Transcendența la primate

Reconquista?

spain-II-960x640

Ferdinand Și Isabela primind tribut de la șeicii mauri după distrugerea Califatului din Corodoba.

 

Va avea loc o Reconquista în Europa?

Să începem cu replica lui Marc Aureliu în filmul Cădera Imperiului Roman: ”Un Imperiu cade atunci când nu mai crede în sine”. Când vorbesc de o Reconquista mă gândesc în primul rând la o re-cucerire dinlăuntru. Naționalismul este aici un obstacol și există dușmani mai periculoși decât islamizarea.

Poli mi-a atras atenția asupra scandalului provocat de cartea postumă Finis Germania a istoricului german Rolf Peter Sieferle (1949–2016), care s-a sinucis tomana trecută. Unii văd în sinucidera lui ilustrația cea mai dramatică a cărții. Pentru alții, este doar o altă sinucidere într-un bunker.  

Sieferle îi acuză pe aliați de  spălare de creier în masă, mai ales a generației sale (agenții revoluției culturale din ‘68), în numele denazificării.

În ciuda acuzațiilor ieftine, Siefer nu este un revizionist. El recunoaște caracterul criminal al nazismului și realitatea istorică a camerelor de gazare. Ceea ce reproșează anglo-americanilor (”oligarhii care se pretind leagănul democrației”)  este impunerea unui nou mit împotriva mitului arian.

”Germanii sunt noii evrei” – remarcă Siefer – poporul blestemat de a-l fi gazat pe Dumnezeu în persoana poporului ales. Mitul medieval al evreului etern este înlocuit cu mitul germanului etern. Monumentele Holocaustului înlocuiesc crucifixurile și porunca întâi este este reformulată: ”Să nu ai alt Holocaust afară de mine”. Rezultatul firesc este acela că germanii vor să scape de blestemul veșnic, adică de ei înșiși.

Această stare de perpetuă penitență i-a făcut pe germani incapabili să aibă un dialog pragmatic despre problema imigrației. Statul de welfare și imigrația necontrolată sunt incompatibile după cea mai simplă matematică. Constituțiile moderne au la bază o cultură universală care este incompatibilă cu tribalismul și exclusivismul islamic. Germania se va tribaliza și, împreună cu ea, Europa. Multiculturalismul oferă baza ideologică pentru sinuciderea Apusului, la fel cum Creștinismul a dus la sinucidera lumii clasice. 

Fenomenul Auschwitz, spune Siefer, nu dovedește primitivismul Germaniei interbelice (asta s-ar putea spune mai degrabă despre Rusia) ci faptul că civilizația apuseană poate fi confiscată de barbarism. Lecția este prea inconfortabilă pentru Apus care preferă (in)versiunea Tarantino a istoriei.

Ceea ce Siefer uită să spună este faptul că intelectualul postmodern nu atribuie vina Holocaustului doar germanilor ci în primul rând Iluminismului. Deja în 1944, Adorno și Hrokheimer, de la școala din Frankfurt, au promovat idea că Secolul Rațiunii a dus Europa în mod necesar la Nazism în Dialectic of Enlightenment (Dialektik der Aufklärung). Autorii morali al Holocaustului ar fi Descartes și Kant. Mein Kampf ar fi doar un apendix la Critica Rațiunii Practice.

Idea nu este susținută doar de universitari postmoderni ci și de intelectuali catolici/(pravo)slavofili din ”noua Europă”. În ciuda conflictului teologic, Școala din Frankfurt și Școala de la Păltiniș trag la aceiași căruță. Amândouă cheamă Vechea Europă la sinucidere penitentă.

