Dragostea creștină, între stăpânire de sine și comportament pasiv-agresiv
21 iulie 2011 173 comentarii
Mare taină-i taina iubirii. Dar și mai mare taină pare să fie taina iubirii creștine. Iisus dă o poruncă nouă: ”să vă iubiți unii pe alții”. Ușor de zis, greu de aplicat. Dovadă stă orice carte de istorie. Sau, mai aproape de noi (temporal și spațial), dovada o constituie unele biserici creștine. Stând de vorbă cu diverși oameni nou-convertiți, am aflat că primul lucru care i-a atras către o biserică sau alta a fost căldura (frățească) cu care au fost întâmpinați. Numai oameni zâmbitori, numai oameni binevoitori, ce mai! – un adevărat spirit creștin. Am avut curiozitatea să vorbesc cu aceiași oameni și după câțiva ani de frecventare a respectivei biserici. Rezultatul discuției? Nu unul la fel de plăcut precum aș fi vrut să aud. O fi scăzut din entuziasmul pe care îl avea inițial față de comunitatea frățească? O fi scăzut din credința sa? S-o fi răcit dragostea dintâi? Dacă da, de ce? În mod neașteptat, motivul pentru care cei mai mulți dintre ei deveniseră simpli practicanți ai unui crez sau al altuia pierzându-și bucuria inițială, a fost același pentru care aderaseră la acest crez: comunitatea de credincioși. Altfel spus, relația cu frații săi.
Adesea am observat că mulți dintre practicanții creștinismului adoptă o atitudine agresivă între ei (verbală, mergând chiar până la cea fizică uneori) din cauza diferențelor doctrinare. În aceste cazuri, porunca nouă a lui Iisus e înlocuită cu o furie aproape demonică îndreptată de unul împotriva altuia. Mă gândesc că Iisus o fi avut un motiv foarte serios de a pus această ”poruncă” pe aceeași treaptă cu cea referitoare la dragostea de Dumnezeu. Știa Iisus ce știa… Dar, chiar mai gravă decât prima situație descrisă, mi se pare una care este mult mai sulemenită în gesturi bine-intenționate, mult mai aproape de a imita dragostea adevărată. Mă refer la acele fețe zâmbitoare, zâmbitoare tot timpul, zâmbitoare până la epuizare. Să fie purtătorii acestor chipuri adevărații împlinitori ai poruncii divine? Mă îndoiesc. Se întâmplă în zilele noastre un fenomen vechi de când lumea, unul ce stă sub semnul ipocriziei, unul atât de frecvent întâlnit mai ales în bisericile creștine. Mă refer la comportamentul pasiv-agresiv.
Ce înseamnă comportamentul pasiv-agresiv și cum se manifestă el?
Comportamentul pasiv-agresiv este o atitudine privind relaționarea cu semenii, atitudine care înglobează în alcătuirea ei două componente: componenta agresivă și cea pasivă. Este vorba, de fapt, despre o agresivitate manifestată într-o manieră pasivă. Pe de o parte avem de-a face cu o atitudine ostilă, de apărare, pasivă, pe de cealaltă parte întâlnim o atitudine ofensivă, de agresivitate, agresivitate pe care subiectul nu și-o permite la nivel conștient sau la nivel manifest, atitudinal. Această manieră de relaționare pasiv-agresivă ia naștere mai ales în relațiile de putere dintre doi oameni/două grupuri. Cel aflat într-o poziție inferioară, de teamă pentru consecințele unei posibile manifestări a nemulțumirii sale, adoptă o atitudine pasivă, falsă, aparent neutră. Pasiv-agresivitatea se întâlnește în relațiile dintre un șef și angajați de exemplu, între doi parteneri de cuplu, între un părinte și copilul său, între membrii unei biserici etc. De ce este această agresivitate împiedicată să se manifeste și este transformată într-o reacție pasivă? Probabil, cei mai mulți cred că asta înseamnă stăpânire de sine. Cu alte cuvinte, chiar dacă în interacțiunea mea cu celălalt a existat un moment în care am simțit că acesta a activat potențialul meu agresiv (latent), eu stopez manifestarea agresivității în răspunsul verbal pe care i-l adresez interlocutorului meu, în acest fel, dând dovadă de stăpânire de sine. Nimic mai fals. Stăpânirea de sine ar avea legătură, mai degrabă, cu o restructurare cognitivă, cu o educare a modului de a exprima emoția, în nici un caz cu ”abținerea” manifestării ei. Orice emoție neexprimată duce în timp nu doar la blocaj afectiv, ci această ”întoarcere înapoi”, către sine, va avea, mai devreme sau mai tarziu, o ”răbufnire” patologică, fie la nivel psihic, fie la nivel somatic. De pildă, un exemplu de comportament pasiv-agresiv este dat de un tată divorțat de soția sa care îi repetă copilului ”ești la fel de deștept ca maică-ta”. Durerea provocată de un astfel de comportament este mult mai mare decât în cazul în care tatăl și-ar fi exprimat agresivitatea în mod manifest. Un alt exemplu ar putea fi dat de o persoană care, deși profund nemulțumită și măcinată la nivel emoțional de o altă persoană, atunci când apare contextul de a-și exprima sentimentele, răspunde cu ”nu mă interesează persoana lui”. Alt exemplu concludent poate fi găsit, de pildă, într-un comentariu răutăcios, vulgar de pe un forum, semnat cu ”Anonim”. Persoanele pasiv-agresive, de regulă, nu își conștientizează agresivitatea. Ele sunt conștiente de conținutul manifest al reacției lor (cel pasiv), dar nu sunt conștiente de conținutul latent (cel agresiv). Astfel, chiar și o persoană ”bine-intenționată”, care, dintr-o înțelegere greșită a modului în care trebuie să-și gestioneze propriul potențial agresiv în relație cu ceilalți, ajunge să adopte un comportament pasiv-agresiv care va produce răni atât lui, cât și celuilalt. Privind din această perspectivă, expresia atât de îndrăgită și familiară comunității creștine -”iubiți frați și stimate surori” – poate deveni eticheta verbală perfectă pentru un comportament de tip pasiv-agresiv. În aceste condiții, nu e de mirare că în spatele acelor fețe zâmbitoare se ascund niște ”morminte văruite”, incapabile nu doar de a-și manifesta sentimentele, ci capabile, mai devreme sau mai tarziu, de cele mai mari atrocități în numele ”iubirii creștine”.
Ce e de făcut?
Dacă să fii pasiv nu e bine, să fii agresiv nu e acceptat social, atunci există vreo cale de mijloc? Una sănătoasă? Există! Și aceasta se numește – exprimarea emoțiilor, indiferent dacă ele sunt negative sau pozitive. Desigur, această exprimare nu trebuie să fie una care să lezeze regulile bunului-simț. O înjurătură manifestă sau un pumn în burtă nu sunt cu nimic mai bune decât o față ”pioasă” plecată. [Tipul de discurs preferat al pasiv-agresivului: „capul plecat, sabia nu-l taie”]. Cea mai mică neplăcere, cel mai de neluat în seamnă discomfort, trebuie exprimate, mai ales când vorbim de dinamica relației dintre oameni. Verbalizarea, atâta vreme cât ea se face într-o manieră pașnică, de clarificare, va oferi numai beneficii.
