Persiflaj la substanță

Hans Baluschek (1870-1935) a fost un pictor socialist. A reușit să-l enerveze cu un ciclu de desene în creion (intitulat „Jertfe”) pe ultimul împărat german. A publicat caricaturi în Der wahre Jacob (eternul mister – care-i adevăratul Israel) și a scris un roman – Enthüllte Seelen (1920), unde hüll acoperă cal-ul din apocalipsă, clop, clepsidră etc. (Apropo, Rumi se joacă la un moment dat cu omonimia qalb, „inimă” – qalb, „calp”.) A fost membru fondator al Secesiunii berlineze. Și a murit la doar doi ani după ce a fost tras pe linie moartă de naziști.

A pictat lumea modernă, în gloria ei tehnică (moștenise pasiunea pentru trenuri de la tatăl său) și-n irepresibila ei mizerie. Vorba lui Malaparte, rostită în Ucraina celui de-al doilea război mondial, își are contraponderea profetică în tabloul lui Baluschek despre întîiul. Stîrvul lui Dumnezeu. Iar drama cotidiană a deșertăciunii de sub soare, anesteziată cu frumos, e excelent surprinsă aici. Dar vreau să inspectăm împreună, despicînd firele poveștii, o altă imagine – la răscruce, sub un soare calp, se întîlnesc Dumnezeu și omul.

Puruṣa e masculul, individul, indivizibilul, invizibilul care vorbește din dosul măștii – persoana, perspirînd, persiflînd, sfîrcăind. Prakṛti e femela, pro-creația, sub-stanța, principiul material al lumii. Pro-stituata. Ce se întîmplă cînd, sub orice fel de soare, cei doi se întîlnesc? Se răscrucește lumea. Se încolăcesc șerpii. Se oglindește soarele. Ce? Nu știați că steaua lui David e vechi simbol cabalistic? Că abia naziștii au făcut-o celebră? Că steagul statului Israel e, printre altele, răzbunarea unei insulte? Reconfiscarea unei (re)confiscări?

Toți sîntem adoratori ai soarelui. Toți sîntem fii ai întunericului cu stele în ochi. Toți căutăm să rafinăm vederea. ”I’ve come to sow seeing in the world / To unveil God – Who has disguised Himself in the world” – declamă Heschel. Sehen säen. A dezveli – entschleieren – descleroza. Clerul e adesea coaja care ascunde vederea. Scepticul trebuie să eclozeze. A deghiza – verstellen – prostitua. Și Dumnezeu s-a făcut carne. Pentru ca să-l vedem mai bine. Și a suflat peste noi duh. Pentru ca să ne vedem mai bine.

Sa urasti pe aproapele tau ca pe tine insuti

Călcînd în străchini

Orice bebeluș e un fascist. Nu doar că, pînă îi vine mintea la cap, e centrul dictatorial al casei, vîrful fragil al piramidei febrile, emanatorul de zgomot și parfum, de ritm, devoratorul de zîmbet și sfîrc. E și înfășat. Fașă. Fascie. Fascism.

Sferă. Zefir (după Fibonacci). Zero. Cifră. Cifru. Sephirah. Siphruth – adică literatură.

Sfîrc. Sfîrșit. Desăvîrșit.

Virșli. Virus. Herma.

Vîrstă. Frust. Crenvurst.

Parashah. Peruzea. Shem HaMephorash.

QLP – coajă, pergament. QPR – ispășire, eretic.

Colibă – clepsidră – apocalipsă – caliciu – clop (calpac) – celulă – qlippoth

qalāpu (akkadiană) – coajă, piele, solz

Determinantul cuneiform al divinității – un soare din patru.

Scalp. Sculptură. Sculărie.

Culpă. Culă. Cur.

Stridie. Strachină. Ostrac.

Curzio Malaparte, admirînd Europa celui de-al doilea război mondial: „Mi-a fost rușine. Mi-a fost rușine că sînt creștin.”

Abraham Joshua Heschel, poetul, ne spune că shem hamephorash – numele desfășurat-înfășat al lui Dumnezeu – e מענטש (mentsch), adică omul.

Din litere se naște lumea. În litere înecăm lumea. Ars combinatoria vrăjește și dezvrăjește.

Benben la Betel

Am urmărit ieri un interviu recent cu un pastor care, acum trei decenii și mai bine, mi-a marcat copilăria. N-o să vă spun despre cine e vorba, nici unde și cum găsiți înregistrarea. Cei care trebuie să priceapă vor pricepe.

E o poveste despre un om care în multe, multe feluri îmi aduce aminte de bunicul meu matern. O poveste despre Constanța, biserică, fete, securiști, traumă, bunătate, trădare, maturizare, lanțuri apocaliptice, prieteni. Despre piramida în vîrful căreia tronează Dumnezeu.