Noul evreu etern nu este germanul ci diabolicul om alb, care a perpetuat holocausturi pe toate meridianele, începând cu cruciadele împotriva religiei păcii, și culminând cu genocidul cultural al imigranților obligați să se asimileze. Whiteness este păcatul originar sau, în limbaj modern, mutația fatală. Drepturile universale ale individului  reprezintă  cultura tribală a Apusului, pe care acesta încearcă să o impună altor triburi, care au și ele dreptul cultural la mutilarea genitală și subjugarea femeii, la fel cum alte culturi pretind dreptul la exprimare liberă. Știința este instrumentul imperialismului eurocentric pentru genocid cultural prin distrugerea miturilor fondatoare. Adevărul universal nu se găsește în rațiune (o ideologia inventată de Aristotel pentru a justifica imperialismul lui Alexandru) ci în mit. (Mircea Eliade se întâlnește aici cu marxismul cultural).

Asemenea idei nu vin însă din Quran ci din universități. Ideologia fundamentală este multiculturalismul. Baza ei economică este privatizarea radicală a economiei și serviciilor publice, mai nou, abrogarea neutralității netului.  Ofer beneficul îndoielii lui Siefer pentru sintagma scandaloasă ”oligarhii care se pretind leagănul democrației”. Nu mă interesează dacă oligarhii siunt Tories sau Whigs, Republicani sau Democrați. 

Intelectualul ortodox din ”noua Europă” descoperă la rândul său un adversar în rațiune. Anti-intelectualul neo-protestant se grăbește să vină lângă el la fileu. În mod paradoxal, Rusia și Balcanii sfârșesc prin a reinventa mitul evreului etern. Hitler este Baalul secret din camera din spate a templului naționalist-religios-balcanic, ca în viziunea profetului.

Va exista o Reconquista, sau, parafrazându-l pe Siefer, Finis Europa? Întrebarea este cine va predica Apusului credința în sine? Siefer în nici un caz.

Churchilliada

Întâi ca tragedie apoi ca entertainment

Comentând romanul lui Eugen Sue Misterele Parisului (1843), un critic german (Herr Szeliga) afirma că estetica tavernelor întunecate și limbajul argotic al criminalilor are ca scop să comunice cititorului natura misterioasă a răului. Dacă răul este un mister, legea și ordinea sunt miracole salvatoare (la fel ca în Misterele Gothamului). Până și sala de bal apare ca un miracol:

Aici magia aduce strălucirea soarelui pe timp de noapte, verdeața primăverii și splendoarea verii pe timp de iarnă. (Eminescu, Împărat și Proletar?). Ne simțim imediat dispuși să credem în miracolul prezenței divine în sânul omului, mai ales când frumosul și harul susțin convingerea că suntem în imediata apropiere a idealurilor.

Karl Marx, familiar atât cu tavernele proletariatului cât și cu ideile socialiste ale lui Eugen Sue, îl atacă pe Szeliga pentru încercarea de a re-mistifica misterele pe care Sue le demistificase.

La fel ca Mizerabilii lui Hugo, pentru care a fost model, Misterele Parisului zugrăvește o lume în care crima se naște din efectele combinate al disperării sociale și justiției punitive. Faptul că bandiții respectă un cod de onoare sau că un criminal este capabil de sacrificiu nobil, nu sunt miracole ci argumente împotriva sistemului. Natura umană este aceiași în ”scunda tavernă mohorâtă” sau în salonul aristocratic.

Apelul la miracolul încarnării binelui/răului în istorie dă pe față, în opinia lui Marx, aceleași motive pentru care biserica apelează la misterul încarnării. Misterul încarnării demistificat este puterea seculară a bisericii și dreptul divin al regelui. Faptul că Herr Szeliga este un hegelian de dreapta și un teolog liberal din școala lui Bruno Bauer arată doar adaptarea filozofică a argumentului teocratic la mecanismul modern al puterii.

