Aceasta este intrebarea

The limits of interpretation, between Freud and Jung

Am scris textul de mai jos acum șase ani. Cîțiva dintre oxigeniști l-au văzut deja. Va deveni util într-un context viitor. Că e-n engleză, va trebui să mi-o treceți, din nou, cu vederea. Că am omis notele bibliografice, era numai firesc aici. Merită să amintesc doar cîteva titluri: Paul C. Vitz, Sigmund Freud’s Christian Unconscious; Ken Frieden, Freud’s Dream of Interpretation; Rhodri Hayward, Resisting History. Religious Transcendence and the Invention of the Unconscious.

One hundred and seventy years ago, an international religious movement, based in what would come to be known as “the burned-over district”, was reaching a dramatic turning point. Millerism had staked its future on pinpointing the very date of Jesus’ Second Coming, also known as the End of the World. October 22, 1844 passed unremarkably. The ardent Adventists were left with picking up the pieces. Out of that Great Disappointment came, most prominently, the Seventh-day Adventists, whose story is, up to a point, my own.

Beyond psycho-sociological explanations of the resilience of Adventism in the face of disconfirmation, one finds that the very hermeneutics that set believers up for disappointment provided the theological tools to justify that very disappointment. In the words of a Seventh-day Adventist apologist, “what had seemed like the greatest disappointment of all time was now [within the context of new exegetical and doctrinal elaborations] seen as indeed one of the most remarkable fulfillments of all prophetic history – a movement of God’s own appointment, despite its human limitations and misconceptions”. The date had been right, only the nature of the event had been misunderstood – Jesus had actually begun a new, final phase of pre-advent heavenly ministration (typified by the Levitical Yom haKippurim ritual). And passages in Revelation 10, 12 and 14 were reinterpreted as intimations of the religious origins and identity of the definitive version of God’s remnant – the Seventh-day Adventist Church.

To any outsider, these readings of the Biblical text must seem fanciful at best. It is therefore important to realise that the so-called “historicist” hermeneutics of Biblical apocalyptic, embraced by Miller and his Sabbatarian descendants, is not an Adventist innovation, but rather a long-standing tradition. Most Christian millenarians throughout history have attempted to ground their eschatological expectations in Biblical prophecy. After the Renaissance, these endeavours took on a positivistic flavour, attracting scientific minds like that of Isaac Newton. Miller himself had sought to establish a clear, univocal, systematic methodology of reading Biblical symbols, in the belief that God’s long-term plans could become apparent, to the studious eye, in the veiled language of Scripture.

The error of historicism is theologically grounded in the dogma of the supernatural authorship of the Bible. If the Divine Spirit is its true authorial voice, then it is perfectly justifiable to allow for meanings that couldn’t have occurred to either the human author or his intended audience. Daniel can very well dream up a second century BC “end of the world”, in the restorationist manner of the Jewish prophetic tradition, with the Temple of Jerusalem functioning as the capital of a new world empire. This doesn’t preclude the possibility that what his visions describe are actually European Medieval events, or a temple in heaven, entering a new phase of its history sometime in the nineteenth century AD (even if such “fulfilment” is not verifiable historically, but requires, in a vicious circle, new revelations). Seventh-day Adventist theology goes as far as to deny that the Danielic oracle means anything else but what their historicist interpretations dictate. Given that the end of the world hasn’t happened yet, it must be that the prophet spoke unwittingly to us, about our own eschatological times.

Thus, the ancient canon is treated as a canvas upon which generation after generation of believers project ever-novel millennial scenarios. The text is merely pretext for exegetical creativity and fodder for new enthusiasms. The Spirit is always right, since He never actually meant any of those past, disconfirmed, fulfilments. Or, in a milder version, any past fulfilment was merely another anticipation, in an indefinitely multipliable sequence, of the definitive fulfilment. Which brings to mind Henri de Lubac’s study of Patristic and Medieval exegesis: any portion of the Bible was liable to multiple interpretations, in a fourfold departure from the literal meaning of the text. All the more so the apocalyptic sections!