Despre o hîrjoneală pe plajă, la Mamaia. Despre neologisme. Despre cicatrice. Despre cărți. Despre împuterniciți. Despre un tur al României cu un autocar ONT. Despre Retezat, Maramureș, mănăstiri muntenești și moldovenești, peșteri, cascade, Deltă. Despre virșli. Despre umor.

Despre pastori pețitori. Despre pastori autiști. Despre pastori împrăștiați.

Despre tăceri. Despre vulnerabilitate. Despre oameni.

Benben la Betel.

Metaxy

Cel mai mare mijlocaș din istoria biblică e un filistean. Cel mai mare dintre filisteni.

Iov se plînge (9:32-33):

Căci el nu este un om ca mine, ca să-i pot răspunde
şi să mergem împreună la judecată.
Nici nu este vreun mijlocitor între noi,
care să-şi pună mâna peste noi amândoi.

לא יש בינינו. Nu este (nimeni) între noi.

Goliat, pe de altă parte, e איש הבינים – omul intervalului (1 Samuel 17:4).

„Dați-mi un om!” Nimeni nu vrea să-și scape clanul de impozite? (1 Samuel 17:25)

Cinci pietre.

David era roșcat (1 Samuel 17:42). Același cuvînt ca în Genesa 25:25. Ce traducători rasiști! Îl fac pe Esau roșcat, dar pe David blond. Ha ha ha! Biblia de la București (1688 – „roșiatec”) și Biblia de la Blaj (1795 – „roșu”) sînt mai aproape de adevăr.

„Ce, sînt cîine?”

Capsat (1 Samuel 17:49).

Ce fac filistenii? וינסו. Steagul alb. Steagul căzut. Steagul care devine vînt.

„Al cui fiu?” „Nu știu.”

Betleemitul.

Aritmanție

Digitalizarea lumii n-a început cu Berners-Lee, nici cu Shannon, nici cu Leibniz. Digitalizarea lumii a început cu primul pierde-vară care s-a apucat de numărat stele. Sau prima – că doară și gagicile-s pasibile de autism. Ritmul, rima, ritul (înrudite probabil etimologic) sînt pură numerologie. Scuze, aritmetică. Nu mai vorbim de iluzia perspectivei în artă (inventată, zic unii, tot în secolul V a. Chr.) sau de cabală, isopsefism sau hurufism. Pînă și poetul care-am fost cîndva zbenguia astfel:

HENDIADĂ

interesant îmi pare
spuse el cogibund că
orice creier artificial
se nutreşte din alternanţa
lui zero şi unu pe cînd 
omenescul vezi tu mijeşte
la întîlnirea lui unu cu
doi deci computerul e
rudă cu neantul iar noi
ne tragem din hiperabundenţa 
treimii ce zici

Ne place să perforăm suprafețele chiar și cu iluzorii adîncimi. Bolta cerului ne spune povești. Căușul cochiliei ne vorbește cu vocea mării.

REMANENŢĂ

după ce am urmărit la televizor 
un splendid documentar despre 
ţinuturile arctice ceva de genul 
vai pătura de ozon cu ce ne
mai învelim la vară o să ne bată 
soarele nu în cap la cap să ne 
luăm tălpăşiţa să ne mutăm pe 
altă planetă că asta gata i-ajunge 
am rămas uşor şocat de 
electrizanta peroraţie a calmului 
persuasivului comentator aş zice 
mai curînd am rămas polarizat

mă luase aşa cu dor de draperiile 
tăcut fascinante ale aurorei 
boreale de urletul născut nu 
făcut al întunericului hemienal 
de labirintica ilimitare albă
şi mi-am aruncat privirea pe 
faţa îngheţată a paginii 
osîndite zicîndu-mi demenajez 
într-un sfert de oră eram
gata instalat la noua mea 
reşedinţă un iglu săpat în 
imaterialitatea dură a hîrtiei

Theodor Schwartz a făcut dreptul la Cluj, foamea în Siberia și, acum 100 de ani, revista esperantistă Literatura Mondo la Budapesta. Și-a schimbat numele în 1936 în Tivadar Soros. Soros – viitorul verbului „a zbura”, „a plana” în esperanto. Ca duhul pe deasupra apelor. Ca Israel pe aripile lui Yahweh.

Svastica are în miez verbul „a fi”. Între ontologie și evangheliștii prosperității (sv- e eu-, ca-n „euforie”), soarele nazist. Care nu e decît forma esențializată (autistă, geometrică, simetrizată, împătrățită) a lui Aten.

Svastica, pe numele ei clasicizant gammadion (crux gammata). Nu seamănă gamma cu un steag?

Odradek-ul kafkian – înstelatul dreidel – e și el gamat.

