Negrii sunt cei mai rasisti – spune un alt negru

Urmaresc de curand un „predicator” negru care cat de cat mi se pare ceva mai integru si luminat decat milioanele (de predicacaturi si alte minuni) care exista fara nici un rost pe acest pamant. Macar asta incearca sa adreseze si ceva din problemele reale ale Americii pe deasupra platitudinilor crestine. Poate pare un fel de „white supremacist” intr-un corp de negru! O fi si el trans? Cine stie prin ce drama o fi trecut bietul om. De aia nu zice audienta Amin! Lasa ca spun eu, Amin frate Manning! Make America great again by telling it like it is! Pacat ca a trebuit sa bage aiureala cu Agag spre sfarsit. Ar fi fost mult mai bine fara! Dar asta e, are si el saracul problemmele lui. Faza tare spusa de el despre artisti rap (traduc). „Niciodata in anii inainte de drepturile civile nu ai fi putut face milioane de dolari spunand despre o negresa ca-i curva, jigodie ‘hoochie mama’ si asa mai departe”! Acum America e pe deadreptul tara tututor posibilitatilor, inclusiv unele dintre cele mai naspa posibile.

Capra cu Trei Iezi ca blasfemie

Desenele de abecedar ale povestii lui Creangă în genericul filmului Capra cu Trei Iezi, (Casa de Filme nouă, regizor – Victor Canache, producător – Luana Georgiță) te pregătesc pentru desene animate sau teatru cu păpuși. Șocul apare atunci când imaginea familiară din cartea pentru copii este înlocuită cu chipul iconic al lui Maia Morgenstern, cimentat în imaginație cu Patimile lui Mel Gibson. Asocierea, imposibil de evitat, între Pieta și răzbunarea caprei, pune în lumină blasfemia din povestea lui Creangă.

Stau de vorbă cu Victor și Luana despre Capra cu Trei Iezi și înțeleg că, pentru ei, cinematograful înseamnă revelație. Camera descoperă ceea ce ochiul nu vede altfel. O altă pasiune comună a celor doi, sporturile extreme, transpare în saltul periculos de la cartea pentru copii la genul horror. De fapt, spune Victor, Capra cu Trei Iezi aparține celui din urmă. Povestea de abecedar este o mistificare.

Masca animalului ”umanizează” (în mod paradoxal) lupul din poveste. Lanțul trofic face să fie natural pentru lup sa mănânce  iezii. Omul, dimpotrivă, se hrănește din suferința victimei. Ucigașul care așează craniile rânjite în fereastră și pictează pereții cu sânge este prea nenatural să nu fie om. 

Masca animalului are rolul să păstreze iluziile culturii. Canache lasă să cadă măștile și folosește chipuri umane.

Când vedem lupul cu față umană (Marius Bodochi) ne amintim că este nănașul copiilor și cumătrul văduvei, legat prin religie și tradiție să fie protectorul și îndrumătorul lor spiritual. Tot fața umană ne lasă să citim ceea ce nu se vede sub masca de lup sau capră, ipocrizia nașului, reprezentantul ordinii divin-umane, și revolta văduvei împotriva aceleiași ordini, atunci când alege ocazia parastasului pentru răzbunare.

Parastasul oferă mântuire dar văduva caută dreptate.  Cele două se exclud reciproc.

”Lui Dumnezeu îi plac puii tineri”…

”Mie îmi plac și mai bătrâni, numai să fie bine fripți”.

Pentru a găsii dreptate într-un univers bazat pe cruzime și moarte, mama, dătătoare de iubire și viață, devină părtașă la cruzimea lui. Parastasul se transformă în sacramentul consubstanțialității caprei cu lupul.

Fără să vreau, îmi amintesc de altă istorie horror pe care nimeni nu a avut curajul să o ecranizeze, (Victor și Luana, mă uit la voi): ”O Făclie de Paște”. După ce Leiba Zibal îl ucide pe criminal la flacără făcliei, le spune sătenilor enigmatic: ”Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”

La fel ca în cazul caprei, Leiba trebuie să participe la natura subumană a criminalului pentru a-și salva familia. Metamorfoza este simbolizată, paradoxal, de sacramentul învierii.

Într-adevăr, filmul (bun) înseamnă revelație. Cele douăzeci de minute pe marginea scaunului ne lasă cu ochii deschiși într-o lume de capre și lupi, în care Pieta și dreptatea, mântuirea dintr-un univers inuman și victoria omului împotriva lui, sunt imposibil de reconciliat.

Marx contra marxism-cultural

Apocalipsa ne-gândirii

Microbism metafizic

Sa vorbesti, mai ales de pe dreapta, despre “politicile identitare” ca epifenomen marxist, postmodernist sau pur si simplu ca inovatie a ultimei jumatati de secol e de un tembelism nesimtit. Totem inseamna, in limba de origine, “clan”. Iar “creaturile statutare” (“corporatiile-s si ele oameni”) sint dintotdeauna animalele de companie ale conservatorului.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. M-a pufnit risul vazind azi internetul romanofon inundat de “sfintul Andrei, ocrotitorul Romaniei”. Mai rar absurditate mai crasa. In primul rind, sf. Andrei e de fapt ocrotitorul Scotiei – si nu de ieri, de-alaltaieri, ci macar de la 1300, cind scotii se credeau sciti. Unde mai pui ca scotienii au ziua nationala corect, pe 30 noiembrie, nu o zi mai tirziu. 

In al doilea rind, Andrei asta are, in cel mai bun caz, tot atit de a face cu Romania cit are Ioan Paul al II-lea cu geto-dacii – o aproximativa coincidenta geografica. Nu stim deloc daca crestinismul lui Andrei seamana vreun pic cu vreunul dintre crestinimele romanesti. Stim sigur, de pilda, ca Andrei era taiat imprejur. Si o lecuta ratacitor. 

In al treilea rind, Scitia nu coincide cu Romania, iar sursele timpurii ale legendei sint firave rau – un fragment atribuit lui Hipolit romanul, despre care unii zic ca era de fapt teban (si niste sute de ani mai tardiv), si un citat pe care Eusebiu, ideologul imperiului crestin, zice ca l-a luat din Origen. Ambele pretind, veacuri mai tirziu si pentru ca sa le iasa schema, ca stiu pe unde s-a plimbat un oarecare Andrei. 

Mai tare insa, sfinta Veronica e proteguitoarea fotografilor. Inclusiv a alora digitali. 

Religia cărții și cei care nu știu carte

Ce nu ni se spune despre mișcarea Trans