More significantly, these hermeneutical problems are in no way exclusively post-Biblical. In perfect agreement with the rabbinical tradition, the New Testament authors themselves indulged in very creative readings of older scriptures, historicist readings of prophecy being an intra-canonical phenomenon. The Gospels portray Jesus extending Daniel’s visions to cover Roman history, just as the Habakkuk pesher found at Qumran made the prophet’s utterances concerning late sixth century BC events deal with late first century BC circumstances. And, obviously, the New Testament is full of messianic fulfilments of Old Testament predictions, in spite of the fact that none of those passages is an unambiguous reference to Jesus, and many of them are unambiguously about someone else, or just plain ambiguous.

All of the above is a mere sketch of the spiritual process that ended with my deconversion. I am an atheist primarily because I found the humanity of hermeneutics to be inescapable. We are meaning making machines. The Spirit of God hiding behind or within a text is the worst idea ever, since we can make Him or it say whatever we want. Which is the same as saying that we can find the Spirit behind or within any text – one could read Plato as a prophecy of Jesus (as one has) and divine the end of the world in a cookbook (psychopathology is not that far from common hermeneutical excess). Which is tantamount to admitting that there is no spirit except the interpreter’s.

What would Freud and Jung make of my story? I believe Freud would salute my disentanglement from an eschatological frame of mind, thus allowing myself to live in the present. He would recognize the delusional character of the narcissist re-appropriation of ancient texts. He would argue that dreams are not to be investigated for a predictive function, but only for their unconscious content, that stems from past experience (that is, when they are actual dreams, not propaganda in a prophetic genre). And, fundamentally, he would acknowledge the regressive nature of the desire to foreknow, to be in control of ultimate outcomes. Texts, ancient or modern, testify only to the more ore less conscious processes of their human authors, and a hermeneutics that tries to guess behind them another world altogether, or to glean from them some superhuman understanding (especially of the future), is just an unending cycle of wishful thinking.

Jung, on the other hand, would probably be disappointed. He would see my attempt to impose limits on interpretation as reductive, severing my self from the rich life of the human spirit. Scriptures (all scriptures, not singularly the Judeo-Christian) are supposed to be investigated for all their bounty of meaning, suggesting, even through subversion of senses, new ways in which we can integrate and individuate. Oneiric symbols are to be amplified, shadows allowed to manifest themselves. The future belongs to us, and can be teased out in the shimmering light of our common inner life. The apocalyptic needs metamorphosis, not healing.

While Freud had explicitly shied from styling himself a “prophet”, Jung used unashamedly Gnostic language to speak of his analysis. Freud wanted psychoanalysis to be taken seriously as a science. Jung, on the other hand, passed his analytical psychology for the only science. But I cannot repress the suspicion that Freud and Jung were themselves creators of the psychological depths they were allegedly plumbing, and that their premises and methodologies are ultimately theological.

This is somewhat more obvious in Jung’s case. His eclectic reinvention of old divinatory arts and his recasting of God as humanity’s evolving selfhood amount to the creation of a new mysticism. The unending proliferation of meaning, derived from a vast array of symbolic libraries and the allowance of “synchronicity”, is strictly religious. Jung seems to believe, together with Teilhard de Chardin, that “the universal energy must be a thinking energy… a transcendent form of personality”. In their estimation, science cannot help being revelational, even if, at least in Jung’s case, atheistic. But, against all psycho-logising (i.e. spiritualising), we learn more and more about how complexity, and indeed consciousness, does not require complexity to emerge.

Freud, on the other hand, still owed too much to modernity to feel comfortable with such an open assumption of the spiritual nature of man. And yet, there are those who argue that he was a prophet nonetheless. True, for Freud, only the past can be properly divined. But Freud’s past is even harder to divine than the future, since it is the exclusive realm of the unconscious, never to be disproved. Dreams, actes ratés, altered states of consciousness or free association are the language that the irrational speaks. “The endless possibilities opened up by the mystic’s act of transcendence persist in the endless possibilities of the unconscious when fielded as an explanation. The waywardness that once characterised miraculous episodes is now inherent in the psychological tools that were developed to contest them.”