Unii zic că ebraicul shóresh („rădăcină”) vine din (semiticul pentru) „trei”. Io zic că vine din (arianul pentru) „sursă”. Că și pe mine mă fute vîntul.

Praf și pulbere. Puzderie. Nor. Vechiul nostru prieten, שחק.

Hieroglifele sînt, în originalul egiptean, mdw-nṯr – „vorba zeilor”. Zeu, în limba zeilor, e steagul. După ce Yahweh a înecat zeii Egiptului, Israel a tocat niște amaleciți. Mai exact, Isus a tocat niște amaleciți (Exod 17:13). Isus, fratele lui Caleb – cîinele. Anubis.

După victoria lui Isus, Moise – gamatul (Exod 17:11-12) – zidește pentru prima dată un altar lui Yahweh. Îl poreclește „Yahweh este steagul meu” (Exod 17:15). Steag, adică zeu. Unii zic (fuck, io zic) că ebraicul נס e rudă cu hieroglificul nṯr. În Numeri 21:8-9, șarpele e înălțat pe catarg (נס). Șarpele e steagul mîntuirii. Zeul terapeutic. Poate așa dăm și de etimologia lui Dionysos – „Dio este steagul meu”.

În Exod 19:4, Yahweh se dă drept vultur – nésher. Nasr. Nazar.

Triskeles.

Dante ne spune că centrul (mezzo) este limita (meta). Circul roman era de fapt o elipsă, cu două metae. Azi, în italiană, meta e poarta în care dăm goluri. Sfere-n mă-ta! Ek-sistăm pentru că ne rotim în uni-vers. Cînd ne resoarbe centrul, sistăm. În mintea lui Dumnezeu – unde se-aprinde amorul răcorit de virtute – e golul din orice adytum. Lasciate ogne speranza.

Se umplu de ridicol toți docții care ne explică cum curge multiplul din absolut. Numerologi ratați. 

Joshua Starr i-a pus pe hartă pe athinganoi. Între atingere și țigan, creștini care știau să cheme luna. Poate chiar și împărați bizantini (iconoclaști, desigur).

Alteritatea nu trece doar prin Abel.

Doar de vele avem nevoie. Steagurile (vexilla – diminutivul de la vele) sînt mai de folos profanate. Românii știu mai bine decît mulți că sfîntă e gaura din steag. Catapeteasma deșirată.

Ni se fîlfîie. Să ne cinstim cu niște sörös.

Noul ateism sau evanghelia fara frisca

Quincunx

Joshua Starr s-a născut la New York în 1907. A avut, luînd-o și el de jos, ambiția unei cariere în educație. Și un doctorat în istorie (despre evrei în lumea bizantină). În studenție, a editat o revistă intitulată Ferăstruica (Haeshnav), semnînd editoriale sub pseudonimul Hamashkif (observatorul; nu trebuie să vă mai spun că שקף nu e, măcar în ochiul meu, departe de „sceptic”). Știa, printre altele, românește – a și scris despre istoria dreptului de cetățenie al evreilor în legislația românească sau, la cald, despre fascismul românesc, despre Goga etc. Între ’47 și ’49 a lucrat în Europa (într-un proiect inițiat de fiul lui Moses Gaster, Theodor Herzl Gaster – el însuși eminent istoric al religiilor) la recuperarea patrimoniului evreiesc, trecîndu-i prin mîini sute de mii de cărți. Ba chiar a intervievat specialiști ai antisemitismului nazist – e un sîmbure de roman aici, dacă imaginăm, de pildă, o întîlnire cu Schramm însuși. Întors la New York, s-a sinucis în decembrie 1949. Avea 42 de ani.

Într-un volum de folclor iudaic publicat în America acum 100 de ani, e reținută povestea unui tarnik care își întemeiază credința în venirea lui Mesia la 1840 pe Genesa 7:11: „cînd Noih avea 600 de ani, s-au deschis ferestrele cerului”. Și pe Cîntarea cîntărilor 2:12: „cîntecul turturelei se aude în țară” – unde înaripata e תור, adică (ignorînd-o pe mater lectionis) 600. Scepticii au făcut mișto de gematria tarnicului. La care el a replicat: „știți doară că și כלבים משחקים (cîinii batjocoritori) însumează 600”.

Iov, neprihănitul nervos, zice la un moment dat (Iov 30:1) că rîd de el (שחקו עלי) tineri pe ai căror tați nici măcar nu i-ar fi învrednicit cu compania cîinilor săi de turmă (לשית עם כלבי צאני). Asta da înjurătură! Și da, poate că e la mijloc o mică alternanță fonetică (sin/shin).