Mi-am amintit de polemica Marx-Szeliga citind pe internet reacțiile la filmul lui Nolan, Dunkirk. Expresia ”miracolul din Dunkirk” apare în majoritatea comentariilor, la fel de reduntantă și lipsită de conținut ca formula pâinii și vinului la liturghie. Idea este că văzând filmul lui Nolan vezi miracolul, pentru că Nolan privește istoria prin ochii soldatului comun, și, se știe, Împărăția Cerurilor este a celor săraci cu duhul.

Întrebarea este dacă nu cumva apelul la miracol are ca scop să mistifice adevărata tragedie a istoriei, în contextul în care churchilliada se repetă ca farsă numită războiul împotriva terorii?

Din punctul de vedere al soldatului de rând, prin ce se deosebește povestea bunicului englez de povestea bunicului român salvat miraculos din încercuirea de la Stalingrad? De ce este evacuarea din Dunkirk un miracol și nu străpungerea germană prin Ardeni?

Răspunsul la această întrebare vine de obicei cu un apel subtil la metafizică și teologie. Da, faptele pot fi descrise la fel, dar substanța diferă. Cum ar spune Papa Francis, diferența este în gluten.

Însă atunci când genealul Erich von Manstein, principalul strateg al victoriei germanilor la Dunkirk, a fost condamnat pentru crime de război în Rusia, însuși Churchill și ofițerii britanici i-au venit în apărare, argumentând că generalul a făcut ce ar fi făcut oricare general britanic aflat în condiții similare pentru a-și duce soldații vii acasă. De ambele părți se vorbește de Dumnezeu. De ambele se lucrează cu diavolul.

Dunkirk a fost scena celei mai rușinoase înfrângeri suferită de aliați în toată istoria războiului. Singura victorie a fost în războiul de propagandă. Churchill a știut să facă din ea simbolul unei națiuni pregătită să lupte singură pentru salvarea Europei. Însă după ce s-a adresat națiunii prin radio în cuvintele faimoase: ”We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills”, Churchill a astupat microfonul cu mâna și a spus: ”vom lupta cu sticle”. Blindatele și armele corpului expediționar fuseseră lăsate cadou germanilor.

Apelul la miracol are ca scop să camufleze cel mai umilitor aspect al salvării armatei britanice. Germanii ar fi putut să distrugă sau să captureze tot corpul expediționar  însă au fost opriți pentru trei zile la ordinul lui Hitler. După evacuare, Hitler s-a lăudat că a făcut-o pentru a da Angliei un semn de bună intenție. (Nu că Churchill a fost impresionat). A fost mai degrabă un exemplu de micro-administrare strategică de amator combinată cu narcisism. Motivele sunt discutabile dar faptul rămâne. Miracolul a fost de la Satana.

La fel ca World Trade Center sau Patriots Day, Dunkirk este un film despre omul de rând prins într-o catastrofă politică pe care nu o înțelege. Este genul de film care prezintă miracolul eroismului și solidarității civice (într-o societatea care dealtfel răsplătește șmecheria și egoismul) ca răspuns la misterul răului căzut din cer. Divinitatea se întrupează în omul comun pentru a distruge lucrările unui diavol abstract.

Problema cu această perspectivă a omului comun, care nu înțelege ce se întâmplă, este că lasă loc pentru universul din Marvel Comics. Batman, Captain America, Superman, simbolizează miracolul întrupării divintății în polițist, soldat, și politician. Ei ne salvează de Joker și Bane, agenții haosului întrupat în oricine este desemnat inamic public.

Benzile desenate au devenit model pentru montajele de știri și History Channel. Dar Marvel Comics nu este universul în care trăim. În lumea reală, nici germanii nu au fost monștrii lui Tarantino, programați genetic pentru nazism, nici naziștii nu au fost mai puțini plați și banali decât politicienii contemporani (Hannah Arendt).

”Misterul” răului nazist este o narațiune în alb și negru care devine crez politic. Adică ce se întâmplă astăzi.