According to Harold Bloom, Freud “read the unconscious as Judaic exegesis read the Hebrew Bible, with every nuance, every omission being made to show an extraordinary wealth of significance. But, if everything has an ascertainable meaning, then all meaning is overdetermined…” In Ken Frieden’s evaluation, “the prophetic dimension of ancient dream interpretation was at once suppressed by Freud and implicit in his practices”. “He acted as a modern prophet, influencing personal lives and intellectual history, at the same time that he argued against prophecy.” And it could be argued that this paradoxical, if not perverse, prophetism is rooted in the very realisation that dreams don’t have a literal meaning, which allows the explosion of invested meaning.

Maybe the sectarian fragmentation of psychoanalysis, with an orthodoxy left to defend the original theory, is only to be expected, given its theological nature. When the unconscious speaks, everyone hears what he or she wants or needs to hear. Not all theoretical gain is a gain in knowledge. To the contrary, knowledge is gained when one finds means to dismiss excess theory. And a methodology that can be used against itself is no method at all – see for instance how Paul Vitz has turned psychoanalysis against Freud, establishing the neurotic origin of his unbelief in an unresolved Oedipal complex. The unconscious spoke, and the father of the unconscious missed it.

The title of this paper is an obvious invocation of Umberto Eco. I stand with him on the need to recognize that, even if ambiguity is ultimately unavoidable and sometimes desirable, texts impose their own limits on interpretation. There is a point where text becomes pretext. Just as there are texts that are meaningless. I don’t need to find reason in dreams (which seem to be only consciousness operating at its grammatical level), or to multiply entities (create the unconscious) in order to explain psychopathology. The unconscious can remain, by definition, unknowable, just as any respectable divinity is.

By the way, I wrote some of this paper in liminal states of consciousness, while falling asleep, or in my dreams. My unconscious – well, who knows, maybe humanity’s unconscious – is speaking. If Freud and Jung be mad, let them be mad at the unconscious, whose unwilling prophet I am, too.

Cel pe care-L cautati, nu-i aici!

Una dintre cele mai simple si frumoase, percutante si vibrante descrieri ale scenei Invierii, am regasit-o pe paginile cartii ateului convertit, Papini. Mi-am insusit cutuma, ca an de an in preajma acestei sarbatori, sa recitesc povestea plina de seva, vigoare si tilc a formidabilului autor. Storia di Cristo, tradusa in limba romana cu titlul „Viata lui Isus”, o lucrare plina de profunzime, viscerala, un tribut al expierii adus personajului central al povestii. Povestea lui Isus, imi pare o traducere mai apropiata de spiritul in care aceasta carte a fost scrisa. Fiindca nu-i vorba de o biografie exhaustiva, compusa dupa cele mai stricte rigori, nu-i un material stiintific, nici vreun tratat de teologie, nici un set de dogme, exegeze, hermeneutici si epifanii mitice. E O POVESTE, al carei izvor cardinal este tot o poveste, ma rog, mai multe. Autorii evangheliilor, in opozitie cu perceptia cvasi-generala, sunt scribi necunoscuti care nu au fost martori oculari ai evenimentelor scrise. Si sursa acestora a fost tot o POVESTE. Una transmisa oral, din om in om, de martorii care au vazut Omul. Pe Cel Inviat. Pe acel necunoscut care in dimineata zilei de Duminica o intreaba pe Maria din Betania care-i pricina supararii ei, de ce plange si pe cine cauta. Iar necunoscutul impresionat si indoiosat de suferinta ei, de patimasa ei candoare, de acea puerila nevinovatie, ii raspunde cu o singura vorba, un singur nume, numele ei, probabil cu o intonatie de dor si regret, cu vocea inconfundabila, de neuitat, cu care-o strigase de atatea ori : -Mario! Atunci, cea fara de speranta, cea plina de amaraciune si tristete, obicnita, parca trezita dintr-un vis, il gaseste pe Cel pierdut, tocmai pentru ca nu era acolo unde il cautase. Ci afara din pestera mormantului si obscuritate in verdele gradinii si lumina soarelui.