În orice comunitate de oameni apar neînțelegeri, simpatii și antipatii, preferințe și dispute. Poți să ajungi realmente să iubești pe cineva pe care nu suporți nici să-l vezi în fața ochilor? Cum se mai aplică porunca lui Iisus în această situație? Ei bine, primul pas constă în a te duce și a-i spune celuilalt ce simți în legătură cu el. Criteriile de care trebuie ținut cont atunci când vom face acest lucru, le-am expus deja mai sus. Să nu fiu înțeleasă greșit: o situație în care o soră din biserică, de exemplu, merge la una mai tânără pentru a-i spune ce ”simte” ea în legătură cu lungimea fustei ei – aceasta nu este o situație de exprimare sănătoasă a sentimentelor. Sora cu pricina, ar trebui să lucreze cu sine însăși să vadă dacă nu cumva anumite frustrări proprii legate de imaginea de sine au dus-o către acele simțăminte (de revoltă, cel mai probabil) împotriva surorii mai tinere. Un exemplu pozitiv de exprimare a emoțiilor, unul reparator, ar putea fi următorul: un frate află, de exemplu, că un alt frate de-al său, într-o discuție cu un al treilea, l-a pus într-o lumină proastă, afirmând lucruri jignitoare și neadevărate despre el. Soluția nu este ca acesta să-și refuleze reacția de agresivitate (absolut normală), să se abțină de la orice comentariu așteptând ca ”soarele mâniei să apună” peste el. Atitudinea corectă este una de confruntare cu fratele bârfitor în care să-i comunice, într-o manieră civilizată, faptul că lucrurile neadevărate afirmate despre el l-au deranjat, l-au durut, nu doar pentru că au fost false, ci pentru că au atentat la integritatea sa ca om. Astfel, furia sa este descărcată într-un mod adecvat, reparator. În plus, e posibil ca interlocutorul său să-și dea seama de greșeala comisă și astfel, situația să se finalizeze favorabil pentru amândoi.
În concluzie, mare taină-i taina iubirii… Dar, dacă vom încerca să o pătrundem și să-i aflăm sensul, poate vom ajunge chiar să împlinim porunca lui Iisus așa cum a fost lăsată de El și nu doar să afișăm niște fețe zâmbitoare, false, ca ale unor bufoni de circ care își fac numărul, crezând că aceasta înseamnă adevărata dragoste frățească.
oxigen2 
Alexa
Mare taină-i taina iubirii. Dar și mai mare taină pare să fie taina iubirii creștine. Iisus dă o poruncă nouă: ”să vă iubiți unii pe alții”. Ușor de zis, greu de aplicat. Dovadă stă orice carte de istorie. Sau, mai aproape de noi (temporal și spațial), dovada o constituie unele biserici creștine. Stând de vorbă cu diverși oameni nou-convertiți, am aflat că primul lucru care i-a atras către o biserică sau alta a fost căldura (frățească) cu care au fost întâmpinați. Numai oameni zâmbitori, numai oameni binevoitori, ce mai! – un adevărat spirit creștin. Am avut curiozitatea să vorbesc cu aceiași oameni și după câțiva ani de frecventare a respectivei biserici. Rezultatul discuției? Nu unul la fel de plăcut precum aș fi vrut să aud. O fi scăzut din entuziasmul pe care îl avea inițial față de comunitatea frățească? O fi scăzut din credința sa? S-o fi răcit dragostea dintâi? Dacă da, de ce?
Sa iubesti pe cel ce te iubeste este normal. Sa iubesti oamenii care sunt de acord cu tine nu este greu.
Dar daca te referi la regula de aur pe care a spus-o Isus….”sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insu-ti”….atunci da, usor de zis greu de aplicat.
Sunt oameni care vor numai sa primeasca in timp ce altii vor numai sa dea(in sensul rau al cuvintului)si se vede ca aceea cu inclinatii de a primi numai au fost primii care „s-au racit subit”. Nu este de condamnat raceala lor.Faptul ca n-au inteles ca a da si a primi este un bine pecare si-l face lui insisi este lucrul cel mai grav. Dragostea, entuziasmul binele este ceea ce eu dind celuilalt de fapt i-mi dau mie. Este gresit sa cred ca dind dau celuilalt….nu i-mi dau MIE.
Nu dau lectii este o constatare.
Felicitari pentru articol, Alexa!
ALEXA: Orice emoție neexprimată duce în timp nu doar la blocaj afectiv, ci această ”întoarcere înapoi”, către sine, va avea, mai devreme sau mai tarziu, o ”răbufnire” patologică, fie la nivel psihic, fie la nivel somatic.
Cu toate cuvintele sunt de acord mai puțin cu primul. „Orice” emoție neexprimată? Tu crezi Alexa ca Isusul pe care L-ai citat în editorial și-a exprimat întotdeauna bagajul de emoții negative adunat din insolențele para-teologilor care Îl provocau? Ioan 18:23 pare a indica spre o unica excepție care îți dă dreptate dar nu dreptul să generalizezi.
ALEXA: Poți să ajungi realmente să iubești pe cineva pe care nu suporți nici să-l vezi în fața ochilor? Cum se mai aplică porunca lui Iisus în această situație? Ei bine, primul pas constă în a te duce și a-i spune celuilalt ce simți în legătură cu el.
Aș vrea sa te întreb, dacă eu, ofuscatul, nu ar trebui să-mi fac mai întâi o analiză de sine fără să-l încarc pe săracu’ om cu sentimentele mele subiective legate de el. În fața oglinzii s-ar putea să-mi dau seama că eu am nevoie de doctor.
Felicitari Alexa! Ma bucur sa te citesc pe oxigen 🙂
Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, cat timp vede lucrurile la fel ca tine (daca face parte din poporul israel) sau cat timp percepi o sansa (cat de infima ar fi) sa ajunga sa faca parte din poporul tau. Cam asa am vazut eu ca s-a inteles porunca asta.
Deci, daca crezi ca ai legat niste prietenii in biserica, ajungi sa le probezi atunci cand incepi sa pui la indoiala lucruri care nu ar trebui, iar chestia asta strica confortul prietenilor. Pentru a doua afirmatie, cea cu strainii – te comporti dubios de frumos cu vecini sau colegi sau mai stiu eu cine pentru ca stii ca vrei sa-l inviti la evanghelizare, dar anul asta te refuza; nu-i nimic, mai incerci o data anul viitor, ai simtit ca totusi are intrebari de natura spirituala, dar daca si a doua oara te-a refuzat, ceva se rupe, nu mai prezinta interesul ala deosebit… next target!
ce am scris msi sus nu e universal valabil, sunt si oameni care fac exceptie, dar putini. Acum cateva zile imi povestea un prieten care s-a retras din biserica cum un grup de cativa prieteni si rude au invocat un anumit motiv ca sa se intalneasca cu el, dar in realitate erau pregatiti sa-l descoasa despre ce mai crede si ce nu si sa-l aduca pe calea cea dreapta. Si se pregatisera temeinic, pentru mai multe erezii, pentru ca nu stiau exact pe care trebuie sa o trateze. In realitate nu te intereseaza ce probleme, lupte sufletesti, dileme are cineva, te deranjeaza ca nu mai e la fel ca tine.
Etica clasicilor – inclusiv stoicismul care a fost varful gandirii etice la greci si romani – avea la baza o natura sanatoasa. Idealul stoic era descoperirea de catre om a adevaratei sale naturi – cea rationala – si trairea ei. Binele era egal cu frumosul si sanatatea. Uratul, si raul erau fete ale unei naturi degenerate. Deaceea grecii si romanii in perioada lor buna judecau valoarea caracterului din punct de vedere estetic.
Etica crestina este o tagaduire a naturii. Iubirea vrasmasului si intoarcerea obrazului sunt impotriva naturii. La fel si etica sexuala. Etica crestina este superioara celei pagane pentru ca se ridica deasupra naturii. Problema este ca devine usor o scuza pentru reprimarea naturalului si denuntarea lui ca ceva pagan. Astazi conduceam prin cartierul islamic si ma intrebam de ce nu exista nic un interes pentru frumos in portul lor religios ( nu ma refer aici la traditii arabe gen 1001 de nopti, ci la imbracamintea fundamentalistilor de ambele genuri). Acelasi lucru se observa la evreii foarte ortodoxi si intrte crestini la pocaiti. Se pare ca idealul depasirii naturii este inlocuit cu un razboi impotriva naturii. Acesta este motivul pentru care omul modern prefera ciocanul lui Thor (USW) sau realismul sceptic al lui Buda crestinismului.
Incep sa ma intreb daca nu cumva crestinismul si islamul sunt simple reeditari ale religiei care l-a rastignit pe Isus. Adevarul este ca exista un antagonism in crestinism intre dogma si porunca iubirii si nu le putem pastra pe amandoua fara sa fim ipocriti.