Revoluția Trans

Soldați fără testosteron

Două știri mi-au furat privirea săptămâna asta. Cineva mi-a atras atenția la un articol din Semnele Timpului (Alina Kartman, 29 Iunie) despre documentarul colonelului Randall Larsen: ”Operation Whitecoat”. A doua știre: președintele Trump a postat un mesaj pe Twitter, în care anunță intenția guvernului de a interzice participarea transgenderilor în armată.

Care este legătura? În ambele cazuri este vorba despre soldați fără testosteron.

”De aceea, când s-a ivit oportunitatea implicării în programul Whitecoat, pentru mulţi dintre soldaţii adventiști acesta a fost șansa de a-și sluji ţara și pe Dumnezeul fără dileme”- scrie autoarea de la Semnele Timpului. Ca unul care am spicuit ceva din filozofia lui Randall Larsen, (pe care îl admir), mă îndoiesc că bătrânul albit sub arme, expert în psihologie militară, chiar crede că sloganul ”pentru Dumnezeu și Patrie” înseamnă ceva pe câmpul de luptă. Acestea sunt poveștile pe care politicienii le spun despre soldații pe care i-au trimis să moară pentru propriile ambiții. Colonelul știe mai bine.

Nici Stalin nu era naiv. Răspunzând acuzației lui Djilas că eroii Armatei Roșii sunt criminali comuni, Stalin a răspuns:  ”Doar l-ai citit pe Dostoievski. Nu vezi ce complex este sufletul, psihicul uman?” Marșul peste cadavrele camarazilor de la Stalingrad la Berlin este motivat de pulsiuni iraționale care vin din zona abisală a minții. Nu e ca-n filme.  

Orice armată apelează la instincte primare. Este memoria hoardei preistorice pe care cromozonul Y o activează atunci când fetița originară începe să devină băiețelul care se va numi de gen masculin. Soldatul nu se jertfește  pentru patrie dar își riscă viața pentru camarazii de arme. Este pasiunea și mândria masculină în disciplină, camaraderie dură și risc.

Din acest punct de vedere, necombatantul adventist apare în ochii camarazilor tot ca un fel de trans-gender, adică cineva în care testosteronul a fost suprimat de religie. De mic copil, a fost învățat să întoarcă obrazul celălalt, să evite sporturile dure, să cultive sensibilități feminine, și să așeze ”inima” deasupra rațiunii reci. Nici pasivitatea în fața insultelor camarazilor și abuzului căprăresc nu ajută împotriva acestei preconcepții. Pe scurt, necombatantul de ziua a șaptea este perceput ca un fag.

Alina Kartman greșește și atunci când prezintă filmul ca pe un omagiu adus celor ”2300 cobai adventiști”. Omagiul este la adresa dresorului de cobai. Geniul dresorului este de a fi folosit tocmai acele trăsături care îl descalifică pe necombatantul adventist  pentru luptă într-un program de subiecți voluntari pentru arma biologică.

Codul Nuremberg interzice experimente medicale pe subiecți umani fără consimțământul lor și fără să fi fost bine informați cu privire la natura și riscurile experimentului. Dar cine se va supune la experimente cu arma biologică ”din dragoste pentru oameni și pentru știință”. Beyond the Call of Duty, RH,  3 Noiembrie, 1955. Pauză pentru râs.  Lozinca este la fel de goală ca ”pentru Dumnezeu și Patrie”. Departamentul Apărării a înțeles bine motivele voluntarilor de la Fort Dietrick: obediența față de conducerea bisericii, teama superstițioasă de a purta armă, teama că nu vor fi sigilați dacă Judecata îi găsește făcând servici militar în Sabat (cifra 2300 spune ceva), masochismul ridicat la rang de virtute.

Dar, mai ales, știau că, de la Hitler citire (Hitler’s Table Talk, 2000), conducătorii religioși sunt gata să facă orice pentru a fi primiți ca câini sub masa puterii.  Știau că păstorii nu vor ezita să belească 2300 miei pentru patrie. ”America în Profeție” face o pauză.