Prima conditie a gasirii este cautarea. Nu poti gasi raspunsuri, solutii, rezolvare imbratisand confortabila expectativa. Actiunea este preferabila oricarei forme de resemnare. „Cautati si vei gasi, Bateti si vi se va deschide”. Libertatea este consecinta indraznelii, a traversarii dincolo…Uneori chiar a ramane in perimetrul interogatiei, al cautarii, fara obtinerea raspunsului, e mai dezirabil si satisfacator decat a nu purcede deloc in aventura scotocirii. Convingerile ancorate in certitudini betonate, raspunsurile gata-facute, apelul convenabil la taina ori pronie, poncifurile in halouri de inspiratie profetica, siguranta trufasa a adevarului ultim, reprezinta apanajul celor care NU cauta.

Sarbatoarea Invierii este un bun prilej de-a ne reaminti de conditia omului implinit, a celui care gaseste, ori daca nu gaseste a avut totusi satisfactia cautarii. Pentru ca acolo in abisul disperarii, in miezul tribulatiilor, un glas poate fi auzit, rostind nu platitudini, ci un nume, numele tau!  Ceea ce revendica imperativ responsabilitatea proprie, a cautarii.

Am intrat in era Zik si Zak

Eu, evreul

Dacă mai aveți vreun dubiu că statul național e monstrul lăsat moștenire de Yahweh, priviți dilema în care se scaldă Israelul. Revizitați realitatea contrariantă a democrației care stă să inaugureze un nou apartheid, un nou spațiu vital pentru o nouă (străveche) puritate de sînge. A singurei puteri nucleare care are și n-are bombe atomice.

Zi de zi îi mulțumesc zeului în care nu cred că-i ține pe creștini și musulmani în coasta lui Yahweh.

Isus e tot un zeu al evreilor – încercarea lor de a-l îmblînzi pe Yahweh. Fiul bîntuit de fantoma Tatălui.

Nu mai vorbim de Allah.

Noapte de noapte îi mulțumesc zeiței că-i avem printre noi pe Spinoza, Mendelssohn (și Moses, nu doar Felix), Marx, Freud, Geiger, Shestov, Kafka – Celan – Jabès (the Reluctant Theologians), Derrida, Bloom (Harold, nu musai Allan), Arendt, Sontag, Stein, Weil, Mahler, Schoenberg, Gershwin, Bernstein, Haskil, Horowitz, Einstein. Crohmălniceanu.

Dilema statului național derivă din faptul că Biblia, evreii, au supraviețuit milenar tocmai prin zorzonul literar la care strîmba Liiceanu din nas. Pînă și filozofii grecilor rezistă mai curînd prin povești – de la, să zicem, peștera lui Platon la visul lui Scipio (că doar și romanii erau greci).

Nu degeaba nucleul canonic al credinței creștine sînt psalmii și evangheliile (poezia, povestea). Nu prin finețuri dogmatice rezistă Ortodoxia, ci prin moaște și icoane.

Puterea mitului național (oricît de abracadabrant) vine tocmai din faptul că e mit. Aviz anti-dacopaților. Tratamentul academic nu e cel mai eficient. Mitul doar cu mit se scoate. Mă rog, mai corect spus, mitul evoluează. 

Crucea e ”puterea lui Dumnezeu” pentru că e mit. Îl repovestim pe Dumnezeu. Asta e sarcina teologului. Să contribuie la evoluția poveștii Doamnei Zi

Compunem noi psalmi (chiar și arghezieni), adeverim noi evanghelii (chiar și ale lui Iuda, după Kazantzakis, Coelho sau Coetzee).

”Dumnezeu” e doar un pronume de politețe (pentru zeu) – din seria ”dumneata”, ”dumneavoastră”.

E un singur animal care se încarcă cu păcate în Biblie – țapul lui Azazel. Nu degeaba, dacă vrei să-L urmezi pe Isus, trebuie să ieși din cetate (Evrei 13), să abandonezi centrul, să te fericești cu pustia.

Cetățenie în Israel am și eu, ateul.

1% lives matter

Indiferent de rasa, etnie, gen, orientare sexuala, religie. Restul de 99% nu conteaza.

