Inconstientii practicanti ai inaltei critici

Mai aud inca, asa cum s-a intimplat si aici nu demult, ca “inalta critica” este o inventie ateista menita sa distruga increderea credinciosilor in textul Scripturii. “Exegeza istorico-critica” ar fi rezultatul blestemat, dar inevitabil al adoptarii unor presupozitii sceptice. Adevarul nu poate fi mai strain de aceasta marota a apologetilor de duzina ai crestinismului. 

Inalta critica nu este o inventie moderna, nici vreun stil aparte de lectura a textelor sacre. Ea face parte de mai bine de doua milenii (macar de pe vremea cind invatatii din Alexandria formulau problema homerica) din repertoriul hermeneutic. Daca critica textuala (mai umila) se ocupa de stabilirea filologica a textului, inalta critica pune in discutie elementele cadru ale interpretarii – autor, data, context istoric. Parintii bisericesti faceau critica inalta atunci cind redau traditiile cu privire la originile evangheliilor. Rabinii care au respins canonicitatea unor suluri, mai ales pe motive de pseudepigrafie, s-au dedat si ei la critica inalta. Inalta critica a facut si autorul lui Iuda cind a citat din Enoh. 

Majoritatea covirsitoare a interpretilor care au contrariat credinta naiva a crestinului traditional au fost ei insisi crestini, ba chiar oameni ai bisericii – preoti si teologi. Multe dintre inovatiile lor scandaloase au fost concepute in sprijinul ortodoxiei – Astruc, de pilda, a propus ipoteza documentara in apararea auctorialitatii mozaice. Iar unele dintre rezultatele inaltei critici sint astazi perfect acceptabile si celui mai fundamentalist crestin – nimeni nu-l mai faulteaza pe Casaubon pentru ca a demontat opinia medievala care facea din popularul corpus hermetic un produs contemporan lui Moise.

Cind un Florin Laiu incearca sa demonstreze ca Daniel a fost scrisa de Daniel in secolul VI i.e.n., el face inalta critica. Se chinuie degeaba, pentru ca nimeni nu poate trage in mod legitim de textul lui Daniel pentru a acoperi istorie post-macabeica, indiferent de data acceptata pentru originea lui. Iar cind cercetatorul onest sugereaza ca autorul danielic e de fapt de secol II, nu face asta din capriciu diabolic – textul insusi tradeaza familiaritatea lui cu epoca elenista, in detrimentul timpului diegetic (se pricepe mai bine la diadohi decit la mezi si persi). 

Istoria postrenascentista a hermeneuticii biblice constituie de altfel parte integranta, daca nu cumva decisiva, din aparitia si dezvoltarea metodei stiintifice. Asa cum Copernic lasa observatia sa-i modeleze presupozitiile, umanistul incearca sa dea tot mai bine seama de datele textului sacru. Iar cind teologii modernitatii timpurii incep sa explice posesiile demonice ca tulburari psihiatrice, racordind exegeza biblica la stiinta vremii, ei nu fac altceva decit facusera Parintii Bisericii cu un mileniu si mai bine inainte – care intelesesera ca nu e intelept sa te pui cu filozofii. In ambele cazuri, teologul sfirseste prin a contribui la avansarea scopurilor si metodei stiintifice. Care duce, la rindul ei, la moartea lui Dumnezeu. 

Da, ateismul e rezultatul, nu cauza lecturii critice a Bibliei.

O viziune mult prea optimistă

Prima mea mașină, o dacie care se apropia, ba a și trecut bine de 30 ani și vreo 300 mii km, a avut mult de suferit în timpul comunismului, ca noi toți.

Îmi amintesc că, la un moment dat, uleiul din baie nu mai era clar: devenise o emulsie apoasă, nivelul nu mai scădea, ci creștea.

Primul și cel mai frecvent diagnostic pentru un astfel de semn, este împușcarea – fisura, o soluție de continuitate – în garnitura chiulasei. Am schimbat de două ori garnitura, odată în țară, altădată în străinătate. Simptomul persista. Nu avea rost să continui în același mod.