@Phlo:
Desi noi, ca si crestini, trebuie sa tindem spre modelul lui Iisus, prefer sa nu-L dau pe Iisus ca exemplu de om atunci cand vorbesc de lucruri care pot duce spre patologie. Sa nu uitam ca Iisus a fost si Dumnezeu pe langa om. Si Iisus a actionat perfect in orice situatie relationala cu semenii. Si ma gandeam ca da, El si-a exprimat emotiile (omenesti) atunci cand i-a facut pe farisei ‘pui de naparci’ sau cand a actionat mai agresiv (fizic) daramand mesele de la Templu. Dar nu cred ca si-a exprimat emotiile in felul acesta doar pentru o descarcare a propriului bagaj agresiv pulsional sau pentru a nu-L putea acuza azi de comportament pasiv-agresiv, ci cred ca implicatiile au fost mult mai mari. Cumva, El vedea direct esenta lucrurilor si stia cum sa i se adreseze fiecaruia picand direct pe „semnificantul” sau. Insa aceste exemple nu le-as da in contextul articolului meu, pentru simplul fapt ca Iisus, Se cunostea atat de bine pe Sine Insusi (ma refer la analiza aceea cu care iti incheiai tu comentariul), incat, oricum ar fi actionat, ar fi fost cea mai buna metoda. In rest, sunt foarte de acord cu tine ca, in cazul nostru, acest proces de exprimare a emotiei este unul care trebuie sa inceapa cu o auto-analiza serioasa (cercetare de sine). Cam asta am sugerat si eu atunci cand am dat exemplul cu sora si lungimea fustei…
@eddie:
„Adevarul este ca exista un antagonism in crestinism intre dogma si porunca iubirii si nu le putem pastra pe amandoua fara sa fim ipocriti.”
Daca sunt antagonice, inseamna ca ori una, ori cealalta e gresita. Prefer sa cred ca dogma. Si mai cred ca porunca poate fi infaptuita cu succes dupa cum cred si ca toti avem un bagaj pulsional agresiv de care nu ne putem descotorosi oricate matanii sau cruci am face. Solutia cred ca se gaseste in modul in care ne gestionam acest bagaj pulsional, fara sa luptam impotriva naturii noastre, lupta care duce la patologie mai devreme sau mai tarziu. Buna gestionare poate incepe chiar cu recunoasterea agresivitatii latente din fiecare dintre noi fara a ne simti vinovati pentru aceasta. Procesul este unul dureros si dificil, da. Dar Cine vorbea de o calea ingusta?
Secular(not theistic or atheistic)Humanism– is a secular philosophy that espouses human reason, ethics, and justice, and the search for human fulfillment. It specifically rejects religious dogma, supernaturalism, pseudoscience or superstition as the basis of morality and decision-making.Ethics – A search for viable individual, social and political principles of ethical conduct, judging them on their ability to enhance human well-being and individual responsibility.
http://en.wikipedia.org/wiki/Secular_humanism#Council_for_Secular_Humanism
Etica nu are (si nu ar trebui sa aiba) legatura cu credinta (religioasa). Aceea nu mai este etica. Cu alte cuvinte, adevarata etica nu are culoare/radacina religioasa (crestina sau pagana) sau caracter (impuls) supranatural.
De acord.
Intrebarea e: De ce (mai) avem nevoie de religie (si, in primul rand, cea organizata)? „Do we need religion to be ethical?”
Alexa:
Nu in mod necesar. Pot fi ambele gresite.
Alexa,
Da,nu stiu cine a deschis fereastra dar era momentul pentru aerisit,aaa oxigenul. 🙂 Ti-am vazut si site-ul,foarte bun,pasiunea pentru David Lynch e una foarte normala in multe cazuri,ca sa zic asa.
La articolul de fata as vrea sa-ti atrag atentia asupra unei probleme pe care nu ai pomenit-o,anume,care este originea,ce genereaza acest comportament. A mentionat-o insa Edi intr-un comentariu de mai sus.
Ma refer la faptul ca originea comportamentului pasiv-agresiv in comunitatile religioase „inchise” sta in presiunea pe care o pune „ideologia” respectiva asupra membrilor.
Cu alte cuvinte,problema nu tine atat de persoana,cat de sistem.
Dai aici o solutie practica,explicand cum putem sa ne descarcam de emotiile negative si spui de exemplu de sora cu fusta scurta si fratele vorbit de rau in lipsa.
Sunt probabil emblematice pentru multe comunitati crestine sectare.
Cu siguranta ca problema comportamentului agresiv este si lipsa de educatie psihologica si de educatie in general.
Dar la originea fenomenului este evident tensiunea creata intre ceea ce se pretinde membrilor si ce sunt ei de fapt.
Oamenii acestia nu pot recunoaste in fiecare sambata sau duminica faptul ca sunt la fel de oameni,ca duc in continuare tot ceea ce duce fiecare om in mintea si in inima lui.
Solutia ta este buna pentru cineva care poate recunoaste ca are emotii negative,pentru cineva care accepta ca invidia,ura,dispretul.. sunt surorile iubirii,fie ea frateasca si ca orice om doreste tot ce se poate dori ca om.
Nu este cazul aici.
Cj,
Imi pare bine ca ai revenit! 😎
Este adevarat ca etica se poate detasa de religie in modernitate dar vreau sa fac observatia ca si acolo unde etica s-a dezvoltat relativ separat de religie – confucianism de ex – ea a ajuns cumva sa-i fie iar asociata. Pare sa fie un mod de functionare a mintii omenesti.
CJ:
Raspunsul scurt este nu. Raspunsul elaborat la dat laurentiuh si este o intrebare: de ce in lumea reala etica si religia – cel putin la nivelul majoritatii – tind sa se asocieze? De ce intelectualitatea clasica a renuntat la stoicism pentru evanghelie – cel putin ca mijloc de educatie morala a maselor. Cred ca avem nevoie sa raspundem la aceste intrebari ininte de a decide ce facem cu religia organizata.
Good questions. Dar, de departe de a fi originale, sunt intrebari la care se poate raspunde rational. As putea sa-ti raspund, simplist, cu niste contra-intrebari la randul meu:
„De ce exista superstitie si magical thinking in lumea moderna, stiintifica?” de exemplu. Just because it is, doesn’t mean that it should be. Cat priveste a doua intrebare (am mai atins tangential acest aspect pe forum mai demult), sa-l intrebam pe Russell… si de acolo putem merge mai departe. „Intelectualitatea clasica a renuntat la stoicism pentru evanghelie”? Huh? Te referi la Biserica Evului Mediu? Religia (opiu) a avut rolul ei (de educare/disciplinare a maselor – dar aia NU era etica, for god’s sake!) in istorie (nu mai traim in acele vremuri, primitive sau medievale – atunci cand nu stiam/intelegeam cum functioneaza universul), dar acest rol l-a pierdut in favoarea stiintei. Progresul umanitatii nu a venit prin religie. Si aici ne putem contrazice cat vrei tu.
Lasa-ma sa-ti raspund (raspundem) diseara, cand am timp. Deocamdata iti las doar citatul asta, pe care-l cunosti prea bine:
Iubirea pentru cei din jur este printre altele un mecanism prin care iti autoevaluezi propria fiinta. Daca iti confera un sentiment pozitiv go on. Daca nu stop it. Adesea ipocrizia strica atmosfera. Unii nu inteleg si nu accepta ca nu poti in mod real sa ai sentimente fata de o sumedenie de personaje care apar in viata ta intr-o biserica mare de oras de exemplu. Ca sa poti sa ai sentimente pozitive, sincere, fata de cineva, pe langa faptul ca trebuie sa o cunosti, persoana respectiva trebuie sa fie pe acelasi plan cu tine macar intr-o singura dimensiune pe care tu personal o consideri importanta. A incercat mamaie sa se poarte identic si in cel mai curtenitor mod cu putinta cu toti cei care intrau in biserica si a realizat ca era ipocrita fiindca nu ii cunostea. Artificialitatea distruge, dragostea la comanda la fel. Nu poti sa iubeasti (sentimente pozitive) pe cineva fiindca nu stiu care om/profet/zeu i-a spus in urma cu mii de ani ca e de datoria ta! Cum mamaie le are cu parafrazarea, mamaie zice: cat veti mai crede ca sentimentele se pot naste la comanda si sa fie in acelasi timp genuine?