Idiotii de americani. Mă uit la ei cum celebrează verdictul juriului (12 indivizi cu IQ sub mediu) în procesul lui Derek Chauvin, cu sentimentul de “în sfarsit, dreptate”. Pana și Fox News este woke zilele astea. Ca și cum problema ar fi Derek Chauvin și minoritatea de polițiști “rai”, care exista în orice țară sub soare, poate chiar mai puțin în America. 

Politistul american trebuie sa fie soldat, lucrător social, paramedic, psiholog, psihiatru, băiat bun, pedagog, dadaca, educatoare de gradinita, etc. Lumea se supara cand nu este una din toate acestea. Mai ales politicienii care viermuiesc pe cadavrul contractului social. Nimeni nu se întreabă unde s-au dus instituțiile pe care acum trebuie sa le inlocuiasca politistul.

Nu este de mirare că polițiștii reprezinta, alaturi de lucratorii medicali, cel mai ridicat procent de sinucideri în Statele Unite. O flegma imensă pica cu 9,8 m/s^2 pe capul slujitorului public, de la înălțimea celor 1%.

Zilele astea, în Chicago, un alt eveniment se suprapune cu condamnarea lui Derek Chauvin. Un puști de 13 ani, care, după toate aparențele, participa la o inițiere de gang, a fost împușcat la 3 AM de un polițist, într-un cartier uitat de Dumnezeu. 

Reacțiile sunt împărțite între cei care striga ca “black lives matter’ și cei care gandesc (deși nu exprima) ca e cazul sa tragem apa.

Sunt produsul anilor ‘60 și ca atare cred ca Elvis știe mai bine:

As the snow flies

On a cold and gray Chicago mornin’

A poor little baby child is born

In the ghetto

And his mama cries

‘Cause if there’s one thing that she don’t need

It’s another hungry mouth to feed

………………………………………………………………..

The young man breaks the rules

He buys a gun, steals a car,

Tries to run, but he don’t get far

And his mama cries

As a crowd gathers ‘round an angry young man

Face down on the street with a gun in his hand

In the ghetto

As her young man dies,

On a cold and gray Chicago mornin’,

Another little baby child is born

In the ghetto

And his mama cries

Spune dulcele cântăreț al generației mele mai departe:

People, don’t you understand

The child needs a helping hand

Poate și politistul are nevoie de o “helping hand”. Dar cui îi pasă? In America exista doar „mana Invizibila a pietei”. Strigătul “black lives matter” este doar o distracție de la faptul ca viețile noastre nu conteaza (ale negrilor, cu atat mai puțin).

Alti dumnezei, alte iluzii

Viziunea ateistă este în mod corespunzător afirmativă și îmbunătățitoare, în același timp niciodată nu este afectată de amăgirea de sine, de gândirea dorințelor sau de compătimirea auto-compasionala a celor care simt că viața le datorează ceva.

Also sprach Richard Dawkins in The God Delusion. Dar daca unii i-au reprosat ca ignora complexitatea fenomenului religios, se pare acum ca si optimismul cu privire la atei este la fel de reductionist. De cexemplu, declarația Consiliului Asociației Umaniste Americane (19 Aprilie, 2021) cu privire la retragerea onoararii lui Richard Dawkins, in 1996, ca umanist al anului.

Din păcate, Richard Dawkins a acumulat în ultimii ani o istorie de a face declarații care folosesc masca discursului științific pentru a înjosi grupurile marginalizate, o abordare antitetică valorilor umaniste. Ultima sa declarație implică faptul că identitățile persoanelor transgender sunt frauduloase, în timp ce atacă simultan identitatea neagră ca una care poate fi asumată atunci când este convenabil. Încercările sale ulterioare de clarificare sunt inadecvate și nu transmit nici sensibilitate, nici sinceritate.

Crima de gandire a lui Dawkins este un tweet postat la inceputul lunii.

În 2015, Rachel Dolezal, președinte NAACP, a fost denigrată pentru că s-a identificat drept neagra. Unii bărbați aleg să se identifice ca femei, iar unele femei aleg să se identifice ca bărbați. Veți fi denigrat dacă negați că sunt literalmente ceea ce se identifică.