Apoi mi-am găsit omul – un mecanic cu experiență, căruia, povestindu-i tărășenia, zice: Într-un sfert de oră îți arăt defectul! A  scurs uleiul, a demontat baia și apoi m-a invitat sub mașină. Apa izvora printr-o fisură în blocul motor! 

Întregul schelet, eșafodajul motorului, respectiv mașinii, era compromis! Trebuia schimbat!

Ani de zile mă chinuisem și mă luptasem cu această avarie fundamentală. Însăși identitatea mașinii era poansonată pe trupul ei, care devenise inutilizabil! A trebuit schimbat, am schimbat actele mașinii, și defectul a fost remediat. 

Aceasta este drama religiei, a creștinismului, a confesionalismului, într-o eră a informației în timp real, răspândită pretutindeni, o eră a cunoștințelor exacte, a existenței, vieții și conștienței, conștiinței, bazate pe evidențe. 

Vă vorbește un om care s-a bucurat din plin de toate avantajele, confortul, satisfacțiile, mângâierile și bucuriile religiei, dar care a suferit și toate ororile ei: de concepție, consecințe, identitate, inadecvare, înstrăinare, claustrare.

A trecut aproape o jumătate de mileniu de când omenirea se trezește, printr-un proces continuu și complex.

Renaștere, reformă, revoluții științifice, tehnice și sociale, economice, politice, iluminism, umanism, modernitate, viitor.

Bisericile se golesc, își schimbă destinația sau devin muzee, centre ale artei, turistice. 

Vor mai trece una, două, trei generații. Nepoții noștri s-au născut deja cu gaget urile în mână.

Teama devine rezonabilă și controlabilă, suferința este asumată, etica este asimilată, moartea este acceptată ca o necesitate a vieții.

Structurile lumii, ale existenței sunt tot mai deslușite. Infinitul mic sau cel astral, sunt dizolvate în structura granulară a câmpului, paradoxurile se volatilizează. Legile și realitățile cuantice, mecanice, naturii și astrofizicii își dau mâna.

Imaginația face casă bună cu creativitatea, arta, miturile devin tezaurul de înțelepciune al umanității și sunt înțelese ca produs al inconștientului individual și colectiv. 

Misterul Olimpului lasă loc Misterului Cuantic, Misterului Complexității. Ritualul este înlocuit de procesul asimilării, înțelegerii, iar miracolul se întrupează în circulația informației și comunicare.

Confortul, tehnologia, echitatea, serviciile sociale, preiau parțial asperitățile. Volens nolens,mediul câștigă atenția decidenților. Nu suntem perfecți, dar devenim tot mai perfectibili.

Sosesc dintr-o altă eră. Copil fiind, umblam cu picioarele prin colb. Toată ziua, treceau unul sau două ZIS uri pătrățoase din timpul războiului, lăsate de ruși. Radio – cu galenă – avea un singur consătean. Telefonul – doar la primărie și cu manivelă. Electricitate – lampa cu petrol. Vă dați seama de parcursul unei singure generații? Miniaturizare, TV, computere, laptop, tablete, telefoane, internet. Ce va urma?

De la dacia pricăjită, pe care o remediam ad hoc cu un gătej înfipt într-o avarie, am ajuns la un hibrid. Se pare că soluția decongestionării este renunțarea la mașina proprie. Parcuri de transport ecologice, complet electronizate, fără pilot, vor suplini transportul. 

Ne îndreptăm către naveta interstelară.

Rămânem optimiști. 

Există Dumnezeu! Nu acela creat după chipul și asemănarea oamenilor. Ci Acela concomitent transcendent și imanent. Campbell afirmă că Dumnezeu este o sferă inteligibilă – o sferă cunoscută minții, nu simțurilor – al cărei centru este pretutindeni și a cărei circumferință nu este nicăieri. Un adevăr – se spune – repetat de mulți filosofi! Și cea mai potrivită definiție.

Secretul fericirii este că problemele vor persista, iar noi oamenii, le vom rezolva!