Pacat de tineretile voastre risipite pe prostiile credinciosilor. E foarte greu pentru unii chiar si in 2011 sa gandeasca clar. Prefera sa citeasca o carte si sa fie maimute.
Alexa,
Cu cateva saptamani inainte discutam cu cineva despre prietenie si fiindca el imi tot repeta: „eu sunt prietenul tau…” am considerat ca trebuie sa-i lamuresc faptul ca eu nu mai cred in prietenie si prin urmare nici nu cred ca mai am prieteni. A facut ochii mari si… cam asta a fost tot. N-am facut eforturi prea mari sa-i lamuresc idea ci am preferat sa-l las sa mediteze singur la afirmatia mea. Tot ce i-am spus a fost ca o „prietenie” nu poate exista decat intr-o relatie de reciprocitate autentica si ca acolo unde exista un dezechilibru (de orice natura ar fi el) intre ce ofera unul si ce ofera altul nu mai poate fi vorba de prietenie.
In mod similar gandesc si despre iubire ca expresie a unei relatii. Nu poate exista iubire (crestina ori necrestina) acolo unde nu exista o reciprocitate autentica. Acolo unde „schimbul” intre ce oferi si ce primesti este inechitabil, nu e vorba de iubire, ci cel mult o relatie oarecare careia i se pune in mod nepotrivit eticheta de iubire. Si cam asta se intampla din pacate in biserica…!
Membrii bisericii nu sunt egali, chiar daca ei se considera „frati si surori”. Ca in orice grupare se creaza rapid niste ierarhii bazate pe diferite valori (gradul de inteligenta, instruire, bunastare, reputatie etc) iar membrii grupului isi vor ocupa fiecare locul cuvenit. De pe aceste pozitii ierarhizate ocupate de voie ori nevoie nu mai poate fi vorba de „iubire” ci cel mult de colaborare pentru bunul mers al „lucrarii”.
Ce anume determina aceasta ierarhizare? Eu zic ca insasi valorile si obiectivele propuse de grup. Asa ca oricine va adera la ele isi va primi un loc in schema, iar cine nu apreciaza valorile ori schema (a se citi ierarhia stabilita) e etichetat de restul grupului ca persona non-gratia. Deci de unde sa mai apara si … iubirea?
Egalitatea in drepturi/obligatii si respectul fata de unicitatea individului sunt, dupa mine, temelia asa numitei „iubiri”. Fara asa ceva nu poti dezvolta o apreicere autentica fata de cel de langa tine, deci cu atat mai putin „iubire”. Nici macar prietenia nu poate exista decat in aceste conditii minimale. Ori cata vreme cuiva i se calca in picioare drepturile in timp ce i se impun obligatiile, ori cata vreme i se cere sa fie „altceva” ori „altcineva” decat ceea ce este pentru ca sa fie „iubit” (apropo de invatatura bisericii derivata din biblie) iubirea nu e nimic altceva decat vorba goala.
Iar „prietenii” bisericii descopera goliciunea asta de indata ce li se intinde mana dreapta a bisericii si devin „membri”. Dupa aceea tot ce le mai ramane de facut este sa dovedeasca stapanire de sine ori sa se manifeste pasiv-agresiv. Dragostea?… Hehe! 🙂 Poate au s-o regaseasca dupa ce sunt azvarliti din biserica!…
De cam un an incerc (ceva mai serios) sa-i inteleg pe credinciosi (si nu-i usor! si nici nu stiu daca-i voi intelege vreodata!). Singura concluzie la care am ajuns este: Nimic, pe lumea asta, nu-l dezumanizeaza(umileste) mai mult pe OM decat… Frica (transformata in… Iubire) de Dumnezeu: http://www.youtube.com/watch?v=rV3jgYHvTmk&feature=related
Totusi, ce-i asa de greu de priceput? Au „existat” zeci de mii de „Zei” in istoria noastra! De ce ar fi Isus cu tac-su mai deosebiti/superiori fata de predecesorii/contemporanii Lor?! Tot asa nu-nteleg cum Michael Jackson a avut asa un mare succes…
va salut domnul edy. va rugam sa va rugati si pt mine
Padre Pio,
„Totusi, ce-i asa de greu de priceput? Au “existat” zeci de mii de “Zei” in istoria noastra! De ce ar fi Isus cu tac-su mai deosebiti/superiori fata de predecesorii/contemporanii Lor?! ”
Este o intrebare simpla si relevanta daca este rostita de pe pozitii nereligioase.
In antichitate oamenii gasisera o solutie la aceasta problema subinteleasa,anume,credeau in existenta tuturor zeilor,nu doar intr-al lor.
Zeii fiecarui popor,sau culturi,mai bine zis,aveau in „parohie” doar popoarele respective,zonele geografice respective. Deci nu prea avea rost sa te rogi altor zei. Totusi,amestecul de culturi amesteca si zeii.
Iona pleaca „de la fata Domnului” in alta tara,pentru ca nu vroia sa faca ce spunea acesta.
Ideea de a refuza sa faci ce spune un zeu si de a pleca dintr-o zona acestuia de acoperire,indica o conceptie despre Iehova ca fiind un zeu intre altii. Ar fi putut sa apara si in Iliada,nu?
In completare un fapt real,apropos de asta: Un african musulman dintr-o cultura africana cu puternice influente animiste,considera ca venind in Romania poate bea alcool pentru ca Dumnezeul lui nu este deasupra tarii.(pentru ca este crestina)
Raspunsul la observatia ta ar fi ca persoanele zeilor nu sunt importante,ci credintele si sentimentele religioase ce cauta probabil un suport pentru manifestare.
„Tot asa nu-nteleg cum Michael Jackson a avut asa un mare succes…”
Se pare ca din cauze intru-catva religioase. Cica,am citit,nu mai zic unde,succesul lui MJ s-ar datora androginitatii lui. http://ro.wikipedia.org/wiki/Androgin
Aceasta estompare a diferentei dintre sexe era considerata divina la antici si se lega de celebrari religioase orgiastice. Se dansa in muzica foarte zgomotoasa,dansatori adolescenti efeminati intrau in transa si probabil ca isi atingeau sexul,in genul MJ.
In orice ipostaza a vietii omul disimuleaza. Disimularea religioasa ofera un ambalaj etic anumitor caractere, modului manifest in care multi ne raportam la realitate. Estompam resentimente si negam idealuri, toate acestea in scopul de a refuza sa vedem viata in ansamblul ei.
Iubirea adevarata, iubirea nedisimulata nu exista. Ea poate fi un ideal insa nu cred ca poate fi atins atat timp cat purtam cu noi un bagaj plin cu un trecut pe care nu-l putem depasi.
Adevarul e ca daca zici acum ca totul e bufonerie si circ esti aplaudat la scara larga, asemenea comicilor care critica politica si primesc zambete sau rasete in toata regula.
Asta-i starea de „full”, ghiftuire somatico-vegetativa de tip contemplativ, credinciosul traieste aceasta contradictie si de-abia asteapta pe cineva care sa arate starea ( chiar intr-un mod pueril ) pentru a aproba critica.
Trebuie sa fii prea credul sau nerealist pentru a zice ca religia se va termina isr lumea va zari luminita de la capatul tunelului.
Zeii se coboara in infernul uitarii un timp scurt pentru a se ridica iarasi protejati de cei care le dau viata. pentru ca prin ei si datorita lor, lumea este tinuta in ascultare.
Asta e melodia pentru o dedic religiei:
:victory: :dance: :clap: :pray: :worship: :inlove: :silly: :rotfl:
@C.J.
http://youtu.be/lz6urWDZokQ 😎
Inteligenta ma urmareste… dar eu sunt mai rapid. Nu ma duce pe mine in ispita, gasesc drumul singur. :silly: :beatup:
Thanks, Alexa! 😀 You’re right. If you do it, do it in style.
Anyways, this is for us… the next generation:
= oxi
generation =In psihanaliza, desenarea unui copac are valoarea autocunoasterii.
Noi ne descoperim imaginea interioara prin imaginea copacului desenat de noi.
Noi suntem copacul.