Să trecem la mesajul lui Trump. Bibliciștii jubilează și activiștii trans sunt indignați, dar ambele tabere greșesc. În timp ce nici un comandant cu capul așezat între epoleți nu își va trata soldații cu anti-androgeni, mă îndoiesc că ar avea ceva împotriva androgenilor la femeia-soldat. Lumea sporturilor cu permanentele ei scandaluri este dovada că unele tratamente sunt mai egale decât altele. Problema este folosirea resurselor.

Însă, așa cum spune chiar colonelul Larsen, dușmanul cel mai periculos sunt întrebările puse greșit. Întrebarea corectă este ce a mai rămas din obiectorul de conștiință?

Cetățeanul înarmat a fost baza oricărei comunități libere în istorie. Momentul în care armata profesionistă înlocuiește armata de cetățeni este, în istoria oricărei democrații, începutul sfârșitului. Roma este exemplul clasic. America este cel modern.

Obiecțiunea de conștiință are valoare numai ca protest al soldatului cetățean împotriva unui guvern care îl obligă să lupte într-un război absurd sau criminal. De exemplu primul război mondial. Soldații francezi refuzând să ia armele cu ei în tranșee. Germanii și francezii schimbând daruri în ziua de crăciun. Erich Maria Remarque în Im Westen nichts Neues este conștiința europeană refuzând sloganul ”pentru Dumnezeu și Patrie”. Trei imperii au căzut atunci când soldații s-au întors acasă. Și totuși, aceiași pacifiști nu ezită să pună mâna pe armă împotriva lui Franco, Musolini, și Hitler. Obiecțiunea de conștiință este obiecțiune politică sau nu este de conștiință.

Așa zisa obiecțiune de conștiință a sectelor milenist-apocaliptice este obiecțiunea unei false conștiințe. Dietrich Bonhoeffer se va ridica în ziua judecății să denunțe harul ieftin al celui care ”a suferit în armată pentru credință”. Harul nu se dă celui care se ascunde în certitudinile dogmei de dilemele secolului. Dilema harului ieftin este între instinctul trupesc de conservare și frica de cel care are puterea să piardă și trupul și sufletul în gheenă. În ultimă instanță, Dumnezeu apare mai de temut decât Cezarul. Dar cetățeanul care refuză să poarte arma reunță în același timp la dreptul de a o lăsa jos în protest sau a o întoarce împotriva unui guvern criminal.

Este semnificativ faptul că Operațiunea Whitecoat s-a dezvoltat în contextul protestelor împotriva războiului din Vietnam, la care au participat multe biserici, alături de contra-cultura generației tinere. Biserica Adventistă a rămas ”a-politică” adică: nu ne interesează unde cad bombele, ne interesează când cad. Protejați cu sfințenie de rock’n roll, blugi, plete și bărbi, tinerii bisericii nu au știut nimic din protestele, revoltele, întrebările, dilemele deceniului de răscruce al secolului. Nu au știut de Napalm, de Cambodgia, de East Timor, de experimente secrete pe populație, de programul de arme biologice, de corupția politicienilor, altfel decât ca o abstractă activitate a Satanei în timpul din urmă menită să precipite conflictul apocaliptic. Pentru ei există doar trei probleme: sabatul, necombatanța, și dieta. Departamenul Apărării a știut unde să caute cobaiul perfect.

Nu este un secret faptul că serviciul militar cetățenesc a fost abandonat ca răspuns la revolta tineretului în perioada războiului din Vietnam. Astăzi, cei mai obezi locuitori ai planetei privesc din fotoliu războaie de mercenari așa cum ar privi un match. Obiectorul de conștiință a dispărut odată cu cetățeanul soldat. Cu sau fără trans-genderi, armata nu mai este a cetățenilor. Restul este istoria care se repetă.

Teologia politică

Are sens limbajul religiei? Sau ”face” sens?