Provocarea matematica a lui Darwin – II

Asadar, avem o populatie de veverite formata din mai multe specii sau sub-specii, care s-au diversificat prin mutatii aleatorii. Patru nucleotide in grupe de cate trei formeaza 64 de combinatii, care codeaza 20 de aminoacizi. La fiecare ciclu de reproducere, se produc recombinari minore in ordinea nucleotidelor. Deci se schimba lanturile de aminoacizi din proteine. Veveritele sunt facute din proteine. Veveritele se schimba. Restul stim de la Darwin.

Incepand din Pleistocenul timpuriu (peste 2,5 milioane de ani) veveritele s-au diversificat prin acest proces. Asa ne spun biologii. David Gelernter, profesor de informatica la Yale, spune ca nu este posibil.

Gelernter considera ca are un argument zdrobitor intr-un experiment publicat de Douglas Axe in the Journal of Molecular Biology: “Estimating the Prevalence of Protein Sequences Adopting Functional Enzyme Folds” (Axe, J Mol Biol 341, 1295-1315, 2004). 

Axe a supus la mutatii aleatorii o enzima (penicilinază) care confera rezistenta bacteriilor prin inactivarea antibioticelor din familia penicilinei. Scopul a fost sa identifice frecventa secventelor de 10 aminoacizi rezistente intre toate mutatiile obtinute. Concluzia lui a fost ca numai 1/10^64 din secventele rezultate au fost funcționale. 

Inapoi la Gelernter.

Douglas Axe did a series of experiments to estimate how many 150-long chains are capable of stable folds—of reaching the final step in the protein-creation process (the folding) and of holding their shapes long enough to be useful. (Axe is a distinguished biologist with five-star breeding: he was a graduate student at Caltech, then joined the Centre for Protein Engineering at Cambridge. The biologists whose work Meyer discusses are mainly first-rate Establishment scientists.) He estimated that, of all 150-link amino acid sequences, 1 in 1074 will be capable of folding into a stable protein. To say that your chances are 1 in 1074 is no different, in practice, from saying that they are zero. It’s not surprising that your chances of hitting a stable protein that performs some useful function, and might therefore play a part in evolution, are even smaller. Axe puts them at 1 in 1077. In other words: immense is so big, and tiny is so small, that neo-Darwinian evolution is—so far—a dead loss. Try to mutate your way from 150 links of gibberish to a working, useful protein and you are guaranteed to fail. Try it with ten mutations, a thousand, a million—you fail. The odds bury you. It can’t be done.

Trec peste faptul ca Gelernter extrapoleaza rezultatele experimentului pe o secventa de zece aminoacizi la orice mutatie si orice proteina, ignorand concluziile altor experimente. Din 2004 s-au intamplat multe, printre altele problema globala a bacteriilor care au evoluat rezistenta la antibiotice. Dupa Axe, fenomenul nu ar trebui sa existe pentru ca orice mutatie in genele care codeaza penicilinaza ar trebui sa duca la rezistenta scazuta fata de antibiotice. Problema a generat insa interes pentru experimente similare cu al lui Axe si o simpla cautare pe Google este suficienta pentru a le gasi. 

Ofer doar primul titlu obtinut la prima cautare. 

Plasmid-Mediated Resistance to Third-Generation Cephalosporins Caused by Point Mutations in TEM-Type Penicillinase Genes. 

Abstract

(Sariti la ultima fraza daca nu aveti rabdare).

Infections due to strains of Klebsiella pneumoniae, Escherichia coli, and Citrobacter freundii resistant to third-generation cephalosporins have been observed recently in France and the Federal Republic of Germany. This resistance phenotype is due to the production of new plasmid-mediated, broad-substrate-range β-lactamases designated TEM-3 to TEM7. DNA-DNA hybridization analysis with a probe specific for TEM-1 indicated that the corresponding genes blaT-3 to blaT-7 were variants of the structural genes for TEM-type β-lactamases. In the present studies, a 2.5-kilobase BamHI plasmid DNA fragment encoding TEM-3 was cloned in E. coli, and the entire nucleotide sequence of blaT-3 was determined. The deduced amino acid sequence of TEM-3 differed in two positions from that of the TEM-2 enzyme: lysine (TEM-3) was substituted for glutamic acid (TEM-2) at residue 104and serine (TEM-3) for glycine (TEM-2) at residue 238 in the numbering system of Ambler. Spontaneous mutants of TEM penicillinases with increased activity against third-generation cephalosporins were obtained in vitro by selection on cefotaxime or ceftazidime. It therefore appears that mutations in TEM-type β-lactamases contribute to resistance to new-generation cephalosporins.