Putem forma paduri umane, un plaman viu, un adevarat oxigen…
Putem…
Fiecare copac are valoarea lui intrinseca , contribuie la alcatuirea planului.
Sindromul bisericii e unul oedipian, nu se desparte de mamica lui alba.
Dupa alba-neagra, masculin-femininul freudian constatam ca solutia e reforma sexuala.
Ajungi in comitet discutat si totusi aplaudat de cei cu pareri critice.
Cred ca proiectul anarhic e de valoare, numai nu-l psihanalizati prea sexual.
Reforma incepe de la cap!
totusi,,,,
@C.J.
ce frumos!
tot de pe filiera oxigenareasca, vin si urmatoarele piese:
@maria: mi-a placut ultimul tau comentariu! superba comparatia cu copacul din noi si oxigenul pe care-l putem emana…
Pentru amaratii care vin la dumnezeu pentru ca li se da vesnicie pe paine si dulceata cu furculita, strecurata, ca sa stoarca bani de la ei, oxigeneratia nu ofera nici un remediu.
Stiinta nu e de ajuns atunci cand e spusa sau vestita de cei cu nadragii in vine. E nevoie cu adevarat de o noua generatie, a umanismului si a virilitatii creatoare in spiritul vietii curate, etice.
Stiinta e cea care va fi aparatoarea intereselor omului .
Stiinta ?
Oare cu ce se mananca ?
In iconografia culturala a timpului nostru, pana si gaurile negre au devenit obiecte mitice.
Spatiul nu este o scena care sa poata fi plina sau goala,in care obiectele vin si pleaca. Spatiul nu este rupt de lucrurile care exista. El e asemenea unei propozitii care nu trebuie psihanazata sa-ti dai seama ca exista, nu e cunoscut cu adevarat de cautatorii de senzational , strengari care balbaie folosind cuvintele lui Sagan, sau gramaticieni de ocazie.
Spatiul e o propozitie care contine cuvinte. Fiecare propozitie are o structura gramaticala definita de relatiile dintre cuvintele din ea, relatii precum subiect-obiect.
Daca eliminam toate cuvintele, nu ramanem cu o propozitie goala ci cu vidul cuantic.
E pur si simplu absurd sa vorbim despre un univers fara nimic in el.
Asa e si cu iubirea. e o propozitie bine definita, nu e o taina.
Devine taina pentru o umanitate obisnuita sa traiasca egoist, stupid , banal si sec.
Iubirea e plina de cuante vii asemenea universului.
Nu e o necunoscuta, devine insa un cuvant de legatura, un simplu cuvant de legatura intre gesturi.
Gesturile desfigureaza iubirea, Isus nu a avut nevoie de gesturi pentru a-si manifesta iubirea ci de daruire.
Daruirea nu e un gest, e o atitudine, nu e o taina, e o descoperire.
Poate va veni o generatie care va intelege ca noi suntem lumea, noi cu totii, lumea renascuta sub valoarea omenescului.
Nu lumea drogurilor, a mortii, a iubirii murdarite de obscen, a golului, ci lumea plina adaptata universului plin in care traim.
@arius
Interesanta viziunea ta despre prietenie. Si ti-o impartasesc. Pana la un anumit punct. Eu insami am momente in care sunt tentata sa-mi spun ca nu am niciun prieten, ca sunt cu adevarat singura (desi am cel putin 2 prieteni de suflet si desi, in acelasi timp, sunt cu adevarat singura). Dar stii ce-am constatat? Ca afirmatia mea nu are nimic de-a face cu incompatibilitatea dintre noi, cu faptul ca existe dezechilibre intre noi (de ex., prietena mea cea mai buna merge pe latura terapiei cognitiv-comportamentale care e la polul opus psihanalizei pe care o imbratisez eu), ci, chiar cu egoismul meu; mai bine spus cu narcisismul meu de unde-mi trag surse continue de suferinta. Da, narcisismul inseamna suferinta, contrar opiniei majoritatii. Ma gandesc ca o relatie intre doi indivizi perfecta, nu exista si nu poate exista vreodata. Asa incat, decat sa-mi ling singura ranile ca un caine plouat de-atatea deceptii in interactiunea cu oamenii, prefer sa fac unele compromisuri pentru a-mi pastra vreo 2 (nu mai mult) prieteni de suflet. E foarte posibil totusi, ca tu sa te fi referit la faptul ca cel care se tot etala cu prietenia ta pentru tine, sa fi fost un simplu cunoscut care folosea termenul de „prieten” fara sa stie ce implicatii are acesta.
Referitor la chestiunea cu ierarhizarea, ea e normala si benefica in orice societate/grupare. Probabil, daca ar fi altfel, comunitatea respectiva nu ar putea sa functioneze. Si ma gandesc ca Iisus stia foarte bine si de implicatiile ierarhizarii atunci cand a dat acea porunca. Degeaba incercam noi acum sa-i gasim hibe, pentru ca ele nu exista! In acest context, ce inseamna de fapt iubirea pentru semenul tau? Asta ar fi intrebarea de discutat, parerea mea. As mai adauga ca iubirea nu va… aparea… niciodata! Ea se construieste. Si ea va exista doar intr-o relatie. De aceea, e cu atat mai important cu cat suntem parte a unei comunitati (si aici ma refer in special la biserica locala, si, apoi, cea extinsa), ar trebui sa cultivam acest spirit. Sunt de acord ca acum pare aproape imposibil lucrul asta. Dar am datoria (fata de mine si de crezul meu) sa cred ca e posibil ca in cateva generatii sa se schimbe ceva. Stii cum e butterfly effect: azi un articol din Romania pe Oxygen, maine un tzunami in America. Imi asum aceasta naivitate. 🙂
Ps: (later edit) desi, pana la tzunami-ul din America, ne multumim si cu niste valurele pe-aici prin spatiul asta virtual. 🙂
Alexa,
Parerea mea e ca iubirea nu se construieste
Daca nu exista materialul pe care sa-l pui la temelie , degeaba o construiesti. Fie se darama de la sine, fie devine mormant in loc sa-ti fie acoperamant.
Daca nu exista acea chimie naturala intre doi oameni, ganduri comune, idei, poti construi cat vrei. O sa fie picatura de atractie mai mult sau mai putin intensa, doar atat.
Asa e si intr-o comunitate mai mare.
s-a constatat ca totusi hristos nu e temelie. Caci daca ar fi nu ar mai exista atatea case de toleranta mistico-religioase.
Nu exista iubire, se poate construi ?
Se pare ca nu …
Poate fi si relatie fara iubire, pe baza de compromis. Mai e relatie ?
Eu cred ca oricat de mult ti-ai dori sa cultivi flori parfumate, daca pamantul e impur tot buruieni o sa iasa, sau mai multe buruieni decat flori.
Oricat de mult ti-ai dori sa cultivi iubire, daca nu exista atractie, afectiune, respect, comunicare, mai mult ca sigur nu o sa iasa iubire.
Mai am auzit spunandu-se de obisnuinta.
E cea mai perfida forma de inrobire a eului , de plafonare.
Obisnuinta te face o leguma, si e chiar monoton sa fie totul numai miere.
Fructele zemoase si coapte fac viermi.
Dar ce simti de la viata daca totul e fie alb-negru, fie gri, fie amestecat cu de toate ?
Mancarea fara condimente nu e buna si e destinata oamenilor bolnavi.
Iubirea fara condiment nu e iubire, e o simpla placere poate. Azi poate fi, maine nu…in nici un caz nu ies scantei.
Daca e sa se schimba ceva, atunci va fi cunoasterea omului cu nevoile lui, cu viata lui.
Cand ai o livada , iar fructele care se coc sunt stricate, nu mentii livada pentru ca mai mult pierzi decat castigi.
Pierzi timp, bani, viata….
Ori o schimbi, ori incerci altceva.
Parerea mea e ca nu poti pastra prietenii facand compromisuri.
Prietenia inseamna acceptare, respect, comunicare, adevar.
Eu nu pot face compromisuri. Ce iese din pisica soareci mananca.
Iar cand aud chitait, nu ma pot abtine, nu suport chitaitul.
Vorbeste clar, silabisit daca-ti e mai bine, dar vorbeste.
