăm steagul, ne ispitește Yahweh. „Duhul lui va strînge acele sălbăticiuni.” Ca-ntr-o arcă a lui Noe pe dos. Căci țapul pentru Azazel va moșteni pămîntul.

Batalia pentru viata prenatala

Nu sunt autorizat sa vad adevarul