Daca nu stiti cine este Rachel Dolezal, articolul de pe Wikipedia va lamureste. Expresia „identitatea neagră ca una care poate fi asumată atunci când este convenabil” este mai degraba un eufemism. Frauda de identitate a fost acoperire pentru frauda de welfare si procesomanie patologica pentru discriminare fictiva. Dolezal a ramas sfidatoare in pozitia ei, afirmand ca este neagra pentru ca „asa simte” si ca biografia inventata reprezinta un adevar launtric, stiti, „naratiunea” care este „adevarata” chiar daca nu corespunde adevarului obiectiv.

Dawkins arata contradictia interna a unui sistem de valori care condamna însușirea etnic-culturală pentru a beneficia de statutul de victima, si, in acelasi timp, condamna pe cei care condamna însușirea de gen din motive similare.

Autorul lui The God Delusion ramane consecvent unei gandiri care „nu este afectată de amăgirea de sine, de gândirea dorințelor sau de compătimirea auto-compasionala a celor care simt că viața le datorează ceva”. Ca om de stiinta, a sustinut totdeuana ca universul este amoral si indiferent la etica si valorile noastre. Daca gena egoista este o ofensa adusa religiei, cu atat mai rau pentru religie. Biologia nu este „gândirea dorințelor”.

Insa de data asta, cei ofensati nu sunt fundamentalsitii evenghelici. AUA il acuza pe Dawkins de „o abordare antitetică valorilor umaniste” si lipsa de „sensibilitate”. Ne batem cu virusul Covid 19 si Dawkins se afla in prima linie in combaterea teoriilor pseudostiintifice si a miscarii antivaccin, dar, vai, este „insensibil”.

Desigur, nu e prima data cand umanismul miorlaitor se plange ca stiinta nu tine cont de sensibilitatile lui, ca ratiunea e mai rece decat povestile, ca omul de stiinta nu livreaza dupa gusturele si capriciile pietei, ca adevarul obiectiv intra in conflict cu expresionismul patologic al secolului. Aici Dawkins se confrunta cu aceiasi monstrii pe care i-a intalnit in biblebeltul american. Probabil, nu este un accident ca si Rachel Dolezal vine dintr-o familie de misionari penticostali si ca a fost homeschooled in copilarie. Insa, de data asta, monstrii vorbesc limbajul ateismului.

Ce i-asi reprosa eu lui Dawkins este ca nu merge pana la capat. Umanismul crestin macar are argumentul teleologic. Nu suntem perfecti dar aspiram spre acel Imago Dei pentru care am fost destinati. Insa, pentru cineva care se declara ateu, idea ca animalul uman este „iteralmente ceea ce se identifică”, adica ceva mai mult decat un cimpanzeu care maimutareste Omul, este cea mai jalnica iluzie.

Mîntuirea lui Dumnezeu

nu poți fi mai puternic 
decît slăbiciunile alor tăi. 
crezi că viața ta e o cetate bine zidită, gata de asediu,
dar toate intrările în ea
sînt în viețile altora, în trupurile și mințile lor,
și stau acolo cu ușile date de perete. 

Cătălin Pavel are dreptate. Dumnezeu nu poate fi mai bun decît noi. Nu poate fi mai în posesia inconștientului răzvrătit decît sîntem noi. Are și El demonii Lui.

Ne facem veacul într-un univers concentraționar. Comandantul lagărului este Yahweh. Noroc că niște evrei au găsit ieșirea către pustie. 

Cel mai bun indice pentru ratarea hristianismului în creștinism e antisemitismul. Nici măcar iudaizanți de tipul adventiștilor nu sînt feriți de păcatul ăsta. Sub morga de emul pîndește rictusul celui care confiscă legămîntul.

Doctrina Noului Testament nu este a unui nou Israel, ci a adevăratului Israel. Pe acesta îl pot măcelări și evrei, și creștini. Și Israelul vechi, și israeluri noi.

Noul Legămînt e o inițiativă și mizanscenă unilaterală. Dumnezeu e cel care se pocăiește de Vechiul Legămînt. Autocritica divină.

Una e să te urci singur pe cruce, cum a făcut Dumnezeu, alta să pretinzi că alții te-au pus acolo. În prima variantă, holocaustul ești tu. În a doua, holocaustul sînt alții.