Vorba e o piatra de temelie, increderea alta piatra, iubirea le consolideaza, e cimentul.
Cum sa contruiesti iubirea, daca nu exista in inima ?
E o iluzie !
Poti sa construiesti pe temelia iubirii, asta-i altceva.
Dar eu te admir sau iti admir increderea in viitor .
Cu mine lucrurile sunt mai trepidante, cine nu sta bine cu inima s-ar putea sa aiba probleme. Nu-mi place monotonia, daca se intra pe linie moarta, se mai poate locui intr-o casa goala sufleteste ?
isus nu a lasat nici o ierarhizare, ba mai mult a spus chestia cu cel mai mare sa fie mic etc.
dar si buda a spus-o.
Pavel a alcatuit ierarhizarile.
Alexa,
„…Eu insami am momente in care sunt tentata sa-mi spun ca nu am niciun prieten, ca sunt cu adevarat singura (desi am cel putin 2 prieteni de suflet si desi, in acelasi timp, sunt cu adevarat singura)…”
In abordarea mea despre prietenie si dragoste urmaresc mai mult partea filosofica in timp ce tu te opresti undeva pe drum din motive terapeuto-social pragmatice. Iti inteleg intentia profesionala dar te asigur ca nu am intentii ori ganduri negre… 🙂 Si ca sa-ti dau un indiciu terapeutic, iti voi spune ca si eu am o persoana foarte apropiata, un prieten autentic, care din fericire imi este si… sotie!
Revenind insa la teza in sine, eu observ doar ca egoismul, oricat l-am blama, ramane totusi esenta naturii umane. Prin urmare, e mai sanatos sa il acceptam si sa-l confruntam decat sa ne imbatam cu apa rece si sa sustinem idei care in definitiv se dovedesc a fi simple iluzii. Caci despre prietenie si dragoste nu e normal sa te autosugestionezi sa „crezi” ca exista si ca ai parte de ele la fel cum trebuie sa crezi multe alte lucruri doar fiindca fac bine la sanatate…!
Ori aici e problema. Pentru ca sa „crezi” ceva iti trebuie totusi o baza, un minim, fara de care crezul se duce naibii cand ti-e mai draga lumea. Si cine a simtit macar vreodata ce naspa e sa descoperi ca te-ai inselat in „crezul” tau, intelege exact ce spun eu aici. Iar in biserica, din pacate, e locul perfect unde se experimenteaza din plin asa ceva, tocmai fiindca si „credinta” e fortata la maxim. Caci, nu-i asa, unde altundeva va crede omul ca gaseste „prietenie” si „dragoste”?…
Sigur, iti inteleg argumentul cum ca biserica trebuie sa „functioneze” si prin urmare ea e buna asa cum e, cu ierarhizare cu tot, mai ales ca si Isus stia de ea. Insa eu nu il consider valid, cata vreme Isus face exact contrariul. Caci daca ar fi fost de acord cu idea ta, nu vad de ce s-a mai certat cu biserica/sinagoga care functiona bine mersi inca de pe atunci, cu ierharhie cu tot?… Oare nu exact din cauza asta a trebuit sa raspunda la intrebarea: „atunci cine e semenul meu? si ce inseamna iubirea pentru el?…
Dupa mine, dragostea, daca exista, se manifesta. Si, lucrul cel mai important, dragostea se manifesta pe neasteptate si de la cine nu te astepti. Iar asta o spun dupa ce multa vreme am sustinut si eu idea cu „dragostea construita”…!
Ai sa vezi ca intr-o buna zi o sa-mi dai dreptate. 🙂
Maria,
tocmai ce-am postat si-am citit comentariul tau. Super!… 🙂
” C.J. Asta e melodia pentru o dedic religiei:
http://youtu.be/aPPtgBMCzpI”
Dedicatie pt tine http://www.youtube.com/watch?v=eXSF3_nmsP4&feature=related
Cat de penibili sunt cei care se cred sinceri! Chiar le sta rau laudand-se cu autenticitatea lor. Cica se exprima real, sunt ideintici cu sine, nu falseaza, nu sunt ipocriti, bla-bla-bla…
Ce inseamna autentic? Simplu: sa exprim fata de mine, semeni, d-zeu, univers ceea ce simt, cred, gandesc. ok?
Observati ca EUL, in acest context, sau centrul de control al personalitatii se afla undeva intermediar, intre SINELE(de unde vin pornirile) si mediul (cel care primeste trairile noastsre).
In momentul in care continutul SINELUI ajunge indentic in mediul exterior, inseamna ca EUL este nul. Gresesc sau nu? In fine…, si daca gresesc ce! 🙂
Eul troneaza pe panoul de control incercand sa intermedieze intriorul cu exteriorul. Un fel de comert, de negot. O banala intalnire intre cerere si oferta. In acest caz eul este un agent de publicitate.
Acum sa ma intorc la autenticitate. Reunesc EUL si SINELE intr-o singura instanta. Este vb de fiinta mea globala. Ma privesc din exterior. Sunt un alter-ego care priveste totul de sus. Un zeu care ma privesc si analizez iamginea de ansamblu. Ce se intampla? Simplu: fiinta resimte/traieste emotii. Eul le gestioneaza. Mediul le primste. Cand eul doarme trairile/emotile ajung la mediu identic cum au fost create.
Ce face smart-eul? Simplu: traieste el toate emotiile sinelui, tot continutul sufletului si astfel il cunoaste, il intelege, il experimenteaza. Apoi, transmite in exterior doar continutul care este necesar potrivit cererii.
In fizica cuantica, schimbul care are loc intre doi atomi se realizeaza strict in baza unei frecvente extrem de fine. Daca un atom vrea sa cedeze un numar mai mare sau mai mic de electroni fata de necesitatea stricta a receptorului, schimbul nu este permis. Atomul receptor manifesta o necesitate stricta. Daca-i dai ce cere schimbul/comunicarea are loc. Daca nu, nu!
Mediul are pretentile sale. De acolo ne vine cererea. Sinele face oferta insa este cam orb. Aici intervine EUL. El traieste oferta asa cum este ea, pt. a intelege SINELE. Insa nu poate sa dea oferta asa cum este fabricata. El negociaza. Transforma. Eul lucreaza ca un intermediar.
Unde este autenticitatea? Acolo unde nu exista inteligenta…
@oxigeneration:
the instigator = eddieconst
@galezul
looooooool :rotfl:
Multume-sc pentr-u ded-icatie! O merita-m.
@Alexa
Jesus Blood Never Failed Me Yet
http://youtu.be/yfRVCaA5o18 😎
@arius
„Ori aici e problema. Pentru ca sa “crezi” ceva iti trebuie totusi o baza, un minim, fara de care crezul se duce naibii cand ti-e mai draga lumea. Si cine a simtit macar vreodata ce naspa e sa descoperi ca te-ai inselat in “crezul” tau, intelege exact ce spun eu aici.”
Nu intelegem ce vrei sa spui. Noi avem credinta. Probabil ni se trage de la autenticitate.
Christian,
Nici un observator nu poate vedea intregul univers, asa cum nici un Eu nu-si poate constientiza in totalitate sinele.
de ex. oxigeneratia
de ce unii teisti ar fi mai oxigenati ca altii ?
Observatorul constata un motiv :reforma sexului expus.
Daca nu ai asemenea notiuni treci la faza de robot sau apelative frumos expuse.
Fiecare observator se exclude pe sine din lumea pe care o descrie.
Dar, atunci cand doi observatori pun aceeasi intrebare, raspunsurile trebuie sa coincida.
Si daca eu ma voi uita in jurul meu maine, nu se poate ca trecutul sa se modifice.
Toti cei care pledeaza pentru idei noi ,le sustin atat cu sloganuri cat si cu rezultate.
Nu evenimentele in sine aduc informatia intr-o naratiune. O simpla lista de intamplari este foarte plictisitoare.
Ceea ce este important sunt conexiunile intre intamplari.
Interesant e ca ele nu trebuiesc explicate, pentru ca le completam aproape inconstient.
Ce ar fi viata fara cauzalitate ?