Unul dintre cele mai savuroase pasaje din Talmud zice că, atunci cînd urlă cîinii, trece îngerul morții prin cartier. Cînd cîinii se joacă (כלבים משחקים), trece Ilie profetul (recapitulînd poate 1 Regi 21). Dar că dihotomia asta hermeneutică se aplică numai dacă nu e vreo cățea prin apropiere. Atunci, legile firii bat profetismele sau transparențele imaginale.

Apropo de numerologie, ați remarcat că gravatarul meu este un quincunx? Nu, nu e o cruce. E doar iluzia unei cruci. Sînt cinci fețe care o implică, pentru a închide cubul Noului Ierusalim, pe a șasea – mesia, fiul omului. Sau nu.

E doar elicea unei mori de vînt. Vorba lui Dante:

La natura del mondo, che quïeta

il mezzo e tutto l’altro intorno move,

quinci comincia come da sua meta;

e questo cielo non ha altro dove

che la mente divina, in che s’accende

l’amor che ’l volge e la virtù ch’ei piove.

Note și reflecții

Max Hellmut Schramm s-a născut undeva lîngă Dresda, spre sfîrșitul lui 1904. După ce a devenit învățător în 1929, a obținut acces la arhiva de stat din capitala saxonă și a scris o disertație despre un personaj de secol XV care a avut drumuri pînă în Trent-ul habsburgic în perioada în care episcopul local era prințul Johannes Hinderbach, căruia îi plăcea să ardă pe rug, de Paște, evrei. A primit titlul de doctor în istorie abia la a doua încercare (mai știm noi și pe alții), în 1933. Dintr-o combinație de ambiție profesională și pliaj pe modele intelectuale ale momentului, a început apoi să producă propagandă anti-iudaică axată pe alegația de infanticid ritual. Așa a devenit autorul favorit al lui Himmler în momentul de culminație disperată a nazismului.

În 1943, anul apariției magnum opus-ului său, Schramm era, mai mult sau mai puțin formal, colaborator al agenției de propagandă anticomunistă din subordinea ministerului lui Goebbels. Pentru că da, anticomunismul și antisemitismul au supt aceleași virginale țîțe. Cercetătorul australian Darren O’Brien (multe dintre informațiile astea vin din cartea lui, The Pinnacle of Hatred. The Blood Libel and the Jews din 2011) a numărat 19.000 de exemplare din diferite tiraje ale cărții lui Schramm. După război, acesta și-a reluat cariera profesorală lîngă Dresda. S-a mutat (a emigrat) în Berlinul de Vest chiar de la construirea zidului, în august 1961. A trăit liniștit cît să-l vadă căzînd. A murit în vara lui 1990.

Și Biserica Catolică, și orașul Trento s-au dezis de rușinosul episod antisemitic din 1475 și secolele de cult și propagandă pe care le-a înrădăcinat. Biserica Ortodoxă Rusă încă mai arde tămîie pe altarul minciunii criminale. Și asta în timp ce se închipuie antifascistă.

Cartea lui Neofit Monac este omniprezentă în pogromuri și procese antisemitice – din Iașiul lui 1803 în Kievul lui 1913. Und darüber hinaus.

Teologia legămintelor este, mai ales în creștinism (puternic aliat neoplatonismului), fundată pe o viziune ierarhică a lumii. Ca să dezumanizezi, trebuie să te crezi transuman. Cînd războinicul luminii, Jordan B. Peterson, îmbină homarii și jungianismul, el predică practic antisemitismul. Mai ales că e anticomunist.

Ironia speciei e că am fost în majoritatea existenței noastre pe această planetă egalitarieni, făcînd bîză de orice impuls de împăunare. Progresul – de la revoluția agrară încoace – e cel care ne-a făcut din nou animale. Clănțănitorii conservatori din toate timpurile nu sînt decît niște cimpan-zei progresiști.

Licornul de o miriadă de carate

Credeți că degeaba v-am vorbit în zilele din urmă despre nefelofilie și seceră? Think again.

Sacrul e și el o tăietură. Descinde dintr-o rudă sanscrită pitită chiar în coada cuvîntului „sanscrit”. Și da, Gesenius însuși o apropia de akkadianul karātu și ebraicul karath („a tăia”, inclusiv legăminte). Din sacru ne vin și crima, și critica. Nu mai vorbesc de discriminare.

În aceeași zonă conceptuală (și poate etimologică) găsim roșcovele din Luca 15:16 – kerátion, qéren, corn. Semințele roșcovei ne-au dat caratele. Iar unii lingviști coboară roșcova însăși, pe filieră slavonă, din inorog, unicorn. Împunsul, penetrația.

Cu palmele goale (karate), străpunse, Isus fute mahrama preasfinției. El este eroul trans – al trecerii curajoase dincolo de barierele crude ale sacrului. El este monocerul. El încornorează fecioara.

Isus e cel care fute catapeteasma dintre viață și moarte. Hristos a înviat! Fuck you too.