Pot imagina un viitor în care demolăm sau strămutăm toate edificiile de pe Muntele Templului, îl escavăm arheologic, facem lumină în niște mituri, pentru ca apoi să-l reconstruim, zidind pe el un unic sanctuar pentru trei credințe. În el se vor închina vinerea musulmanii, sîmbăta evreii, duminica creștinii. În restul săptămînii, ateii – fideli legămîntului mereu nou. 

Statul național e adevăratul monstru genocidar al secolului XX – Vechiul Legămînt reciclat. Sigur, statul național făcut posibil de capitalism – tipar, mass media, educație. Înveți omul să citească, dar uiți să-i arăți că Duhul bîntuie pe deasupra literei.

Scepticismul teologic e singurul mod integru și sănătos de a practica religia. Grecii, romanii învățaseră deja asta acum 2000 de ani. Regresul creștin constă în reintroducerea credulității în viața religioasă. Nu e nicio diferență între un păgîn neluminat și un creștin care se ia în serios.

Gott mit uns scria pe cataramele creștinilor hitleriști. Și nu, nu doar nemții sau creștinii s-au dedat la genocid. Le-au luat-o înainte, de pildă, rușii (împotriva cerchezilor) și musulmanii (împotriva armenilor și asirienilor). Genocidul ca metodă de evanghelizare.

Institutul pentru investigarea și eliminarea influenței iudaice din viața bisericească a poporului german. Cu sediul la Eisenach, unde se află și Castelul Wartburg. Junker Jörg traducînd Noul Testament. Un secol și jumătate mai tîrziu, Bach.

Filială la Sibiu. În Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt din 18 mai 1939, Institutul de la Eisenach e salutat ca “Fortführung der Reformation Luthers”. Isus devine arian și în Transilvania.

Bonhoeffer imagina un creștinism fără religie, ba chiar fără etică. Înțelesese că adevăratul mesaj al Crucii este libertatea. L-au omorît creștinii.

În marginea blasfemiilor de tot felul, la Auschwitz Yahweh iși crucifica din nou fiul.

Obscurantismul lui Iacob Coman a fost incurajat de cei care se plang de schisma lui

Am auzit prima data despre Iacob Coman de la un seminarist care a vizitat Atlanta si care mi-a împărtășit entuziasmul pentru mentorul sau apeland la doua exemple.

Primul este fraza fara sens ca: Dumnezeu nu vorbește într-un anumit context, ci tot ce spune el (în Biblie) este valabil în orice context.

Al doilea exemplu se referă la reacția lui Coman la teza de seminar a unui student, povestita cu aceeași admirație. Profesorul, spunea el, cu spatele spre clasa, și-ar fi desfăcut cureaua coborand nădragii pana la limita “decentă” și ar fi spus ceva în genul: asta e răspunsul meu la lucrarea ta.

Primul exemplu spune totul despre teologia lui Iacob Coman. Al doilea spune totul despre narcisismul vulgar care îl defineste, chiar dacă este anecdotic.

Admiratia seminaristului de atunci spune totul despre starea tagmei careia Coman îi ofera acum acelasi spectacol.

Aspectul cel mai semnificativ al conflictului dintre oligarhia bisericii și fiul ratacitor, care a plecat cu vițelul legat de funie, este evitarea argumentului teologic. Argumentele sunt tehnice/birocratice și legale, sau sentimentale. De ce se teme biserica de o gogoserie teologică?

Coman, un produs hibrid și contradictoriu al teologiei ortodoxe si baptiste, nu a fost niciodată de acord cu teologia bisericii care i-a dat pe mana viitorii păstori decât în tendintele iudaizante. Însă cand este vorba despre interpretarea textului biblic, Coman contrazice orice hermeneutica conservatoare și, nu în ultimul rand, se bazează pe o teorie a limbajului pentru analfabeti, bine impanata cu nelipsitele referințe la titluri academice. 

Ofer un singur exemplu. În dialogul cu Cornel Dărvășan, Coman răspunde la o întrebare despre Romani 7, 15.16. 

Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.

Narcisismul patologic și vulgaritatea socanta sunt trăsături care asigura succesul într-o lume unde pornografia și pietatea exploatativa se vand si se cumpara la aceeași taraba.