Un sir lung de trairi fara sens manevrate de impulsuri si instincte fara legatura rationala.
Si sunt destui care traiesc in virtutea evenimentelor, patrand starea de sugar pe tot timpul vietii , bucurandu-se cu lucrurile de suprafata.
Acesti oameni inverseaza sensul evenimentelor, se gudura su ganguresc langa frivolitati cu sens divin si neaga autenticitatea faptelor concrete.
Noi, oamenii , parem fascinati de capacitatea noastra de a opri schimbarea pentru o lunga perioada de timp.
Poate ca de aceea pictura si sculptura sunt atat de pretuite fiindca ofera iluzia opririi timpului in loc.
Dar timpul nu poate fi oprit.
Chiar si cele mai remarcabile opere de arta se deterioreaza sub actiunea timpului.
Singura problema e legata de dificultatea de a vedea.
Atunci cand simturile sunt adormite , cand intelectul vaneaza numai ce este in fata ochilor , cand sinele orb e ocupat cu lucruri de valoare in loc sa fie cos de gunoi, e firesc ca spam-ul sa devina locuinta unui Eu care nu-i in stare sa-si constientizeze trairile.
maria,
„Nici un observator nu poate vedea intregul univers, asa cum nici un Eul nu-si poate constientiza in totalitate sinele.”
Sigur? Care-i reversul? Poate ca observatorul nu vede tot universul, insa fiind parte din el, in virtutea principiului holografic, observatorul simte(constientizeaza) tot universul, la fel cum eul constientizeaza sinele integral, fara sa-l cunoasca amanuntit.
„Dar, atunci cand doi observatori pun aceeasi intrebare, raspunsurile trebuie sa coincida.”
Nu neaparat. Teoria relativitatii ne confirma ca fiecare observator are raspunsul lui, diferit insa perfect adevarat. Chiar si la masuratori banale de distanta si timp, doi observatori raspund diferit la aceiasi intrebare si amandoi au perfecta dreptate.
„Si daca eu ma voi uita in jurul meu maine, nu se poate ca trecutul sa se modifice.”
Ba da. nietzsche zicea ca „cand ma intorc la origini, gasesc originile schimbate”. La fel si Hawking, privind in cosmos, in profunzime, noi privim defapt in trecut, in timp. Spunea cam asa: viermele de pe pamant nu observa nimic deosebit insa pt. oghiul ingerului cosmic, evenimentele care se intampla par ca modifica ceea ce defapt s-a intamplat deja. Stiu ca in fizica clasica ceea ce s-a intamplat este bun intamplat…
„Nu evenimentele in sine aduc informatia intr-o naratiune. O simpla lista de intamplari este foarte plictisitoare.
Ceea ce este important sunt conexiunile intre intamplari.”
Da, aici sunt de acord. Conexiunea. Relationarea evenimentelor.
Imagineaza-ti ADN-ul uman ca pe un fluviu. Curge prin timp, folosindu-se de organisme. Ce mesaj vrea sa transmita el mai departe? Nici nu mesaj!
Fara interactiuni fluviul ar seca.
Christian,
Sunt mai multe versiuni ale principiului holografic.
Principiul holografic a fost inspirat de marginirea Bekenstein.
Adica, daca luam un sistem fizic pe care-l numim de ex. O. Cerem numai ca O sa se afle in interiorul unei regiuni cu o frontiere finita, ca un ecran.
Vrem sa cunoastem cat mai multe posibile despre O, dar nu-l putem atinge direct si nu ne ramane decat sa facem masuratori asupra lui pe acel ecran.
Marginirea B spune ca exista o limita generala a numarului de intrebari de tip da sau nu despre O la care se poate raspunde facand observatii prin ecranul care-l inconjoara.
acest numar trebuie sa fie mai mic decat un sfert din aria ecranului in unitati planck.
Ce se intampla daca punem mai multe intrebari ?
Niciodata nu vom putea sti mai multe despre O decat ne permite limita impusa de aria ecranului.
Este suficient sa spunem ca lumea este o holograma ?
deocamdata , aceasta e o idee noua si controversata.
Dar cine stie ?
Si principiul de incertitudine al teoriei cuantice si cel de echivalenta al lui Einstein au contrazis la timpul lor teorii mai vechi.
Da, cand ma intorc la origini gasesc originile schimbate, insa nu faptic ci datorita modului diferit in care le pot percepe acum fata de cum le percepeam atunci.
Le pot gasi schimbate sau nu, depinde de modul cum am evoluat sau am ramas la aceeasi atitudine.
Christian,
„…Unde este autenticitatea? Acolo unde nu exista inteligenta…”
Inteligenta nu distruge autentiticitatea. Doar „prea multa” inteligenta o distruge si produce ipocrizie. Iar ipocrizia o poate sezisa orice copil, chiar daca nu are notinui de eu, supraeu, sine, ADN, teoria relativitatii etc.
Dar sa analizam putin idea ta. Daca Eul se afla la interfata cu mediul, rezulta ca mediul nu e si nici n-are cum sa stie ce se intampla in Sinele cuiva, corect? Iar daca nu stie, e ca si cum el n-ar exista. Asa ca singura entitate pe care mediul o cunoaste si o recunoaste este Eul, care se manifesta asa cum singur singurel decide dupa ce „negociaza” cu Sinele. Acuma, daca mediul percepe manifestarea eului intr-un mod contradictoriu, adica eul zice una dar face exact pe dos, nu e normal sa considere ca ceva nu e in regula cu eul ala?…
Cam asta e problema cu prietenia. Cand un „prieten” iti zice una dar face alta, cand in timp ce te imbratiseaza si-ti spune „frate” prin spate te barfeste si-ti pregateste rugul, ce naiba de eu e ala? Inteligent?… Ha!Ha!… O fi. Dar nu pentru cei care inca nu traiesc … teoria relativitatii! 🙂
arius,
Sa reunim sinele si eul intr-o instanta globala, adica personalitatea noastra. Inventam, un alterego care se exteriorizeaza si devine regizorul. Eu ma privesc acum pe mine si incep sa ma inteleg. Este un experiemnt greu de extracorporalizare.
Imi inteleg atat pulsiunile sinelui care imi zic: comentariu tau tre sa fie interesant
Imi inteleg si pulsiunile eul-ui care imi zic: tre sa fiu rezonabil si relevant pt arius
Ma identific cu un alterego si privesc totul din prisma lui.
Avem acum: fiinta mea si mediul exterior.
In exterior sunt provocarile: de ex. tu mi-ai confruntat afirmatia.
Fiinta are porinirile ei: justificare, dorinta de a fi bagat in seama etc.
Eu ca alterego privesc acest spectacol si zic: daca fiinta mea raspunde perfect solicitarii mediului devine un simplu instrument de reactie. arius a apasat pe un buton si fiinta raspunde autentic. Robotii sunt autentici, nu? Ei respecta programul perfect. Nu ajusteaza nimic. Noroc cu virusii astia ca ne-am plictisi de atata autenticitate in lumea cybernetica.
Insa, farmecul uman este dat de cuantumul de variatie pe care fiinta il aduce in lume, aceasta variatie este indicatorul inteligentei.
Daca as fi autentic ca un robot, atunci solicitarii mediului i-as raspunde exact. Un factor din mediu ar apasa pe boton solicitand prina ceasta o reactie si eu ii raspund intocmai asteptarii sale. Robotism 100%
Fiinta nu face la fel. Mediu trimite o cerere, iar raspunsul care vine nu este intocmai cerintei, ci se adauga mereu un cuantum de variatie.
De aceea nu putem vb de autenticitate decat in lumea robotilor imuni la virusi informatici.
Pffff… „teoria relativitatii” :smug:
Maria, ai vreo problema cu asta? Ce anume nu-ti convine?
Exprima-ti emotiile deschis (nu le mai camufla), asa cum ne transmite si mesajul articolului de fata.
Christian,
Robotii nu pot fi autentici, ei nu au idei.
Poti fi autentic si spontan in acelasi timp.
Ce s-ar face omul daca ar varia mereu in functie de mediu ?
Exista un cuvant pentru aceasta autenticitate :adaptabilitatea.