Cum se explica rezultatul lui Axe?  Ne explica Arthur Hunt in Panda’s Thumb. Pe scurt, Axe nu a folosit mostra originara de penicilinaza ci cea mai instabila secventa intre mai multi cloni mutanti. Apoi a extrapolat rezultatele la tot lotul. E inutil sa adaug ca Axe nu a facut nici un experiment pe bacterii ci pe o enzima izolata. Gelernter suna intimidant cu cifrele lui si aerul de exactitate dar socoteala nu iese in viata reala. Cand ai de a face cu un domeniu atat de complex este mai bine sa dai expertului beneficiul indoielii.

Un prim raspuns la „Mathematical Challenges to Darwin’s Theory of Evolution”

Banuiesc ca atunci cand Dr. Nicu Mohanu este contrazis in cabinetul sau de un pacient (mai probabil pacienta) care stie totul de pe internet, raspunde ca stiinta medicala este ceva prea complex sa fie invatat pe Youtube.

Imi amintesc, de asemenea, (cu erorile inerente) ca un savant-putere ceausist a respins candva o dizertatie despre vegetarianism a prietenului meu Nicu, argumentand cu dispret ca lotul sau de observatie, vegetarienii AZS din Romania, nu merita atentia. Faptul ca lotul SDA fusese deja subiectul catorva studii in US nu pare sa il fi miscat pe profesorul ideolog.

Trec deocamdata peste problema stiintei de Youtube. Sa incepem cu ideologia.

„Filozoful” Stephen C. Meyer (isi aminteste cineva de procesul lui Galileo?) si “matematicianul” William Dembski au starnit anticipatiile entuziaste ale admiratorilor cand au promis sa fie martori la procesul din Dover (2005).

Spre dezamagirea lor, cei doi “savanti” au refuzat sa faca o depozitie, la sfatul avocatilor atei care lucreaza pentru Discovery. Teama avocatilor era ca judecatorul va ordona o subpoena pentru hartiile nepublicate ale celor doi si ale afacerii de la Discovery.

Michael Behe, care facuse deja depozitia, nu a putut da inapoi. Teama avocatilor s-a adeverit. Judecatorul (republican crestin) a ordonat subpoena pentru ciornele cartii Darwin’s Black Box si pentru manualul de Intelligent Design din Donver. A reiesit ca in spatele ambelor se afla o agenda ideologica. Putem doar suspecta ce ar fi iesit de la Discovery. Adeptii atei ai darwinismului social in US stiu bine de ce sponsoreaza creationismul.

Inapoi la stiinta de Youtube. Aflam ca un “om de stiinta” a citit cartea lui Dembsky si a vazut lumina. Mecanismele darwiniene actioneaza doar in interiorul speciei sau cel mult al genului dar nu explica macroevolutia. Vine in minte pacienta-stie-tot care spune doctorului ca “un mare om de stiinta” a demonstrat… bla, bla, bla. Nu domnilor, oamenii de stiinta nu il citesc pe Dembsky.

Mai departe, moderatorul cere o definitie a speciei. Aflam ca oricine stie ce este aia specie pentru ca oricine stie ca pisica e pisica. Intrebarea este: ce face pisica sa fie pisica?  Pisica este genul Felis, familia Felidae, ordinul Carnivora, s.a.m.d. Linnaeus a decis asa pe baza caracteristicilor comune sau diferite de ale altor grupe de animale. Este stiinta secolului XVIII. Se numeste istoria naturala  pentru ca descrie dar nu explica.