Romani 7 cuprinde argumentația lui Pavel împotriva Vechiului Legamant. Parte din aceasta este ideea ca omul nu poseda liberul arbitru. Întrebarea i-a fost adresată lui Coman într-un context în care susținea contrariul.

Cum era de așteptat, Coman ignora contextul (argumentația împotriva Vechiului Legamant si argumentul împotriva liberului arbitru) și abordează cele două versete ca și cum ar fi căzut din cer. Mai mult, ignora sintaxa frazei, izoland fiecare sintagma de contextul imediat. “Căci nu ştiu ce fac” s-ar referii la cei care “nu cunosc” (Legea), ignorand cele doua propozitii apozitive care urmeaza: “nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc”, care definesc clar sensul expresiei “nu stiu ce fac”.

Mai departe, Coman alege sintagma “dacă fac ce nu vreau” și își provoacă gazda și ucenicul să definească functia propoziției dacă începe cu dacă. Cornel, care, la fel ca maestrul sau, nu isi lasa niciodata doctoratul acasă, răspunde: conditionala. (Noi, cu 8 clase de scoala generala, spunem ca e cauzala). Filosoful și teologul, după ce a consultat filologul, argumentează ca ceea ce Pavel defineste explicit ca o cauză existențială este doar o condiție optativa.

Mi-ar fi fost greu să-mi imaginez un asemenea amestec de prostie și savantlâc, dar cea mai mare surpriza au fost aplauzele.    

Se pare ca, pentru a înțelege Biblia, nu trebuie sa ignori doar partea istorică în metoda gramatical-istorica, acceptată de toate bisericile protestante conservatoare, dar și cea gramaticala. Este o hermeneutică dadaista care îi permite lui Coman sa spună tot ce-i trece prin cap și să pretindă ca este adevăr absolut, independent de context sau contradicții logice.

De ce tace oligarhia bisericii cu privire la teologia lui  Coman? Pentru ca denuntand aspectul ei esențial, dadaismul exegetic/omiletic, s-ar deconspira. În era democratizării informației, pericolul pentru elitele neoliberale, fie ele financiare, politice, sau religioase, este ca oamenii s-ar putea ca într-o buna zi să învețe și cum să folosească informațiile la care au acces. Dadaismul devine o paradigma a discursului public. Oamenii trebuie împiedicati sa așeze lucrurile în context, sa observe contradicții logice, să vadă pădurea dincolo de copaci și textul dincolo de cuvinte emoționale.

Coman este maestru în aceasta stiinta. Sa iei un text biblic sau un crez și să faci ce vrei din el. Sa faci afirmații care se contrazic între ele, sa iti bati joc de credința oamenilor, și nimeni sa nu observe. Pe scurt, sa vinzi gogoși și să pretinzi ca le dai mană cerească. 

O alta intrebare este de ce biserica evita sa vorbească despre narcisismul lui Coman. Vin în minte complimentele ridicole ale lui Laiu despre talentul lui artistic și gustul în îmbrăcăminte. Aici trebuie sa mă întorc la admiratia seminaristului de la care am auzit prima dată despre el. Coman reprezinta noul tip de pastor celebritate aparut în contextul comodizarii și privatizării religiei. Este omul care stapaneste perfect regulile jocului. Orice pastor visează acum sa devină un influencer. Sa bata piata pe podcast. Narcisismul patologic și vulgaritatea socanta sunt trăsături care asigura succesul într-o lume unde pornografia și pietatea exploatativa se vand si se cumpara la aceeași taraba.

 
Coman este produsul bisericii și biserica este produsul secolului. Lumea-i cum este și ca dansa suntem noi. De aici apelurile siropoase gen intoarce-te o fiu pierdut și adu înapoi vițelul cel îngrășat sa il taiem impreuna. Elitele au ignorat ereziile lui Coman pentru ca nu erau erezii ale rațiunii. Coman a adus cu el un puternic curent de obscurantism și pentru asta a fost binevenit. Puțin conta că obscurantismul lui era de import. Focul străin este rău cand luminează, nu cand afuma.

Cum este Dumnezeu?