Adaptabilitatea nu inseamna sa fii ca lupul , schimba parul da naravul ba.
adaptabilitatea inseamna sa fii tu insuti autentic, adevarat si sa te adaptezi in functie de mersul vietii, al evenimentelor.
O astfel de variatie se poate numi fie instabilitate pentru unii , fie spontaneitate pentru altii. Insa nu e acelasi lucru, e o diferenta esentiala.
maria, se schimba originile sau nu?
Stiu din surse nu prea sigure ca, verbul ebraic care apare in versetul din geneza „La inceput d-zeu a facut cerurile si pamantul”, exprima o actiune care inca se mai intampla si care se va sfarsi doar cand subiectul inceteaza sa o mai sustina. Aceasta inseamna ca d-zeu inca mai creeaza univers, daca ar opri acest proces, universul ar inceta sa mai existe.
Exista diferite procese de retrocauzalitate, in care efectul modifica cauza care-l genereaza. Experiementele lui Aspect nu pot fi explicate decat prin teroriile retrocauzalitatii.
Defapt fara aceasta flexibilizare a trecututului, fiintele umane nu ar mai avea liber arbitru.
Timpul nu este liniar, exista dimensiuni ascunse, si culoare in timp, miscarea pe axa timpului nu este cu siguranta numai unidirectionala. Binenteles ca este mult SF in aceste presupuneri, insa stiinta recurge la ele, pt. a oferi raspunsuri acolo unde teroriile acceptate esueaza in explicarea realitatii.
Legat de marginirea B, raspunsurile contin un singur bit de informatie, avem 0 pt. nu si 1 pt. da, putem binentels folosi orice simbol pt. da sau nu.
Dar fii atenta, daca universul a evoluat cantitativ dpdv informational, si cea mai simpla forma de existenta a informatiei este raspunsul format dintr-un singur bit de informatie, inseamna ca intodeauna raspunsul este anterior intrebarii. Orice intrebare contine mai mult de 1 bit de informatie.
Defapt noi chestionam ceea ce defapt stim, raspunsul este mereu aprioric intrebarii.
Daca cunoasterea se bazeaza pe raspunsuri la intrebari, si raspunsurile preced intrebarile, ce este defapt cunoasterea?
Cunoasterea este ceva maternal, o nevoie de mangaiere.
Prin cunoastere, dobandim o intelegere abstracta asupra lucurilor pe care le stim le reflectam la nivel de traire/simtire/constientizare.
In cartea „Campul”, jurnalista Lynne McTaggar, vorbeste de un experiment in care unor soareci li s-a distrus intreg sistemul cognitiv fara sa le afecteze vitalitatea creierului, si acestia continuam sa cunaosca care este drumul printr-un labirint pe care nu-l puteau traversa doar folosind instinctele. Cartea este despre zero point energy. Concluzia: cunoasterea nu se afla in creierul lui, este ceva exterior pe care creierul lor o acced. Universul sheruieste informatia/cunoasterea. Creierul o receptioneaza si o depoziteaza. In ecunomia sa recurge doar la arhive atunci cand actioneaza. Daca ar renunta la arhive ar downloada doar informatie upgradata si ar reactiona cu totul diferint.
dati foc arhivelor! Just download! Insa cine face uploadul?
Pentru prietenele mele de pe Oxigen2 si pentru fanbase in timp ce ne strangem de manutze: http://www.youtube.com/watch?v=KQ6zr6kCPj8&feature=player_detailpage
Spot the Jesus and rock on!
Christian,
„…De aceea nu putem vb de autenticitate decat in lumea robotilor imuni la virusi informatici.”
Inteleg idea ta. Consideri autenticitatea un fel de robotizare pe care o respingi fiindca devii vulnerabil, manipulabil. Asa ca propui reactii inteligente la interactiunea cu mediul, care sa dejoace intentiile manipulative ale apelantului (prietenului, in cazul nostru).
Bun. Sa fie asa cum spui tu. Deci avem o persoana inteligenta care doreste sa fie si relevanta si nemanipulata in manifestarile ei. Poate aceasta persoana sa-ti fie in acelasi timp si prieten si dusman? Sa te iubeasca si sa te urasca in acelasi timp? Sa-ti vrea raul si binele in acelasi timp? Sa te sarute si sa te vanda in acelasi timp?…
Daca da, tare ma tem ca persoana respectiva chiar este virusata!…
Manifestarile unei persoane trebuie sa fie consecvente ca sa poata fi considerate normale (autentice) de oricine, chiar si de acel alterego. In caz contrar, avem de-a face cu o fiinta atat de imprevizibila incat e numai buna de dus la balamuc. Ori la biserica… 🙂
Faptul ca inteligenta joaca un rol important in elaborarea reactiilor e evident. Numai ca inteligenta poate fi folosita in orice directie vrea eul s-o foloseasca. Si cand odata vrea s-o foloseasca spre bine, iar odata spre rau, ma tem ca n-ai vrea sa ai laga tine o astfel de persoana. Iar daca totusi ai, foarte probabil ca nu vei crede nici o iota din tot ce-ti spune frumos cu gura, fiindca stii ca mainile ei pot sa sustina exact contrariul, ridicand pumnalul…!
De aceea spun eu ca prietenia, ca si dragostea, ori este autentica ori este ipocrita. Ori de cat o prietenie ipocrita, mai bine una… lipsa! 🙂
@baba cloanta… si noi, si noi!
Ori decat o prietenie (relatie personala) ipocrita cu Isus, mai bine una… cu Aiurel Ionica! :highfive:
CJ,
Indiferent de persoane, situatia e aceeasi. Nu conteaza ca e vorba de Isus, Aurel sau Edi…! :handshake:
Dar fiindca ai amintit chestiunea, sa stii ca exista o solutie: confruntarea. Atunci cand un oarecare transmite mesaje virusate, singura solutie este confruntarea si lamurirea situatiei. Evitarea confruntarii (fuga de cafea?!) nu rezolva nimic sau cel mult intareste mesajele negative. Cu Isus e mai complicat (ai vazut ce iese, nu?) dar cu restul ar trebui sa fie mai simplu.
Raspunsul primit poate fi acceptat si mergem mai departe iar daca nu, cum spuneam… :talktothehand:
arius,
Eul ambaleaza reactiile autentice(made by Sine) si le prezinta intr-o formea comerciala
sau
Alterego preia manifestarea prevenita de la Eu+Sine si o prezinta mediului intr-o forma inteligent adaptata.
Astfel, nu avem reactii autentice pe piata. Daca ele exista provin de la persoane care au Eul/AlterEgo distrus.
Sa trecem la socios.
Omul manifesta altceva decat simte. Adauga la semtimentele provenite din interior un ambalaj comrecial.
Inceraca. Spune cuiva sentimente sincere, chiar foloseste expresii: sincer iti zic, asa simt eu fata de tine, sunt autentic acum cand iti zic…, dar fara prefacatorie, chiar spune-i ce simti. Vei observa cat de lipsite de putere sunt acele gesturi.
Vino apoi cu o manifestare perfecta daptata, aceasta va avea putere.
Insa, daca vii cu una manipulativa, total contrara dorintelor tale, vei observa cat de nefasta va fi.
Astfel, manifesta ce simti dar lasa eul sa ambaleze trairile tale intr-o forma adaptata contextului. Eul va modifica trairile, ele isi vor pierde din autenticitate insa puterea lor va spori direct proportional cu gradul lor de adaptabilitate.
Asa cred eu, sincer;)
Christian,
„…Insa, daca vii cu una manipulativa, total contrara dorintelor tale, vei observa cat de nefasta va fi.”
Pai asta e si idea mea. Eu n-am controlul asupra Sinelui ori Eului altuia, dar pot pricepe cand cineva se manifesta maipulativ (ipocrit e termenul folosit de mine).
Acuma, intrebarea este de ce s-ar manifesta cineva manipulativ? Ce-l determina s-o faca? Alteregoul? Teama de sine? Dumnezeu? Opinia publica?…
Indiferent care ar fi raspunsul, solutia e renuntarea la o autoritate/motivatie care produce astfel de efecte. Caci nimanui nu-i place ipocrizia / manipularea, cum o numesti tu.