Darwin a plecat de la premisa ca orice progenitura, desi seamana cu parintii, se deosebeste de toti ceilalti membri ai speciei. Dupa Darwin, aceasta transformare continua duce, prin selectia naturala si izolarea reproductiva a populatiilor,  la speciatie.

Concluzia lui Darwin este teoretica. Darwin nu poseda un algoritm matematic care sa masoare schimbarea si, mai ales, nu cunoaste mecanismul ereditatii si al variatiei. Ceea ce se ignora, este faptul ca biologul modern poseda aceste scule.  El intelege bine mecanismul ereditatii si schimbarii si unitatea moleculara a lumii vii. De aceea, biologul clasifica formele de viata pe baza distantei moleculare.

Sa ne imaginam acum ca doctorul raspunde pacientei-stie-tot citindu-i un articol dintr-un jurnal de specialitate. Pacienta clipeste din ochi si isi aminteste ce clara era explicatia de pe Youtube fata de salata de cuvinte neinteligibila din jurnalul stiintific. In mintea ei, nici doctorul nu intelege ce citeste la fel cum autorul nu stie ce spune.

Va invit sa citim un paragraf frustrant din Journal of Evolutionary Biology.

The first three eigenvectors from the Principal components analysis (PCA) explained 7.7, 4.1, and 3.3% of variation, respectively, and largely separated all the groups except for the samples carrying divergent mitochondrial haplotypes in S. chuscensis (Fig. 3a). In line with F-statistics, S. aberti barberi and S. aberti kaibabensis were the most divergent populations, being clearly separated from all other samples by the first two eigenvectors.

Ca sa intelegem despre ce este vorba, voi cita dintr-un articol pe intelesul nostru din National Geographic.

When Arizona’s Grand Canyon formed, squirrels and other small mammals that had once been part of a single population could no longer contact and reproduce with each other across this new geographic barrier. They could no longer interbreed. The squirrel population underwent allopatric speciation. Today, two separate squirrel species inhabit the north and south rims of the canyon.

Fraza de mai sus putea fi scrisa la fel de bine de Darwin. Este un argument comun in Originea Speciilor. Veverita Aberti este raspandita pe o arie larga la sud de Grand Canyon. Veverita Kaibab se gaseste doar pe platoul Kaibab (32/64 km) pe marginea de nord. Este un exemplu intuitiv de evolutie prin izolarea unei populatii de restul speciei.

Si, bineinteles, contra-argumentul, tot intuitiv, este: pisica e pisica, veverita e veverita.

Insa stiinta este contraintuitiva.

Echipa de la JEB a izolat, de la semn de punctuatie la semn de punctuatie, propozitiile ADN raspunzatoare de caracteristicile diferitelor grupe de veverite Aberti, care populeaza partea de sud-vest a US. Apoi au cuntificat mutatiile care le separa. Cum ne asteptam, veverita Kaibab se afla la cea mai mare distanta moleculara de restul populatiei.

Mai departe.

Most notably, our results support earlier claims (disputed by mitochondrial data) that S. aberti kaibabensis, found only on the north rim of the Grand Canyon, is highly divergent from other populations. However, we also detected introgression of S. aberti kaibabensis DNA into other S. aberti populations, which likely accounts for the previously inferred close genetic relationship between this population and those south of the Grand Canyon.

Pe limba noastra, veveritoiul aventuros a continuat sa traverseze Grand Canyon in cautare de amor exotic, pana cand geologia a pus capat unor astfel de escapade acum 10.000 ani. Intelegem, caci si noi suntem mamifere. Mai putini sentimentali, autorii articolului le refuza veveritelor Kaibab dreptul de a se considera mai mult decat o subspecie.

Cineva va spune iarasi: deci pisica este pisica si veverita este veverita. Nu va grabiti.

The first three eigenvectors from the Principal components analysis (PCA) explained 7.7, 4.1, and 3.3% of variation… In line with F-statistics, S. aberti barberi and S. aberti kaibabensis were the most divergent populations, being clearly separated from all other samples by the first two eigenvectors.

Observati ca echipa compara si insumeaza vectori de schimbare lineara in secvente de ADN. Am trecut de la specie bazata pe suma unor caracteristici observabile la specie ca matrice algebrica.  Exista o matrice a populatiei de veverite si exista una a mamiferelor. Ambele sunt la fel de operabile, indiferent daca este micro sau macro evolutie.

Exista un „challenge” matematic al evolutiei darwiniene? Exista, si suntem inca departe de a-l rezolva. Cuantificam evolutia unei populatii de veverite, cuantificam evolutia unui ordin sau clase, dar suntem departe de un matrix universal al vietii. Insa daca vorbim de evolutie in general, problema este solubila.

Am vrut doar sa arat de la inceput ca discutia de la Hoover este paralela cu stiinta. Insa ne ofera iluzia ca intelegem. Din nefericire, cei de la JEB nu interactioneaza cu publicul larg iar literatura de popularizare este constransa de politici editoriale sa nu ne dea dureri de cap.

Va urma.

Subversiune

A muri putin pentru a nu muri de tot

Ion Vianu spune ca nevroza inseamna a muri putin pentru a nu muri de tot. Acelasi autor povesteste cum i-a citit pe Nietzsche si Freud in tinerete, fara sa-i inteleaga. I-a inteles mai tarziu, in clinica de psihiatrie, la sedinta de psihanaliza sau in biroul securitatii.

Si eu am citit definitia lui Vianu pe tren, si nu am inteles ce inseamna a muri putin pentru a nu muri de tot. Cand am coborat in gara, uitasem fraza. Insa problema cu cartile bune este ca, asa cum a inteles si psihanalistul roman (un animal rar), ele nu te uita. Fraza lui Vianu avea sa isi aminteasca de mine la timpul potrivit.

Adevarul ei m-a lovit atunci cand nu am mai putut evita unele intrebari incomode. Cum se explica teama de viata a celor care cauta viata vesnica? De ce raman mici oamenii care “cresc in Hristos”? De ce devin cu atat mai meschini cu cat il iubesc mai mult pe Dumnezeu?

Este usor sa oferi un raspuns simplist la prima intrebare. Omul renunta la “aici si acum” pentru “atunci si acolo”. Raspunsul ar fi corect daca reprezentarile vietii viitoare nu ar implica, in forme diverse dar fara exceptie, o existenta mult mai saraca decat “aici si acum”. Nemurirea nu este atinsa prin depasirea mortii, ci, la fel ca in discursul lui Socrate in Platon, prin vindecarea definitiva de boala numita viata.

Imaginatia plasmuieste fantezia unei vieti fara trauma schimbarii, in ritualul repetat la nesfarsit al cantarilor de lauda, intrerupte doar de plimbari prin peisaje monotone, cules de flori moarte si mangaiat lei de carton. Marea, orizontul deschis, aventura descoperirilor, “nu va mai fi”. Memoria este spalata si gandul se opreste. Cel care a murit putin aici moare de tot acolo, ca sa nu mai moara deloc.

Asta ne duce la a doua intrebare. De ce raman mici oamenii care “cresc in Hristos”? Pentru ca viata inseamna crestere, adica schimbare, adica trauma. In ultima instanta, cresterea este drumul spre moarte. Este posibil ca refuzul cresterii sa fie un mod de a muri putin pentru a nu muri de tot?

Prietenii nostri ne intreaba de ce ne-am schimbat.

Intrebarea corecta ar fi: cum este posibil ca cineva sa treaca prin viata fara sa se schimbe. Cum este posibil ca cineva sa gandeasca si sa nu-si schimbe conceptiile. A muri putin pentru a nu muri de tot.

A treia intrebare: de ce devin acesti oameni cu atat mai meschini cu cat il „iubesc” mai mult pe Dumnezeu? Raspunsul este ca iubirea de Dumnezeu este o scuza pentru ura fata de viata. Mai precis, este o masca pentru cultul mortii. De fapt, istoria religiilor ne arata ca fenomenul nu este chiar atat de rar. Se pare ca tendinta este in fiecare din noi. A muri putin pentru a nu muri de tot.

Noua dogmă